Hotărârea a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul de procedură al Curții printr-o hotărâre pronunțată la 19 aprilie 2011 STRASBURG 2 martie 2010 DEF 02/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 februarie 2010, Rend la hotărâre, adoptat la această dată, PROCEDURA DE LA ÎNCEPEREA cauzei se află o cerere (n 29459/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Veli Yalç Ö. Öneren, avocat în Ankara. Guvernul turc ( La 21 ianuarie 2009, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice obiecțiile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa comunicării către reclamant a avizului procurorului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 6 august 1998, pe baza dispozițiilor Legii nr. 466, reclamantul a sesizat instanța de judecată din Kocaeli (inclusiv curtea de Casație din Kocaeli) cu privire la o acțiune în despăgubire pentru detenție ilegală. La 8 ianuarie 2001, Curtea de Casație a respins cererea sa. În același an, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre. La 23 octombrie 2003, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre. La 19 noiembrie 2003, instanța de judecată a redus suma de la lit. (a). La o dată nespecificată, procurorul general din apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul cauzei. 11. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. Prin hotărârea din 26 aprilie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței de judecată. Reclamantul se plânge că procedura de despăgubire nu este cea mai bună din punct de vedere juridic în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. De asemenea, se plânge de lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație 14. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod evident justificate în mod greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe durata procedurii în despăgubire 15. Cu privire la teza reclamantului care susține că cauza sa nu a fost audiată într-un termen rezonabil. 16. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 august 1998, data sesizării instanței judecătorești d'asissese de către reclamant și sa încheiat la 26 august 1998, aprilie 2005, data la care Curtea de Casație a pronunțat hotărârea și, prin urmare, a durat șase ani și opt luni pentru o cauză cu două grade de jurisdicție care a fost sesizată de trei ori. 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior Göçc. Turcia [GC], n 36590/97, § 55, CEDH 2002-V). 19. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). 4778 și că acestea au dreptul să răspundă în conformitate cu art. 20 din Legea nr. 4829. 21. Curtea ia notă de informațiile transmise de guvern, potrivit cărora legislația a fost modificată astfel încât să îndeplinească cerințele Convenției. Cu toate acestea, aceasta precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor specifice speței Prin urmare, Comisia nu poate fi chemată să concluzioneze că o cauză nu mai prezintă un interes juridic valabil pentru un reclamant pe motiv că evoluțiile ar fi avut loc de la momentul relevant (Karakaya c. Turcia, n 11424/03, § 18, 24 ianuarie 2008 și jurisprudența citată în această hotărâre 22. Curtea amintește că a examinat adesea astfel de obiecțiuni și a concluzionat că a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a necomunicarii avizului procurorului general, având în vedere natura observațiilor acestuia și a lacunei pentru un justițiabil d'y răspuns în scris (a se vedea, printre multe altele, Göç citată anterior, §§ 55 58, Tosun c. Turcia, n 4124/02, §§ 22-24, 28 februarie 2006 . Curtea consideră că nu s-a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită de cea formulată pentru obiecțiuni identice în speță. 23. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 24. Reclamantul solicită 1 900 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 30 25. Guvernul contestă aceste pretenții. 26. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 600 În ceea ce privește lipsa comunicării avizului procurorului general, Comisia consideră că constatarea sa de încălcare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul menționat anterior (Göç § Kömürcü c. Turcia, nr. 77432/01, § 24, 22 iunie 2006). 27. În această privință, acesta prezintă tariful pentru onorariile de avocatură ale baroului d .Ankara. Reclamantul solicită, de asemenea, 50 EUR pentru cheltuielile de secretariat în fața Curții, pentru care nu prezintă nicio justificare. 28. Guvernul contestă aceste revendicări. 29. Având în vedere lipsa unor documente relevante, Curtea respinge pretențiile reclamantului. 30. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L 6 alin. (1) din Convenție din cauza necomunicarii avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 600 (trei mii șase sute) de euro, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, sumă care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 martie 2010, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
VELİ YALÇIN c. TURQUIE
(
Requête n
o
29459/05)
ARRÊT
Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour
par un arrêt prononcé le 19 avril 2011
2 mars 2010
02/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Veli Yalçın c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 février 2010,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
29459/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Veli
Yalçın («
le requérant
»), a saisi la Cour le 2 août 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Ö. Öneren, avocat à Ankara. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 21 janvier 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de communication au requérant de l’avis du procureur. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1964 et réside à Kocaeli.
5.
Le 6 août 1998, se fondant sur les dispositions de la loi n
o
466, le requérant saisit la cour d’assises de Kocaeli («
la cour d’assises
») d’une action en indemnisation pour détention illégale.
6.
Le 8 janvier 2001, la cour d’assises rejeta sa demande. La même année, la Cour de cassation infirma ce jugement.
7.
Le 23 octobre 2002, la cour d’assises fit droit à la demande du requérant.
8.
Le 23 septembre 2003, la Cour de cassation infirma ce jugement.
9.
Le 19 novembre 2003, la cour d’assises diminua le montant de l’indemnité allouée.
10.
A une date non précisée, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond de l’affaire.
11.
Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.
12.
Par un arrêt du 26 avril 2005, la Cour de cassation confirma le jugement de la cour d’assises.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant se plaint du défaut de célérité de la procédure en indemnisation au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il se plaint également de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
14.
La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
A.
Sur la durée de la procédure en indemnisation
15.
Le Gouvernement s’oppose à la thèse du requérant qui allègue que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.
16.
La Cour constate que la période à considérer a débuté le 6 août 1998, date de la saisine de la cour d’assises par le requérant et s’est terminée le 26
avril 2005, date à laquelle la Cour de cassation a rendu son arrêt. Elle a donc duré six ans et huit mois pour une affaire ayant connu deux degrés de juridictions lesquelles ont été saisies à trois reprises.
17.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
18.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
, précité
;
Göç c. Turquie
[GC], n
o
19.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
B.
Sur l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
20.
Le Gouvernement conteste les allégations du requérant. A cet égard, il fait prévaloir que l’avis du procureur général est notifié aux parties à l’instance en vertu de l’article 2 de la loi n
o
4778 et que celles-ci ont le droit d’y répondre conformément à l’article 20 de la loi n
o
4829.
21.
La Cour prend note des renseignements transmis par le Gouvernement, selon lesquels la législation a été amendée de manière à répondre aux exigences de la Convention. Elle précise toutefois que sa tâche se limite à l’appréciation des circonstances propres à l’espèce
; elle ne saurait donc être appelée à conclure qu’une affaire ne présente plus un intérêt juridique valable pour un requérant au motif que les développements seraient survenus depuis l’époque pertinente (
Karakaya c. Turquie
, n
o
11424/03, § 18, 24 janvier 2008, et la jurisprudence citée dans cet arrêt).
22.
La Cour rappelle avoir souvent examiné de tels griefs et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la non
‑
communication de l’avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l’impossibilité pour un justiciable d’y répondre par écrit (voir, parmi beaucoup d’autres,
Göç
,
précité, §§ 55
‑
58,
et
Tosun c. Turquie
, n
o
4124/02, §§
22-24, 28 février 2006
). La Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente de celle énoncée pour des griefs identiques en l’espèce.
23.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Le requérant réclame 1
900 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 30
000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
25.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
26.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3
600
EUR au titre du préjudice moral qu’il a subi en raison de la durée de la procédure. Concernant l’absence de communication de l’avis du procureur général, elle estime que son constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage allégué (
Göç
, précité, §
41
;
Kömürcü c.
Turquie
, n
o
77432/01, § 24, 22 juin 2006).
27.
Le requérant demande 3
570
EUR pour les honoraires d’avocat. A cet égard, il présente le tarif des honoraires d’avocats du barreau d’Ankara. Le requérant réclame également 50 EUR pour les frais de secrétariat devant la Cour, pour lesquels il ne présente aucun justificatif.
28.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
29.
Vu l’absence de justificatifs pertinents, la Cour rejette les prétentions du requérant.
30.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
;
4.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 3
600 (trois mille six cents) euros, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, somme à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mars 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente