ASIK ET AUTRES c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 242444/11 Oktay AȘIK și altele împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se întrunește la 27 martie 2012 într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Ișel Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 martie 2011, După ce a luat act de acest lucru, face următoarea decizie, făcând trimitere la recurentele, dnii Oktay Așćk, Mesut Demir, Savaș Demir și Selman Atasever, sunt resortisanți turci, născuți în 1981, 1987, 1953 și, respectiv, 1987 și reședinți la Çanakkale. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul Hakan Akarken, avocat în Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: La 9 ianuarie 2010, reclamanții Selman Atasever, Mesut Demir și Savaș Demir, suspectați de trafic de droguri, au fost transferați în fața instanței judecătorești din Caanakkale, care a dispus plasarea lor în detenție provizorie, având în vedere faptele care stau la baza suspiciunilor puternice cu privire la comisia pentru încălcarea dreptului penal reproșată, din cauza faptului că a fost vorba despre o infracțiune menționată la art. 100 din Codul de procedură penală, de starea probelor, din cauza faptului că dovezile nu erau încă colectate pe deplin și a riscului de evadare. La 18 ianuarie 2010, acuzatul Oktay Așik, suspectat de aceeași infracțiune, a fost, de asemenea, pus în arest provizoriu. La 26 martie 2010, procurorul districtual al Republicii Quanakkale i-a acuzat pe reclamanții de trafic de droguri. La 29 martie 2010, tribunalul din Çanakkale s-a declarat incompetent pentru această cauză, considerând că instanța competentă era tribunalul special al statului de executare. În plus, aceasta a dispus menținerea în detenție a reclamanților pe motiv de natură a dreptului reproșat și de stare a probelor. La 22 iunie 2010, Curtea a Uniunii Europene s-a pronunțat, la rândul său, incompetentă și a decis să trimită dosarul cauzei Curții de Casație pentru soluționarea litigiului de competență. În plus, aceasta a dispus menținerea în detenție a reclamanților pe motiv de natură a dreptului reprobabil, din cauza faptului că aceasta se referă la o infracțiune menționată la art. 100 din Codul de procedură penală, la starea probelor și la existența faptelor în sprijinul unor suspiciuni puternice cu privire la comisia pentru încălcarea dreptului comunitar. La 10 februarie 2011, în timp ce dosarul se afla în fața Curții de Casație, reprezentantul reclamanților depunea o cerere de eliberare a reclamanților. La 23 februarie 2011, Curtea de Casație desemnează instanța judecătorească din Caanakkale ca fiind instanța competentă și a decis să trimită dosarul acestei instanțe. Curtea de Casație nu s-a pronunțat asupra cererii de eliberare și a decis să retrimite examinarea acestei cereri instanței competente din primă instanță. La 13 mai 2011, tribunalul din Çanakkale a inițiat prima ședință, la care a dispus eliberarea reclamanților, având în vedere perioada care a trecut în detenție. La data primirii ultimei scrisori a reclamanților, la 11 septembrie 2011, cauza era încă în curs de desfășurare în fața acestei din urmă instanțe, la data primirii ultimei scrisori a reclamanților. În conformitate cu art. 100 din Legea privind procedurile penale, arestarea provizorie a unei persoane este posibilă dacă există suspiciuni puternice cu privire la comisia de către persoana în cauză a dreptului de proprietate intelectuală reproșată și dacă există un motiv de detenție, și anume un risc de evadare sau de decădere a probelor. Cu toate acestea, pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără și infracțiunea reprobabilă reclamantului, art. 100 alineatul (3) din lege indică faptul că lanurile pot include existența unor motive de detenție (riscul de evadare și/sau de decădere a probelor) atunci când există motive plauzibile de a fi comis o infracțiune. În conformitate cu art. 104 din Codul de procedură penală, deținutul poate solicita eliberarea sa în fiecare etapă a procedurii. În cursul procedurii în fața Curții de Casație, aceasta din urmă examinează cererea de eliberare la dosar. Curtea de Casație poate, de asemenea, pronunța cu privire la detenția ex officială. GRIFS Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamanții se plâng de absența unei examinări a deținerii de către Curtea de Casație. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii penale care a fost ținută împotriva lor, prelungită de conflictul de competență. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o acțiune efectivă pentru a-și prezenta obiecțiile întemeiate pe art. 5 și 6. ÎN Â Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamanții se plâng de absența de a examina deținerea de către Curtea de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii penale care a avut loc împotriva lor. În speță, procedura penală a început la 9 ianuarie 2010 și era încă în curs de desfășurare la primirea ultimei scrisori a reclamanților, la 1 ianuarie 2010 În septembrie 2011, perioada care trebuie luată în considerare este, prin urmare, de aproape un an și șase luni. În plus față de cele unsprezece luni care au trecut pentru soluționarea litigiului de competență, Curtea nu are niciun motiv special pentru a critica conduita cauzei de către autoritățile judiciare. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o cale de atac eficientă pentru a-și prezenta obiecțiile în temeiul articolelor 5 și 6. În măsura în care acest lucru se referă la lipsa unei căi de atac efective prin intermediul căreia reclamanții ar fi putut contesta menținerea lor în detenție, nu are loc nici o analiză separată, în măsura în care se comunică ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În ceea ce privește partea referitoare la art. 6, reclamantul nu dispune de un ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ Francoise Tulkens Moduler Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

24244/11

Oktay AȘIK et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 27 mars 2012 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

mars 2011,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Oktay Așık, Mesut Demir, Savaș Demir et Selman Atasever, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1981, 1987, 1953 et 1987 et résidant à Çanakkale. Ils ont été représentés devant la Cour par M

e

Hakan Akarken, avocat à Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le 9 janvier 2010, les requérants Selman Atasever, Mesut Demir et Savaș Demir, soupçonnés de trafic de stupéfiants, furent traduits devant le tribunal d’instance pénal de Çanakkale lequel ordonna leur placement en détention provisoire compte tenu des faits étayant les forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée, du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 du code de procédure pénale, de l’état des preuves, du fait que les preuves n’étaient pas encore complètement recueillies et du risque de fuite.

Le 18 janvier 2010, le requérant Oktay Așık, soupçonné de la même infraction, fut également placé en détention provisoire.

Le 26 mars 2010, le procureur de la République de Çanakkale inculpa les requérants de trafic de stupéfiants.

Le 29 mars 2010, la cour d’assises de Çanakkale se déclara incompétente pour cette affaire en considérant que la juridiction compétente était la cour d’assises spéciale d’Istanbul. Elle ordonna en outre le maintien en détention des requérants au motif de la nature de l’infraction reprochée et de l’état des preuves.

Le 22 juin 2010, la cour d’assises spéciale d’Istanbul se déclara, à son tour, incompétente et décida d’envoyer le dossier de l’affaire à la Cour de cassation pour règlement du litige de compétence. Elle ordonna en outre le maintien en détention des requérants au motif de la nature de l’infraction reprochée, du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 du code de procédure pénale, de l’état des preuves et de l’existence de faits à l’appui de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée.

Le 10 février 2011, alors que le dossier se trouvait devant la Cour de cassation, le représentant des requérants adressa une demande de remise en liberté des requérants.

Le 23 février 2011, la Cour de cassation désigna la cour d’assisses de Çanakkale comme la juridiction compétente et décida d’envoyer le dossier à cette juridiction. Elle ne se prononça pas sur la demande de remise en liberté et décida de renvoyer l’examen de cette demande à la juridiction de première instance compétente.

Le 13 mai 2011, la cour d’assises de Çanakkale tint la première audience, à l’issue de laquelle elle ordonna la remise en liberté des requérants compte tenu de la période passée en détention.

L’affaire était toujours pendante devant cette dernière juridiction à la date de la réception du dernier courrier des requérants, le 11 septembre 2011.

B.

Le droit interne pertinent

Selon l’article 100 de la loi sur la procédure pénale, la mise en détention provisoire d’une personne n’est possible que s’il existe de forts soupçons quant à la commission par la personne concernée de l’infraction reprochée et s’il existe un motif de détention, à savoir un risque de fuite ou d’altération des preuves. Cela étant, pour certains délits particulièrement graves parmi lesquels figure celui reproché au requérant, l’article 100 § 3 de la loi indique que l’on peut présumer l’existence de motifs de détention (risque de fuite et/ou d’altération des preuves) lorsqu’il existe des raisons plausibles de soupçonner l’intéressé d’avoir commis l’infraction.

Selon l’article 104 du code de procédure pénale, le détenu peut demander sa remise en liberté à chaque stade de la procédure. Pendant la procédure devant la Cour de cassation, cette dernière examine la demande de remise en liberté sur dossier. La Cour de cassation peut aussi statuer sur la détention

ex officio.

GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence d’examen de la détention par la Cour de cassation.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure pénale diligentée contre eux, prolongée par le conflit de compétence.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas disposer d’un recours effectif pour présenter leurs griefs tirés des articles

5 et 6.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence d’examen de la détention par la Cour de cassation.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure pénale diligentée contre eux.

En l’espèce, la procédure pénale a débuté le 9 janvier 2010 et était toujours en cours à la réception du dernier courrier des requérants, le 1

er

septembre 2011. La période à considérer est donc près d’un an et six mois. Outre les onze mois passés pour le règlement du litige de compétence, la Cour n’aperçoit pas de raison particulière de critiquer la conduite de l’affaire par les autorités judiciaires. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§

3 (a) et 4 de la Convention.

3.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas disposer d’un recours effectif pour présenter leurs griefs tirés des articles

5 et 6.

Pour autant que ce grief concerne l’absence de recours effectif par le biais duquel les requérants auraient pu contester leur maintien en détention, il n’y a pas lieu de l’examiner séparément dans la mesure où le grief tiré de l’article 5 § 4 –

lex specialis

– est communiqué.

Quant au volet de ce grief concernant l’article 6, le requérant ne dispose pas d’un grief défendable au sens de l’article 13 dans la mesure où le grief tiré de l’article 6 est manifestement mal fondé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérants tiré de l’article 5 § 4 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente