AFFAIRE GÜLİZAR TUNCER GÜNEȘ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32696/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care o cetățeană a acestui stat, doamna Gülizar Tuncer Güneș („reclamanta"), a sesizat Curtea pe 10 mai 2010, potrivit art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată de doamna avocat U. Alkaç, din Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamanta se plânge în special de o încălcare a art. 3 din Convenție.

Pe 20 septembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Pe 16 septembrie 2000, în jurul orei 12, un grup de avocați aparținând Asociației Juriștilor Contemporani (Çağdaș Hukukçular Derneği), din care făcea parte reclamanta, s-a reunit la Istanbul pentru a denunța, prin intermediul unei declarații publice către presă, anumite aspecte ale regimului din penitenciarele de tip F din Turcia.

Potrivit procesului-verbal de arestare, întocmit de poliție la 12h30, evenimentele s-au desfășurat în felul următor: poliția a solicitat de mai multe ori protestatarilor să se disperseze și le-a acordat cincisprezece minute pentru a se conforma; aceștia au perseverat în intenția lor de a-și face declarația publică pe strada Istiklal; grupul a început să scandeze lozinci și a refuzat să se disperseze în ciuda întepeluivirilor forțelor de ordine; poliția a intervenit în forță și patruzeci și nouă de persoane, inclusiv reclamanta, au fost plasate în arest la vedere. Potrivit reclamantei, forțele de ordine au arestat participanții, inclusiv pe ea, și i-au insultat și bătut.

Potrivit raportului medical întocmit la 15h30 de institutul de medicină legală, reclamanta prezenta ecchimoze pe brațe și pe piciorul drept. Ea se plângea de asemenea de dureri pe care, după spusele ei, le-ar fi cauzat mauvaistratamentele infligate de forțele de securitate. Medicul a concluzionat o incapacitate de muncă de cinci zile.

În aceeași zi, în urma controlului medical, reclamanta a fost eliberată.

Pe 18 septembrie 2000, s-a adresat fundației drepturilor omului, la Istanbul, plângând că a suferit mauvaistratamente. Medicii fundației au examinat-o. În raportul lor, au menționat mai multe ecchimoze și au indicat că rănile reclamantei păreau compatibile cu alarmele ei de mauvaistratamente. B. Acțiunea penală intentată împotriva reclamantei

Printr-un act de acuzare depus pe 17 noiembrie 2000, procurorul Republicii Beyoğlu, bazandu-se pe legea nr. 2911 privind întrunirile și manifestațiile publice, a intentat împotriva reclamantei și altor coaceuzați o acțiune penală pentru participarea la o manifestație ilegală.

Printr-un judecată din 28 martie 2001, tribunalul de polițe din Beyoğlu a achitat reclamanta din lipsă a elementelor constitutive ale infracțiunii. C. Plângerea penală depusă împotriva agenților

Pe 18 septembrie 2000, reclamanta și douăzeci și șase alte persoane au depus în fața parchetului Beyoğlu o plângere penală împotriva prefectului Istanbulului și împotriva polițiștilor pentru mauvaistratamente și privare arbitrară de libertate.

Pe 26 septembrie 2000, parchetul Beyoğlu, după ce a observat că actele al reivindurate au fost comise de agenți în funcție, s-a declarat incompetent și a transmis dosarul prefecturii Istanbulului, conform legii nr. 4483 privind urmărirea împotriva funcționarilor.

Pe 9 noiembrie 2000, reclamanta a fost ascultată de doi inspectori desemnați de prefectul Istanbulului. Ea a declarat că, după cunoștințele ei, nimeni nu a solicitat o autorizație autorităților competente pentru lectura declarației de presă, deoarece, în opinia grupului ei, o asemenea autorizație nu era prevăzută de lege. Ea a precizat că, în timp ce lectura urma să înceapă, polițiștii, în timp ce o înconjurau, i-au informat pe protestatari că trebuie să se disperseze. Ea a adăugat că, înainte de a se urca în vehiculul de poliție, a fost bătută de polițiste. Ea a identificat trei dintre ele din fotografii apărute în media.

Printr-o decizie din 21 decembrie 2000, prefectul Istanbulului, bazandu-se pe legea nr. 4483, nu a autorizat deschiderea urmăririi penale împotriva polițiștilor în cauză. El estima că acțiunea întreprinsă de protestatari și declarația de presă erau contrare art. 44 din legea privind asociațiile. El constata că protestaarii nu au obținut dispoziția de dispersare dată de poliție, că au rezistuat polițiștilor care încercau să-i aresteze și să-i urce în vehicule, că au scandezat lozinci contrare legii și că forța folosită de poliție pentru a-i plasa în arest preventiv nu a depășit pragul fixat de funcțiile lor (yetki dahilinde bulunan zorla gözaltına alma). El concluziona că procesul-verbal de identificare din fotografii al polițiștilor și înregistrările video nu au permis să se stabilească că polițiștii au comis actele reprochate.

La o dată neprecizată, reclamanta a format opoziție la decizia din 21 decembrie 2000.

Printr-o judecată din 17 aprilie 2001, tribunalul administrativ regional al Istanbulului, considerând că existau suficiente elemente de dovadă în dosarul cauzei pentru a autoriza deschiderea unei acțiuni penale împotriva polițiștilor în cauză, a anulat decizia din 21 decembrie 2000.

Printr-un act de acuzare din 11 mai 2001, procurorul Republicii Beyoğlu a solicitat condamnarea a șase polițiști potrivit art. 245 din fostul cod penal care pedepsesc folosirea excesivă a forței.

Printr-o judecată din 28 septembrie 2004, tribunalul de polițe din Beyoğlu, pe baza art. 245 din codul penal, constatând că polițiștii au folosit împotriva reclamantei forță care a depășit limitele prevăzute în cadrul funcțiilor lor și ținând seama de raportul medical întocmit de institutul de medicină legală, a condamnat polițistele M.A., Ș.Ö. și E.K. la o pedeapsă de trei luni de închisoare și la excluderea lor provizorie din funcția publică pentru o perioadă de trei luni; apoi, pe baza art. 4 din legea nr. 647 privind executarea pedepselor, tribunalul a comutat pedeapsa de închisoare într-o amendă penală de 273 780 000 lire turce vechi (aproximativ 145 euro). Constatând că antecedentele judiciare ale condamnatelor erau curate și estimând că acestea nu ar comite alte infracțiuni similare în viitor, tribunalul, bazandu-se pe art. 6 § 1 din legea nr. 647, a pronunțat suspendarea executării pedepsei pronunțate.

Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 2006, Curtea de Casație a anulat partea de condamnare a judecății din 28 septembrie 2004 pronunțate împotriva acestor polițiste din cauza intrării în vigoare a noului cod penal.

Printr-o judecată din 11 septembrie 2007, tribunalul de polițe din Beyoğlu a condamnat din nou pe M.A., Ș.Ö. și E.K. la o pedeapsă de trei luni de închisoare și la excluderea lor provizorie din funcția publică pentru o perioadă de trei luni; apoi a comutat pedeapsa de închisoare într-o amendă penală de 270 lire turce (aproximativ 150 euro) și a pronunțat suspendarea executării pedepsei.

Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2009, Curtea de Casație a constat că termenul de prescripție se scursese și a declarat procedura stinsă.

Legea nr. 4483 privind urmărirea împotriva funcționarilor, intrată în vigoare pe 2 decembrie 1999, prevede în art. 9 că deciziile pronunțate de organele administrative competente cu privire la cererile de deschidere a anchetelor penale formulate de parchetele și privind un funcționar sunt susceptibile de opoziție în termen de zece zile. Jurisdicțiile administrative sunt singura competente pentru a cunoaște de asemenea opoziții și deciziile lor sunt definitive. După promulgarea legii de amendare nr. 4778, urmărirea pentru mauvaistratamente (art. 243 din fostul cod penal și art. 94 și 95 din noul cod penal din 26 septembrie 2004) și pentru folosire excesivă a forței (art. 245 din fostul cod penal și art. 256 din noul cod penal) de către agenți de stat a fost exclusă din sfera de aplicare a legii nr. 4483 (Çamçı și alții c. Turcia, nr. 25172/02, §§ 21-22, 24 februarie 2009). În prezent, investigarea unor asemenea acte cade sub legea comună și deci sub competența exclusivă a procurorilor Republicii. ÎN DREPT

Guvernul nu se pronunță asupra acestui griu.

În specie, Curtea constată că arest preventiv al reclamantei a luatsfârșit pe 16 septembrie 2000, adică mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri.

Din aceasta rezultă că acest griu este tardiv și trebuie respins, conform art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Guvernul, după ce a reamintit jurisprudența Curții în materia aceasta, declară că lasă aprecierea la discreția Curții. A. Asupra admisibilității

Constatând că griuul tras din art. 3 din Convenție nu este manifestă neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Asupra fondului 1. Privind alarmele de mauvaistratamente

Curtea reamintește mai întâi că, pentru a se încadra sub lovitura art. 3, mauvaistratamentele trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; ea depinde de totalitatea circumstanțelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale fizice sau psihologice și, în anumite cazuri, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 37, 14 noiembrie 2002, CEDH 2002-IX, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 91, CEDH 2000-XI, Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 67, CEDH 2001-III, Jalloh c. Germania [GC], nr. 54810/00, § 67, CEDH 2006-IX, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV). Curtea reafirmă de asemenea că, atunci când o individ se găsește privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, de pildă în cursul unei arestări, folosirea împotriva sa a forței fizice excesive și nejustificate în raport cu comportamentul său constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (a se vedea, printre altele, Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, §§ 23 și 24, seria A nr. 269, Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, §§ 68-78, CEDH 2000-XII, Günaydın c. Turcia, nr. 27526/95, § 29, 13 octombrie 2005).

În circumstanțele în care este vorba de recurs la forță făcut strict necesar pentru a proceda la arestare, se cuvine să se cerceteze dacă folosirea acestei forțe a fost proporționată (Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 54, 22 mai 2001, și Hulki Güneș c. Turcia, nr. 28490/95, § 70, CEDH 2003-VII). În această privință, Curtea reamintește că acordă o importanță deosebită leziunilor sau sechelelor care au fost ocazionate și circumstanțelor în care acestea au fost (R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 68, 19 mai 2004, și Gülizar Tuncer c. Turcia, nr. 23708/05, § 31, 21 septembrie 2010).

În specie, Curtea constată că rezultă din rapoartele medicale întocmite pe 16 și 18 septembrie 2000 că reclamanta prezenta ecchimoze și că medicul a concluzionat o incapacitate de muncă de cinci zile (paragrafele 8 și 10 mai sus). La lumina acestor constatări, ea consideră că tratamentele de care reclamanta a fost victimă se încadrează sub lovitura art. 3 din Convenție.

Curtea observă de asemenea că, în plângerea sa, reclamanta a relatat versiunea ei a desfășurării manifestației și a tratamentelor infligate atât ei cât și altor protestatari. După această plângere, o acțiune penală a fost intentată împotriva polițiștilor presuși autori ai mauvaistratamentelor infligate reclamantei. Rezultă din motivele judecății tribunalului de polițe că polițiștii au folosit forță și violență împotriva protestatarilor, inclusiv reclamanta, care au depășit limitele prevăzute în cadrul funcțiilor lor. Prin urmare, Curtea constată că nu există nicio indicație în faptele specie că reclamanta să fi manifestat agresivitate care nu ar fi putut fi controlată decât prin recurs la forță. Ea reamintește de asemenea că dispersarea unei reuniuni nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor date la față sau la cap protestatarilor.

Curtea observă de asemenea că Guvernul nu contestă conținutul rapoartelor medicale prezentate de reclamantă. De aceea, ținând seama de constatările anterioare și de rapoartele medicale prezentate, Curtea estimează că recurul la forță în cauză a fost excesiv și că nu a fost făcut strict necesar de comportamentul reclamantei în dispersarea reuniunii în cauză. De aceea, ea concluzionează că forța folosită în prezenta cauză era excesivă și nejustificată.

Din aceasta rezultă că a existat o încălcare a laturii materiale a art. 3 din Convenție. 2. Privind caracterul efectiv al investigațiilor duse

Mai întâi, în ceea ce privește obligația pentru autoritățile naționale de a deschide și de a duce o anchetă efectivă, Curtea se referă la principiile care decurg din jurisprudența sa în hotărârile Khachiev și Akaïeva c. Rusia (nr. 57942/00 și 57945/00, § 177, 24 februarie 2005), Menecheva c. Rusia (nr. 59261/00, § 67, CEDH 2006-III), Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, §§ 134-137, CEDH 2004-IV), Abdülsamet Yaman c. Turcia (nr. 32446/96, § 54, 2 noiembrie 2004, și Ciğerhun Öner c. Turcia (nr. 2) (nr. 2858/07, § 98, 23 noiembrie 2010).

Apoi, Curtea reamintește că, atunci când o individ afirmă în mod apărabil că a suferit, din partea poliției sau altor servicii asemănătoare ale statului, sever abuzuri ilicite și contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, combinată cu datoriei general impuse statului de art. 1 din Convenție de a "recunoaște oricărei persoane care se află sub [sa] jurisdicție, drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție", necesită, prin implicație, o anchetă oficială efectivă (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, §§ 102-103, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, Ay c. Turcia, nr. 30951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005, și Șafak c. Turcia, nr. 38879/03, § 66, 25 ianuarie 2011). Această anchetă, la fel ca cea rezultând din art. 2 din Convenție, trebuie să poată duce la identificarea și pedepsirea responsabililor. Dacă nu ar fi așa, în ciuda importanței sale fundamentale, interdicția legală generală a torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri agenților statului să calcă în picioare, bucurandu-se de o cvasi-impunitate, drepturile celor supuși controlului lor (Labita, precitat, § 131).

În specie, Curtea constată că, după plângerea depusă de reclamantă, o procedură penală a fost deschisă împotriva polițiștilor pentru mauvaistratamente în fața tribunalului de polițe competent. Tribunalul a stabilit că polițiștii au folosit forță și violență împotriva protestatarilor – inclusiv reclamanta – care au depășit limitele prevăzute în cadrul funcțiilor lor. Cu toate acestea, Curtea de Casație a stins această acțiune publică prin prescripție (§23 mai sus). În această privință, Curtea reamintește că a hotărât deja, în circumstanțe asemănătoare celor din specie, că autoritățile naționale trebuiau să ia toate măsurile pozitive necesare pentru a acționa cu suficientă prontitudine și diligență rezonabilă, de aștea ca autorii tratamentelor contrare art. 3 să nu se bucure de o cvasi-impunitate, în ciuda existenței dovezilor irefutabile împotriva lor (Batı și alții, precitat, § 147; a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, §§ 78-79, CEDH 1999-V, și Fazıl Ahmet Tamer și alții c. Turcia, nr. 19028/02, § 96, 24 iulie 2007). Ea reafirmă de asemenea că, atunci când un funcționar de stat este acuzat de acte contrare art. 3, procedura sau condamnarea nu pot fi anulate de pildă prin prescripție, și că aplicarea unor măsuri cum ar fi amnistia, grația sau suspendarea executării pedepsei nu pot fi autorizate (a se vedea, în acest sens, Zeynep Özcan c. Turcia, nr. 45906/99, § 45, 20 februarie 2007, și Okkalı c. Turcia, nr. 52067/99, §§ 76 și 78, CEDH 2006-XII; a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Abdülsamet Yaman, precitat, § 55, și Ciğerhun Öner (nr. 2), precitat, § 101).

De aceea, în specie, Curtea consideră că lacunele cu privire la prontitudine și diligență în acțiunea penală intentată împotriva polițiștilor, care au avut drept rezultat acordarea unei cvasi-impunități acestora, presupuși autori ai unor asemenea fapte, au făcut recurs penal neefectiv.

De aceea, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a cerințelor procedurale ale art. 3 din Convenție.

Reclamanta solicită reparare la titlu de daună materială și lasă aprecierea sumei la discreția Curții. Ea cere de asemenea 50 000 euro (EUR) pentru daună morală.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna materială și respinge această cerere. În schimb, ea consideră că trebuie acordată reclamantei 9 750 EUR la titlu de daună morală. B. Taxe și costuri

Reclamanta solicită de asemenea 8 215 EUR pentru taxe și costuri suportate în fața juridiciilor interne și în fața Curții. Cu privire la cele suportate în fața juridiciilor interne, ea estimează la 13 500 lire turce (TRY) (aproximativ 4 950 EUR) taxele de avocat. Cu privire la cele suportate în fața Curții de la Strasbourg, reclamanta le detaliază în felul următor, fără totuși a furniza o dovadă pentru primele două sume: – 120 TRY (aproximativ 45 EUR) pentru taxe postale, fotocopieri și secretariat; – 380 TRY (aproximativ 140 EUR) pentru taxe de traducere; – 8 400 TRY (aproximativ 3 080 EUR) pentru taxe de avocat. Interesata prezintă în acest sens o convenție de onorarare.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și costurilor sale decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 3 265 EUR cerută pentru procedura în fața sa și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră adecvat să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la griurile trase din art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a laturilor materială și procedurală a art. 3 din Convenție; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în lire turce, la rata aplicabilă la data reglementării: i. 9 750 EUR (nouă mii șapte sute cincizeci euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit, pentru daună morală; ii. 3 265 EUR (trei mii două sute șaizeci și cinci euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit de reclamantă, pentru taxe și costuri; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 11 februarie 2014, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

La requérante a été représentée par M e U. Alkaç, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

La requérante se plaint en particulier d’une violation de l’article 3 de la Convention.

Le 20 septembre 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 16 septembre 2000, vers 12 heures, un groupe d’avocats appartenant à l’Association des juristes contemporains (Çağdaș Hukukçular Derneği), dont la requérante, se réunit à Istanbul pour dénoncer, par le biais d’une déclaration publique à la presse, certains aspects du régime au sein des prisons de type F en Turquie.

Selon le procès-verbal d’arrestation, établi par la police à 12 h 30, les événements se sont déroulés ainsi : la police a demandé plusieurs fois aux manifestants de se disperser et leur a donné quinze minutes pour obtempérer ; ceux-ci ont persisté dans leur volonté de faire leur déclaration publique dans la rue d’İstiklal ; le groupe s’est mis à scander des slogans et a refusé de se disperser malgré les sommations des forces de l’ordre ; la police est intervenue de manière musclée et quarante-neuf personnes, dont la requérante, ont été placées en garde à vue. Selon la requérante, les forces de l’ordre ont arrêté les participants, y compris elle-même, et les ont insultés et battus.

D’après le rapport médical établi à 15 h 30 par l’institut de médecine légale, la requérante présentait des ecchymoses sur les bras et sur la jambe droite . Elle se plaignait également de douleurs dues selon elle à des mauvais traitements que lui auraient infligés les forces de sécurité. Le médecin conclut à une incapacité de travail de cinq jours.

Le même jour, à la suite de son contrôle médical, la requérante fut remise en liberté.

Le 18 septembre 2000, elle s’adressa à la fondation des droits de l’homme, à Istanbul, se plaignant d’avoir subi des mauvais traitements. Les médecins de la fondation l’examinèrent. Dans leur rapport, ils firent état de plusieurs ecchymoses et indiquèrent que les blessures de la requérante paraissaient compatibles avec ses allégations de mauvais traitements. B. L’action pénale engagée contre la requérante

Par un acte d’accusation déposé le 17 novembre 2000, le procureur de la République de Beyoğlu, se fondant sur la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques, intenta à l’encontre de la requérante et d’autres coaccusés une action pénale pour participation à une manifestation illégale.

Par un jugement du 28 mars 2001, le tribunal correctionnel de Beyoğlu acquitta la requérante en raison de l’absence des éléments constitutifs de l’infraction. C. La plainte pénale déposée contre les agents

Le 18 septembre 2000, la requérante et vingt-six autres personnes déposèrent devant le parquet de Beyoğlu une plainte pénale contre le préfet d’Istanbul et contre les policiers pour mauvais traitements et pour privation arbitraire de liberté.

Le 26 septembre 2000, le parquet de Beyoğlu, après avoir relevé que les actes allégués avaient été commis par des agents en fonction, se déclara incompétent et transmit le dossier à la préfecture d’Istanbul, en application de la loi n o 4483 relative aux poursuites contre les fonctionnaires.

Le 9 novembre 2000, la requérante fut entendue par deux inspecteurs désignés par le préfet d’Istanbul. Elle déclara que, à sa connaissance, personne n’avait demandé d’autorisation aux autorités compétentes pour la lecture de la déclaration de presse, parce que, aux yeux de son groupe, une telle autorisation n’était pas requise par la loi. Elle précisa que, alors que la lecture allait débuter, les policiers, tout en les encerclant, avaient informé les manifestants qu’ils devaient se disperser. Elle ajouta que, avant de monter dans le véhicule de police, elle avait été battue par des policières. Elle identifia trois d’entre elles à partir de photographies parues dans les médias.

Par une décision du 21 décembre 2000, le préfet d’Istanbul, se fondant sur la loi n o 4483, n’autorisa pas l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers en cause. Il estimait que l’action menée par les manifestants et la déclaration de presse étaient contraires à l’article 44 de la loi sur les associations. Il constatait que les manifestants n’avaient pas obtempéré à l’ordre de dispersion lancé par la police, qu’ils avaient résisté aux policiers qui tentaient de les arrêter et de les faire monter dans les véhicules, qu’ils avaient scandé des slogans contraires à la loi et que la force utilisée par les policiers pour les placer en garde à vue n’avait pas excédé le seuil fixé par leurs fonctions ( yetki dahilinde bulunan zorla gözaltına alma ). Il concluait que le procès-verbal d’identification à partir de photographies des policiers ainsi que les enregistrements vidéo n’avaient pas permis d’établir que les policiers avaient commis les actes reprochés.

A une date non précisée, la requérante forma opposition à la décision du 21 décembre 2000.

Par un jugement du 17 avril 2001, le tribunal administratif régional d’Istanbul, considérant qu’il y avait suffisamment d’éléments de preuve dans le dossier de l’affaire pour autoriser l’ouverture d’une action pénale contre les policiers en question, infirma la décision du 21 décembre 2000.

Par un acte d’accusation du 11 mai 2001, le procureur de la République de Beyoğlu requit la condamnation de six policiers en vertu de l’article 245 de l’ancien code pénal réprimant le recours excessif à la force.

Par un jugement du 28 septembre 2004, le tribunal correctionnel de Beyoğlu, sur le fondement de l’article 245 du code pénal, constatant que les policiers avaient fait usage à l’encontre de la requérante d’une force ayant outrepassé les limites prévues dans le cadre de leurs fonctions et prenant en compte le rapport médical établi par l’institut de médecine légale, condamna les policières M.A., Ș.Ö. et E.K. à une peine d’emprisonnement de trois mois et à leur exclusion provisoire de la fonction publique pour une période de trois mois ; puis, sur le fondement de l’article 4 de la loi n o 647 sur l’exécution des peines, le tribunal commua la peine d’emprisonnement en une amende pénale de 273 780 000 anciennes livres turques (environ 145 euros). Constatant que le casier judiciaire des condamnées était vierge et estimant que celles-ci ne commettraient pas d’autres infractions similaires à l’avenir, le tribunal, se fondant sur l’article 6 § 1 de la loi n o 647, prononça le sursis à l’exécution de la peine prononcée.

Par un arrêt du 6 novembre 2006, la Cour de cassation infirma la partie de condamnation du jugement du 28 septembre 2004 rendu à l’encontre de ces policières en raison de l’entrée en vigueur du nouveau code pénal.

Par un jugement du 11 septembre 2007, le tribunal correctionnel de Beyoğlu condamna de nouveau M.A., Ș.Ö. et E.K. à une peine d’emprisonnement de trois mois et à leur exclusion provisoire de la fonction publique pour une période de trois mois ; puis il commua la peine d’emprisonnement en une amende pénale de 270 livres turques (environ 150 euros) et prononça le sursis à l’exécution de la peine.

Par un arrêt du 22 décembre 2009, la Cour de cassation constata que le délai de prescription était échu et déclara la procédure éteinte. II.

L’article 6 § 1 de la loi n o 647 sur l’exécution des peines se lit ainsi : « Quiconque n’ayant jamais été condamné (...) à une peine autre qu’une amende se voit infliger (...) une amende (...) et/ou une peine d’emprisonnement d’un an [maximum] peut bénéficier d’un sursis à l’exécution de cette peine, si le tribunal est convaincu que [l’auteur], compte tenu de [sa] propension à transgresser ou non la loi, se gardera de récidiver si on lui accorde un tel sursis (...) »

La loi n o 4483 relative aux poursuites contre les fonctionnaires, entrée en vigueur le 2 décembre 1999, dispose dans son article 9 que les décisions rendues par les organes administratifs compétents sur les demandes d’ouverture d’enquêtes pénales formulées par les parquets et mettant en cause un fonctionnaire sont susceptibles d’opposition dans un délai de dix jours. Les juridictions administratives sont seules compétentes pour connaître de telles oppositions et leurs décisions sont définitives. À la suite de la promulgation de la loi d’amendement n o 4778, les poursuites pour mauvais traitements (article 243 de l’ancien code pénal et articles 94 et 95 du nouveau code pénal du 26 septembre 2004) et pour recours excessifs à la force (article 245 de l’ancien code pénal et article 256 du nouveau code pénal) par des agents de l’État ont été exclues du champ d’application de la loi n o 4483 ( Çamçı et autres c. Turquie , n o 25172/02, §§ 21-22, 24 février 2009). À l’heure actuelle, l’instruction de tels actes relève du droit commun et donc de la compétence exclusive des procureurs de la République. EN DROIT I.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce grief.

En l’espèce, la Cour relève que la garde à vue de la requérante a pris fin le 16 septembre 2000, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement, après avoir rappelé la jurisprudence de la Cour en la matière, déclare laisser son appréciation à la discrétion de la Cour. A. Sur la recevabilité

Constatant que le grief tiré de l’article 3 de la Convention n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Sur les allégations de mauvais traitements

La Cour rappelle d’abord que, pour tomber sous le coup de l’article 3, les mauvais traitements doivent atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des circonstances propres à l’affaire, telles que la durée du traitement ou ses effets physiques ou psychologiques et, dans certains cas, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime ( Mouisel c. France , n o 67263/01, § 37, 14 novembre 2002, CEDH 2002 ‑ IX, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 91, CEDH 2000 ‑ XI, Peers c. Grèce , n o 28524/95, § 67, CEDH 2001 ‑ III, Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 67, CEDH 2006 ‑ IX, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 120, CEDH 2000 ‑ IV). La Cour réaffirme en outre que, lorsqu’un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l’ordre, par exemple lors d’une arrestation, l’utilisation à son égard de la force physique excessive et injustifiée par rapport à son comportement constitue, en principe, une violation du droit garanti par l’article 3 (voir, parmi d’autres, Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, §§ 23 et 24, série A n o 269, Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, §§ 68-78, CEDH 2000 ‑ XII, Günaydın c. Turquie , n o 27526/95, § 29, 13 octobre 2005).

Dans les circonstances où il est question de recours à la force rendu strictement nécessaire pour procéder à l’arrestation, il échet de rechercher si cet usage de la force a été proportionné ( Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 54, 22 mai 2001, et Hulki Güneș c. Turquie , n o 28490/95, § 70, CEDH 2003 ‑ VII). À cet égard, la Cour rappelle attacher une importance particulière aux lésions ou séquelles qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l’ont été ( R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 68, 19 mai 2004, et Gülizar Tuncer c. Turquie , n o 23708/05, § 31, 21 septembre 2010).

En l’espèce, la Cour constate qu’il ressort des rapports médicaux établis les 16 et 18 septembre 2000 que la requérante présentait des ecchymoses et que le médecin a conclu à une incapacité de travail de cinq jours (paragraphes 8 et 10 ci-dessus). À la lumière de ces constats, elle considère que les traitements dont la requérante a été victime tombent sous le coup de l’article 3 de la Convention.

La Cour note aussi que, dans sa plainte, la requérante a relaté sa version du déroulement de la manifestation et des traitements infligés tant à elle-même qu’aux autres manifestants. À la suite de cette plainte, une action pénale a été intentée contre les policiers auteurs présumés des mauvais traitements infligés à la requérante. Il ressort des motifs du jugement du tribunal correctionnel que les policiers ont fait usage contre les manifestants, dont la requérante, d’une force et de violences qui ont outrepassé les limites prévues dans le cadre de leurs fonctions. Par conséquent, la Cour constate que rien n’indique dans les faits de l’espèce que la requérante ait fait preuve d’une agressivité telle qu’elle n’eût pu être maîtrisée que par le recours à la force. Elle rappelle en outre que la dispersion d’un rassemblement ne saurait suffire en soi à expliquer la gravité de coups portés au visage ou à la tête de manifestants.

La Cour observe en outre que le Gouvernement ne conteste pas la teneur des rapports médicaux présentés par la requérante. C’est pourquoi, eu égard aux constats qui précèdent ainsi qu’aux rapports médicaux présentés, la Cour estime que le recours à la force en cause a été excessif et qu’il n’a pas été rendu strictement nécessaire par le comportement de la requérante dans la dispersion du rassemblement en question. Partant, elle conclut que la force utilisée dans la présente affaire était excessive et injustifiée.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation du volet matériel de l’article 3 de la Convention. 2. Sur le caractère effectif des investigations menées

D’abord, en ce qui concerne l’obligation pour les autorités nationales d’ouvrir et de mener une enquête effective, la Cour se réfère aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence dans les arrêts Khachiev et Akaïeva c. Russie (n os 57942/00 et 57945/00, § 177, 24 février 2005), Menecheva c. Russie (n o 59261/00, § 67, CEDH 2006 ‑ III), Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, §§ 134-137, CEDH 2004 ‑ IV), Abdülsamet Yaman c. Turquie (n o 32446/96, § 54, 2 novembre 2004, et Ciğerhun Öner c. Turquie (n o 2) (n o 2858/07, § 98, 23 novembre 2010).

Ensuite, la Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’État, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3 de la Convention, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction, les droits et libertés définis (...) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, §§ 102-103, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, Ay c. Turquie , n o 30951/96, §§ 59 ‑ 60, 22 mars 2005, et Șafak c. Turquie , n o 38879/03, § 66, 25 janvier 2011). Cette enquête, à l’instar de celle résultant de l’article 2 de la Convention, doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables. S’il n’en allait pas ainsi, nonobstant son importance fondamentale, l’interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l’État de fouler aux pieds, en jouissant d’une quasi-impunité, les droits de ceux soumis à leur contrôle ( Labita , précité, § 131).

En l’espèce, la Cour constate que, à la suite de la plainte déposée par la requérante, une procédure pénale a été ouverte contre les policiers pour mauvais traitements devant le tribunal correctionnel compétent. Ce tribunal a établi que les policiers avaient fait usage à l’égard des manifestants – dont la requérante – d’une force et de violences ayant outrepassé les limites prévues dans le cadre de leurs fonctions. Toutefois, la Cour de cassation a éteint cette action publique pour prescription (paragraphe 23 ci-dessus). À cet égard, la Cour rappelle avoir déjà jugé, dans des circonstances similaires à celles de l’espèce, que les autorités nationales devaient prendre toutes les mesures positives nécessaires pour agir avec une promptitude suffisante et une diligence raisonnable, de sorte que les auteurs de traitements contraires à l’article 3 ne jouissent pas d’une quasi-impunité, nonobstant l’existence de preuves irréfutables contre eux ( Batı et autres , précité, § 147 ; voir également, mutatis mutandis , Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, §§ 78 ‑ 79, CEDH 1999 ‑ V, et Fazıl Ahmet Tamer et autres c. Turquie , n o 19028/02, § 96, 24 juillet 2007). Elle réaffirme également que, lorsqu’un fonctionnaire de l’État est accusé d’actes contraires à l’article 3, la procédure ou la condamnation ne sauraient être rendues caduques par exemple par une prescription, et que l’application de mesures telles que l’amnistie, la grâce ou le sursis à l’exécution de la peine ne saurait être autorisée (voir, en ce sens, Zeynep Özcan c. Turquie , n o 45906/99, § 45, 20 février 2007, et Okkalı c. Turquie , n o 52067/99, §§ 76 et 78, CEDH 2006 ‑ XII ; voir également, mutatis mutandis , Abdülsamet Yaman , précité, § 55, et Ciğerhun Öner (n o 2) , précité, § 101).

Dès lors, en l’espèce, la Cour considère que les manquements quant à la promptitude et la diligence dans l’action pénale engagée contre les policiers, qui ont eu pour conséquence d’accorder une quasi-impunité à ces derniers, auteurs présumés de tels faits, ont rendu le recours pénal ineffectif.

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation des exigences procédurales de l’article 3 de la Convention. III.

La requérante demande réparation au titre du préjudice matériel et laisse l’appréciation du montant à la discrétion de la Cour. Elle réclame en outre 50 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 9 750 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 8 215 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. S’agissant de ceux engagés devant les juridictions internes, elle chiffre à 13 500 livres turques (TRY) (environ 4 950 EUR) les frais d’avocat. S’agissant de ceux engagés devant la Cour de Strasbourg, la requérante les décompose ainsi, sans cependant fournir de justificatif pour les deux premiers montants : – 120 TRY (environ 45 EUR) pour les frais de poste, de photocopies et de secrétariat ; – 380 TRY (environ 140 EUR) pour les frais de traduction ; – 8 400 TRY (environ 3 080 EUR) pour les frais d’avocat. L’intéressée présente à cet égard une convention d’honoraires.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 3 265 EUR réclamée pour la procédure devant elle et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation des volets matériel et procédural de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement : i. 9 750 EUR (neuf mille sept cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 3 265 EUR (trois mille deux cent soixante-cinq euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 février 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président