A. Yilmaz împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 10512/02) dirigită împotriva Republicii Turcia și depusă la Curte la 17 ianuarie 2002, de un cetățean al acestui stat, d-l Abdullah Yılmaz („reclamantul"), în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dna T. Elçi, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 15 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum o permite art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună. EN FAIT

La 27 iunie 1995, a fost rănit în o gloată cu forțele ordinii. Incidentul a fost consemnat în procesul-verbal. În aceeași zi, a fost arestat și depus în arest.

La 11 iulie 1995, reclamantul a fost ascultat de procurorul republicii la tribunalul de instanță penală din Batman. Apoi a fost adus în fața judecătorului acestei jurisdicții, care a ordonat reținerea sa preventivă. În fața procurorului republicii și judecătorului, reclamantul a confirmat declarația făcută la poliție, în care a recunoscut activitățile sale în sânul PKK [1].

La 2 august 1995, procurorul republicii la curia de siguranță a statului din Diyarbakır l-a acuzat pe reclamant de separatism pe baza articolului 125 din codul penal vechi.

Între 16 octombrie 1995 și 27 noiembrie 1997, curia de siguranță a statului a ținut șaptesprezece ședințe. La prima ședință, a ascultat pe reclamant care a declarat că nu regretă activitățile sale în sânul PKK și nu dorește să beneficieze de legea pe repentanță, și a cerut diferitor procurature producția documentelor privind faptele imputate acestuia. A cerut, de asemenea, primei și celei de-a doua camere a jurisdicției de aci producția dosarelor privind cauze pendante în fața lor, ceea ce a fost făcut la ședința din 27 noiembrie 1995. La acea dată, a hotărât să trimită o comisie rogatorie la curtea de asise din Siirt în scopul auzirii gendarmerilor care au semnat procesul-verbal de incident. În curs al următoarelor trei ședințe, a cerut și a obținut de la autoritățile militare locale producția documentelor privind faptele incriminate și a observat că curtea de asise din Siirt nu răspunsese încă la comisia rogatorie. La ședința din 27 mai 1996, a notat că reclamantul a exprimat regrete în stadiul investigației dar că, în fața sa, a declarat contrariul, și a hotărât să întrebeze ministerul de Interne dacă reclamantul putea beneficia de legea pe repentanță. A amânat ședința în așteptarea acestei răspunsuri și a întoarcerii comisiei rogatorie. Următoarele două ședințe au fost amânate pentru aceleași motive. La ședința din 28 octombrie 1997, a luat notă de răspunsul negativ al ministerului de Interne, a observat că comisia rogatorie nu fusese încă executată și a amânat ședința din acest motiv. A procedat la fel la ședința din 27 decembrie 1997. La 17 februarie 1997, a notat că comisia rogatorie fusese parțial executată la 27 februarie 1996. Procurorul republicii a prezentat cereri la ședința din 7 aprilie 1997. Reclamantului și avocatului său li s-a acordat termen pentru a pregăti apărarea. La ședința din 2 iunie 1997, reclamantul și-a prezentat apărarea pe fond și a precizat că nu va mai participa la ședințe. Alte trei ședințe au fost amânate din cauza termenului acordat avocatului pentru pregătirea pledoariei.

La încheierea fiecărei ședințe, curia de siguranță a statului a pronunțat menținerea în reținere a reclamantului ținând seama de starea probelor, natura infracțiunii imputate și data reținerii preventive.

La 27 noiembrie 1997, a ascultat pe reclamant și avocatul acestuia. La încheierea ședinței, a declarat reclamantul vinovat de faptele care i se impuseseră și l-a condamnat la pedeapsa capitală, comuată în închisoare pe viață.

La 11 iunie 1998, Curtea de Casație a anulat hotărârea de primă instanță. A observat că era imposibil de făcut apropiere între anumite documente din dosar și faptele imputate reclamantului, și că trebuia cerut documente privind aceste fapte autorităților competente și culese declarații ale gendarmerilor care au semnat procesul-verbal de incident.

Între 24 septembrie 1998 și 20 mai 1999, curia de siguranță a statului a ținut cinci ședințe în prezența unui magistrat militar. În curs al acestor ședințe, a cerut prefectului regiunii sub stare de urgență producția diferitelor documente privind faptele imputate reclamantului, a stabilit adresa a doi gendarmi care au semnat procesul-verbal de incident și a trimis comisii rogatoare la două jurisdicții în scopul auzirii acestor gendarmi ca martori. Reclamantul a refuzat să compară la trei din primele patru ședințe. La cea din 20 mai 1999, curia de siguranță a statului a luat notă de depozițiile gendarmerilor. Reclamantul și reprezentantul seu s-au pronunțat asupra declarațiilor martorilor și hotărârii de casație.

La 18 iunie 1999, art. 143 din Constituție a fost modificat de manieră a exclude magistrații militari din compoziția curților de siguranță a statului. La 22 iunie 1999, legea privind curțile de siguranță a statului a fost modificată în consecință.

De la 1 iulie 1999 și până la 6 noiembrie 2001, curia de siguranță a statului, compusă din judecători civili numai, a ținut șaisprezece ședințe.

La 1 iulie 1999, a reiterat cererea în fața prefectului regiunii sub stare de urgență și a amânat ședința. La 26 august 1999, a luat notă de refuzul reclamantului de a comparà și a cerut, conformând-se răspunsului dat de prefect, documente autorităților militare. La 7 octombrie 1999, a luat notă de o parte din documentele trimise de autoritățile militare și a amânat ședința în așteptarea restului. Ședința din 18 noiembrie 1999, la care reclamantul a refuzat să comparà, a fost amânată din același motiv. La 30 decembrie 1999, procurorul republicii a prezentat cereri. Curia de siguranță a statului a hotărât să notifice aceste cereri reclamantului, care a refuzat să participe la ședință. A acordat termen avocatului acestuia pentru pregătirea apărării.

La ședința din 2 martie 2000, reclamantul și-a prezentat apărarea pe fond și curia a acordat un nou termen avocatului. La 27 aprilie 2000, avocatul a prezentat pledoaria; a apărat necesitatea de a admite reclamantul la beneficiile legii pe repentanță. La această ședință, curia a hotărât să pună din nou întrebări ministerului de Interne cu privire la aceasta. Șase ședințe au fost amânate din acest motiv între 22 iunie 2000 și 1 mai 2001. La ședința din 19 iunie 2001, curia a luat notă de răspunsul negativ al ministerului de Interne și a auzit din nou cereri procurorului republicii și a acordat termen avocatului. La 4 septembrie 2001, a ascultat avocatul în pledoaria sa și a acordat termen reclamantului pentru pregătirea apărării scrise.

La încheierea fiecărei ședințe, curia de siguranță a statului a ordonat menținerea în reținere preventivă a reclamantului ținând seama de starea probelor, natura infracțiunii imputate și conținutul dosarului.

La ședința din 6 noiembrie 2001, după ce a ascultat pe reclamant în apărarea finală, curia a reiterat condamnarea inițial pronunțată împotriva sa.

La 15 aprilie 2002, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. EN DROIT I.

Guvernul susține că jurisdicțiile interne și-au motivat decizia de menținere în reținere preventivă a reclamantului. Ca și acestea, el consideră că existența unor motive plauzibile de a suspiciona reclamantul că a comis o infracțiune, riscul de fug, pericolul de obstacol la justiție, riscul de recidivă și necesitatea de a păstra ordinea publică constituiau elemente suficient de importante pentru a justifica menținerea reclamantului în reținere preventivă.

Reclamantul combate argumentele Guvernului. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul invită Curtea să declare acest critic irrecevabil pentru ne-epuisment al căilor de recurs interne. El se referă la legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri pentru persoane ilegal arresta sau reținute.

Curtea observă că legea nr. 466 la care se referă Guvernul prevede posibilitatea de a introduce o acțiune în răspundere împotriva statului pentru reținere ilegală sau nedreaptă (Göç c. Turcia [MC], nr. 36590/97, § 29, CEDO 2002-V). Or reclamantul nu se plânge de absența unei căi de recurs pentru a obține o despăgubire, el se plânge de durata reținerii sale preventive. În acest sens, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în curs de procedură se deosebește de cel de a primi o despăgubire pentru reținere. Paragraful 3 al articolului 5 din Convenție privește pe cel dintâi, și §5 al articolului 5 pe cel de-al doilea (Yağcı și Sargın c. Turcia, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. 319, p. 17, § 44). Deci respinge excepția Guvernului.

Curtea observă, de asemenea, că acest critic nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că trebuie supus unui examen pe fond. Nu se lovește, de altfel, de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond

Curtea reamintește că autorităților judiciare naționale le revine mai întâi să vegheze ca, într-un caz dat, durata reținerii preventive a unui acuzat să nu depășească limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele susceptibile de a dezvălui sau exclude existența unui adevărat imperativ de interes public justificând, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și trebuie să-și exprime motivele în deciziile care respinge cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor din respectivele decizii, precum și a faptelor necontestate indicate de interesent în recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu violă a articolului 5 § 3 din Convenție (Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecție de hotărâri și decizii 1998-VIII, § 154).

În acest sens, persistența unor motive plauzibile de a suspiciona persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în reținere, dar după un anumit timp aceasta nu mai este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc a fi "relevante" și "suficiente", aceasta cercetează, în plus, dacă autoritățile naționale competente au exercitat "o diligență deosebită în urmărirea procedurii (vezi, printre altele, Ali Hıdır Polat c. Turcia, nr. 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005).

Atunci când vorba este de rețineri multiple, cum este cazul în prezenta cauză, trebuie să se ia în considerare ansamblul perioadelor de reținere în cauză (Solmaz c. Turcia, nr. 27561/02, § 37, CEDO 2007-... (extrase)).

În cauza de față, prima perioadă de reținere preventivă a reclamantului a început pe 27 iunie 1995 și s-a încheiat pe 27 noiembrie 1997 cu hotărârea curții de siguranță a statului. De la această ultimă dată, reclamantul a fost reținut după condamnare de un tribunal competent (Baltacı c. Turcia, nr. 495/02, § 44, 18 iulie 2006). Această primă perioadă a durat aproximativ doi ani și cinci luni. De la 11 iunie 1998, dată de la care Curtea de Casație a anulat hotărârea din 27 noiembrie 1997, examinarea cauzei a fost reluată în fața curții de siguranță a statului și a început o a doua perioadă de reținere preventivă, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție. A luat sfârșit la 6 noiembrie 2001, cu a doua decizie de condamnare. Această a doua perioadă a durat aproximativ trei ani și cinci luni. Deci, reclamantul a petrecut în total aproape cinci ani și zece luni în reținere preventivă.

Rezultă din elementele dosarului că curia de siguranță a statului a pronunțat menținerea în reținere a acestuia pe baza unor formule aproape identice, chiar steroetipice, cum ar fi "natura infracțiunii imputate", "starea probelor", "conținutul dosarului" sau "data reținerii preventive".

Or, din perspectiva Curții, dacă "starea probelor" poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici grave de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în cauza de față ele nu pot justifica, singure, menținerea în reținere a reclamantului pe o perioadă atât de lungă (Ali Hıdır Polat, citate anterior, § 28).

Mai mult, Curtea observă că argumentele Guvernului privind riscul de fug și recidivă, pericolul de obstacol la justiție și necesitatea de a păstra ordinea publică nu au fost luate în considerare de autoritățile judiciare interne (Acunbay c. Turcia, nr. 61442/00 și 61445/00, § 62, 31 mai 2005).

În aceste circumstanțe, având în vedere durata lungă a reținerii preventive a reclamantului, Curtea concluzionează că a existat violă a articolului 5 § 3 din Convenție. II.

Guvernul combate această teză. A. Cu privire la admisibilitate 1. Privind independența și imparțialitatea curții de siguranță a statului

Curtea observă că reclamantul a fost inițial urmărit în fața unei curți de siguranță a statului compusă din trei judecători, dintre care figura un magistrat militar. Ca urmare a modificării articolului 143 din Constituție, intervenită pe 18 iunie 1999, judecătorii militari au fost excluși din compoziția curților de siguranță a statului și înlocuiți de judecători civili. Deci a fost și cu judecătorul militar care cunoaștea, până atunci, de cazul reclamantului.

Oricum, Curtea reamintește că înlocuirea judecătorului militar de un magistrat civil în curs de proces penal nu poate, în sine, rezolva problema instituțională ridicată în cauza de față: trebuie stabilit că îndoielile privind regularitatea ansamblului procedurii au fost suficient disipate după schimbare colegiu (Öcalan c. Turcia [MC], nr. 46221/99, § 115, CEDO 2005-IV, și Kutal și Uğraș c. Turcia, nr. 61648/00, § 26, 13 iunie 2006). Convine deci, în fiecare caz, să se examineze mai întâi natura actelor de procedură adoptate cu participare judecătorului militar, făcând distincție între actele "preliminare" și cele privind "fondul", apoi verificar dacă actele "pe fond" au fost dovedit reînnoite după înlocuire judecătorului militar (Öcalan, citate anterior, § 117, și Özkan și Adîbelli c. Turcia, nr. 18342/02, § 46, 9 ianuarie 2007).

În cauza de față, după hotărârea Curții de Casație, cauza a fost trimisă din nou curții de siguranță a statului, care a procedat la reexaminare pe fond a cauzei. Sub acest aspect, Curtea observă că după trimitere, această jurisdicție a ținut cinci ședințe în prezența unui magistrat militar, în curs al cărora s-a mărgini în esență la efectuare de acte de procedură tindând la punere în stare a dosarului (§12 mai sus). Pentru Curtea, actele de procedură la care judecătorul militar a participat nu erau de natură a fi cu necesitate reînnoite de noul colegiu al curții de siguranță a statului.

În aceste condiții, în privire ansamblului procedurii, Curtea poate admite că în cauza de față înlocuire judecătorului militar a disipat îndoielile privind independența și imparțialitatea tribunalului care a pronunțat condamnare reclamantului (vezi în acest sens Sevgi Yilmaz c. Turcia (decizie), nr. 62333/00, 20 septembrie 2005, și Özkan și Adîbelli, citate anterior, § 48).

Rezultă că acest critic este manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicare articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Privind absența motivării și apreciarea dovezilor

Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra bunului-fondul acestor critici în măsura în care au fost prezentate pentru prima dată în observații reclamantului din 30 octombrie 2007, adică mult mai mult de șase luni după hotărârea Curții de Casație din 15 aprilie 2002, care constituie decizia internă definitivă.

Rezultă că această parte a cerii este tardivă și trebuie respinsă în aplicare articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Privind caracterul "rezonabil" al duratei procedurii

Guvernul invocă ne-epuisment al căilor de recurs interne pe motiv că reclamantul a omis a ridica acest critic în fața jurisdicțiilor interne.

Curtea subliniază a avea deja oportunitate de a constata că ordinea juridică turcă nu oferia justiciabililor un recurs efectiv în sensul articolului 13 din Convenție care le permite a se plânge de durata unei proceduri (Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). În consecință, nu se stabilește că reclamantul dispunea de un recurs de natură a remedia critica sa. Curtea respinge deci excepția Guvernului pe acest punct.

Observă că acest critic nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul argum complexitate cauzei și natura acuzațiilor care grevează reclamantul. De altfel, consideră că reclamantul a contribuit a încetini procesul din cauza absențelor sale voluntare. Nicio perioadă de inactivitate nefind, în opinia sa, imputabilă autorităților în desfășurare a procedurii, Guvernul concluzionează că durata acesteia nu poate fi considerată derezonabilă.

Reclamantul combate argumentele Guvernului.

Curtea observă că perioada de considerat a început pe 27 iunie 1995, dată de arestare a reclamantului, și s-a încheiat pe 15 aprilie 2002 cu hotărârea Curții de Casație. A durat deci aproape șase ani și zece luni, pentru doi grade de jurisdicție și patru decizii.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțe cauzei și având în vedere criterii consacrate de jurisprudență sa, în particular complexitate cauzei și comportare reclamantul și cel al autorităților competente (vezi, printre mult altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)

După examinare tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Dacă e adevărat că comportare reclamantul nu este lipsit de critică, ea consideră că alungire duratei procedurii nu poate fi explicată prin singur comportare al interesatului.

De altfel, Curtea observă că reclamantul era menținut în reținere preventivă pe o mare parte din procedură, situație care necesită tribunalelor însărcinate cu cauza o diligență deosebită pentru a administra justiția în cei mai buni termeni (vezi Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 132, CEDO 2002-VI, și, mai recent, Gezici și İpek c. Turcia, nr. 71517/01, § 56, 10 noiembrie 2005).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie și circumstanțele cauzei de față, ea consideră că durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cererii de "termen rezonabil".

Prin urmare, a existat violă a articolului 6 § 1. III.

Reclamantul revendică 20.000 euro (EUR) pentru daune morale.

Guvernul contestă acest amount.

Curtea consideră că trebuie acordat, în echitate, reclamantului 5.500 EUR cu titlu de daune morale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 5.000 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în procedura în fața jurisdicțiilor interne și 4.300 EUR pentru cele angajate în procedura în fața Curții. Cu titlu de justificativ, furnizează barema onorarii baroului din Diyarbakır.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței constante a Curții, un reclamant poate obține rambursare cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care se stabilesc realitate, necesitate și caracter rezonabil al ratei. Ținând seama de elementele din posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea respinge această cerere. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la criticile tirate din durata reținerii preventive și a procedurii penale, și inadmisibilă pentru restul; 2. Zice că a existat violă a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Zice că a existat violă a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Zice a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data devizirii hotărârii conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.500 EUR (cinci mii cinci sute euro) pentru daune morale, plus orice amount care poate fi datorat cu titlu de impozit, sumă de convertit în noi lire turce la rata aplicabilă la data decontării; b) că, de la expirare respectivului termen și până la versare, acest amount va fi majorat cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil pe perioada respectivă, majorat cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 iulie 2008, în aplicare articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă [1] Partidul Muncitorului din Kurdistan, o organizație armată ilegală.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 10512/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Abdullah Yılmaz (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e T. Elçi, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 15 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT

Le 27 juin 1995, il fut blessé lors d’une fusillade avec les forces de l’ordre. L’incident fut consigné dans un procès-verbal. Le même jour, il fut arrêté et placé en garde à vue.

Le 11 juillet 1995, le requérant fut entendu par le procureur de la République près le tribunal d’instance pénal de Batman. Puis il fut traduit devant le juge de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le procureur de la République et le juge, le requérant confirma la déposition faite devant la police, dans laquelle il avait reconnu ses activités au sein du PKK [1] .

Le 2 août 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa le requérant du chef de séparatisme sur la base de l’article 125 de l’ancien code pénal.

Entre le 16 octobre 1995 et le 27 novembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat tint dix-sept audiences. Lors de la première audience, elle entendit le requérant qui déclara ne pas regretter ses activités au sein du PKK et ne pas vouloir bénéficier de la loi sur le repentir, et elle demanda à différents parquets la production des documents relatifs aux faits reprochés à l’intéressé. Elle demanda aussi à la première et à la deuxième chambre de la juridiction céans la production de dossiers concernant des affaires pendantes devant elles, ce qui fut fait lors de l’audience du 27 novembre 1995. A cette date, elle décida d’envoyer une commission rogatoire à la cour d’assises de Siirt aux fins d’audition des gendarmes signataires du procès-verbal d’incident. Au cours des trois audiences suivantes, elle demanda et obtint des autorités militaires locales la production de documents relatifs aux faits incriminés, et releva que la cour d’assises de Siirt n’avait toujours pas répondu à la commission rogatoire. Lors de l’audience du 27 mai 1996, elle nota que le requérant avait exprimé des regrets au stade de l’instruction mais que, devant elle, il avait déclaré l’inverse, et elle décida d’interroger le ministère de l’Intérieur pour savoir si le requérant pouvait être admis au bénéfice de la loi sur le repentir. Elle ajourna l’audience dans l’attente de cette réponse et du retour de la commission rogatoire. Les deux audiences suivantes furent ajournées pour les mêmes raisons. A l’audience du 28 octobre 1997, elle accusa réception de la réponse négative du ministère de l’Intérieur, releva que la commission rogatoire n’avait toujours pas été exécutée et ajourna l’audience pour cette raison. Elle fit de même lors de l’audience du 27 décembre 1997. Le 17 février 1997, elle releva que la commission rogatoire avait été partiellement exécutée le 27 février 1996. Le procureur de la République présenta ses réquisitions à l’audience du 7 avril 1997. Le requérant et son avocat se virent accorder un délai pour préparer leur défense. A l’audience du 2 juin 1997, le requérant présenta sa défense au fond et précisa qu’il ne participerait plus aux audiences. Trois audiences encore furent ajournées en raison du délai accordé à l’avocat pour la préparation de sa plaidoirie.

Au terme de chaque audience, la cour de sûreté de l’Etat prononça le maintien en détention du requérant compte tenu de l’état des preuves, de la nature de l’infraction reprochée et de la date de mise en détention provisoire.

Le 27 novembre 1997, elle entendit le requérant et son avocat. Au terme de l’audience, elle reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à la peine capitale, commuée en réclusion criminelle à perpétuité.

Le 11 juin 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt de première instance. Elle releva qu’il était impossible de faire le rapprochement entre certains documents figurant au dossier et les faits reprochés au requérant, et qu’il y avait lieu de demander des documents relatifs à ces faits aux autorités compétentes et de recueillir les déclarations des gendarmes signataires du procès-verbal d’incident.

Entre le 24 septembre 1998 et le 20 mai 1999, la cour de sûreté de l’Etat tint cinq audiences en présence d’un magistrat militaire. Au cours de ces audiences, elle demanda au préfet de la région soumise à l’état d’urgence la production de différents documents concernant les faits reprochés au requérant, établit l’adresse de deux gendarmes ayant signé le procès-verbal d’incident et envoya des commissions rogatoires à deux juridictions aux fins d’audition de ces gendarmes en qualité de témoins. Le requérant refusa de comparaître à trois des quatre premières audiences. Lors de celle du 20 mai 1999, la cour de sûreté de l’Etat accusa réception des dépositions des gendarmes. Le requérant et son représentant se prononcèrent sur les déclarations des témoins et l’arrêt de cassation.

Le 18 juin 1999, l’article 143 de la Constitution fut modifié de manière à exclure les magistrats militaires de la composition des cours de sûreté de l’Etat. Le 22 juin 1999, la loi sur les cours de sûreté de l’Etat fut modifiée en conséquence.

A partir du 1 er juillet 1999 et jusqu’au 6 novembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat, composée de juges civils uniquement, tint seize audiences.

Le 1 er juillet 1999, elle réitéra sa demanda auprès du préfet de la région soumise à l’état d’urgence et ajourna l’audience. Le 26 août 1999, elle prit note du refus du requérant de comparaître et demanda, se conformant en cela à la réponse faite par le préfet, des documents aux autorités militaires. Le 7 octobre 1999, elle accusa réception d’une partie des documents envoyés par les autorités militaires et ajourna l’audience dans l’attente du restant. L’audience du 18 novembre 1999, à laquelle le requérant refusa de comparaître, fut ajournée pour le même motif. Le 30 décembre 1999, le procureur de la République présenta ses réquisitions. La cour de sûreté de l’Etat décida de notifier ces réquisitions au requérant, lequel refusa de participer à l’audience. Elle accorda un délai à l’avocat de l’intéressé pour la préparation de sa défense.

Lors de l’audience du 2 mars 2000, le requérant présenta sa défense au fond et la cour accorda un nouveau délai à son avocat. Le 27 avril 2000, l’avocat présenta sa plaidoirie ; il défendit la nécessité d’admettre le requérant au bénéfice de la loi sur le repentir. Lors de cette audience, la cour décida d’interroger à nouveau le ministère de l’Intérieur à cet égard. Six audiences furent ajournées pour cette raison entre le 22 juin 2000 et le 1 er mai 2001. Lors de l’audience du 19 juin 2001, la cour accusa réception de la réponse négative du ministère de l’Intérieur et entendit à nouveau les réquisitions du procureur de la République et accorda un délai à l’avocat. Le 4 septembre 2001, elle entendit l’avocat en sa plaidoirie et accorda un délai au requérant pour la préparation de sa défense écrite.

Au terme de chaque audience, la cour de sûreté de l’Etat ordonna le maintien en détention provisoire du requérant compte tenu de l’état des preuves, de la nature de l’infraction reprochée et du contenu du dossier.

Lors de l’audience du 6 novembre 2001, après avoir entendu le requérant en sa dernière défense, la cour réitéra la condamnation initialement prononcée à son encontre.

Le 15 avril 2002, la Cour de cassation confirma cet arrêt. EN DROIT I.

Le Gouvernement fait valoir que les juridictions internes ont motivé leur décision de maintien en détention provisoire du requérant. Comme elles, il considère que l’existence de raisons plausibles de soupçonner le requérant d’avoir commis une infraction, le risque de fuite, le danger d’entrave à la justice, le risque de récidive et la nécessité de préserver l’ordre public constituaient des éléments suffisamment importants pour justifier le maintien du requérant en détention provisoire.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à déclarer ce grief irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. Il se réfère à la loi n o 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues.

La Cour note que la loi n o 466 à laquelle se réfère le Gouvernement prévoit la possibilité d’engager une action en responsabilité contre l’Etat pour détention illégale ou injuste ( Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 29, CEDH 2002 ‑ V). Or le requérant ne se plaint pas de n’avoir pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité, il se plaint de la durée de sa détention provisoire. A cet égard, le droit d’être jugé dans un délai raisonnable ou libéré pendant la procédure se distingue de celui de recevoir un dédommagement pour une détention. Le paragraphe 3 de l’article 5 de la Convention concerne le premier, et le paragraphe 5 de l’article 5 le second ( Yağcı et Sargın c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319, p. 17, § 44). Elle rejette donc l’exception du Gouvernement.

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il doit faire l’objet d’un examen au fond. Il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, § 154).

A cet égard, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont porté « une diligence particulière à la poursuite de la procédure (voir, entre autres, Ali Hıdır Polat c. Turquie , n o 61446/00, § 26, 5 avril 2005).

Lorsqu’il s’agit de détentions multiples, comme c’est le cas dans la présente affaire, il convient de prendre en considération l’ensemble des périodes de détention en question ( Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, § 37, CEDH 2007 ‑ ... (extraits).

En l’espèce, la première période de détention provisoire du requérant a débuté le 27 juin 1995 et pris fin le 27 novembre 1997 avec l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat. A partir de cette dernière date, le requérant a été détenu après condamnation par un tribunal compétent ( Baltacı c. Turquie , n o 495/02, § 44, 18 juillet 2006). Cette première période a duré environ deux ans et cinq mois. A partir du 11 juin 1998, date à laquelle la Cour de cassation a infirmé l’arrêt du 27 novembre 1997, l’examen de l’affaire a repris devant la cour de sûreté de l’Etat et une deuxième période de détention provisoire, au sens de l’article 5 § 3 de la Convention, a commencé. Elle a pris fin le 6 novembre 2001, avec la deuxième décision de condamnation. Cette deuxième période a duré environ trois ans et cinq mois. Ainsi, le requérant a passé au total près de cinq ans et dix mois en détention provisoire.

Il ressort des éléments du dossier que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé le maintien en détention de l’intéressé en se fondant sur des formules presque identiques, voire stéréotypées, telles que « la nature de l’infraction reprochée », « l’état des preuves », « le contenu du dossier » ou « la date de mise en détention provisoire ».

Or, aux yeux de la Cour, si « l’état des preuves » peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et si, en général, ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, en l’espèce elles ne sauraient justifier, à elles seules, le maintien en détention du requérant pendant une si longue période ( Ali Hıdır Polat, précité, § 28).

De plus, la Cour observe que les arguments du Gouvernement relatifs au risque de fuite et de récidive, au danger d’entrave à la justice et à la nécessité de préserver l’ordre public n’ont pas été pris en considération par les autorités judiciaires internes ( Acunbay c. Turquie , n os 61442/00 et 61445/00, § 62, 31 mai 2005).

Dans ces circonstances, eu égard à la longue durée de la détention provisoire du requérant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

La Cour observe que le requérant a été initialement poursuivi devant une cour de sûreté de l’Etat composée de trois juges, parmi lesquels figurait un magistrat militaire. A la suite de la modification de l’article 143 de la Constitution, intervenue le 18 juin 1999, les juges militaires ont été écartés de la composition des cours de sûreté de l’Etat et remplacés par des juges civils. Ainsi en a-t-il été du juge militaire ayant connu jusque-là du cas du requérant.

Cela étant, la Cour rappelle que le remplacement du juge militaire par un magistrat civil au cours d’un procès pénal ne saurait, à lui seul, résoudre le problème institutionnel soulevé en l’espèce : il faut qu’il soit établi que les doutes relatifs à la régularité de l’ensemble de la procédure aient été suffisamment dissipés après le changement collégial ( Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 115, CEDH 2005-IV, et Kutal et Uğraș c. Turquie , n o 61648/00, § 26, 13 juin 2006). Il convient ainsi, dans chaque cas, d’examiner d’abord la nature des actes de procédure adoptés avec la participation du juge militaire, en établissant une distinction entre les actes « préliminaires » et ceux relevant du « fond », puis de vérifier si les actes « sur le fond » ont été dûment renouvelés après le remplacement du juge militaire ( Öcalan, précité, § 117, et Özkan et Adıbelli c. Turquie , n o 18342/02, § 46, 9 janvier 2007).

En l’espèce, après l’arrêt de la Cour de cassation, l’affaire a été renvoyée devant la cour de sûreté de l’Etat, laquelle a procédé à un réexamen au fond de l’affaire. A cet égard, la Cour constate qu’après renvoi, cette juridiction a tenu cinq audiences en présence d’un magistrat militaire, au cours desquelles elle s’est bornée à procéder pour l’essentiel à des actes de procédure tendant à la mise en état du dossier (paragraphe 12 ci-dessus). Pour la Cour, les actes de procédure auxquels le juge militaire a participé n’étaient pas de nature à être impérativement renouvelés par le nouveau collège de la cour de sûreté de l’Etat.

Dans ces conditions, au vu de l’ensemble de la procédure, la Cour peut admettre qu’en l’espèce le remplacement du juge militaire a dissipé les doutes quant à l’indépendance et l’impartialité du tribunal ayant prononcé la condamnation du requérant (voir en ce sens Sevgi Yilmaz c. Turquie (déc.), n o 62333/00, 20 septembre 2005, et Özkan et Adıbelli, précité, § 48).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur le défaut de motivation et l’appréciation des preuves

La Cour n’est pas appelée à statuer sur le bien-fondé de ces griefs dans la mesure où ils ont été présentés pour la première fois dans les observations du requérant du 30 octobre 2007, soit bien plus de six mois après l’arrêt de la Cour de cassation du 15 avril 2002, lequel constitue la décision interne définitive.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Sur le caractère « raisonnable » de la durée de la procédure

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant a omis de soulever ce grief devant les juridictions internes.

La Cour souligne avoir déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique turc n’offrait pas aux justiciables un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure ( Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005). Par conséquent, il n’est pas établi que le requérant disposait d’un recours de nature à porter remède à son grief. La Cour rejette donc l’exception du Gouvernement sur ce point.

Elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement argue de la complexité de l’affaire et de la nature des charges pesant sur le requérant. De plus, il considère que le requérant a contribué à ralentir le procès en raison de ses absences volontaires. Aucune période d’inactivité n’étant, à ses yeux, imputable aux autorités dans le déroulement de la procédure, le Gouvernement en conclut que la durée de celle-ci ne saurait être considérée comme déraisonnable.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement.

La Cour observe que la période à considérer a débuté le 27 juin 1995, date de l’arrestation du requérant, et s’est terminée le 15 avril 2002 avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré près de six ans et dix mois, pour deux degrés de juridiction et quatre décisions.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II)

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. S’il est vrai que le comportement du requérant n’est pas exempt de critique, elle estime que l’allongement de la durée de la procédure de saurait s’expliquer par le seul comportement de l’intéressé.

De plus, la Cour observe que le requérant était maintenu en détention provisoire pendant une grande partie de la procédure, situation qui requiert des tribunaux chargés de l’affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 132, CEDH 2002 ‑ VI, et, plus récemment, Gezici et İpek c. Turquie , n o 71517/01, § 56, 10 novembre 2005).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et des circonstances de l’espèce, elle estime que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.

Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ce montant.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer, en équité, au requérant 5 500 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 000 EUR pour les frais et dépens engagés dans la procédure devant les juridictions internes et 4 300 EUR pour ceux engagés lors de la procédure devant la Cour. A titre de justificatif, il fournit le barème d’honoraires du barreau de Diyarbakır.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette cette demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée de la détention provisoire et de celle de la procédure pénale, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 500 EUR (cinq mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, somme à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente [1] Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation armée illégale.