AFFAIRE YALÇIN c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 15041/03) împotriva Republicii Turcia și care un cetățean al acestui Stat, dl. Doğan Yalçın (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 14 aprilie 2003 conform art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de M es Mesut Beștaș și Meral Beștaș, avocați la Diyarbakır. Guvernul turc (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său.

La 21 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

La 24 septembrie 1996, reclamantul a fost arestat de agenți ai direcției de securitate din Batman, secția de luptă împotriva terorismului, pentru apartenență la PKK [1] .

La 25 septembrie 1996, poliția a intocmit două procese-verbale de confiscare și distrugere de documente.

La 26 septembrie 1996, la cererea direcției de securitate din Batman, parchetul a prelungit arest preventiv al reclamantului cu douăzeci și opt de zile.

La 15 octombrie 1996, reclamantul a fost audiat de poliție.

În aceeași zi, a fost pus în mâinile comandamentului de securitate din Mardin, care l-a audiat la 20 octombrie 1996.

La 21 octombrie 1996, reclamantul a fost pus în mâinile direcției de securitate din Batman.

La 23 octombrie 1996, reclamantul a fost audiat de parchetul din Batman.

În aceeași zi, a fost audiat de judecătorul curții corecționale din Batman, care a ordonat arest preventiv « având în vedere natura infracțiunii imputate și starea dovezilor ».

Prin învinuire din 5 noiembrie 1996, parchetul la curtea de securitate a Statului din Diyarbakır l-a invinuit pe reclamant și pe H.A. pentru separatism pe baza art. 125 din codul penal anterior în vigoare la momentul faptelor.

Curtea de securitate a Statului, compusă din magistrați militari, a audiat cauza reclamantului și a lui H.A. începând cu 11 noiembrie 1996.

De la 11 noiembrie 1996 la 19 august 1999, a ținut optsprezece ședințe în cursul cărora a respins cererile de eliberare pe cauție a reclamantului și a lui H.A. și a ordonat menținerea în arest preventiv « având în vedere natura infracțiunii imputate și starea dovezilor ».

Între-timp, la 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a Turciei a modificat art. 143 din Constituție și a exclus magistrații militari (din funcția de judecător și din funcția de procuror) din alcătuirea curților de securitate ale Statului. Modificări în același sens au fost aduse la 22 iunie 1999 la legea privind curții de securitate ale Statului.

Prin hotărâre din 5 octombrie 1999, pe baza art. 125 din codul penal anterior, curtea de securitate a Statului, compusă din magistrați civili, a condamnat reclamantul și pe H.A. la pedeapsa moartei comuată într-o pedeapsă de închisoare pe viață.

Prin hotărâre din 4 mai 2000, după ce a audiat partidele, Curtea de Casație a caseaza hotărârea atacată pentru lipsă de motivație suficientă și a cerut verificarea identității H.A., care se identificase ca Ș.A. în recursul la hotărârea mai sus menționată.

De la 21 iunie 2000 la 16 octombrie 2003, curtea de securitate a Statului a ținut douăzeci și trei ședințe în cursul cărora a reexaminat cauza reclamantului pe baza elementelor de probă obținute în cursul investigației preliminare efectuate de parchet și a procedat la examinarea identității H.A. În această privință, printr-o scrisoare din 29 mai 2003 adresată curții, direcția de securitate a confirmat adevărata identitate a inculpatului în cauză și că acesta se numea Ș.A. În fața curții, invocând în particular dispozițiile Convenției, reclamantul și Ș.A. au cerut în repetate rânduri eliberarea pe cauție. Totuși, ea a respins cererile și a ordonat menținerea în arest preventiv « având în vedere natura infracțiunii imputate și starea dovezilor ».

Prin hotărâre din 18 decembrie 2003, pe baza art. 125 din codul penal anterior, curtea de securitate a Statului a condamnat reclamantul și Ș.A. la pedeapsa moartei comuată într-o pedeapsă de închisoare pe viață.

Prin hotărâre din 29 aprilie 2004, după ce a audiat partidele, Curtea de Casație a confirmat hotărârea mai sus menționată. Această hotărâre a devenit definitivă. II.

S-a vorbind despre plângerea privind art. 5 § 3, Guvernul opune parțial o excepție bazată pe nerespectarea termenului de șase luni. Observă în special că perioada ce trebuie luată în considerare pentru calculul duratei arestului preventiv este cea de la 4 mai 2000, data hotărârii Curții de Casație care infirmase prima condamnare a reclamantului la prima instanță, la 18 decembrie 2003, data celei de-a doua condamnări. Într-adevăr, s-a vorbind despre perioada de la 23 octombrie 1996, data plasării în arest a reclamantului, la 5 octombrie 1999, data condamnării de către curtea de securitate a Statului, petiția, introdusă la 14 aprilie 2003, este tarzie.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea reamintește că termenul final al perioadei vizate de art. 5 § 3 este « ziua în care se pronunță asupra fondului acuzației, chiar dacă doar în prima instanță » (a se vedea Wemhoff c. Germania , hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. o 7, p. 23, § 9, și Labita c. Italia [GC], nr. o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV) și că, atunci când este vorba despre durată de aresturi preventive multiple, cum este cazul în speța de față, trebuie să se țină seama de totalitatea perioadelor de detenție în cauză (a se vedea Baltacı c. Turcia , nr. o 495/02, § 46, 18 iulie 2006, și Solmaz c. Turcia , nr. o 27561/02, §§ 34-37, CEDH 2007 ‑ ... (fragmente)). În speța de față, reclamantul a sesizat Curtea cu pretențiile sale la 14 aprilie 2003 și, la această dată, curtea de securitate a Statului, pe renvoi din partea Curții de Casație, nu se mai pronunțase asupra fondului acuzațiilor aduse împotriva reclamantului. Ca urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și observă mai mult că acest grief nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.

Privind plângerea privind art. 5 § 4, Guvernul se mulțumește să observe că reclamantul nu a depus opoziție împotriva menținerii în arest, după cum prevedea art. 104 din codul vechi de procedură penală în vigoare la momentul faptelor.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea estimează că această problemă este strâns legată de fondul plângerii formulate de reclamant pe baza art. 5 § 4 din Convenție și decide deci să o unească cu fondul. Constată că această plângere nu este manifestement prost fundată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și observă mai mult că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului 1. Art. 5 § 3

Guvernul observă în primul rând că perioada ce trebuie luată în considerare pentru durata arestului preventiv se extinde de la 4 mai 2000, data hotărârii Curții de Casație care infirmase condamnarea reclamantului la prima instanță, la 18 decembrie 2003, data celei de-a doua condamnări a reclamantului. Subliniază mai mult că această perioada nu este excesivă având în vedere în special gravitatea naturii infracțiunilor imputate reclamantului și pedepsele pe care le risca.

Reclamantul se opune acestei teze.

S-a vorbind despre perioada ce trebuie luată în considerare, Curtea reamintește principiile deduse din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Wemhoff, Labita [GC], Baltacı , și Solmaz, mai sus citați). Când este vorba despre aresturi multiple, cum este cazul în speța de față, trebuie să se țină seama de totalitatea perioadelor de detenție în cauză.

În caz, Curtea observă că prima perioadă litigioasă a arestului reclamantului a început la 23 octombrie 1996, data plasării în arest preventiv, și s-a încheiat la 5 octombrie 1999 cu condamnarea sa. Astfel a durat aproximativ doi ani și unsprezece luni. De la 4 mai 2000, data la care Curtea de Casație infirmase hotărârea din 5 octombrie 1999, examinarea cauzei a continuat în fața curții de securitate a Statului și o a doua perioadă de arest preventiv, în sensul art. 5 § 3 din Convenție, a început. Aceasta s-a încheiat la 18 decembrie 2003, cu cea de-a doua condamnare a reclamantului. Această a doua perioadă a durat aproximativ trei ani și șapte luni. În total, reclamantul a stat deci în arest preventiv aproximativ șase ani și șase luni.

Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților judiciare naționale să vegheze ca, într-o anumită cauză, durata arestului preventiv a unui inculpat să nu depășească limita rezonabilului. Pentru aceasta, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să exclud existența unei adevărate cerințe de interes public justificând, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să o justifice în deciziile care resping cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în aceste decizii, cât și ale faptelor necontestabile indicate de persoana interesată în recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria , hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998 ‑ VIII, § 154).

În această privință, persistența motivelor plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în arest, dar după un anumit timp nu mai este suficientă ; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc « relevante » și « suficiente », ea caută în plus dacă autoritățile naționale competente au exercitat « o diligență deosebită în urmărirea procedurii » (a se vedea, în special, Mansur c. Turcia , hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. o 319-B, § 52, Ali Hıdır Polat c. Turcia , nr. o 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005, și Baltacı , mai sus citat, § 48).

În speța de față, nu există niciun element care să permită a spune că autoritățile au luat în considerare criteriul timpului care a trecut în favoarea reclamantului (a se vedea paragraful 15 și 19 mai sus). În această privință, Curtea observă în special că acesta a fost plasat în arest la 23 octombrie 1996 și condamnat definitivu la o pedeapsă de închisoare pe viață la 18 decembrie 2003.或, în cursul acestei perioade, toate cererile de eliberare pe cauție ale sale au fost sistematic respinse de curtea de securitate a Statului pe bază de motive identice chiar stareotipate. Reclamantul a fost deci deținut în sensul art. 5 § 3 din Convenție de la început la sfârșitul procedurii în cauză.

În fine, privind Curtea, dacă « starea dovezilor » poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici grave de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speța de față, nu ar putea justifica, numai ele, menținerea în arest a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă ( Ali Hıdır Polat , mai sus citat, § 28, și Baltacı , mai sus citat, § 50).

În aceste circunstanțe, ținând seama de durata lungă a arestului preventiv al reclamantului, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție. 2. Art. 5 § 4

Guvernul se limitează a observa că reclamantul nu a depus opoziție împotriva menținerii în arest, după cum prevedea dispozițiile relevante din codul vechi de procedură penală în vigoare la momentul faptelor.

Reclamantul reia teza sa. Subliniază în special că toate cererile de eliberare au fost respinse de curtea de securitate a Statului după formule identice, chiar stareotipate, și că nu dispunea de niciun mijloc pentru a contesta decizia de menținere în arest.

Curtea observă că reclamantul a formulat în repetate rânduri cereri de eliberare pe cauție în cursul patruzeci și unu ședințe ținute în fața curții de securitate a Statului, cereri care au fost toate respinse (a se vedea §15 și 19 mai sus).

Ca urmare, ea estimează că jurisdicțiile interne au avut posibilitatea de a pune capăt detenției pretins excesive și prin urmare evita sau redresa neajunsurile pretinse împotriva reclamantului (a se vedea Temel și Tașkın c. Turcia (dec.), nr. o 40159/98, 14 noiembrie 2002, Acunbay c. Turcia , nr. os 61442/00 și 61445/00, § 48, 31 mai 2005, și Çobanoğlu și Budak c. Turcia , nr. o 45977/99, §§ 37-39, 30 ianuarie 2007).

Privind recursul invocat de Guvern, Curtea reamintește că a deja judecat în cazuri similare că era ineficace ținând seama de faptul că, pe de o parte, nu oferea o garanție rezonabilă de șansă de succes în practică (a se vedea, printre alții, Koști și alții c. Turcia , nr. o 74321/01, § 22, 3 mai 2007) și, pe de altă parte, că garanțiile inerente unui proces de caracter judiciar, în special respectarea principiilor contradictorului și egalității armelor între părți, nu eram respectate (în această privință, a se vedea Bağrıyanık c. Turcia , nr. o 43256/04, § 51, 5 iunie 2007).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizase niciun fapt nici argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față.

Ca urmare, în aceste circunstanțe, Curtea estimează că recursul invocat de Guvern nu constituie o cale de recurs efectivă. Ea respinge deci excepția Guvernului și concluzionează la încălcarea art. 5 § 4 din Convenție. II.

S-a vorbind despre independența și imparțialitatea curții de securitate a Statului, Curtea estimează că nu este necesar să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri din motivele expuse mai jos.

Curtea observă că după amendamentul constituțional din 22 iunie 1999, curtea de securitate a Statului care condamnase reclamantul la o pedeapsă de închisoare pe viață la 5 octombrie 1999 era compusă numai din magistrați civili și că, pe altă parte, Curtea de Casație, pe recurs din partea reclamantului, infirmase hotărârea de prim instanță la 4 mai 2000. Ca urmare, pe renvoi din partea Curții de Casație, cauza reclamantului a fost reascultată de curtea de securitate a Statului în noua alcătuire, care condamnă din nou reclamantul la o pedeapsă de închisoare pe viață după reexaminarea tuturor elementelor dosarului la 18 decembrie 2003.

Ținând seama de cele de mai sus, și în circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea estimează că principiile independenței și imparțialității unui tribunal în sensul art. 6 § 1 din Convenție au fost respectate și garantate în cursul procedurii în cauză (a se vedea, pentru caz similar, Mahmut Yașar c. Turcia (dec.), nr. o 46412/99, 31 martie 2005).

Rezultă din aceasta că această parte a cererei este manifestement prost fundată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Privind plângerea privind durata procedurii, Curtea constată că această plângere nu este manifestement prost fundată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă mai mult că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Asupra fondului

Perioada ce trebuie considerată a început la 24 septembrie 1996, data plasării în arest a reclamantului, și s-a încheiat la 29 aprilie 2004, data hotărârii Curții de Casație confirmând condamnarea de prim instanță. A durat deci aproximativ șapte ani și șapte luni, pentru două instanțe sesizate de patru ori.

Guvernul observă că durata procedurii în cauză nu este excesivă, ținând seama în special de complexitatea cauzei, gravitatea naturii infracțiunilor imputate reclamantului și pedepsele pe care le risca.

Reclamantul se opune acestei teze. Subliniază în special faptul că între 21 iunie 2000 și 16 octombrie 2003, curtea de securitate a Statului a procedat mai ales la examinarea identificării identității coacuzatului pe apropape douăzeci ședințe și reexaminat cauza pe elementele obținute la investigația preliminară, fără a căuta obținerea unor noi elemente nici a asculta martori.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre mulți alții, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauzele ridicând probleme similare cu cea din prezenta cauză și constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Pélissier și Sassi , mai sus citat).

De altfel, Curtea constată că, pe tot parcursul procedurii, reclamantul a fost menținut în arest – situație care necesită ca tribunalele însărcinate cu cauza să aibă o diligență deosebită pentru a administra justiția în cel mai scurt timp (a se vedea Kalachnikov c. Rusia , nr. o 47095/99, § 132, CEDH 2002 ‑ VI).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu expuse niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speța de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerința « termenului rezonabil ». Ca urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1. III.

Reclamantul cere 50 000 lire turce noi (YTL) [aproximativ 28 150 euro (EUR)] pentru prejudiciul moral suferit. Cere de asemenea o compensație materială, fără a o cifra totuși.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede niciun link cauzal între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Pe de altă parte, estimează că reclamantul suferit o nedreptate morală sigură din cauza duratei arestului și a procedurii. Pronunțând cu echitate, îi acordă 5 100 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 10 700 YTL [de 6 024 EUR] pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și pentru cele suportate în fața Curții, fără a furniza justificări.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând seama de elementele în posesia și criteriile mai sus menționate, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile procedurii naționale și pentru cea în fața Curții. C. Dobânzi moratorii

Curtea considera potrivit a baza rata dobânzilor moratorii pe rata ușurii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind plângerile privind durata excesivă a procedurii, durata detenției și absența unui recurs efectiv pentru a contesta menținerea ; 2. Declară restul cererei inadmisibil ; 3 Spune că a existat o încălcare a art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție ; 4. Spune că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție ; 5 Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 5 100 EUR (cinci mii o sută euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată în calitate de impozit, converti în lire turce noi la cursul aplicabil la momentul conversiei ; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Dat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2008 conform art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă 1. Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 15041/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Doğan Yalçın (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 21 septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 24 septembre 1996, le requérant fut arrêté par des agents de la direction de la sûreté de Batman, section de la lutte contre le terrorisme, pour appartenance au PKK [1] .

Le 25 septembre 1996, la police établit deux procès-verbaux de saisie et de destruction de documents.

Le 26 septembre 1996, à la demande de la direction de la sûreté de Batman, le parquet prolongea la garde à vue du requérant de vingt-huit jours.

Le 15 octobre 1996, le requérant fut entendu par la police.

Le même jour, il fut remis au commandement de la sûreté de Mardin, qui l’entendit le 20 octobre 1996.

Le 21 octobre 1996, le requérant fut remis à la direction de la sûreté de Batman.

Le 23 octobre 1996, le requérant fut entendu par le parquet de Batman.

Le même jour, il fut entendu par le juge près le tribunal correctionnel de Batman, lequel ordonna sa mise en détention provisoire « compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves ».

Par un acte d’accusation du 5 novembre 1996, le parquet près la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır inculpa le requérant ainsi que H.A. du chef de séparatisme sur le fondement de l’article 125 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits.

La cour de sûreté de l’État, composée de magistrats militaires, entendit la cause du requérant et de H.A. à partir du 11 novembre 1996.

Du 11 novembre 1996 au 19 août 1999, elle tint dix-huit audiences au cours desquelles elle rejeta les demandes de mise en liberté provisoire du requérant et de H.A. et ordonna leur maintien en détention provisoire « compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves ».

Entre-temps, le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale de Turquie modifia l’article 143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires (du siège comme du parquet) de la composition des cours de sûreté de l’État. Des modifications dans le même sens furent apportées le 22 juin 1999 à la loi sur les cours de sûreté de l’État.

Par un arrêt du 5 octobre 1999, sur le fondement de l’article 125 de l’ancien code pénal, la cour de sûreté de l’État, composée de magistrats civils, condamna le requérant et H.A. à la peine de mort commuée en une peine d’emprisonnement à perpétuité.

Par un arrêt du 4 mai 2000, après avoir entendu les parties, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué pour absence de motivation suffisante et demanda la vérification de l’identité de H.A., lequel s’était identifié comme étant Ș.A. dans son pourvoi contre l’arrêt précité.

Du 21 juin 2000 au 16 octobre 2003, la cour de sûreté de l’État tint vingt-trois audiences au cours desquelles elle réexamina la cause du requérant sur la base des éléments de preuves obtenus au cours de l’enquête préliminaire menée par le parquet et procéda à l’examen de l’identité de H.A. A cet égard, par une lettre du 29 mai 2003 adressée à la cour, la direction de la sûreté confirma la véritable identité de l’accusé en cause et que celui-ci se dénommait Ș.A. Devant la cour, invoquant en particulier les dispositions de la Convention, le requérant et Ș.A. demandèrent à maintes reprises leur mise en liberté provisoire. Toutefois, elle rejeta leurs demandes et ordonna leur maintien en détention provisoire « compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves ».

Par un arrêt du 18 décembre 2003, sur le fondement de l’article 125 de l’ancien code pénal, la cour de sûreté de l’État condamna le requérant et Ș.A. à la peine de mort commuée en une peine d’emprisonnement à perpétuité.

Par un arrêt du 29 avril 2004, après avoir entendu les parties, la Cour de cassation confirma l’arrêt précité. Cet arrêt fut définitif. II.

S’agissant du grief tiré de l’article 5 § 3, le Gouvernement oppose en partie une exception tirée du non-respect du délai de six mois. Il observe notamment que la période à prendre en considération pour le calcul de la durée de la détention est celle allant du 4 mai 2000, date de l’arrêt de la Cour de cassation ayant infirmé la première condamnation du requérant en première instance, au 18 décembre 2003, date de sa deuxième condamnation. En effet, s’agissant de la période allant du 23 octobre 1996, date du placement en détention du requérant, au 5 octobre 1999, date de sa première condamnation par la cour de sûreté de l’État, la requête, introduite le 14 avril 2003, est hors délai.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle que le terme final de la période visée à l’article 5 § 3 est « le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation, fût-ce seulement en premier ressort » (voir Wemhoff c. Allemagne , arrêt du 27 juin 1968, série A n o 7, p. 23, § 9, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV) et que, lorsqu’il s’agit de durée de détentions provisoires multiples, tel le cas en l’espèce, il convient de prendre en considération l’ensemble des périodes de détention en question (voir Baltacı c. Turquie , n o 495/02, § 46, 18 juillet 2006, et Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, §§ 34-37, CEDH 2007 ‑ ... (extraits)). En l’espèce, le requérant a saisi la Cour de ses allégations le 14 avril 2003 et, à cette dernière date, la cour de sûreté de l’État, sur renvoi de la Cour de cassation, ne s’était pas encore prononcée sur le bien-fondé des accusations portées à l’encontre du requérant. Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement et elle relève en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Quant au grief tiré de l’article 5 § 4, le Gouvernement se contente d’observer que le requérant n’a pas formé opposition contre son maintien en détention tel que le prévoyait l’article 104 de l’ancien code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour estime que cette question est étroitement liée à la substance du grief énoncé par le requérant sur le terrain de l’article 5 § 4 de la Convention et décide donc de la joindre au fond. Elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Article 5 § 3

Le Gouvernement observe en premier lieu que la période à prendre en considération pour la durée de la détention s’étale du 4 mai 2000, date de l’arrêt de la Cour de cassation infirmant la condamnation du requérant en première instance, au 18 décembre 2003, date de la deuxième condamnation du requérant. Il souligne par ailleurs que cette période n’est pas excessive compte tenu notamment de la gravité de la nature des délits reprochés au requérant et des peines qu’il encourait.

Le requérant s’oppose à cette thèse.

S’agissant de la période à prendre en considération, la Cour rappelle les principes dégagés par sa jurisprudence (voir, entre autres, Wemhoff, Labita [GC], Baltacı , et Solmaz, précités). Lorsqu’il s’agit de détentions multiples, tel le cas en l’espèce, il convient de prendre en considération l’ensemble des périodes de détention en question.

En l’occurrence, la Cour relève que la première période litigieuse de la détention du requérant a débuté le 23 octobre 1996, date de sa mise en détention provisoire, et a pris fin le 5 octobre 1999 avec sa condamnation. Elle a ainsi duré deux ans et onze mois environ. A partir du 4 mai 2000, date à laquelle la Cour de cassation a infirmé l’arrêt du 5 octobre 1999, l’examen de l’affaire a repris devant la cour de sûreté de l’État et une deuxième période de détention provisoire, au sens de l’article 5 § 3 de la Convention, a commencé. Celle-ci a pris fin le 18 décembre 2003, avec la deuxième condamnation du requérant. Cette deuxième période a duré trois ans et sept mois environ. Au total, le requérant a donc passé six ans et six mois environ en détention provisoire.

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, § 154).

A cet égard, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont porté « une diligence particulière à la poursuite de la procédure » (voir, entre autres, Mansur c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319-B, § 52, Ali Hıdır Polat c. Turquie , n o 61446/00, § 26, 5 avril 2005, et Baltacı , précité, § 48).

En l’espèce, aucun élément ne permet de dire que les autorités ont pris en considération le critère du temps écoulé en faveur du requérant (voir paragraphes 15 et 19 ci-dessus). A cet égard, la Cour relève notamment que ce dernier a été placé en détention le 23 octobre 1996 et condamné définitivement à une peine d’emprisonnement à perpétuité le 18 décembre 2003. Or, au cours de cette période, toutes ses demandes de libération provisoire ont été systématiquement rejetées par la cour de sûreté de l’État sur des motifs identiques voire stéréotypés. Le requérant a donc été détenu au sens de l’article 5 § 3 de la Convention du début à la fin de la procédure en question.

Enfin, aux yeux de la Cour, si « l’état des preuves » peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et si, en général, ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, en l’espèce, elles ne sauraient justifier, à elles seules, le maintien en détention du requérant pendant une si longue période ( Ali Hıdır Polat , précité, § 28, et Baltacı , précité, § 50).

Dans ces circonstances, eu égard à la longue durée de la détention provisoire du requérant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. 2. Article 5 § 4

Le Gouvernement se borne à observer que le requérant n’a pas formé opposition contre son maintien en détention tel que le prévoyait les dispositions pertinentes de l’ancien code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits.

Le requérant réitère sa thèse. Il souligne notamment que toutes ses demandes de mise en liberté ont été rejetées par la cour de sûreté de l’État selon des formules identiques, voire stéréotypées, et qu’il ne disposait d’aucun moyen pour contester la décision de maintien en détention.

La Cour observe que le requérant a maintes fois formulé des demandes de mise en libération provisoire lors des quarante-et-une audiences tenues devant la cour de sûreté de l’État, demandes qui ont toutes été rejetées (voir paragraphes 15 et 19 ci-dessus).

Par conséquent, elle estime que les juridictions internes avaient la possibilité de mettre un terme à la détention prétendument excessive et ainsi éviter ou redresser les manquements allégués à l’encontre du requérant (voir Temel et Tașkın c. Turquie (déc.), n o 40159/98, 14 novembre 2002, Acunbay c. Turquie , n os 61442/00 et 61445/00, § 48, 31 mai 2005, et Çobanoğlu et Budak c. Turquie , n o 45977/99, §§ 37-39, 30 janvier 2007).

En ce qui concerne le recours invoqué par le Gouvernement, la Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’il était inefficace compte tenu du fait, d’une part, qu’il n’offrait pas de garantie raisonnable de chance de succès dans la pratique (voir, parmi d’autres, Koști et autres c. Turquie , n o 74321/01, § 22, 3 mai 2007) et, d’autre part, que les garanties inhérentes à une instance de caractère judiciaire, en particulier le respect des principes du contradictoire et de l’égalité des armes entre les parties, n’étaient pas respectées (à cet égard, voir Bağrıyanık c. Turquie , n o 43256/04, § 51, 5 juin 2007).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, dans ces circonstances, la Cour estime que le recours invoqué par le Gouvernement ne constitue pas une voie de recours efficace. Elle rejette donc l’exception du Gouvernement et conclut à la violation de l’article 5 § 4 de la Convention. II.

S’agissant de l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur la recevabilité de ce grief pour les motifs exposés ci-dessous.

La Cour observe qu’après l’amendement constitutionnel du 22 juin 1999, la cour de sûreté de l’État ayant condamné le requérant à une peine d’emprisonnement à perpétuité le 5 octobre 1999 était composée uniquement de magistrats civils et que, par ailleurs, la Cour de cassation, sur pourvoi du requérant, infirma l’arrêt de première instance le 4 mai 2000. Par suite, sur renvoi de la Cour de cassation, la cause du requérant fut réentendue par la cour de sûreté de l’État dans sa nouvelle composition, laquelle condamna de nouveau le requérant à une peine d’emprisonnement à perpétuité après avoir réexaminé l’ensemble des éléments du dossier le 18 décembre 2003.

Au vu de ce qui précède, et dans les circonstances particulières de l’espèce, la Cour estime que les principes de l’indépendance et de l’impartialité d’un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ont été respectés et garantis au cours de la procédure en cause (voir, pour un cas similaire, Mahmut Yașar c. Turquie (déc.), n o 46412/99, 31 mars 2005).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au grief tiré de la durée de la procédure, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La période à considérer a débuté le 24 septembre 1996, date du placement en garde à vue du requérant, et s’est terminée le 29 avril 2004, date de l’arrêt de la Cour de cassation confirmant la condamnation de première instance. Elle a donc duré sept ans et sept mois environ, pour deux instances saisies à quatre reprises.

Le Gouvernement observe que la durée de la procédure en question n’est pas excessive, compte tenu notamment de la complexité de l’affaire, de la gravité de la nature des délits reprochés au requérant et des peines qu’il encourait.

Le requérant s’oppose à cette thèse. Il souligne notamment le fait qu’entre le 21 juin 2000 et le 16 octobre 2003, la cour de sûreté de l’État a procédé principalement à l’examen de l’identification de l’identité de son coaccusé sur près de vingt audiences et réexaminé sa cause sur les éléments obtenus lors de l’enquête préliminaire, sans chercher à obtenir de nouveaux éléments ni entendre les témoins.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi , précité).

Par ailleurs, la Cour constate que, tout au long de la procédure, le requérant a été maintenu en détention – situation qui requiert des tribunaux chargés de l’affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 132, CEDH 2002 ‑ VI).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.

Le requérant réclame 50 000 nouvelles livres turques (YTL) [environ 28 150 euros (EUR)] au titre du préjudice moral qu’il aurait subi. Il réclame également une compensation matérielle, sans toutefois la chiffrer.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de sa détention et de celle de la procédure. Statuant en équité, elle lui accorde 5 100 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 10 700 YTL [soit 6 024 EUR] pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour, sans fournir de justificatifs.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale et pour celle devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure, de la durée de la détention et de l’absence d’un recours efficace pour contester le maintien ; 2. Déclare le restant de la requête irrecevable ; 3 Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5 Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 100 EUR (cinq mille cent euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux en vigueur applicable au moment de la conversion ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente 1. Le Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale.