AFFAIRE YALÇIN c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté;Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable
AFFAIRE YALÇIN c. TURQUIE (CtEDO, 2008)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
YALÇIN c. TURCIA
(
Cerere nr.
o
15041/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 februarie 2008
DEFINITIVĂ
19/05/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art.
44 §
2 din Convenție. Poate suferi corecții de formă.
În cauza Yalçın c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
:
Françoise Tulkens,
președintă,
András Baka,
Ireneu Cabral Barreto,
Rıza Türmen,
Mindia Ugrekhelidze,
Antonella Mularoni,
Danutė Jočienė,
judecători,
și din Sally Dollé
,
grefier de secțiune
,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 19 februarie 2008,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
o
15041/03) împotriva Republicii Turcia și care un cetățean al acestui Stat, dl.
Doğan Yalçın («
reclamantul
»), a sesizat Curtea la 14 aprilie 2003 conform art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul este reprezentat de
M
es
Mesut
Beștaș
și Meral
Beștaș, avocați la Diyarbakır. Guvernul turc («
Guvernul
») este reprezentat de agentul său.
3.
La 21 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.
PRIVIND FAPTELE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4.
Reclamantul s-a născut în 1976 și locuiește la Batman.
5.
La 24 septembrie 1996, reclamantul a fost arestat de agenți ai direcției de securitate din Batman, secția de luptă împotriva terorismului, pentru apartenență la PKK
[1]
.
6.
La 25 septembrie 1996, poliția a intocmit două procese-verbale de confiscare și distrugere de documente.
7.
La 26 septembrie 1996, la cererea direcției de securitate din Batman, parchetul a prelungit arest preventiv al reclamantului cu douăzeci și opt de zile.
8.
La 15 octombrie 1996, reclamantul a fost audiat de poliție.
9.
În aceeași zi, a fost pus în mâinile comandamentului de securitate din Mardin, care l-a audiat la 20 octombrie 1996.
10.
La 21 octombrie 1996, reclamantul a fost pus în mâinile direcției de securitate din Batman.
11.
La 23 octombrie 1996, reclamantul a fost audiat de parchetul din Batman.
12.
În aceeași zi, a fost audiat de judecătorul curții corecționale din Batman, care a ordonat arest preventiv «
având în vedere natura infracțiunii imputate și starea dovezilor
».
13.
Prin învinuire din 5 noiembrie 1996, parchetul la curtea de securitate a Statului din Diyarbakır l-a invinuit pe reclamant și pe H.A. pentru separatism pe baza art. 125 din codul penal anterior în vigoare la momentul faptelor.
14.
Curtea de securitate a Statului, compusă din magistrați militari, a audiat cauza reclamantului și a lui H.A. începând cu 11
noiembrie 1996.
15.
De la 11 noiembrie 1996 la 19 august 1999, a ținut optsprezece ședințe în cursul cărora a respins cererile de eliberare pe cauție a reclamantului și a lui H.A. și a ordonat menținerea în arest preventiv «
având în vedere natura infracțiunii imputate și starea dovezilor
».
16.
Între-timp, la 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a Turciei a modificat art.
143 din Constituție și a exclus magistrații militari (din funcția de judecător și din funcția de procuror) din alcătuirea curților de securitate ale Statului. Modificări în același sens au fost aduse la 22
iunie 1999 la legea privind curții de securitate ale Statului.
17.
Prin hotărâre din 5 octombrie 1999, pe baza art.
125 din codul penal anterior, curtea de securitate a Statului, compusă din magistrați civili, a condamnat reclamantul și pe H.A. la pedeapsa moartei comuată într-o pedeapsă de închisoare pe viață.
18.
Prin hotărâre din 4 mai 2000, după ce a audiat partidele, Curtea de Casație a caseaza hotărârea atacată pentru lipsă de motivație suficientă și a cerut verificarea identității H.A., care se identificase ca Ș.A. în recursul la hotărârea mai sus menționată.
19.
De la 21 iunie 2000 la 16 octombrie 2003, curtea de securitate a Statului a ținut douăzeci și trei ședințe în cursul cărora a reexaminat cauza reclamantului pe baza elementelor de probă obținute în cursul investigației preliminare efectuate de parchet și a procedat la examinarea identității H.A. În această privință, printr-o scrisoare din 29 mai 2003 adresată curții, direcția de securitate a confirmat adevărata identitate a inculpatului în cauză și că acesta se numea Ș.A.
În fața curții, invocând în particular dispozițiile Convenției, reclamantul și Ș.A. au cerut în repetate rânduri eliberarea pe cauție. Totuși, ea a respins cererile și a ordonat menținerea în arest preventiv «
având în vedere natura infracțiunii imputate și starea dovezilor
».
20.
Prin hotărâre din 18 decembrie 2003, pe baza art.
125 din codul penal anterior, curtea de securitate a Statului a condamnat reclamantul și Ș.A. la pedeapsa moartei comuată într-o pedeapsă de închisoare pe viață.
21.
Prin hotărâre din 29 aprilie 2004, după ce a audiat partidele, Curtea de Casație a confirmat hotărârea mai sus menționată. Această hotărâre a devenit definitivă.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
22.
Dreptul și practica interne relevante la momentul faptelor sunt descrise în special în cazurile
Öcalan c. Turcia
([GC], nr.
o
46221/99, §§
52-60, CEDH 2005
‑
IV) și
Çobanoğlu și Budak c. Turcia
(nr.
o
45977/99, §§
29-30, 30 ianuarie 2007).
ÎN DREPT
I.
ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ART. 5 §§ 3 ȘI 4 DIN CONVENȚIE
23.
Reclamantul se plânge de durata arrestului preventiv și de absența unei căi de recurs pentru a contesta menținerea în arest și a obține eliberarea. Vede în aceasta o încălcare a art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție, redactate astfel
:
«
3.
Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de alineatul
1
c) al prezentului articol, trebuie prezentată imediat unui judecător sau altui magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi jucată într-un termen rezonabil, sau eliberată în curs de procedură. Eliberarea poate fi supusă unei garanții care să asigure prezența persoanei în cauză la ședință.
4.
Orice persoană privată de libertate prin arest sau detenție are dreptul de a introduce un recurs la un tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe rapid asupra legalității detenției sale și să ordone eliberarea dacă detenția este ilegală.
»
A.
Asupra admisibilității
24.
S-a vorbind despre plângerea privind art. 5 § 3, Guvernul opune parțial o excepție bazată pe nerespectarea termenului de șase luni. Observă în special că perioada ce trebuie luată în considerare pentru calculul duratei arestului preventiv este cea de la 4 mai 2000, data hotărârii Curții de Casație care infirmase prima condamnare a reclamantului la prima instanță, la 18 decembrie 2003, data celei de-a doua condamnări. Într-adevăr, s-a vorbind despre perioada de la 23 octombrie 1996, data plasării în arest a reclamantului, la 5 octombrie 1999, data condamnării de către curtea de securitate a Statului, petiția, introdusă la 14
aprilie 2003, este tarzie.
25.
Reclamantul contestă această teză.
26.
Curtea reamintește că termenul final al perioadei vizate de art.
5 §
3 este «
ziua în care se pronunță asupra fondului acuzației, chiar dacă doar în prima instanță
» (a se vedea
Wemhoff c. Germania
, hotărâre din 27
iunie 1968, seria A nr.
o
7, p. 23, § 9, și
Labita c. Italia
[GC], nr.
o
26772/95, §
147, CEDH 2000
‑
IV) și că, atunci când este vorba despre durată de aresturi preventive multiple, cum este cazul în speța de față, trebuie să se țină seama de totalitatea perioadelor de detenție în cauză (a se vedea
Baltacı c.
Turcia
, nr.
o
495/02, § 46, 18
iulie 2006, și
Solmaz
c.
Turcia
, nr.
o
27561/02, §§ 34-37, CEDH 2007
‑
... (fragmente)). În speța de față, reclamantul a sesizat Curtea cu pretențiile sale la 14 aprilie 2003 și, la această dată, curtea de securitate a Statului, pe renvoi din partea Curții de Casație, nu se mai pronunțase asupra fondului acuzațiilor aduse împotriva reclamantului. Ca urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și observă mai mult că acest grief nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.
27.
Privind plângerea privind art. 5 § 4, Guvernul se mulțumește să observe că reclamantul nu a depus opoziție împotriva menținerii în arest, după cum prevedea art. 104 din codul vechi de procedură penală în vigoare la momentul faptelor.
28.
Reclamantul contestă această teză.
29.
Curtea estimează că această problemă este strâns legată de fondul plângerii formulate de reclamant pe baza art. 5 § 4 din Convenție și decide deci să o unească cu fondul. Constată că această plângere nu este manifestement prost fundată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și observă mai mult că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B.
Asupra fondului
1.
Art. 5 § 3
30.
Guvernul observă în primul rând că perioada ce trebuie luată în considerare pentru durata arestului preventiv se extinde de la 4 mai 2000, data hotărârii Curții de Casație care infirmase condamnarea reclamantului la prima instanță, la 18 decembrie 2003, data celei de-a doua condamnări a reclamantului. Subliniază mai mult că această perioada nu este excesivă având în vedere în special gravitatea naturii infracțiunilor imputate reclamantului și pedepsele pe care le risca.
31.
Reclamantul se opune acestei teze.
32.
S-a vorbind despre perioada ce trebuie luată în considerare, Curtea reamintește principiile deduse din jurisprudența sa (a se vedea, în special,
Wemhoff, Labita
[GC],
Baltacı
, și
Solmaz,
mai sus citați). Când este vorba despre aresturi multiple, cum este cazul în speța de față, trebuie să se țină seama de totalitatea perioadelor de detenție în cauză.
33.
În caz, Curtea observă că prima perioadă litigioasă a arestului reclamantului a început la 23 octombrie 1996, data plasării în arest preventiv, și s-a încheiat la 5 octombrie 1999 cu condamnarea sa. Astfel a durat aproximativ doi ani și unsprezece luni. De la 4 mai 2000, data la care Curtea de Casație infirmase hotărârea din 5 octombrie 1999, examinarea cauzei a continuat în fața curții de securitate a Statului și o a doua perioadă de arest preventiv, în sensul art. 5 § 3 din Convenție, a început. Aceasta s-a încheiat la 18 decembrie 2003, cu cea de-a doua condamnare a reclamantului. Această a doua perioadă a durat aproximativ trei ani și șapte luni. În total, reclamantul a stat deci în arest preventiv aproximativ șase ani și șase luni.
34.
Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților judiciare naționale să vegheze ca, într-o anumită cauză, durata arestului preventiv a unui inculpat să nu depășească limita rezonabilului. Pentru aceasta, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să exclud existența unei adevărate cerințe de interes public justificând, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să o justifice în deciziile care resping cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în aceste decizii, cât și ale faptelor necontestabile indicate de persoana interesată în recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție (a se vedea
Assenov și alții c. Bulgaria
, hotărâre din 28 octombrie 1998,
Recueil al hotărârilor și deciziilor
1998
‑
VIII, § 154).
35.
În această privință, persistența motivelor plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție
sine qua non
a regularității menținerii în arest, dar după un anumit timp nu mai este suficientă
; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc «
relevante
» și «
suficiente
», ea caută în plus dacă autoritățile naționale competente au exercitat «
o diligență deosebită în urmărirea procedurii
» (a se vedea, în special,
Mansur c. Turcia
, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr.
o
319-B, § 52,
Ali Hıdır Polat c. Turcia
, nr.
o
61446/00, § 26, 5 aprilie 2005, și
Baltacı
, mai sus citat, §
48).
36.
În speța de față, nu există niciun element care să permită a spune că autoritățile au luat în considerare criteriul timpului care a trecut în favoarea reclamantului (a se vedea paragraful
15 și 19 mai sus). În această privință, Curtea observă în special că acesta a fost plasat în arest la 23 octombrie 1996 și condamnat definitivu la o pedeapsă de închisoare pe viață la 18
decembrie 2003.或, în cursul acestei perioade, toate cererile de eliberare pe cauție ale sale au fost sistematic respinse de curtea de securitate a Statului pe bază de motive identice chiar stareotipate. Reclamantul a fost deci deținut în sensul art. 5 § 3 din Convenție de la început la sfârșitul procedurii în cauză.
37.
În fine, privind Curtea, dacă «
starea dovezilor
» poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici grave de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speța de față, nu ar putea justifica, numai ele, menținerea în arest a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă (
Ali Hıdır Polat
, mai sus citat, § 28, și
Baltacı
, mai sus citat, § 50).
38.
În aceste circunstanțe, ținând seama de durata lungă a arestului preventiv al reclamantului, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art.
5 §
3 din Convenție.
2.
Art. 5 § 4
39.
Guvernul se limitează a observa că reclamantul nu a depus opoziție împotriva menținerii în arest, după cum prevedea dispozițiile relevante din codul vechi de procedură penală în vigoare la momentul faptelor.
40.
Reclamantul reia teza sa. Subliniază în special că toate cererile de eliberare au fost respinse de curtea de securitate a Statului după formule identice, chiar stareotipate, și că nu dispunea de niciun mijloc pentru a contesta decizia de menținere în arest.
41.
Curtea observă că reclamantul a formulat în repetate rânduri cereri de eliberare pe cauție în cursul patruzeci și unu ședințe ținute în fața curții de securitate a Statului, cereri care au fost toate respinse (a se vedea §15 și 19 mai sus).
42.
Ca urmare, ea estimează că jurisdicțiile interne au avut posibilitatea de a pune capăt detenției pretins excesive și prin urmare evita sau redresa neajunsurile pretinse împotriva reclamantului (a se vedea
Temel și Tașkın c. Turcia
(dec.), nr.
o
40159/98, 14 noiembrie 2002,
Acunbay c.
Turcia
, nr.
os
61442/00 și 61445/00, § 48, 31 mai 2005, și
Çobanoğlu și Budak c. Turcia
, nr.
o
45977/99, §§ 37-39, 30 ianuarie 2007).
43.
Privind recursul invocat de Guvern, Curtea reamintește că a deja judecat în cazuri similare că era ineficace ținând seama de faptul că, pe de o parte, nu oferea o garanție rezonabilă de șansă de succes în practică (a se vedea, printre alții,
Koști și alții c.
Turcia
, nr.
o
74321/01, § 22, 3 mai 2007) și, pe de altă parte, că garanțiile inerente unui proces de caracter judiciar, în special respectarea principiilor contradictorului și egalității armelor între părți, nu eram respectate (în această privință, a se vedea
Bağrıyanık c.
Turcia
, nr.
o
43256/04, § 51, 5 iunie 2007).
44.
Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizase niciun fapt nici argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față.
45.
Ca urmare, în aceste circunstanțe, Curtea estimează că recursul invocat de Guvern nu constituie o cale de recurs efectivă. Ea respinge deci excepția Guvernului și concluzionează la încălcarea art. 5 § 4 din Convenție.
II.
ASUPRA ÎNCĂLCĂRILOR PRETINSE ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
46.
Reclamantul invoca, pe de o parte, că durata procedurii a încălcat principiul «
termenului rezonabil
» și, pe de altă parte, că cauza sa nu a fost ascultată de un tribunal independent și imparțial datorită participării unui magistrat militar la o parte a procedurii în fața curții de securitate a Statului. Invoca în această privință art. 6 § 1 din Convenție, redactat astfel
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial (...), care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei.
»
A.
Asupra admisibilității
47.
S-a vorbind despre independența și imparțialitatea curții de securitate a Statului, Curtea estimează că nu este necesar să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri din motivele expuse mai jos.
48.
Curtea observă că după amendamentul constituțional din 22 iunie 1999, curtea de securitate a Statului care condamnase reclamantul la o pedeapsă de închisoare pe viață la 5 octombrie 1999 era compusă numai din magistrați civili și că, pe altă parte, Curtea de Casație, pe recurs din partea reclamantului, infirmase hotărârea de prim instanță la 4 mai 2000. Ca urmare, pe renvoi din partea Curții de Casație, cauza reclamantului a fost reascultată de curtea de securitate a Statului în noua alcătuire, care condamnă din nou reclamantul la o pedeapsă de închisoare pe viață după reexaminarea tuturor elementelor dosarului la 18 decembrie 2003.
49.
Ținând seama de cele de mai sus, și în circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea estimează că principiile independenței și imparțialității unui tribunal în sensul art. 6 § 1 din Convenție au fost respectate și garantate în cursul procedurii în cauză (a se vedea, pentru caz similar,
Mahmut Yașar c. Turcia
(dec.), nr.
o
46412/99, 31 martie 2005).
50.
Rezultă din aceasta că această parte a cererei este manifestement prost fundată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
51.
Privind plângerea privind durata procedurii, Curtea constată că această plângere nu este manifestement prost fundată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă mai mult că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.
B.
Asupra fondului
52.
Perioada ce trebuie considerată a început la 24 septembrie 1996, data plasării în arest a reclamantului, și s-a încheiat la 29 aprilie 2004, data hotărârii Curții de Casație confirmând condamnarea de prim instanță. A durat deci aproximativ șapte ani și șapte luni, pentru două instanțe sesizate de patru ori.
53.
Guvernul observă că durata procedurii în cauză nu este excesivă, ținând seama în special de complexitatea cauzei, gravitatea naturii infracțiunilor imputate reclamantului și pedepsele pe care le risca.
54.
Reclamantul se opune acestei teze. Subliniază în special faptul că între 21 iunie 2000 și 16 octombrie 2003, curtea de securitate a Statului a procedat mai ales la examinarea identificării identității coacuzatului pe apropape douăzeci ședințe și reexaminat cauza pe elementele obținute la investigația preliminară, fără a căuta obținerea unor noi elemente nici a asculta martori.
55.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre mulți alții,
Pélissier și Sassi c.
Franța
[GC], nr.
o
25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
56.
Curtea a tratat în repetate rânduri cauzele ridicând probleme similare cu cea din prezenta cauză și constatat încălcarea art.
6 §
1 din Convenție (a se vedea
Pélissier și Sassi
, mai sus citat).
57.
De altfel, Curtea constată că, pe tot parcursul procedurii, reclamantul a fost menținut în arest – situație care necesită ca tribunalele însărcinate cu cauza să aibă o diligență deosebită pentru a administra justiția în cel mai scurt timp (a se vedea
Kalachnikov c. Rusia
, nr.
o
47095/99, §
132, CEDH 2002
‑
VI).
58.
După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu expuse niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speța de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerința «
termenului rezonabil
».
Ca urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1.
III.
ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENȚIE
59.
Conform termenilor articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Prejudiciu
60.
Reclamantul cere 50
000 lire turce noi (YTL) [aproximativ 28
150 euro (EUR)] pentru prejudiciul moral suferit. Cere de asemenea o compensație materială, fără a o cifra totuși.
61.
Guvernul contestă aceste pretenții.
62.
Curtea nu vede niciun link cauzal între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Pe de altă parte, estimează că reclamantul suferit o nedreptate morală sigură din cauza duratei arestului și a procedurii. Pronunțând cu echitate, îi acordă 5
100 EUR la acest titlu.
B.
Cheltuieli și costuri
63.
Reclamantul cere de asemenea 10
700 YTL [de 6
024 EUR] pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și pentru cele suportate în fața Curții, fără a furniza justificări.
64.
Guvernul contestă aceste pretenții.
65.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând seama de elementele în posesia și criteriile mai sus menționate, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile procedurii naționale și pentru cea în fața Curții.
C.
Dobânzi moratorii
66.
Curtea considera potrivit a baza rata dobânzilor moratorii pe rata ușurii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
petiția admisibilă privind plângerile privind durata excesivă a procedurii, durata detenției și absența unui recurs efectiv pentru a contesta menținerea
;
2.
Declară
restul cererei inadmisibil
;
3
Spune
că a existat o încălcare a art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție
;
4.
Spune
că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție
;
5
Spune
a)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform art.
44
§
2 din Convenție, 5
100 EUR (cinci mii o sută euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată în calitate de impozit, converti în lire turce noi la cursul aplicabil la momentul conversiei
;
b)
că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale
;
6.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Dat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2008 conform art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă
1.
Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală.