SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 13431/11 Yasin DEM ElectroluxR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 martie 2012 într-o Cameră compusă din: Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Ișl Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 februarie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie: DE FAPT Reclamantul, dl Yasin Demir, este un resortisant turc născut în 1992 și rezident la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către dl R. Arslan, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: la 24 august 2008, reclamantul, suspectat de crimă, a fost arestat și pus în arest provizoriu și, prin urmare, a fost minor. La 24 decembrie 2008, instanța de judecată pentru minori a dispus menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de natura și de calificarea drept infracțiune reprobabilă, în starea de probă și în existența unui risc de evadare. În plus, aceasta a solicitat o examinare de către institutul medico-legal a responsabilității penale a persoanei respective. La 23 martie 2009, tribunalul pentru minori a ordonat din nou menținerea în detenție a reclamantului și a transmis dosarul la 5 instant dassises de Bakurköy pentru că a fost atașat la o altă cauză pendinte în fața acestei instanțe. La 23 octombrie 2009, institutul medico-legal a întocmit un raport care a conchis răspunderea penală a reclamantului. La 6 decembrie 2010, 5 La 8 decembrie 2010, la 31 decembrie 2010, a intrat în vigoare art. 102 alineatele (2) și (3) din Codul de procedură penală care stabilește termenul maxim de detenție. La 3 ianuarie 2011, avocatul reclamantului a solicitat repunerea în libertate a clientului său pe motiv că a atins durata maximă de detenție de doi ani prevăzută, în opinia sa, de art. 102 alineatul (2) din Codul de procedură penală. La 4 ianuarie 2011, printr-o cerere adresată 5 La 5 ianuarie 2011, la 5 ianuarie 2011, reclamantul a prezentat argumente similare celor dezvoltate de avocatul său și a solicitat eliberarea sa. Curtea a respins această cerere ținând cont de art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală și având în vedere natura delincvenței, de persistența unor suspiciuni puternice în ceea ce privește comisia pentru încălcarea dreptului comunitar, de existența unui risc de evadare și de faptul că a avut loc o infracțiune prevăzută la art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală. La 5 ianuarie 2011, avocatul reclamantului a formulat o opoziție în sensul că prelungirea detenției provizorii prevăzută la art. 102 alineatul (2) din Codul de procedură penală a fost o măsură excepțională și că aceasta trebuia să fie motivată. La 20 ianuarie 2011, 6 tribunal d'asieses a respins această opoziție bazându-se pe durata detenției efectuate, motivele 5 Curtea și faptul că cauza era pendinte în fața Curții de Casație. La 2 iunie 2011, Curtea de Casație a respins cererea de extindere a reclamantului, având în vedere caracteristicile cauzei, natura infracțiunii și a sancțiunii, durata procedurii în primă instanță și durata de detenție prevăzută la art. 102 din Codul de procedură penală. La data de 2 decembrie 2011, cauza era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. Dreptul intern relevant la art. 102 din Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2010, reglementează termenele maxime de detenție. Potrivit acestui articol, pentru infracțiunile care țin de competența instanței judecătorești, durata detenției provizorii nu poate depăși doi ani. Acest termen poate fi prelungit cu maximum trei ani, după colectarea observațiilor procurorului, ale pârâtului sau acuzatului și ale avocatului acestuia. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul denunță o neregulă a deciziei de respingere a cererii sale de extindere, pe motiv că detenția sa a fost prelungită fără ca avizul sau avizul avocatului său să fi fost primit, iar acest lucru, în opinia sa, în lipsă de cunoștință de art. 102 din Codul de procedură penală intrat în vigoare la 31 decembrie 2010. El denunță în esență durata detenției sale provizorii și se plânge că a fost ținut în detenție provizorie timp de un an și patru luni în timp ce a fost minor. Invocând, de asemenea, art. 6 alin. (3) lit. (e) din Convenție, se plânge că nu a fost asistat de un interpret la examinarea sa la institutul medico-sanitar legal, chiar dacă limba sa maternă ar fi kurda și ar avea dificultăți în a-i proteja pe minori în turcă. N mai mult, invocând nici un articol din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit că, din cauza aplicării art. 17 alin. (3) din Legea privind protecția minorilor, acesta nu a fost judecat în fața instanței de judecată pentru minori. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Curtea consideră că este necesar să se examineze acest aspect pe teritoriul art. 5 alin. (3) din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând apoi art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul denunță o prelungire neregulamentară a detenției sale provizorii și se plânge în această privință că avizul său nu a fost primit, în ciuda dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intrat în vigoare la 31 decembrie 2010. Curtea constată că art. 102 din Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2010, prevede o perioadă maximă de detenție provizorie de doi ani, care poate fi prelungită cu cel mult trei ani în plus, după obținerea avizelor procurorului și pârâtului și ale avocatului acestuia. Ca urmare a intrării în vigoare a articolului 102, reclamantul a solicitat, la 3 ianuarie 2011, eliberarea sa pe motiv că termenul maxim de doi ani prevăzut de această dispoziție a fost depășit. La 5 ianuarie 2001, această cerere a fost respinsă având în vedere persistența motivelor de detenție. Curtea arată mai întâi că, în momentul în care reclamantul a formulat această cerere, el fusese deja condamnat în primă instanță și recursul său era în fața Curții de Casație. El se afla astfel deținut în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din convenție și nu în sensul articolului 5 alin. (3) din Convenție. Cu toate acestea, Curtea constată că, în conformitate cu dreptul intern, atâta timp cât condamnarea nu este definitivă, condamnatul este considerat în detenție provizorie și că poate beneficia de art. 102 din Codul de procedură penală. În prezenta cauză, Curtea arată că, în momentul cererii sale de eliberare, întemeiat pe această ultimă dispoziție, recurentul era deja deținut de mai mult de doi ani. Curtea a examinat cererea de eliberare și a dispus menținerea sa în detenție provizorie. Cu această ocazie, reclamantul și avocatul său și-au prezentat observațiile cu privire la menținerea în detenție a reclamantului în conformitate cu dispozițiile articolului 102 din Codul de procedură penală. Același lucru a fost valabil și în cazul în care avocatul a formulat opoziția împotriva deciziei de respingere. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. În cele din urmă, invocând art. 6 alineatul (3) litera (e) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost asistat de un interpret în timpul examinării sale la institutul medico-legal în timp ce limba sa maternă ar fi kurdă și că ar avea dificultăți în a se adresa în turcă. Invocând nici un articol din Convenție, el susține, în esență, că urmăririle penale efectuate în fața instanței de judecată obișnuite în timp ce era minor au încălcat drepturile sale procedurale. Curtea consideră că este necesar să se examineze și acest aspect pe teren al articolului 6 din Convenție. Comisia observă că, în conformitate cu elementele dosarului, procedura împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne și reamintește că este necesar să se ia în considerare întreaga procedură penală inițiată pentru a se lua o decizie cu privire la conformitatea acesteia cu dispozițiile articolului 6 din convenție. Prin urmare, este prematur și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe durata detenției provizorii ; declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte
Requête n
o
13431/11
Yasin DEMİR contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 20 mars 2012 en une Chambre composée de :
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 février 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante :
Le requérant, M. Yasin Demir, est un ressortissant turc né en 1992 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 août 2008, le requérant, soupçonné de meurtre, fut arrêté et placé en détention provisoire. Il était alors mineur.
Par un acte d’accusation du 22 septembre 2008, une action pénale fut diligentée contre lui devant la cour d’assises pour mineurs de Bakırköy.
Le 24 décembre 2008, la cour d’assises pour mineurs ordonna le maintien en détention du requérant eu égard à la nature et la qualification de l’infraction reprochée, à l’état des preuves et à l’existence d’un risque de fuite. Elle demanda en outre un examen par l’institut médico-légal de la responsabilité pénale de l’intéressé.
Le 23 mars 2009, la cour d’assises pour mineurs ordonna à nouveau le maintien en détention du requérant et transmit le dossier à la 5
e
cour d’assises de Bakırköy pour qu’il fût joint à une autre affaire pendante devant cette cour.
Le 23 octobre 2009, l’institut médico-légal établit un rapport concluant à la responsabilité pénale du requérant.
Le 6 décembre 2010, la 5
e
cour d’assises de Bakırköy condamna le requérant à dix ans et dix mois d’emprisonnement pour meurtre.
Le 8 décembre 2010, l’intéressé se pourvut en cassation.
Le 31 décembre 2010, l’article 102 §§ 2 et 3 du code de procédure pénale énonçant le délai maximum de détention entra en vigueur.
Le 3 janvier 2011, l’avocat du requérant demanda la remise en liberté de son client au motif qu’il avait atteint la durée maximale de détention de deux ans prévue, selon lui, par l’article 102 § 2 du code de procédure pénale.
Le 4 janvier 2011, par une requête adressée à la 5
e
cour d’assises, le requérant avança des arguments identiques à ceux développés par son avocat et demanda sa remise en liberté.
Le 5 janvier 2011, la 5
e
cour d’assises rejeta cette demande en tenant compte de l’article 102 § 2 du code de procédure pénale et au vu de la nature de l’infraction reprochée, de la persistance de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée, de l’existence d’un risque de fuite et du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.
L’avocat du requérant forma opposition contre la décision du 5
janvier 2011, argüant que la prolongation de la détention provisoire prévue à l’article
102 § 2 du code de procédure pénale était une mesure exceptionnelle et qu’elle devait être motivée.
Le 20 janvier 2011, la 6
e
cour d’assises rejeta cette opposition en se fondant sur la durée de la détention effectuée, les motivations de la 5
e
cour d’assises et le fait que l’affaire était pendante devant la Cour de cassation.
Le 2 juin 2011, la Cour de cassation rejeta la demande d’élargissement du requérant eu égard aux caractéristiques de l’affaire, à la nature de l’infraction reprochée et de la sanction encourue, à la durée de la procédure en première instance et à la durée de détention prévue par l’article 102 du code de procédure pénale.
A la date du 2 décembre 2011, l’affaire était toujours pendante devant la Cour de cassation.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 102 du code de procédure pénale, disposition entrée en vigueur le 31 décembre 2010, régit les délais maximums de détention. Selon cet article, pour les infractions relevant de la compétence de la cour d’assises, la durée de la détention provisoire ne peut excéder deux ans. Ce délai peut être prolongé de trois ans au maximum, une fois recueillies les observations du procureur, et du prévenu ou accusé et de son avocat.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant dénonce une irrégularité de la décision de rejet de sa demande d’élargissement, au motif que sa détention avait été prolongée sans que son avis ou l’avis de son avocat eussent été recueillis, et ce, à ses dires, en méconnaissance de l’article 102 du code de procédure pénale entré en vigueur le 31 décembre 2010. Il dénonce en substance la durée de sa détention provisoire et se plaint d’avoir été maintenu en détention provisoire durant un an et quatre mois alors qu’il était mineur.
Invoquant en outre l’article 6 § 3 e) de la Convention, il se plaint de ne pas avoir été assisté par un interprète lors de son examen à l’institut médico
‑
légal alors même que sa langue maternelle serait le kurde et qu’il aurait des difficultés à s’entretenir en turc.
N’invoquant aucun article de la Convention, le requérant se plaint enfin que, du fait de l’application de l’article 17 § 3 de la loi portant sur la protection des mineurs, il n’ait pas été jugé devant la cour d’assises pour mineurs.
1.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
La Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief sur le terrain de l’article 5 § 3 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant ensuite l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant dénonce une prolongation irrégulière de sa détention provisoire. Il se plaint à cet égard que son avis n’ait pas été recueilli, et ce en dépit des dispositions de l’article 102 § 2 du code de procédure pénale, entré en vigueur le 31
décembre 2010.
La Cour note que l’article 102 du code de procédure pénale, entré en vigueur le 31 décembre 2010, prévoit une durée maximale de détention provisoire de deux ans, qui peut être prolongée au maximum de trois ans supplémentaires, une fois recueillis les avis du procureur et de l’accusé et de son avocat. A la suite de l’entrée en vigueur de l’article 102, le requérant a demandé, le 3 janvier 2011, sa remise en liberté au motif que le délai maximum de deux ans prévu par cette disposition était dépassé. Le 5 janvier 2001, cette demande a été rejetée compte tenu de la persistance des motifs de détention.
La Cour relève d’abord que, au moment où le requérant a formulé cette demande, il avait déjà été condamné en première instance et que son pourvoi était pendant devant la Cour de cassation. Il se trouvait ainsi détenu au sens de l’article 5 § 1 a) de la Convention et non plus au sens de l’article
5 § 3 de la Convention. Cependant, la Cour note que, selon le droit interne, tant que la condamnation n’est pas définitive, le condamné est considéré comme étant en détention provisoire et qu’il peut prétendre au bénéfice de l’article 102 du code de procédure pénale.
Dans la présente affaire, la Cour relève que, au moment de sa demande de remise en liberté, fondée sur cette dernière disposition, le requérant était déjà détenu depuis plus de deux ans. La cour d’assises a examiné la demande de l’intéressé et a ordonné son maintien en détention provisoire. A cette occasion, le requérant et son avocat ont présenté ses observations sur le maintien en détention du requérant au regard des dispositions de l’article
102 du code de procédure pénale. Il en a été de même lorsque l’avocat a formé opposition contre la décision de rejet.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
3.
Invoquant enfin l’article 6 § 3 e) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été assisté par un interprète lors de son examen à l’institut médico-légal alors même que sa langue maternelle serait le kurde et qu’il aurait des difficultés à s’entretenir en turc.
N’invoquant aucun article de la Convention, il allègue en substance que les poursuites pénales menées devant la cour d’assises ordinaire alors qu’il était mineur ont enfreint ses droits procéduraux.
La Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief également sur le terrain de l’article 6 de la Convention.
Elle observe d’emblée que, selon les éléments du dossier, la procédure engagée contre le requérant est toujours pendante devant les juridictions internes. Or elle rappelle qu’il est nécessaire de prendre en compte l’ensemble de la procédure pénale engagée afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est prématuré et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la détention provisoire ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente