AFFAIRE YALÇINER c. TURQUIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 64116/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărui cetățean din acest stat, M. Mehmet Mustafa Yalçıner („reclamantul"), a sesizat Curtea, la 27 octombrie 2000, în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dna K.T. Sürek, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") nu desemnat agent pentru procedura înaintea Curții.

Reclamantul denunța mancare a Statului pârât la cerințele articolelor 6, 10 și 11 ale Convenției.

La 7 iulie 2005, Președintele camerei căreia cererea a fost atribuită a hotărât comunicarea aceasta la Guvern. Se prevalând dispozițiilor articolului 29 § 3, hotărât că admisibilitate și fond ai cauzei ar fi examinate în același timp.

La 15 și 16 septembrie 1993, reclamantul, membru consiliu administrației unui partid politic, partidu muncii (Emeğin Partisi), pronunță un discurs într-o dezbatere organizată la Ankara de Asociația caselor poporului. Potrivit actului acuzării, discursul pronunțat reclamantul conținea următoarele fraze: „"(...) Suntem cetățenii unui țări având o regiune cum este Kurdistanul în care sunt uciși în fiecare zi între 20 și 30 oameni. Trăim în țară unde nu numai guerrila din munți ci și săteni simpli sunt uciși. (...) Nu este totul: satele sunt evacuate, majoritatea satelor (...). În primul rând, oameni au căutat refugiu la Cizre, și acum vine rândul Cizre a fi bombardat de acum. Nu mai se poate trăi acolo. De acum, se duc spre Diyarbakır. Se poate trăi la Diyarbakır? Foarte greu. Deci, de acum, Kurdistanul nu mai este loc unde se poate trăi ușor. (...) Satele sunt bombardate cu (...) bombe chimice și evacuate scopul de a nu atrage atenție opinie publică internațională pe chestiune. (...) Aceii la putere se pregătesc privit combatanți libertății mor sub aceste bombe. Majoritatea morților calificați membri guerrilei sunt de fapt săteni. (...) Vor inspira terorism, oprimă. (...) Dacă, în Kurdistan, oameni sunt urmăriți și uciși doar pentru pronunțat câteva cuvinte, atunci ei trebuie organizați altfel. (...) Nu se poate ajunge scop doar prin guerrilă. (...) Există nevoie tip nou organizație deschisă. (...) Dacă turcii rămân fără reacție timp ce curzi sunt uciși, voi spun ce se întâmplă mâine: curzii vor fi situație nu putea face nimic timp turcii vor fi uciși. Öcalan, de exemplu, sau alți patrioți, dispreț pasivitate clasa muncitoare turcă. (...) Fapt rămân fără a nu face este formă trădare. „Tu asiguri permanență ocupație; ești trimis acolo pentru menține exploatare", acesta mesaj a face trece în rânduri soldaților turci ca renunță a face serviciul militar lor. (...) Sprijin Kurdistan, progres în lupta, victorie, totul aceasta trece prin organizație. Cuvânt cheie este „organizație" și nimic altceva."

În depozanța sa din 27 septembrie 1996 făcută procurorului, reclamantul explică nu-și amintea ținut discurs în dezbatere în cauză și nega pronunțat textul în cauză. Declară în particular nu pronunțase niciodată cuvânt "guerrilă" nici cuvânt "Kurdistan" discursurile sale.

Printr-un act acuzării din 23 octombrie 1996, procurorul Republicii pe lângă curte securitate statului Ankara inculpă reclamantul propagandă împotriva integrității teritoriale statului și unitate indivizibilă nației turce, infracțiune prevăzută art. 8 § 1 legii nr. 3713 relativ lupta contra terorismului.

Înaintea curții securitate statului, reclamantul nu contesta ținut discurs în cauză, dar respinge acuzații duse împotriva lui.

Printr-o hotărâre din 27 iulie 1998, curte securitate statul, compusă trei judecători, din care unu era membru magistraturii militare, declară reclamantul vinovat faptele reprochate și condamnat la pedeapsă închisoare un an și o lună și amendă aplicare art. 312 codul penal. Se bazat pe pasaje discursul mai sus raportate.

La o dată nu precizată, reclamantul depus recurs în casație în care solicita mai ales ținere o audiere.

La 19 aprilie 1999, Curtea Casației, în timp respinge cerere ținere o audiere, casează hotărârea atacată, la motiv că o expertiză pe înregistrarea discursului incrimi era necesară.

La 27 decembrie 1999, curte securitate statul compusă această dată trei judecători civili, urmare modificare composiție prin legea nr. 4390 din 22 iunie 1999, și conformând cerințe indicate Curtea Casației, declară din nou reclamantul vinovat incitare poporului ură și ostilitate bază o distincție fundată aparținerea o clasă socială, o rasă sau o regiune, și condamnat cum mai înainte o pedeapsă închisoare un an și o lună și amendă trei mii lire turce.

Reclamantul depus în casație. În motivele recursului, se referă dispozițiilor Convenției.

Nu rezultă din dosar că aviz procurorul general pe lângă Curtea Casației nu fost comunicat reclamantul.

La 1 mai 2000, Curtea Casației confirmat hotărârea atacată.

Reclamantul a început să trăiască în clandestinitate.

Printr-o decizie din 16 ianuarie 2001, curte securitate statul hotărât că ar fi amânat execuție pedeapsei pronunțate împotriva reclamantul virtutea dispozițiilor legii nr. 4454.

Prin legea nr. 4390 din 22 iunie 1999, pus capăt funcțiile judecători și procurori militari în cadrul curților securitate statului. În sfârșit, prin legea nr. 5190 din 30 iunie 2004, curții securitate statul au fost definitivă abolite.

Curtea estimează, lumina criteriilor care se desprinzând jurisprudența și ținând seama ansamblul elementelor în posesia, că griuri reclamantul din nelichidarea procedurii din cauza necomunicării observații procuror și absență audiere publică înaintea Curții Casației trebuie să facă obiectul examinare pe fond. Constată de fapt nu se ciocnesc la nici motiv inadmisibilitate.

Cât privit grievul din absență motivări decizia Curții Casației, Curtea observă că aceasta din urmă, după examinare mijloace care i-au fost depuse, confirmat hotărârea atacată având în vedere motivele reținute judecătorii fond și conținut dosaru. La lumina jurisprudență (vedea între mai mulți alții, Ibrahim Aksoy c. Turcia (dec.), nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, 7 decembrie 1999, Van de Hurk c. Țări de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61) Curtea concluzionează că parte cerere trebuie respingă cum manifestativ rău fondată sens art. 35 §§ 3 și 4 Convenției. 2. Independența și imparțialitate curte securitate statul

Curtea consideră că ținând cont garanții constituționale și legale din care se bucură judecători civili ședind în curți securitate statul și la lumina jurisprudență stabilită în materia (vedea mai ales İmrek c. Turcia (dec.), nr. 57175/00, 23 iunie 2005), este cazul respinge această parte cerere pentru defaut manifest fond, sens art. 35 §§ 3 și 4 Convenției.

Cu privire prezență judecător militar ședind în cadrul curți securitate statul, Curtea observă că urmare unui amendament constituțional, judecător militar fost înlocuit judecător civil iunie 1999. Condamnare definitiv fost pronunțată un colegiu trei magistrați civili, care procedară examen ansamblul elementelor fapte și drept (vedea, în același sens, Yașar c. Turcia (dec.), nr. 46412/99, 31 martie 2005, și Yılmaz c. Turcia (dec.), nr. 62230/00, 20 septembrie 2005).

În aceste condiții, ținând seama ansamblul procedura și ținând cont circumstanță că reclamantul nu furnizeaza nici argumentație pertinentă sprijin grievul, Curtea poate admite că în speță, înlocuire judecător militar era natură dispersa îndoielile ar putea avea cu privire independența și imparțialitate tribunalul care condamnat.

Rezultă că acest grief este manifestativ rău fondată și trebuie respingă aplicare art. 35 §§ 3 și 4 Convenției. 3. Durată procedura penală

Curtea observă că, chiar dacă discursul incri fost ținut 25 septembrie 1993, procuror nu a deschis investigație preliminară că 11 iunie 1996 și a primit depozanța reclamantul 27 septembrie 1996. Procedura penală ia sfârșit 1 mai 2000, dată la care Curtea Casației confirmat condamnare reclamantul. Rezultă că procedura penală durată aproximativ 3 ani, 7 luni și 4 zile.

Curtea reamintește că doar lentorile imputabile statului pot duce constatare depășire "delai rezonabil" (vedea mai ales hotărârile Gergouil c. Franța, nr. 40111/98, § 19, 21 martie 2000, și Papachelas c. Grecia [Mare Cameră], nr. 31423/96, § 40, CEDO 1999-II). În speță, Curtea observă că comportament autoritățile judiciare nu se oferă critică. În delai în cauză, curte securitate statul și Curtea Casației pronunțat fiecare de două ori (înalta jurisdicție intervenit doar în cadrul recursurilor depuse reclamantul). Nici o perioadă inactivitate nu observată în funcționare jurisdicții. Au statuat în ritm de aproximativ o decizie pe an.

Deci, având în vedere ansamblul elementelor colectate și ținând cont circumstanțe particulare cauza care comandă evaluare globală (vedea Cankoçak c. Turcia, nr. 25182/94 și 26956/95, § 32, 20 februarie 2001), Curtea estimează că durată procedura litigioasă nu este excesiv și răspunde condiție "delai rezonabil" pe care art. 6 § 1 cere respectare.

Rezultă că acest grief trebuie respingă cum manifestativ rău fondată sens art. 35 §§ 3 și 4 Convenției. B. Asupra fondului

Curtea reamintește examinat un grief identic cel prezentat reclamantul și concluzionat la violarea art. 6 § 1 Convenției din cauza necomunicării aviz procurorul general (vedea Göç c. Turcia [Mare Cameră], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V, și Abdullah Aydın c. Turcia (nr. 2), nr. 63739/00, § 30, 10 noiembrie 2005).

Curtea examinat cauza prezentă și consideră că Guvernul furnizat nici fapte nici argument convingător care putea duce o concluzie diferită în caz prezent.

Pornind, ea concluzionează la violarea art. 6 § 1 Convenției.

Ținând seama concluzia conform căreia dreptul reclamantul la proces echitabil a fost nerespectă pentru motiv mai sus-menționat, Curtea judecă inutil examinare separat aserțiune iniquitate procedura din cauza absență audiere.

Curtea constată că grievul reclamantul nu este manifestativ rău fondată sens art. 35 § 3 Convenției. Observă de altfel că acesta nu se ciocnește la nici alt motiv inadmisibilitate. Trebuie deci decla recevabil. B. Asupra fondului

Curtea observă nu dă la o controversă între părți că condamnare litigioasă constituia o ingerință dreptul reclamantul libertate exprimare, protejat art. 10 § 1. Nu este nici mai contestat că ingerință era prevăzută lege și urmărește un scop legitim sens art. 10 § 2, și anume protecție integritate teritorială (vedea Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscriu acestei aprecieri. Deci, diferendul privit doar pe chestiune dacă ingerință era necesară într-o societate democratică.

Guvernul este părere că discursul incri nu poate se încadreze în cadrul dreptul libertate exprimare în măsura în care în încercând a arăta lupta dusă forțele ordine împotriva activități teroriste cum o „guerre murdar", în calificând teroriștii organizației armate ilegale "combatanți libertății" și principal conducător "patriot", reclamantul ar fi proa secesiune o parte teritoriu național și incitat poporului la ură și ostilitate.

Guvernul pune de asemenea accentul pe situație care domnea la momentul faptelor și atrage atenție Curții pe problema terorismului pe care Turcia confruntă din aproximativ 1985.

Se referind jurisprudență Curții, Guvernul concluzionează că ingerință în exercitare dreptul reclamantul libertate exprimare era justificată cu privire al doilea paragraf art. 10 Convenției.

Reclamantul contestă tezele Guvernului și susține că ingerință nu era necesară într-o societate democratică.

Curtea reamintește că art. 10 § 2 Convenției lasă puțin loc restricții libertate exprimare în domeniu discurs politic sau chestiuni interes general (vedea Wingrove c. Regatul Unit, hotărâre din 25 noiembrie 1996, Culegere hotărârilor și deciziilor 1996-V, pp. 1957-1958, § 58). Limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un guvern ca un simplu particular sau chiar un om politic (İncal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1567-1568, § 54). În sfârșit, acolo acolo unde cuvintele litigioase incita la utilizare violență cu privire la un individ, un reprezentant Statul sau o parte populație, autoritățile naționale se bucură o marjă apreciere mai largă în examen necesitate o ingerință în exercitare libertate exprimare (Sürek c. Turcia (nr. 1) [Mare Cameră], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV).

Curtea se datorează de asemenea reaminti că declarații care pot fi calificate discurs ură, apologie violență sau incitare la violență, nu pot fi considerate compatibile cu spiritu toleranță și se duc deci împotriva valorilor fundamentale justitie și pace pe care le exprim Preambul Convenție (Gündüz c. Turcia (dec.), nr. 59745/00, CEDO 2003-XI (extrase)).

Reclamantul era, la momentul faptelor, unu din conducători unui partid politic. În discursul litigios, el critica măsuri adoptate Guvern în regiunea în care mișcarea separatistă armată făcea regulat utilizare acte violență. Prezentase autoritățile politice care luasem măsuri împotriva aceste acte cum opresori, cetățenii origine kurdă cum oprimați, și cum victime unei teror inspirat de conducători țării. Condamna acțiuni militare autoritățile în Sud-Estul Turcia și le acuza de preparare "privit combatanți libertății muri sub [aceste] bombe". De altfel, critica pasivitate cetățeni turci cu privire situația deci apreciată. Pentru face aceasta, utilizat un ton provocator: „Dacă turcii rămân fără reacție timp curzii sunt uciși, voi spun ce se întâmplă mâine: curzii vor fi o situație nu vor putea face nimic timp turcii vor fi uciși."

Curtea observă că o ambiguitate vânută domnea în terminologia utilizată în discursul reclamantul cu privire metodă de utilizat în fața măsuri luate autoritățile. Pe de o parte, făcea apel la acțiuni politice, pe de altă parte, exprima o anumită estimare pentru lupta armată în timp ce calificând prezența armatei turce în regiunea sud-est Turcia "ocupație". De fapt, dacă nu deschis apelat el însuși la utilizare forță și violență cum mijloace acțiune, reclamantul nu s-a clar desolidarizat de recurgere la violență. (vedea, mutatis mutandis, Zana c. Turcia, hotărâre din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2549, § 58).

În aceste circumstanțe, în măsura în care acest discurs, ținut de un om politic, risca de a compromite pace civila în țară, Curtea estimează că condamnare reclamantul cum deci, chiar și în cadrul marjei apreciere reduse de care dispun statele în materia aceasta, poate fi rezonabil considerată cum răspuns o "trebuință socială imperioasă". Motivele avansate de autoritățile pentru a justifica condamnare interesantul sunt "pertinente și suficiente".

Cu toate aceasta, Curtea trebuie de asemenea să ia în considerare natura și greutate penade infligite când se tratează de a măsura proporționalitate ingerință. La privință aceasta, ea observă că reclamantul fost condamnat în prima instanță la o pedeapsă închisoare un an și o lună și o amendă un montant egal cu aproximativ unu euro la momentul faptelor. Chiar dacă reclamantul nu au purtat pedeapsa, a trebuit să trăiască, în primă instantă, în clandestinitate pentru a evita închisoare. În a doua instantă, sursis execuție pedeapsa, autorizat de lege, lăsa subsista de fapt pentru reclamantul o obligație la autocenzură în activități în perioada în cauză, limitând mult aptitudine de a expune public o critică care are locul ei în dezbaterea publică și ale cărui existență nu poate fi negată (vedea Güzel c. Turcia (nr. 3), nr. 6586/05, 24 iulie 2007, § 51, Erdoğdu c. Turcia, nr. 25723/94, § 72, CEDO 2000-VI).

Având în vedere ce mai sus, condamnare litigioasă nu poate a trece cum proporțională scopuri vizate. Ingerință în libertate exprimare reclamantul, luată în ansamblul sa, nu era deci "necesare într-o societate democratică". Pornind, Curtea concluzionează la violarea art. 10 Convenției.

Reclamantul cere 5.000 euro (EUR) la titlul prejudiciu moral ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Pentru ce privit prejudiciu moral relativ la violarea constatată art. 10 Convenției, Curtea estimează că interesantul poate a fi trecut pentru a fi cuprinzând un anumit dezbinare datorită circumstanțelor speții. Statuând în echitate cum vrea art. 41 Convenției, Curtea i i alocat 2.000 EUR la titlu de reparație al prejudiciu moral. Cât la prejudiciu moral ce putea a fi causă de violarea art. 6, Curtea estimează că, în circumstanțele speții, constatare violara constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. B. Cheltuieli și daunele

Reclamantul solicită de asemenea 3.000 EUR pentru cheltuieli și daune suportate înaintea jurisdicțiilor interne și înaintea Curții.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudență constantă Curții, alocare cheltuieli și daune la titlu art. 41 presupune că găsesc stabilit realitate, necesitate și, de altfel, caracter rezonabil rat lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Mare Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

Curtea observă că pretenții reclamantul la titlu cheltuieli și daune nu sunt însoțite justificări necesare. Trebuie deci să se respingă această cerere. C. Interese morator

Curtea judecă potrivit de a baza rat interese morator pe rat interes facilitate împrumut marginal Banca Centrală Europeană majorat cu trei puncte procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară recevabile griuri din necomunicării aviz procurorul general pe lângă Curtea Casației și absență ținere unei audieri de aceasta cât și cel din atingere libertate exprimare reclamantul; 2. Declară cererea inadmisibilă pentru restul; 3. Zice că exista o încălcare art. 6 din cauza necomunicării aviz procurorul general pe lângă Curtea Casației și că nu este cazul examinare grievul din absență ținere unei audieri înaintea aceasta; 4. Zice că exista o încălcare art. 10 Convenției; 5. Zice că constatare violara constituie în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciu moral ce putea a fi causă de violarea constatată art. 6; 6. Zice a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantul, în trei luni de la zi hotărâre va deveni definitiv potrivit art. 44 § 2 Convenției, 2.000 EUR (doi mii euro) pentru daune morale de convertit în lire turce noi la rat aplicabil la dată reglementare, plus orice montant ce putea fi datorat la titlu impozit; b) că de la expirare dată aceea și până la versare, aceste montante vor fi majorat cu un interes simplu la o rat egal cel facilitate împrumut marginal Banca Centrală Europeană aplicabil în această perioadă, mărit cu trei puncte procent; 7. Respinge cererea satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat scris la 21 februarie 2008 aplicare art. 77 §§ 2 și 3 al regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 64116/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mehmet Mustafa Yalçıner (« le requérant »), a saisi la Cour, le 27 octobre 2000, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e K.T. Sürek, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Le requérant dénonçait un manquement de l'État défendeur aux exigences des articles 6, 10 et 11 de la Convention.

Le 7 juillet 2005, le Président de la chambre à laquelle la requête a été attribuée a décidé de la communiquer au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Les 15 et 16 septembre 1993, le requérant, membre du conseil d'administration d'un parti politique, le parti travailliste ( Emeğin Partisi ), prononça un discours lors d'un débat organisé à Ankara par l'Association des maisons du peuple. Selon l'acte d'accusation, le discours prononcé par le requérant contenait les phrases suivantes : « “(...) Nous sommes les citoyens d'un pays ayant une région comme le Kurdistan où sont tuées chaque jour entre 20 et 30 personnes. Nous vivons dans un pays où non seulement la guérilla dans les montagnes mais aussi de simples villageois sont tués. (...) Ce n'est pas tout : les villages sont évacués, la plupart des villages (...). D'abord, les gens ont cherché refuge à Cizre, et maintenant c'est au tour de Cizre d'être désormais bombardé. On ne peut plus vivre là-bas. Désormais, ils s'en vont vers Diyarbakır. Peut-on vivre à Diyarbakır ? Très difficilement. Donc, désormais, le Kurdistan n'est plus un lieu où on peut vivre aisément. (...) Les villages sont bombardés avec (...) des bombes chimiques et évacués dans le but de ne pas attirer l'attention de l'opinion publique internationale sur la question. (...) Ceux qui sont au pouvoir se préparent à regarder les combattants de la liberté mourir sous ces bombes. La plupart des morts qualifiés de membres de la guérilla sont en réalité des villageois. (...) Ils veulent inspirer de la terreur, opprimer. (...) Si, au Kurdistan, les gens sont poursuivis et tués uniquement pour avoir prononcé quelques mots, dès lors ils doivent s'organiser d'une autre façon. (...) On ne peut pas arriver au but uniquement par la guérilla. (...) Il y a besoin d'un nouveau type d'organisation ouverte. (...) Si les Turcs restent sans réaction pendant que les Kurdes sont tués, je vais vous dire ce qui va se passer demain : les Kurdes seront dans une situation où ils ne pourront rien faire pendant que les Turcs seront tués. Öcalan, par exemple, ou d'autres patriotes, méprisent la passivité de la classe prolétaire turque. (...) Le fait de rester sans rien faire est une forme de trahison. « Tu assures la permanence de l'occupation ; tu es envoyé là-bas pour maintenir l'exploitation », tel est le message à faire passer auprès des soldats turcs afin qu'ils renoncent à faire leur service militaire. (...) Le soutien au Kurdistan, le progrès dans la lutte, la victoire, tout cela passe par l'organisation. Le mot clef est « organisation » et rien d'autre. »

Dans sa déposition du 27 septembre 1996 faite au procureur, le requérant expliqua qu'il ne se souvenait pas d'avoir tenu un discours lors du débat en question et nia avoir prononcé le texte en cause. Il déclara en particulier qu'il n'avait jamais prononcé le mot « guérilla » ni le mot « Kurdistan » lors de ses discours.

Par un acte d'accusation du 23 octobre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'Ankara inculpa le requérant de propagande contre l'intégrité territoriale de l'État et l'unité indivisible de la nation turque, infraction prévue à l'article 8 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Devant la cour de sûreté de l'État, le requérant ne contesta pas avoir tenu le discours en question, mais rejeta les accusations portées contre lui.

Par un arrêt du 27 juillet 1998, la cour de sûreté de l'État, composée de trois juges, dont l'un était membre de la magistrature militaire, déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement d'un an et un mois et à une amende en application de l'article 312 du code pénal. Elle se fonda sur les passages de son discours ci-dessus rapportés.

A une date non précisée, le requérant forma un pourvoi en cassation dans lequel il demandait notamment la tenue d'une audience.

Le 19 avril 1999, la Cour de cassation, tout en rejetant la demande de tenue d'une audience, cassa l'arrêt attaqué, au motif qu'une expertise sur l'enregistrement du discours incriminé était nécessaire.

Le 27 décembre 1999, la cour de sûreté de l'État composée cette fois de trois juges civils, suite à la modification de sa composition par la loi n o 4390 du 22 juin 1999, et se conformant aux exigences indiquées par la Cour de cassation, déclara de nouveau le requérant coupable d'incitation du peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race ou à une région, et le condamna comme précédemment à une peine d'emprisonnement d'un an et un mois et à une amende de trois mille livres turques.

Le requérant se pourvut en cassation. Dans les motifs de son pourvoi, il se référa aux dispositions de la Convention.

Il ne ressort pas du dossier que l'avis du procureur général près la Cour de cassation n'a pas été communiqué au requérant.

Le 1 er mai 2000, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

Le requérant commença alors à vivre dans la clandestinité.

Par une décision du 16 janvier 2001, la cour de sûreté de l'État décida qu'il serait sursis à l'exécution de la peine prononcée à l'encontre du requérant en vertu des dispositions de la loi n o 4454. II.

Par la loi n o 4390 du 22 juin 1999, il a été mis fin aux fonctions des juges et des procureurs militaires au sein des cours de sûreté de l'État. Enfin, par la loi n o 5190 du 30 juin 2004, les cours de sûreté de l'État ont été définitivement abolies. EN DROIT I.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que les griefs du requérant tirés de l'iniquité de la procédure en raison de la de la non-communication des observations du procureur et de l'absence d'audience publique devant la Cour de cassation doivent faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet qu'ils ne se heurtent à aucun motif d'irrecevabilité.

Quant au grief tiré de l'absence de motifs dans la décision de la Cour de cassation, la Cour note que cette dernière, après avoir examiné les moyens qui lui étaient soumis, a confirmé l'arrêt attaqué en ayant égard aux motifs retenus par les juges du fond et au contenu du dossier. A la lumière de sa jurisprudence (voir entre plusieurs autres, Ibrahim Aksoy c. Turquie (déc.), n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, 7 décembre 1999, Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 20, § 61) la Cour conclut que cette partie de le requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. L'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'État

La Cour considère qu'au vu des garanties constitutionnelles et légales dont jouissent les juges civils siégeant dans les cours de sûreté de l'État et à la lumière de sa jurisprudence établie en la matière (voir notamment İmrek c. Turquie (déc.), n o 57175/00, 23 juin 2005), il convient de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Concernant la présence d'un juge militaire siégeant au sein des cours de sûreté de l'État, la Cour note qu'à la suite d'un amendement constitutionnel, le juge militaire a été remplacé par un juge civil en juin 1999. La condamnation définitive a été prononcée par un collège de trois magistrats civils, qui procédèrent à l'examen de l'ensemble des éléments de faits et de droit (voir, dans le même sens, Yașar c. Turquie (déc.), n o 46412/99, 31 mars 2005, et Yılmaz c. Turquie (déc.), n o 62230/00, 20 septembre 2005).

Dans ces conditions, au vu de l'ensemble de la procédure et compte tenu de la circonstance que le requérant ne fournit aucune argumentation pertinente à l'appui de son grief, la Cour peut admettre qu'en l'espèce, le remplacement du juge militaire était de nature à dissiper les doutes qu'il pouvait avoir quant à l'indépendance et l'impartialité du tribunal qui l'a condamné.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. La durée de la procédure pénale

La Cour note que, bien que le discours incriminé ait été tenu le 25 septembre 1993, le procureur n'a ouvert l'enquête préliminaire que le 11 juin 1996 et a reçu la déposition du requérant le 27 septembre 1996. La procédure pénale a pris fin le 1 er mai 2000, date à laquelle la Cour de cassation a confirmé la condamnation du requérant. Il s'ensuit que la procédure pénale a duré environ 3 ans, 7 mois et 4 jours.

La Cour rappelle que seules les lenteurs imputables à l'État peuvent amener à constater un dépassement du « délai raisonnable » (voir notamment les arrêts Gergouil c. France , n o 40111/98, § 19, 21 mars 2000, et Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 40, CEDH 1999 ‑ II). En l'espèce, la Cour relève que le comportement des autorités judiciaires ne prête pas à la critique. Dans le délai en question, la cour de sûreté de l'État et la Cour de cassation se sont prononcées chacune deux fois (la haute juridiction n'est intervenue que dans le cadre des pourvois formés par le requérant). Aucune période d'inactivité n'est observée dans le fonctionnement des juridictions. Elles ont statué au rythme d'environ une décision par an.

Ainsi, eu égard à l'ensemble des éléments recueillis et au vu des circonstances particulières de la cause qui commandent une évaluation globale (voir Cankoçak c. Turquie , n os 25182/94 et 26956/95, § 32, 20 février 2001), la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse n'est pas excessive et répond à la condition du « délai raisonnable » dont l'article 6 § 1 exige le respect.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le fond

La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général (voir Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V, et Abdullah Aydın c. Turquie (n o 2) , n o 63739/00, § 30, 10 novembre 2005).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, elle conclut à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

Compte tenu de sa conclusion selon laquelle le droit du requérant à un procès équitable a été méconnu pour la raison susmentionnée, la Cour juge inutile d'examiner séparément l'allégation d'iniquité de la procédure en raison de l'absence d'audience. II.

La Cour constate que le grief du requérant n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime au sens de l'article 10 § 2, à savoir la protection de l'intégrité territoriale (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. Ainsi, le différend porte seulement sur la question de savoir si l'ingérence était nécessaire dans une société démocratique.

Le gouvernement est d'avis que le discours incriminé ne peut s'inscrire dans le cadre du droit à la liberté d'expression dans la mesure où en tentant de montrer la lutte menée par les forces de l'ordre contre les activités terroristes comme une « sale guerre », en qualifiant les terroristes de l'organisation armée illégale de « combattants de la liberté » et son principal dirigeant de « patriote », le requérant aurait prôné la sécession d'une partie du territoire national et incité le peuple à la haine et à l'hostilité.

Le Gouvernement met également l'accent sur la situation qui régnait à l'époque des faits et attire l'attention de la Cour sur le problème du terrorisme auquel la Turquie est confrontée depuis 1985 environ.

Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement en conclut que l'ingérence dans l'exercice du droit du requérant à la liberté d'expression était justifiée au regard du deuxième paragraphe de l'article 10 de la Convention.

Le requérant conteste les thèses du gouvernement et soutient que l'ingérence n'était pas nécessaire dans une société démocratique.

La Cour rappelle que l'article 10 § 2 de la Convention ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d'expression dans le domaine du discours politique ou de questions d'intérêt général (voir Wingrove c. Royaume-Uni , arrêt du 25 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, pp. 1957-1958, § 58). Les limites de la critique admissible sont plus larges à l'égard d'un gouvernement que d'un simple particulier ou même d'un homme politique ( İncal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, pp. 1567-1568, § 54). Enfin, là où les propos litigieux incitent à l'usage de la violence à l'égard d'un individu, d'un représentant de l'État ou d'une partie de la population, les autorités nationales jouissent d'une marge d'appréciation plus large dans leur examen de la nécessité d'une ingérence dans l'exercice de la liberté d'expression ( Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV).

La Cour se doit également de rappeler que les déclarations pouvant être qualifiées de discours de haine, d'apologie de la violence ou d'incitation à la violence, ne sauraient passer pour compatibles avec l'esprit de tolérance et vont ainsi à l'encontre des valeurs fondamentales de justice et de paix qu'exprime le Préambule à la Convention ( G ündüz c. Turquie (déc.), n o 59745/00, CEDH 2003 ‑ XI (extraits)).

Le requérant était, à l'époque des faits, l'un des dirigeants d'un parti politique. Dans son discours litigieux, il critiquait les mesures adoptées par le Gouvernement dans la région où le mouvement séparatiste armé faisait régulièrement usage d'actes de violence. Il a présenté les autorités politiques ayant pris des mesures contre ces actes comme des oppresseurs, les citoyens d'origine kurde comme des opprimés, et comme les victimes d'une terreur inspirée par les dirigeants du pays. Il condamnait les actions militaires des autorités dans le Sud-Est de la Turquie et accusait celles-ci de se préparer à « regarder les combattants de la liberté mourir sous [les] bombes ». Par ailleurs, il critiquait la passivité des citoyens turcs face à la situation ainsi appréciée. Pour ce faire, il a employé un ton provocateur : « Si les Turcs restent sans réaction pendant que les Kurdes sont tués, je vais vous dire ce qui va se passer demain : les Kurdes seront dans une situation où ils ne pourront rien faire pendant que les Turcs seront tués. »

La Cour note qu'une ambiguïté voulue régnait dans la terminologie utilisée dans le discours du requérant quant à la méthode à employer face aux mesures prises par les autorités. D'une part, il faisait appel à des actions politiques, d'autre part, il exprimait une certaine estime pour la lutte armée tout en qualifiant la présence de l'armée turque dans la région sud-est de la Turquie d'« occupation ». En effet, s'il n'a pas ouvertement appelé lui-même à l'usage de la force et de la violence comme moyens d'action, le requérant ne s'est pas clairement désolidarisé du recours à la violence. (voir, mutatis mutandis , Zana c. Turquie , arrêt du 25 novembre 1997, Recueil 1997 ‑ VII, p. 2549, § 58).

Dans ces circonstances, dans la mesure où ce discours, tenu par un homme politique, risquait de compromettre la paix civile dans le pays, la Cour estime que la condamnation du requérant en tant que telle, même dans le cadre de la marge d'appréciation réduite dont disposent les États en la matière, peut raisonnablement être considérée comme répondant à un « besoin social impérieux ». Les motifs avancés par les autorités pour justifier la condamnation de l'intéressé sont « pertinents et suffisants ».

Cependant, la Cour doit aussi prendre en considération la nature et la lourdeur des peines infligées lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence. A cet égard, elle note que le requérant a été condamné en première instance à une peine d'emprisonnement d'un an et un mois et une amende d'un montant égal à un euro environ à l'époque des faits. Même si le requérant n'a pas purgé sa peine, il a du vivre, dans un premier temps, dans la clandestinité afin d'éviter l'emprisonnement. Dans un deuxième temps, le sursis à l'exécution de sa peine, autorisé par la loi, laissait subsister de fait pour le requérant une obligation à l'autocensure dans ses activités pendant la période concernée, limitant grandement son aptitude à exposer publiquement une critique qui a sa place dans le débat public et dont l'existence ne peut être niée (voir Güzel c. Turquie (n o 3) , n o 6586/05, 24 juillet 2007, § 51, Erdoğdu c. Turquie , n o 25723/94, § 72, CEDH 2000 ‑ VI).

Eu égard à ce qui précède, la condamnation litigieuse ne saurait passer pour proportionnée aux buts visés. L'ingérence dans la liberté d'expression du requérant, prise dans son ensemble, n'était dès lors pas « nécessaires dans une société démocratique ». Partant, la Cour conclut à la violation de l'article 10 de la Convention. III.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Pour ce qui est du dommage moral relatif à la violation constatée de l'article 10 de la Convention, la Cour estime que l'intéressé peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l'espèce. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour lui alloue 2 000 EUR à titre de réparation du dommage moral. Quant au préjudice moral pouvant être causé par la violation de l'article 6, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI).

La Cour observe que les prétentions du requérant au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter cette demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs tirés de la non-communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation et de l'absence de tenue d'une audience par celle-ci ainsi que celui tiré de l'atteinte à la liberté d'expression du requérant ; 2. Déclare la requête irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 en raison de la non-communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation et qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'absence de tenue d'une audience devant celle-ci ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 5. Dit que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral pouvant être causé par la violation constatée de l'article 6 ; 6. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président