CtEDO 18.09.2012 Auto

YALÇIN KILIÇ c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
18.09.2012
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
YALÇIN KILIÇ c. TURQUIE (CtEDO, 2012)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 58539/10 Yalçćn KILIÇ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care a avut loc la 18 septembrie 2012 într-o cameră compusă din Ineta Ziemele, președinte, Danutė Jočienė, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Ișl Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 iulie 2010, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie, făcând trimitere la recurentul, dl Yalç La 5 mai 2008, reclamantul, suspectat de trafic de droguri, a prezentat în fața instanței judecătorești judecătorești judecătorești din statul de drept al lui Bal. La 5 mai 2008, acesta a dispus arestarea sa provizorie, având în vedere natura infracțiunii, pedeapsa, starea probelor și riscul de evadare și a considerat că controlul judiciar nu este suficient în acest stadiu. La 9 mai 2008, tribunalul corecțional de la Baliskesir a respins opoziția formulată de reclamant împotriva detenției sale provizorii. La 2 iunie și la 25 iunie 2008, instanța de judecată din San Marino a examinat din oficiu detenția reclamantului și a dispus menținerea acestuia în detenție. Printr-un act de punere sub acuzare din 10 iulie 2008, procurorul din Republica Moldova l-a pus sub acuzare pe solicitant pentru crearea unei organizații criminale și dieye, precum și pentru traficul de droguri în cadrul acestei organizații. La 16 iulie 2008, instanța de judecată a acceptat actul de acuzare și a dispus menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de natura infracțiunii, de conținutul dosarului, de starea probelor, de existența unor suspiciuni puternice și de pedeapsa cu moartea. La sfârșitul audierilor din 4 decembrie 2009, 24 martie 2010 și 16 iunie 2010, instanța de judecată a dispus menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de natura și de calificarea ca fiind acuzată de încălcarea dreptului comunitar, de starea probelor, de persistența suspecților puternice împotriva reclamantului și de faptul că aceasta se referă la o infracțiune menționată la art. 100 din Codul de procedură penală. La 6 aprilie 2010, instanța de judecată a respins opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei din 24 martie 2010. 10. La 21 iunie 2010, reclamantul a răspuns la decizia din 16 iunie 2010 și a formulat o cerere de extindere care a fost respinsă la 12 iulie 2010 de către instanța de judecată. 11. La 1 septembrie 2010, reclamantul a depus o cerere de informații în temeiul legii nr. 4982 privind dreptul de a obține informații de la autoritățile publice și se plângea că deciziile din 6 aprilie 2010 și din 12 iulie 2010 nu erau motivate și conțineau expresii stereotipice. 12. La 6 octombrie 2010, instanța de judecată a respins această cerere pe motiv că legea menționată nu era aplicabilă actelor judiciare și că hotărârile atacate erau suficient de motivate. 13. La 10 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat eliberarea sa odată cu instituirea unui control judiciar. 14. La 22 decembrie 2010, instanța a respins această cerere, având în vedere natura și calificarea de a fi acuzată, starea probelor, persistența suspecților și a conținutului dosarului. 15. La 24 decembrie 2010, reclamantul a solicitat instanței să-i elibereze eliberarea. Acesta a precizat că art. 100 alineatul (2) din Codul de procedură penală, care stabilește perioada maximă a detenției provizorii la doi ani, urma să intre în vigoare la 31 decembrie 2010 și că a petrecut deja mai mult de doi ani în detenție provizorie. La 10 ianuarie 2011, tribunalul de judecată a respins opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei din 13 octombrie privind menținerea sa în detenție. 17. La sfârșitul procedurii din 2 februarie 2011, tribunalul de judecată a dispus eliberarea reclamantului, ținând seama de perioada de detenție, de conținutul dosarului și de starea probelor. 18. La 6 mai 2011, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant la opt ani și nouă luni de închisoare. Între timp, la 7 septembrie 2010, reclamantul a adresat o cerere de informații către Hotărârea de Securitate de la Baljekezir, susținând că au existat erori în documentele pregătite de către polițiștii de poliție atașați de această direcție. 21. La 24 septembrie 2010, Hotărârea de Securitate de la Baljekezir a refuzat cererea reclamantului. 22. La 15 octombrie 2010, reclamantul a depus o plângere la Parchetul din Bal La 21 iulie 2011, tribunalul din Burhaniye a respins opoziția reclamantului formulată împotriva deciziei de nejudiciare. 25. Reclamantul a adresat, de asemenea, numeroase scrisori mai multor autorități publice pentru a-și prezenta obiecțiunile. În conformitate cu art. 100 din Legea privind procedurile penale, arestarea provizorie a unei persoane este posibilă dacă există suspiciuni puternice cu privire la comisia de către persoana în cauză a dreptului de proprietate intelectuală reproșată și dacă există un motiv de detenție, și anume riscul de evadare sau de eliminare a probelor. Cu toate acestea, pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără și infracțiunea reprobabilă reclamantului, art. 100 alineatul (3) din lege arată că lanurile pot include existența unor motive de detenție (riscul de evadare și/sau de reținere a probelor) atunci când există motive plauzibile de a fi comis o infracțiune. 27. În conformitate cu art. 100 alineatul (2) din Codul de procedură penală care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2011, durata maximă a detenției pentru infracțiunile care intră sub incidența legii este de doi ani. Cu toate acestea, în cazul în care este necesar, detenția poate fi prelungită mai mult de doi ani. Această prelungire nu poate depăși trei ani. În total, în materie penală, durata detenției provizorii nu poate depăși cinci ani. GRIEF 28. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge de deținerea sa în absența unor motive plauzibile ale ui de a fi comis infracțiunea reprobabilă. 29. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și se plânge, de asemenea, de insuficiența motivelor reținute de instanța de judecată pentru a-i ordona menținerea în detenție, precum și de utilizarea motivațiilor stereotipe. El reproșează autorităților judiciare că nu a luat în considerare cererile sale de aplicare a măsurilor de control judiciar. 30. Invocând întotdeauna art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost audiat de un judecător timp de 19 luni după ce a fost pus în arest provizoriu. 31. Invocând art. 5 alineatul (4) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la consecințele opozițiilor pe care le-a formulat împotriva menținerii sale în detenție. 32. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul declară că procurorul Republicii era prezent la deliberările Tribunalului de Justiție. De asemenea, se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanței de judecată, în măsura în care aceasta din urmă nu ar fi luat în considerare dovezile prezentate de acesta. 33. Invocând întotdeauna art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale diligente împotriva sa. 34. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul declară că judecătorii instanței de judecată nu sunt obiectivi și țintiți față de el. 35. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (a), (b) și (c) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la natura acuzației aduse împotriva sa, că nu a dispus de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, în special a unui calculator, și că a dispus de foarte puțin timp pentru a-și pregăti apărarea. 36. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că mai multe cereri și cereri pe care le-a adresat diverselor autorități judiciare și administrative pentru a-și prezenta obiecțiile legate de detenție au rămas fără răspuns. 37. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost ținut în detenție pe întreaga durată a procedurii, în timp ce alte persoane considerate pentru aceleași fapte în proceduri penale similare ar fi fost eliberate după o anumită perioadă de detenție. 38. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2011, fără a invoca niciun articol din convenție, reclamantul se plânge că a fost reținut după 31 decembrie 2010, data la care a intrat în vigoare art. 100 alineatul (2) din Codul de procedură penală, care limitează durata maximă a detenției provizorii la doi ani. Printr-o altă scrisoare din 31 ianuarie 2012, fără a invoca niciun articol din convenție, reclamantul se plânge de faptul că Hotărârea de Securitate de la Baliskesir a refuzat să răspundă la întrebările pe care i le-a adresat cu privire la documentele pregătite de poliție. Recurentul se plânge, de asemenea, de hotărârea de nejudiciare pronunțată de procurorul Republicii Baliskesir cu privire la polițiștii împotriva cărora reclamantul a depus plângere pentru depunerea de documente frauduloase. ÎN Â 40. Invocând art. 5 alineatul (3) din convenție, reclamantul se plânge de durata detenției provizorii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect. Curtea consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. 41. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge de detenția sa provizorie în absența unor motive plauzibile ale uvei de a fi comis infracțiunea. Curtea amintește că existența unor suspiciuni plauzibile presupune existența unor fapte sau a unor informații adecvate pentru a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să fi comis fapta în cauză. Ceea ce ar putea părea a fi "rentabil" mai mult decât "nu" depinde totuși de ansamblul circumstanțelor (Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, 30 august 1990, § 32, seria A n 182). În cazul de față, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie pentru că era suspectat de trafic de droguri. Ulterior, s-a comis o acțiune penală împotriva sa și a fost găsit vinovat de încălcarea dreptului comunitar. Având în vedere cele de mai sus, se concluzionează că suspiciunile ating nivelul impus de art. 5 alin. (1) lit. (c). Lipsa libertății avea ca scop confirmarea sau eliminarea suspecților care afectează persoana respectivă. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 42. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la consecințele opozițiilor pe care le-a formulat împotriva menținerii sale în detenție. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu dreptul intern, toate deciziile privind detenția provizorie sunt notificate deținutului. În plus, reclamantul a prezentat o copie a deciziilor pe care pretinde că nu le-a obținut notificarea. Reclamantul nu prezintă nici un element pentru a-și justifica interdicția. 3 (a) și 4 din Convenție. 43. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost audiat de un judecător timp de nouăsprezece luni de la arestarea sa provizorie. Curtea va examina acest aspect sub unghi al art. 5 alin. (4). Curtea ia notă de faptul că perioada în cauză se încheie la 4 decembrie 2009, adică cu mai mult de șase luni înainte de data la care a fost introdusă cererea. Prin urmare, această cauză se confruntă cu motivul nerespectării termenului de șase luni și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 44. Fără a invoca niciun articol din Convenție, reclamantul se plânge că a fost ținut în detenție după 31 decembrie 2010 cu încălcarea legislației naționale. Acesta indică faptul că, la această dată, a intrat în vigoare art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală, care limitează durata maximă a detenției provizorii la doi ani. Curtea va examina acest aspect din perspectiva art. 5 alin. Curtea constată că, în conformitate cu art. 102 alineatul (2) din Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2010, durata detenției provizorii inițiale este limitată la doi ani pentru infracțiunile care intră în sfera de competență a instanței judecătorești competente. Cu toate acestea, această măsură poate fi prelungită în cazul în care este necesară mai mult de doi ani, fără a depăși în total cinci ani. În cazul de față, atunci când art. 102 din Codul de procedură penală a intrat în vigoare, reclamantul a fost deținut timp de aproape doi ani și șapte luni. La 10 ianuarie 2011, adică la zece zile de la intrarea în vigoare a legislației în cauză, problema menținerii în detenție provizorie a reclamantului a fost reconsiderată, iar la 2 februarie 2011, reclamantul a fost eliberat. Prin urmare, Curtea consideră că durata detenției provizorii suferită de reclamant nu a fost contrară dreptului intern. În consecință, acest fapt este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) și 4 din Convenție. 45. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul declară că procurorul republicii era prezent la deliberările Tribunalului de Justiție. De asemenea, se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe, în măsura în care aceasta din urmă nu ar fi luat în considerare dovezile prezentate de acesta. Invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, reclamantul declară că judecătorii instanței de judecată nu sunt obiectivi și obiectivi față de aceasta. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (a), (b) și (c) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la natura acuzației aduse împotriva sa, că nu a dispus de facilitățile necesare pregătirii apărării sale, în special a unui calculator, și că a dispus de foarte puțin timp pentru a-și pregăti apărarea. El se plânge, de asemenea, de dificultățile întâmpinate de a telefona și de a avea acces la avocatul său la casa de judecată. Fără a invoca nici un articol din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că Hotărârea de Securitate de la Baliskesir a refuzat să răspundă la întrebările pe care i le-a adresat cu privire la documentele pregătite de polițiști. Recurentul se plânge, de asemenea, de ordonanța de nejudiciare pronunțată de procurorul districtual al Republicii Baldekezir cu privire la polițiștii împotriva cărora reclamantul a depus plângere pentru prezentarea unor documente false. Curtea va examina aceste obiecții din perspectiva articolului 6. Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nicio explicație cu privire la întrebarea dacă a formulat un recurs în casare în pofida invitației Curții în acest sens. În plus, reclamantul nu furnizează niciun element pentru a susține aceste obiecțiuni. Prin urmare, în cazul în care se presupune că sunt îndeplinite condițiile de epuizare a căilor de atac interne, aceste obiecții sunt în mod evident nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) (a) și 4 din Convenție. 46. Invocând întotdeauna art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale care a avut loc împotriva sa. Curtea ia notă de faptul că procedura penală diligentă împotriva reclamantului a început la 5 mai 2008. Reclamantul a informat, în pofida unei cereri în acest sens, Curtea cu privire la introducerea unui eventual recurs în casare, trebuie să se considere că procedura este încheiată la 6 mai 2011 cu hotărârea de primă instanță. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare este de aproximativ trei ani. Curtea nu are motive speciale pentru a critica desfășurarea cauzei de către autoritățile judiciare, iar reclamantul nu a evidențiat nici o perioadă de inactivitate. Această durată nu este excesivă având în vedere complexitatea cauzei privind crearea unei organizații criminale referitoare la traficul de droguri. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 47. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că mai multe cereri și cereri pe care le-a adresat autorităților judiciare și administrative pentru a-și prezenta obiecțiunile cu privire la detenția sa au rămas fără răspuns. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost ținut în detenție pe întreaga durată a procedurii, în timp ce alte persoane considerate pentru aceleași fapte în proceduri penale similare au fost repuse în libertate după o anumită perioadă de detenție. Curtea a examinat aceste obiecții. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe durata detenției sale provizorii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Stanley Naismith Ineta Ziemelin președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă