AFFAIRE GULIZAR TUNCER c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 23708/05) împotriva Republicii Turcia și depusă de o cetățeană a acestui stat, doamna Gülizar Tuncer ("reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 6 iunie 2005 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de dna Ö. Kılıç, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanta susține în special o încălcare a articolelor 3 și 13 ale Convenției.

Pe 12 noiembrie 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să comunice cererea către Guvern. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a decis de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT

Pe 22 decembrie 2001, aproximativ la ora 13:30, s-a deplasat cu un grup de mai multe persoane la oficiul poștal din Galatasaray (Istanbul) pentru a trimite cărți poștale femeilor deținute în penitenciarele de tip F și pentru a face o declarație la presă.

Forțele de ordine au intervenit pentru a dispersa această adunare. Potrivit reclamantei, polițiștii au exercitat violență asupra sa și asupra manifestanților.

În aceeași zi, la ora 16:00, s-a stabilit un raport medicolegal, conform căruia persoana în cauză prezenta o mică tăietuă pe buza superioară și durere la nivel de cap și gât.

Întotdeauna în aceeași zi, la ora 18:00, reclamanta a fost pusă în libertate. A. Plângerea pentru maltratare

Pe 29 decembrie 2001, reclamanta s-a adresat procurorului din Beyoğlu cu o plângere împotriva comandantului forțelor de intervenție, a polițiștilor din aceste forțe, a directorului siguranței Istanbul și a agenților atașați acesteia pentru loviri, insulte, arest preventiv ilegal, amenințări la adresa libertății și îngrădire a exercițiului libertății de reuni-re. În plângerea sa, ea preciza de asemenea că, prin acțiunile lor și prin folosirea violenței împotriva sa, forțele de ordine au comis un act delictual prin nerespectarea dreptului la libertatea de reuniune și la libertatea de exprimare la presă, după cum susținea ea că este garantat de lege. Ea contesta, de asemenea, legalitatea arestului ei preventiv. Ea susținea, în plus, că atunci când manifestanții erau pe punctul de a se dispersa, polițiștii i-au arestat cu forța și apoi i-au pus în arest preventiv. Ea invoca în special articolele 3 și 11 ale Convenției.

Pe 8 martie 2002, în baza raportului medical întocmit pentru reclamantă pe 22 decembrie 2001, institutul medicolegal din Beyoğlu a concluzionat că rănile în cauză ar fi trebuit să dea reclamantei o incapacitate de muncă de o zi.

Pe 8 ianuarie 2004, procurorul a pronunțat o ordonanță de clasare din lipsă de probe privind polițiștii puși în cauză, pe motiv că reclamanta avusese parte la o adunare ilegală, în pofida avertismentelor lansate de polițiști. El a considerat că polițiștii s-au limitat la a-și exercita dreptul de recurs la forță prevăzut în art. 24 al legii nr. 2911 privind adunările și manifestațiile publice.

Pe 19 februarie 2004, reclamanta a depus o opoziție la această decizie în fața curții cu juriați din Beyoğlu. Ea susține că fusese trântită la pământ, trasă de păr, bătută și insultată, că polițiștii interveniseră fără o somație, și că parchetul nu reunise elementele de probă și nu conducuse o anchetă pentru a stabili mersul faptelor, deși, după cum susține ea, intervenția forțelor de ordine fusese filmată. Ea afirmă că parchetul nu ținuse seama nici de rapoartele medicale privind-o. Ea preciza în sfârșit că procedura privind participarea sa la manifestația litigioasă s-a terminat cu o achitare la 28 iunie 2002 (§17 mai jos).

Printr-o decizie din 18 iunie 2004, curtea cu juriați, bazîndu-se pe conținutul dosarului cauzei și motivarea deciziei procurorului din 8 ianuarie 2004, a respins acest recurs.

Pe 12 aprilie 2005, reclamanta a obținut notificarea acestei decizii sub semnătură la grefiul curții cu juriați. B. Urmăririle penale împotriva reclamantei

Între timp, pe 17 ianuarie 2002, procurorul din Beyoğlu o incriminase pe reclamantă precum și pe treizeci și șase alte persoane pentru participare la o manifestație ilegală.

Pe 28 iunie 2002, tribunalul de comerț din Beyoğlu a achitat-o pe reclamantă, considerând că acțiunea sa nu era constitutivă unei infracțiuni.

Guvernul contestă această teză. A. Privind admisibilitatea

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. El susține că reclamanta nu a folosit împotriva statului sau a forțelor de ordine căile de atac administrativ și civil prevăzute în dreptul intern pentru obținerea de daune și interese.

Reclamanta contestă excepția Guvernului.

Curtea observă mai întâi că reclamanta se plânge de rele tratamente suferite în cursul intervenției declanșate de polițiști pentru a dispersa adunarea la care participase. Sub acest aspect, ea aminteste că a respinge deja, în circumstanțe similare cu cea de față, o asemenea excepție (a se vedea, printre altele, Sonkaya c. Turcia, nr. 11261/03, § 21, 12 februarie 2008, Nurgül Doğan c. Turcia, nr. 72194/01, § 25, 8 iulie 2008, și Mecail Özel c. Turcia, nr. 16816/03, § 31, 14 aprilie 2009). Examinând prezenta cauză, ea constată că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față. În consecință, ar trebui să se respingă această excepție a Guvernului.

Curtea constată de altfel că grievul nu este în mod clar nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea constată, de asemenea, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul 1. Privind acuzațiile de maltratare

Reclamanta susține că a fost trântită la pământ, bătută și insultată, și pretinde că aceste tratamente sunt cu atât mai degradante cu cât, după cum susține, au fost filmată și difuzate de televiziunile naționale.

Guvernul explică că mult de persoane au participat la manifestația din 22 decembrie 2001. El susține că această manifestație era contrar legii nr. 2911 și că grupul de manifestanți nu se dispersase în pofida, după cum susține, mai multor avertismente ale polițiștilor. El susține că, dacă reclamanta a fost arestată, era pentru că făcea parte dintr-un grup care se opunea poliției; interesata ar fi fost rănită în cursul tulburărilor care ar fi urmat.

În plus, făcând referire la cauza Rehbock c. Sloenia (nr. 29462/95, §§ 71 și 72, CEDO 2000‑XII), Guvernul susține că forța fizică folosită împotriva reclamantei era proporționată cu comportamentul acesteia. După opinia sa, în baza raportului medical prezentat de reclamantă, polițiștii nu au folosit o forță excesivă împotriva sa și intervenția lor a fost conformă cu scopul urmărit, adică dispersarea unei manifestații ilegale.

Guvernul contestă, de asemenea, acuzația reclamantei conform căreia ancheta realizată de autoritățile naționale nu era efectivă, în sensul articolului 13 al Convenției. Potrivit acestuia, parchetul a pronunciat decizia sa în respectarea legii în vigoare la data faptelor. Făcând referire la cauza Čonka c. Belgia (nr. 51564/99, § 75, CEDO 2002‑I), el susține că efectivitatea unui cale de atac nu implică faptul că autoritățile pronuncie în favoarea reclamantei.

Curtea aminteste mai întâi că, atunci când un individ se află privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenții forțelor de ordine, folosirea împotriva sa a forței fizice atunci când nu este impusă de comportamentul acestuia dăunează demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (a se vedea, printre altele, R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 61, 19 mai 2004, Bakbak c. Turcia, nr. 39812/98, § 41, 1 iulie 2004, și Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, seria A nr. 336).

În cauza de față, Curtea observă că nu se contestă că rănile și durerile constate la examinarea medicală a reclamantei s-au petrecut în cadrul arestului acesteia de către polițiști în cursul manifestației din 22 decembrie 2001 la care interesata participase (Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269). Pe baza raportului medical prezentat de reclamantă, întocmit imediat după incidentul litigios și necontestat de Guvern, Curtea consideră că tratamentele de care a fost victimă interesata se încadrează deci în art. 3 al Convenției.

De aceea, revine curții să cerceteze dacă forța folosită a fost, în cauza de față, proporționată. Sub acest aspect, Curtea acordă o importanță deosebită rănilor care au fost ocazionate și circumstanțelor în care au fost ocazionate (R.L. și M.-J.D., precitat, § 68, Rehbock c. Sloenia, nr. 29462/95, § 72, CEDO 2000‑XII, și Klaas, precitat, §§ 26-30).

Guvernul susține că forța fizică folosită împotriva reclamantei era proporționată cu comportamentul acesteia, că manifestația în cauză era ilegală și că manifestanții, inclusiv reclamanta, refuzaseră să se disperseze după cum li se ceruse de polițiști și că se opuseră forțelor de ordine.

Curtea observă că, în plângerea sa cât și în recursul ei în contestație împotriva ordonanței de clasare pronunțată de parchet, reclamanta a susținut, pe de altă parte, că forțele de ordine interveniseră în timp ce manifestanții erau pe punctul de a se dispersa, și fără o somație oarecare. În timp ce susține că parchetul nu ținuse seama de rapoartele medicale care o privesc, reclamanta preciza că procedura angajată din cauza participării sale la manifestația litigioasă s-a terminat cu o achitare.

Cât privesc argumentul Guvernului conform căruia reclamanta participase la o manifestație ilegală, Curtea constată că aceasta a fost achitată de tribunalul de comerț din Beyoğlu pe motiv că acțiunea sa nu era constitutivă unei infracțiuni (§17 mai sus). În continuare, ea constată că din dosarul cauzei rezultă că manifestația era paciﻓică și că reclamanta nu era o persoană violentă, periculoasă sau înarmatș (R.L. și M.-J.D., precitat, § 70). De asemenea, nu se stabilește că reclamanta s-ar fi atacat în mod fizic sau violent pe polițiști. În orice caz, nimic nu indică în faptele cauzei de față că ar fi dovedit o agresivitate care nu ar fi putut fi controlată decât prin recurența la forță (Kop, precitat, § 33). În sfârșit, Curtea aminteste că dispersarea unei adunări nu poate singură să explice gravitatea lovituri administrate în față sau în cap participanților la o manifestație (Güler c. Turcia, nr. 49391/99, § 46, 10 ianuarie 2006). În acest context și în măsura în care reclamanta susține că polițiștii au dovedit violență pentru a dispersa manifestația, Curtea reitera că caracterul public al unui asemenea tratament poate constitui un element relevant și că poate fi suficient pentru ca victima să se simtă umilit în forul interior, chiar dacă nu este umilit în ochii altora (Sultan Öner și alții c. Turcia, nr. 73792/01, § 126, 17 octombrie 2006).

Având în vedere constatările care tocmai au fost stabilite precum și raportul medical prezentat de reclamantă, Curtea consideră că în cauza de față explicațiile Guvernului nu se bazează pe argumente convingătoare nici pe ancheta realizată de instanțele naționale pentru a demonstra că recurența la forță nu a fost excesivă sau a fost rendit strict necesară de comportamentul acesteia pentru a dispersa o adunare precum cea de față. În consecință, forța folosită a fost excesivă și nejustificată în baza circumstanțelor.

De aceea, această folosire a forței a avut drept consecință o leziune care indiscutabil a caudat reclamantei o suferință de o natură care se analizează ca un tratament inuman de care statul poartă responsabilitatea.

De aceea, a existat o încălcare a aspectului material al articolului 3 al Convenției. 2. Privind caracterul efectiv al investigațiilor realizate

Curtea aminteste că, atunci când un individ susține în mod credibil că a suferit, din mâinile poliției sau ale altor servicii comparabile ale statului, grave sévices ilicite și contrare articolului 3, această dispoziție, combinată cu datoriei generale impuse statului de art. 1 al Convenției de a "recunoaște oricărei persoane care se află sub [sa] jurisdicție, drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție", necesită, prin implicare, existența unei anchete oficiale efective (Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, §§ 102‑103, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998‑VIII, Martinez Sala și alții c. Spania, nr. 58438/00, § 156, 2 noiembrie 2004, și Ay c. Turcia, nr. 30951/96, § 59-60, 22 martie 2005). Această anchetă trebuie să poată duce la identificarea și pedepsirea responsabililor. Dacă nu ar fi așa, în pofida importanței sale fundamentale, interzicerea legală generală a torturii și a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri agenților statului să calcă în picioare, bucurîndu-se de o cvasi-impunitate, drepturile indivizilor supuși controlului lor (Khachiev și Akaïeva c. Rusia, nr. 57942/00 și 57945/00, § 177, 24 februarie 2005, și Menecheva c. Rusia, nr. 59261/00, § 67, CEDO 2006‑III).

În cauza de față, Curtea constată mai întâi că nu se contestă că relele tratamente invocate au fost administrate reclamantei în cursul arestului acesteia în decursul manifestației litigioase. După plângerea depusă de reclamantă, parchetul a pronunciat o ordonanță de clasare pe motiv că interesata participase la o manifestație ilegală, în pofida avertismentelor polițiștilor. Parchetul a concluzionat că polițiștii exercitaseră dreptul lor de a recurge la forță, prevăzut în art. 24 al legii nr. 2911. Or Curtea observă că parchetul a ajuns la această concluzie fără a-l audiat pe reclamantă nici măcar pe polițiștii care erau în serviciu în momentul incidentului litigios. Parchetul nu pare nici să fi vizionat înregistrările realizate de televiziunile naționale pentru a stabili modul în care polițiștii interveniseră pentru a dispersa manifestanții, inclusiv reclamanta, și dacă aceasta din urmă se opusese cu adevărat polițiștilor. În special, nici parchetul nici președintele curții cu juriați nu au căutat să dea o explicație privind modul în care apăruse rănile constate pe fața reclamantei. Procurorul s-a mărgini să facă referire la dispozițiile legii nr. 2911, care prevede intervenția poliției în cursul manifestațiilor (§12 mai sus), fără a examina proporționalitatea forței folosite împotriva manifestanților (Serkan Yılmaz și alții c. Turcia, nr. 25499/04, § 25, 13 octombrie 2009). Sub acest aspect, reclamanta susținuse, bazîndu-se pe raportul medical, în fața procurorului și a președintelui curții cu juriați competente că nu se opusese polițiștilor. Or autoritățile naționale competente nu au stabilit faptele nici nu au examinat elementele de probă disponibile nici nu au ascultat marturii directi pentru a aprecia credibilitatea unor asemenea afirmații (Klaas, precitat, §§ 26-30).

În acest context, Curtea aminteste că deja judecasecat, ținând cont de rolul cheie al procurorilor în angajarea urmăririlor, că este legitim de așteptat de la ei să verifice conformitatea intervenției litigioase cu celelalte exigente legale în vigoare în materie (a se vedea Kop, precitat, §§ 38 și 39, cât și §18 mai sus).

Aceste elemente sunt suficiente curții pentru a concluziona că ancheta realizată de autoritățile naționale nu era suficientă nici efectivă privind chestiunea dacă forța folosită împotriva reclamantei era sau nu necesară. De aceea statul pârât a nerespectad obligațiile sale pozitive în sensul articolului 3.

De aceea, a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 al Convenției.

Guvernul nu se pronunță asupra acestor grievuri.

Curtea va examina aceste grievuri din perspectiva articolului 11 al Convenției (Balcik și alții c. Turcia, nr. 25/02, § 36, 29 noiembrie 2007). Pentru atât cât această parte a cererii nu este esențial aceeași cu cea examinată în cauza Tuncer c. Turcia, nr. 39861/02, în care Curtea a concluzionat, pe 9 decembrie 2003, la inadmisibilitatea acestor grievuri pentru incompatibilitate ratione personae, trebuie respingă ca tardivă, urmările penale angajate împotriva reclamantei pentru participare la o manifestație ilegală s-au terminat pe 28 iunie 2002 printr-o decizie de achitare, în timp ce prezenta cerere a fost introdusă pe 6 iunie 2005.

De aceea, această parte a cererii este tardivă și trebuie respingă, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Reclamanta cere 2.000 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 5.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu percepe nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea consideră că trebuie acordate reclamantei 5.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere 2.260 EUR pentru cheltuieli și costuri ocazionate în fața Curții. Ea cere, de asemenea, 500 EUR pentru cheltuieli de poștă și traducere și diversele cheltuieli. Pentru a susține cererea sa, ea prezintă un decompte orar.

Guvernul consideră această pretenție nejustificată.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față, ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.260 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Interese de întârziere

Curtea consideră potrivit să adapteze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievurile trase din articolele 3 și 13 ale Convenției, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a aspectului material al articolului 3 al Convenției; 3. Declară că a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 al Convenției; 4. Declară că nicio întrebare deosebită nu se pune din perspectiva articolului 13 al Convenției; 5. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii euro), de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, precum și 2.260 EUR (doi mii doi sute șaizeci euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de reclamantă; b) de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 septembrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefieră adjunctă Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 23708/05) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Gülizar Tuncer (« la requérante »), a saisi la Cour le 6 juin 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Ö. Kılıç, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requérante allègue en particulier une violation des articles 3 et 13 de la Convention.

Le 12 novembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 22 décembre 2001, vers 13 h 30, elle se rendit avec un groupe de plusieurs personnes à la poste de Galatasaray (Istanbul) pour envoyer des cartes postales aux femmes détenues dans les prisons de type F et faire une déclaration à la presse.

Les forces de l'ordre intervinrent pour disperser ce rassemblement. Selon la requérante, les policiers ont fait preuve de violence à son égard et à l'égard des manifestants.

Le même jour, à 16 heures, un rapport médico-légal fut établi, aux termes duquel l'intéressée présentait une petite coupure sur la lèvre supérieure et une douleur au niveau de la tête et du cou.

Toujours le même jour, à 18 heures, la requérante fut remise en liberté. A. La plainte pour mauvais traitements

Le 29 décembre 2001, la requérante saisit le procureur de la République de Beyoğlu d'une plainte dirigée contre le commandant des forces d'intervention, les policiers membres de ces forces, le directeur de la sûreté d'Istanbul et les agents y attachés pour coups, injures, garde à vue illégale, menaces contre la liberté et entrave à l'exercice de la liberté de rassemblement. Dans sa plainte, elle précisait en outre que, par leurs agissements et l'emploi de violence à son encontre, les forces de l'ordre avaient commis une voie de fait en méconnaissant le droit à la liberté de réunion et à la liberté de déclaration à la presse, selon elle garanti par la loi. Elle y contestait également la légalité de sa garde à vue. Elle alléguait en outre que, alors que les manifestants étaient sur le point de se disperser, les policiers les avaient arrêtés par la force puis les avaient placés en garde à vue. Elle invoquait notamment les articles 3 et 11 de la Convention.

Le 8 mars 2002, au vu du rapport médical établi pour la requérante le 22 décembre 2001, l'institut médico-légal de Beyoğlu conclut que les blessures en cause auraient dû valoir à la requérante une incapacité de travail d'une journée.

Le 8 janvier 2004, le procureur de la République prononça un non-lieu à poursuivre à l'égard des policiers mis en cause au motif que la requérante avait participé, malgré les avertissements lancés par les policiers, à un rassemblement illégal. Il estima que les policiers s'étaient limités à user de leur droit de recours à la force prévu à l'article 24 de la loi n o 2911 sur les réunions et manifestations publiques.

Le 19 février 2004, la requérante forma opposition contre cette décision devant la cour d'assises de Beyoğlu. Elle soutient qu'elle avait été traînée au sol, tirée par les cheveux, frappée et injuriée, que les policiers étaient intervenus sans sommation, et que le parquet n'avait pas réuni les éléments de preuve ni mené d'enquête pour établir le déroulement des faits alors que, selon elle, l'intervention des forces de l'ordre avait été filmée. Elle affirma que le parquet n'avait pas non plus tenu compte des rapports médicaux la concernant. Elle précisa enfin que la procédure relative à sa participation à la manifestation litigieuse s'était soldée par un acquittement en date du 28 juin 2002 (paragraphe 17 ci-dessous).

Par une décision du 18 juin 2004, la cour d'assises, s'appuyant sur le contenu du dossier de l'affaire et la motivation de la décision du procureur de la République du 8 janvier 2004, rejeta ce recours.

Le 12 avril 2005, la requérante obtint notification en mains propres de cette décision auprès du greffe de la cour d'assises. B. Les poursuites pénales engagées contre la requérante

Entre-temps, le 17 janvier 2002, le procureur de la République de Beyoğlu avait inculpé la requérante ainsi que trente-six autres personnes pour participation à une manifestation illégale.

Le 28 juin 2002, le tribunal correctionnel de Beyoğlu acquitta la requérante, considérant que son action n'était constitutive d'aucune infraction. II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que la requérante n'a pas utilisé contre l'Etat ou les forces de l'ordre les voies de recours administratif et civil prévues en droit interne pour l'obtention de dommages et intérêts.

La requérante conteste l'exception du Gouvernement.

La Cour note d'abord que la requérante se plaint de mauvais traitements subis lors de l'intervention déclenchée par des policiers pour disperser le rassemblement auquel elle avait participé. A cet égard, elle rappelle avoir déjà rejeté, dans des circonstances similaires à celles de l'espèce, une telle exception (voir, entre autres, Sonkaya c. Turquie , n o 11261/03, § 21, 12 février 2008, Nurgül Doğan c. Turquie , n o 72194/01, § 25, 8 juillet 2008, et Mecail Özel c. Turquie , n o 16816/03, § 31, 14 avril 2009). Examinant la présente affaire, elle observe que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l'espèce. Partant, il convient de rejeter cette exception du Gouvernement.

La Cour constate par ailleurs que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur les allégations de mauvais traitements

La requérante allègue avoir été traînée au sol, frappée et injuriée, et soutient que ces traitements sont d'autant plus dégradants qu'ils ont, selon elle, été filmés et diffusés par les télévisions nationales.

Le Gouvernement explique que de nombreuses personnes ont participé à la manifestation du 22 décembre 2001. Il soutient que cette manifestation était contraire à la loi n o 2911 et que le groupe de manifestants ne s'était pas dispersé en dépit, selon lui, de plusieurs avertissements des policiers. Il allègue que, si la requérante a été arrêtée, c'est parce qu'elle faisait partie d'un groupe qui résistait à la police ; l'intéressée aurait été blessée au cours des désordres qui s'en seraient suivis.

Par ailleurs, se référant à l'affaire Rehbock c. Slovénie (n o 29462/95, §§ 71 et 72, CEDH 2000 ‑ XII), le Gouvernement soutient que la force physique utilisée à l'encontre de la requérante était proportionnée au comportement de celle-ci. A ses yeux, au vu du rapport médical présenté par la requérante, les policiers n'ont pas fait usage d'une force excessive à son encontre et leur intervention a été conforme au but poursuivi, à savoir la dispersion d'une manifestation illégale.

Le Gouvernement conteste également l'allégation de la requérante selon laquelle l'enquête menée par les autorités nationales n'était pas effective, au sens de l'article 13 de la Convention. Selon lui, le parquet a rendu sa décision dans le respect de la loi en vigueur à l'époque des faits. Se référant à l'affaire Čonka c. Belgique (n o 51564/99, § 75, CEDH 2002 ‑ I), il soutient que l'effectivité d'une voie de recours n'implique pas que les autorités statuent en faveur de la requérante.

La Cour rappelle tout d'abord que, lorsqu'un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l'ordre, l'utilisation à son égard de la force physique alors qu'elle n'est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l'article 3 (voir, parmi d'autres, R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 61, 19 mai 2004, Bakbak c. Turquie , n o 39812/98, § 41, 1 er juillet 2004, et Ribitsch c. Autriche , 4 décembre 1995, § 38, série A n o 336).

En l'espèce, la Cour note qu'il n'est pas contesté que la blessure et les douleurs constatées lors de l'examen médical de la requérante sont survenues dans le cadre de son arrestation par les policiers lors de la manifestation du 22 décembre 2001 à laquelle l'intéressée avait participé ( Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 30, série A n o 269). Sur la base du rapport médical présenté par la requérante, établi juste après l'incident litigieux et non contesté par le Gouvernement, la Cour considère que les traitements dont l'intéressée a été victime tombent donc sous le coup de l'article 3 de la Convention.

Dès lors, il appartient à la Cour de rechercher si la force utilisée était, en l'espèce, proportionnée. A cet égard, la Cour attache une importance particulière aux blessures qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l'ont été ( R.L. et M.-J.D. , précité, § 68, Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, § 72, CEDH 2000 ‑ XII, et Klaas , précité, §§ 26-30).

Le Gouvernement soutient que la force physique utilisée à l'encontre de la requérante était proportionnée au comportement de celle-ci, que la manifestation en cause était illégale et que les manifestants, y compris la requérante, avaient refusé de se disperser comme le leur auraient demandé les policiers et qu'ils avaient résisté aux forces de l'ordre.

La Cour note que, dans sa plainte ainsi que dans son recours en contestation contre l'ordonnance de non-lieu rendue par le parquet, la requérante a, quant à elle, affirmé que les forces de l'ordre étaient intervenues alors que les manifestants étaient sur le point de se disperser, et ce sans sommation aucune. Tout en alléguant que le parquet n'avait pas tenu compte des rapports médicaux la concernant, la requérante a précisé que la procédure engagée à raison de sa participation à la manifestation litigieuse s'est soldée par un acquittement.

Quant à l'argument du Gouvernement selon lequel la requérante avait participé à une manifestation illégale, la Cour relève que celle-ci a été acquittée par le tribunal correctionnel de Beyoğlu au motif que son action n'était constitutive d'aucune infraction (paragraphe 17 ci-dessus). Ensuite, elle note qu'il ressort du dossier de l'affaire que la manifestation était pacifique et que la requérante n'était pas une personne violente, dangereuse ou armée ( R.L. et M.-J.D. , précité, § 70). Il n'est pas non plus établi que la requérante s'en soit prise physiquement ou bien violemment aux policiers. En tout état de cause, rien n'indique dans les faits de l'espèce qu'elle ait fait preuve d'une agressivité telle qu'elle n'eût pu être maîtrisée que par le recours à la force ( Kop , précité, § 33). Enfin, la Cour rappelle que la dispersion d'un rassemblement ne saurait suffire en soi à expliquer la gravité de coups portés au visage ou à la tête de participants à une manifestation ( Güler c. Turquie , n o 49391/99, § 46, 10 janvier 2006). Dans ce contexte et dans la mesure où la requérante soutient que les policiers ont fait preuve de violence pour disperser la manifestation, la Cour réitère que le caractère public d'un tel traitement peut constituer un élément pertinent et qu'il peut être suffisant pour que la victime se sente humiliée en son for intérieur, même si elle ne l'est pas aux yeux d'autrui ( Sultan Öner et autres c. Turquie , n o 73792/01, § 126, 17 octobre 2006).

Eu égard aux constats qui viennent d'être établis ainsi qu'au rapport médical présenté par la requérante, la Cour estime qu'en l'espèce les explications du Gouvernement ne se fondent pas sur des arguments convaincants ni sur l'enquête menée par les juridictions nationales pour démontrer que le recours à la force n'a pas été excessif ou bien a été rendu strictement nécessaire par le comportement de celle-ci pour disperser un rassemblement tel qu'en l'espèce. Par conséquent, la force employée a été excessive et injustifiée au vu des circonstances.

Partant, cet usage de la force a eu pour conséquence une lésion qui a incontestablement causé à la requérante une souffrance d'une nature telle qu'elle s'analyse en un traitement inhumain dont l'Etat porte la responsabilité.

Il s'ensuit qu'il y a eu violation du volet matériel de l'article 3 de la Convention. 2. Sur le caractère effectif des investigations menées

La Cour rappelle que, lorsqu'un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d'autres services comparables de l'Etat, de graves sévices illicites et contraires à l'article 3, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l'Etat par l'article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction, les droits et libertés définis (...) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu'il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, §§ 102 ‑ 103, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, Martinez Sala et autres c. Espagne , n o 58438/00, § 156, 2 novembre 2004, et Ay c. Turquie , n o 30951/96, § 59-60, 22 mars 2005). Cette enquête doit pouvoir mener à l'identification et à la punition des responsables. S'il n'en allait pas ainsi, nonobstant son importance fondamentale, l'interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l'Etat de fouler aux pieds, en jouissant d'une quasi-impunité, les droits des individus soumis à leur contrôle ( Khachiev et Akaïeva c. Russie , n os 57942/00 et 57945/00, § 177, 24 février 2005, et Menecheva c. Russie , n o 59261/00, § 67, CEDH 2006 ‑ III).

En l'espèce, la Cour relève d'abord qu'il n'est pas contesté que les mauvais traitements allégués ont été infligés à la requérante lors de son arrestation au cours de la manifestation litigieuse. A la suite de la plainte déposée par la requérante, le parquet a rendu une ordonnance de non-lieu au motif que l'intéressée avait participé à une manifestation illégale, malgré les avertissements des policiers. Le parquet a conclu que les policiers avaient usé de leur droit de recourir à la force, prévu à l'article 24 de la loi n o 2911. Or la Cour observe que le parquet est parvenu à cette conclusion sans avoir auditionné la requérante ni même les policiers qui étaient en service au moment de l'incident litigieux. Le parquet ne semble pas non plus avoir visionné les enregistrements effectués par les télévisions nationales pour établir la manière dont les policiers étaient intervenus pour disperser les manifestants, y compris la requérante, et si cette dernière avait effectivement résisté aux policiers. En particulier, ni le parquet ni le président de la cour d'assises n'ont cherché à donner une explication sur la manière dont était survenue la blessure constatée sur le visage de la requérante. Le procureur de la République s'est borné à se référer aux dispositions de la loi n o 2911, qui prévoit l'intervention de la police lors des manifestations (paragraphe 12 ci-dessus), sans pour autant examiner la proportionnalité de la force utilisée contre les manifestants ( Serkan Yılmaz et autres c. Turquie , n o 25499/04, § 25, 13 octobre 2009). A cet égard, la requérante avait, en s'appuyant sur le rapport médical, soutenu devant le parquet et le président de la cour d'assises compétente qu'elle n'avait pas résisté aux policiers. Or les autorités nationales compétentes n'ont pas établi les faits ni examiné les éléments de preuve disponibles ni entendu les témoins directs afin d'apprécier la crédibilité de telles assertions ( Klaas , précité, §§ 26-30).

Dans ce contexte, la Cour rappelle avoir déjà jugé, étant donné le rôle clé que jouent les procureurs dans l'engagement des poursuites, qu'il est légitime d'attendre de leur part qu'ils vérifient la conformité de l'intervention litigieuse avec les autres exigences légales en vigueur en la matière (voir Kop , précité, §§ 38 et 39, ainsi que le paragraphe 18 ci-dessus).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'enquête menée par les autorités nationales n'était pas suffisante ni effective quant à la question de savoir si la force utilisée à l'encontre de la requérante était ou non nécessaire. Il s'ensuit que l'Etat défendeur a méconnu ses obligations positives au sens de l'article 3.

Partant, il y a eu violation du volet procédural de l'article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ces griefs.

La Cour examinera ces griefs sous l'angle de l'article 11 de la Convention ( Balcik et autres c. Turquie , n o 25/02, § 36, 29 novembre 2007). Pour autant que cette partie de la requête ne soit pas essentiellement la même que celle examinée dans l'affaire Tuncer c. Turquie , n o 39861/02, dans laquelle la Cour a conclu, le 9 décembre 2003, à l'irrecevabilité de ces griefs pour incompatibilité ratione personae, elle doit être rejetée comme tardive, les poursuites pénales engagées contre la requérante pour participation à une manifestation illégale ayant pris fin le 28 juin 2002 par une décision d'acquittement alors que la présente requête a été introduite le 6 juin 2005.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

La requérante réclame 2 000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 5 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 5 000 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

La requérante demande 2 260 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Elle réclame également 500 EUR pour les frais de poste et de traduction et frais divers. A l'appui de sa demande, elle présente un décompte horaire.

Le Gouvernement estime cette prétention injustifiée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 260 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation du volet matériel de l'article 3 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation du volet procédural de l'article 3 de la Convention ; 4. Dit qu'aucune question distincte ne se pose sous l'angle de l'article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, ainsi que 2 260 EUR (deux mille deux cent soixante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente