A DOUA SECȚIUNEA PENTRU CARE S-A ÎNTÂMPLAT ȘI YÜCETÜRK c. TURCIA (solicitarea nr. 24620/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 septembrie 2009 DEFINITIVF 01/03/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul în care se șteargă și Yücetürk c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișul Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 1 septembrie 2009, a adoptat hotărârea adoptată la această dată. PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (n 24620/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnul meu Sabahat yeretiner și Rukiye Yücetürk, precum și domnului Metin Yücetürk și domnului Mehmet Yücetürk ( În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au sesizat Curtea la data de 5 mai 2004, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 18 septembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cazului. La 13 august 1957, un titlu de proprietate referitor la un teren situat în satul Uzunkum, Sapanca, a fost întocmit în numele cuju al reclamanților. În cadrul succesiunii, un titlu de proprietate pe un teren agricol de 12 983 m a fost stabilit în numele celor interesați la 29 noiembrie 1988. Printr-o decizie a Comisiei Cadastrale din 25 ianuarie 1993, această parcelă a fost integrată în limitele domeniului forestier public. La 4 iunie 2001, reclamanții au sesizat Tribunalul de Mare Instanță din Sapanca ( La 6 iunie 2002, Tribunalul, în special pe baza rapoartelor celor două expertize pe care le ordonase, i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor pe motiv că terenul în litigiu făcea parte din domeniul forestier. La 24 martie 2003, Curtea de Casație a respins acest recurs și a confirmat în toate dispozițiile hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță și a subliniat că, având în vedere conținutul dosarului și elementele de probă colectate în special în cadrul rapoartelor de expertiză, terenul în cauză făcea parte din domeniul forestier în sensul Legii nr. 6831. 12. La 6 mai 2003, părțile interesate au formulat o acțiune în rectificarea hotărârii. 13. La 6 octombrie 2003, Curtea de Casație a respins această acțiune. 14. La 5 noiembrie 2003, această hotărâre a fost notificată avocatului reclamanților. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 15. Dreptul și practica internă relevantă în vigoare sunt descrise în Hotărârea Köktepe c. Turcia 35785/03, 22 iulie 2008). CU PRIVIRE LA DREPTUL 16. Reclamanții susțin că calificarea drept domeniu forestier public atribuită terenului lor, fără a compensa nicio compensație, constituie o încălcare disproporționată a dreptului lor la respectarea bunurilor lor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 17. Guvernul susține că căile de atac interne nu au fost epuizate în măsura în care părțile interesate nu au intentat o acțiune în instanță deplină în fața instanțelor administrative. În opinia sa, o astfel de acțiune în despăgubire, inițiată împotriva administrației, este o acțiune efectivă. 18. Curtea reamintește că a respins deja o astfel de excepție în cauzele Köktepe (citată la punctul 74) și Turgut și alții (c. Turcia 1411/03, § 76-81, 8 iulie 2008). În prezenta cauză nu există circumstanțe care să o determine să se îndepărteze de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului 19. Curtea constată, de asemenea, că cauza invocată de recurente nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, trebuie declarat admisibil. 20. În ceea ce privește fondul cauzei, guvernul, făcând trimitere la jurisprudența Curții în această privință (a se vedea Cassagnou și alții, Franța [GC], n 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDH 1999-III mutatis mutandis Immobiliare Saffi, n 22774/93, § 49, CEDH 1999 Kapsalis și Nima-Kapsali c. Grecia (dec.), n 937/03, 23 septembrie 2004 Ansay c. Turcia (dec.), n 49908/99, 2 martie 2006 Perinelli și alții (dec.), n 7718/03, 26 iunie 2007, și Longobardi și alții, Italia (dec.), n. 7670/03, 26 iunie 2007), susține că restricția adusă dreptului de proprietate al reclamanților urmărește un scop legitim și că aceasta era proporțională, în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 21. În ceea ce privește principiile generale în acest domeniu, Curtea face trimitere la Hotărârea Köktepe (citată la punctul 81-88). În cazul de față, Comisia constată în primul rând că reclamanții au un bun întemeiat pe un titlu de proprietate. 23. Ea constată apoi că a existat o interferență în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor pe baza calificării de domeniu forestier public atribuită terenului în litigiu 24. În cele din urmă, Comisia consideră că această calificare a avut ca efect crearea unei reduceri semnificative a disponibilității bunului în cauză. În această privință, Comisia observă că, din cauza calificării atribuite terenului în litigiu cu încălcarea titlului de proprietate de care rămân titulari, reclamanții, care erau proprietari ai unui teren agricol, nu pot nici să îl cultive, nici să culeagă fructe și nici să efectueze nicio tranzacție referitoare la acest teren; cu alte cuvinte, aceștia nu au nicio posibilitate reală de a se bucura de acest bun. 25. În aceste circumstanțe, forța este de a considera că calificarea ca domeniu forestier dată terenului în litigiu a avut ca efect eliminarea din orice conținut a dreptului de proprietate al reclamanților. 26. Mai rămâne de stabilit dacă această măsură contestată respectă echilibrul corect prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. (1) În această privință, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute în legislația internă. În această privință, Curtea face trimitere la constatarea sa că nu există o cale de atac eficientă în dreptul intern (punctul 18 de mai sus. De asemenea, Comisia constată că guvernul nu a citat nicio circumstanță excepțională pentru a justifica absența totală a despăgubirii; în plus, acesta nu a adus niciun argument convingător care să conducă la o concluzie diferită de cea din cauza Köktepe (citată anterior, § 93). Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, în special caracterul definitiv al delimitării, obstacolul în calea exercitării depline a dreptului de proprietate, a lipsei de despăgubire și a lipsei oricărei acțiuni interne efective care ar putea remedia situația în litigiu, Curtea consideră că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să conducă, pe de o parte, între cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea Köktepe, citată anterior, punctul 92 și, mutatis mutandis Terazzi S.r.l. 27265/95, § 91, 17 octombrie 2002). 27. Mai rămâne problema aplicării articolului 41 din Convenție; reclamanții solicită valoarea terenului în litigiu, astfel cum a fost determinată de o expertiză ordonată în urma cererii lor; ei solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată, dar nu își calculează pretențiile. 29. Guvernul invită Curtea să respingă cererea reclamanților. 30. Curtea observă că raportul de expertiză în cauză nu a fost depus la dosar în măsura în care acesta nu a fost trimis în termenul stabilit. Prin urmare, în lipsa unor elemente cifrabile și tangibile pe care să se bazeze, Curtea nu poate decât să respingă cererea persoanelor interesate în acest sens. privind cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere jurisprudența sa, Curtea o respinge și pe aceasta. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier
DEUXIÈME SECTION
ÇETİNER ET YÜCETÜRK c. TURQUIE
(Requête n
o
24620/04)
ARRÊT
22 septembre 2009
01/03/2010
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Çetiner et Yücetürk c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
septembre 2009,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
24620/04) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, M
mes
Sabahat Çetiner et Rukiye Yücetürk ainsi que MM. Metin Yücetürk et Mehmet Yücetürk («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 5 mai 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
Gülseren Çanga avocate à Sakarya. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 18 septembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1959, 1941, 1964 et 1961 et résident à Sapanca.
5.
Le 13 août 1957, un titre de propriété relatif à un terrain situé dans le village d'Uzunkum, à Sapanca, fut établi au nom des
de cujus
des requérants.
6.
Dans le cadre de la succession, un titre de propriété portant sur un terrain agricole de 12
983 m
2
fut établi au nom des intéressés le 29
novembre 1988.
7.
Par une décision de la commission cadastrale du 25 janvier 1993, cette parcelle fut intégrée dans les limites du domaine forestier public.
8.
Le 4 juin 2001, les requérants saisirent le tribunal de grande instance de Sapanca («
le tribunal
») d'une demande en annulation de la décision de la commission cadastrale.
9.
Le 6 juin 2002, le tribunal, se fondant notamment sur les rapports des deux expertises qu'il avait ordonnées, débouta les requérants de leur demande au motif que le terrain litigieux relevait du domaine forestier.
10.
Le 10 janvier 2003, les requérants se pourvurent en cassation.
11.
Le 24 mars 2003, la Cour de cassation rejeta ce pourvoi et confirma en toutes ses dispositions le jugement rendu par la juridiction de première instance. Elle souligna qu'au vu du contenu du dossier et des éléments de preuve recueillis notamment dans le cadre de rapports d'expertise, le terrain en question faisait partie du domaine forestier au sens de la loi n
o
6831.
12.
Le 6 mai 2003, les intéressés formèrent un recours en rectification de l'arrêt.
13.
Le 6 octobre 2003, la Cour de cassation rejeta ce recours.
14.
Le 5 novembre 2003, cet arrêt fut notifié à l'avocat des requérants.
II.
15.
Le droit et la pratique internes pertinents en vigueur sont décrits dans l'arrêt
Köktepe c. Turquie
(n
o
35785/03, 22 juillet 2008).
16.
Les requérants allèguent que la qualification de domaine forestier public attribuée à leur terrain, sans la contrepartie d'une quelconque indemnité, constitue une atteinte disproportionnée à leur droit au respect de leurs biens au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1.
17.
Le Gouvernement soutient que les voies de recours internes n'ont pas été épuisées dans la mesure où les intéressés n'ont pas intenté un recours de pleine juridiction devant les tribunaux administratifs. A ses yeux, une telle action en réparation, engagée contre l'administration, est un recours effectif.
18.
La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté une telle exception dans les affaires
Köktepe
(précité, § 74) et
Turgut et autres c. Turquie
(n
o
1411/03, §§
76 à 81, 8 juillet 2008). Elle ne relève dans la présente affaire aucune circonstance pouvant l'amener à s'écarter de ses précédentes conclusions. Partant, elle rejette l'exception préliminaire du Gouvernement.
19.
La Cour constate par ailleurs que le grief soulevé par les requérants n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et elle relève qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
20.
En ce qui concerne le fond de l'affaire, le Gouvernement, faisant référence à la jurisprudence de la Cour en la matière (voir
Chassagnou et autres c. France
[GC], n
os
25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999-III
;
mutatis mutandis
,
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
22774/93, §
‑
V
;
Kapsalis et Nima-Kapsali c. Grèce
(déc.), n
o
937/03, 23
septembre 2004
;
Ansay c. Turquie
(déc.), n
o
49908/99, 2 mars 2006
;
Perinelli et autres c. Italie
(déc.), n
o
7718/03, 26 juin 2007, et
Longobardi et autres c. Italie
(déc.), n
o
7670/03, 26 juin 2007), soutient que la restriction apportée au droit de propriété des requérants poursuivait un but légitime et qu'elle était proportionnée, au sens du second alinéa de l'article
1 du Protocole n
o
1.
21.
Pour les principes généraux en la matière, la Cour renvoie à son arrêt
Köktepe
(précité, §§ 81 à 88).
22.
En l'espèce, elle note d'abord que les requérants ont un bien, fondé sur un titre de propriété.
23.
Elle constate ensuite qu'il y a eu une ingérence dans l'exercice du droit des requérants au respect de leurs biens à raison de la qualification de domaine forestier public attribuée au terrain litigieux.
24.
Elle considère enfin que cette qualification a eu pour effet de créer une importante réduction de la disponibilité du bien en cause. A cet égard, elle observe que, du fait de la qualification attribuée au terrain litigieux au mépris du titre de propriété dont ils demeurent titulaires, les requérants, qui étaient propriétaires d'un terrain agricole, ne peuvent ni le cultiver ni en récolter les fruits ni effectuer aucune transaction relative à ce terrain. Autrement dit, ils n'ont aucune possibilité réelle de jouir de ce bien.
25.
Dans ces circonstances, force est de considérer que la qualification de domaine forestier donnée au terrain litigieux a eu pour effet de vider de tout contenu le droit de propriété des requérants.
26.
Reste alors à déterminer si cette mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu par l'article 1 du Protocole n
o
1.A cet égard, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A ce sujet, la Cour renvoie à son constat selon lequel il n'existe pas en droit interne de voie de recours effectif en la matière (paragraphe
18 ci-dessus). Elle note également que le Gouvernement n'a cité aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l'absence totale d'indemnisation. De plus, il n'a apporté aucun argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente de celle retenue dans l'affaire
Köktepe
(précité, § 93). Dès lors, au vu des circonstances de la cause, notamment du caractère définitif de la délimitation, de l'entrave à la pleine jouissance du droit de propriété, du défaut d'indemnisation et de l'absence de tout recours interne effectif susceptible de remédier à la situation litigieuse, la Cour considère que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens (voir
Köktepe
, précité, § 92, et,
mutatis mutandis
,
Terazzi S.r.l.
,
n
o
27265/95, § 91, 17 octobre 2002).
27.
Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
28.
Reste la question de l'application de l'article 41 de la Convention. Les requérants réclament la valeur du terrain litigieux telle qu'elle a été déterminée par une expertise ordonnée à la suite de leur demande. Ils demandent également le remboursement des frais et dépens mais ne chiffrent pas leur prétention.
29.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la demande des requérants.
30.
La Cour observe que le rapport d'expertise en question n'a pas été versé au dossier dans la mesure où il n'a pas été envoyé dans le délai imparti. Partant, en l'absence d'éléments chiffrables
et tangibles sur lesquels se fonder, la Cour ne peut que rejeter la demande des intéressés à ce titre. Quant à la demande
relative aux frais et dépens, compte tenu de sa jurisprudence, la Cour la rejette également.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
22 septembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente