- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 februarie 2014
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Széchenyi împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SZÉCHENYI c. HUNGARY (Derogare nr. 4153/10) HOTĂRÂREA Strasburg 18 februarie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Széchenyi c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, András Sajó, Egidijus Kūris, judecători, și Stanley Naismith, Grefierul secțiunii, deliberat în particular la 28 ianuarie 2014, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 4153/10) împotriva Republicii Ungariei depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți maghiari, dna Laura Széchenyi și dna Eszter Széchenyi („reclamanții”), la 14 ianuarie 2010, guvernul maghiar („ Guvernul”) au fost reprezentați de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției.
La 3 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1976 și 1977 respectiv și trăiesc în Budapesta. La 28 iunie 2001, reclamanții au introdus o acțiune imobiliară împotriva mamei și bunica lor. La 23 noiembrie 2006 a fost adoptată o decizie de primă instanță. La 12 iunie 2007, a fost adoptată hotărârea de recurs. În noiembrie 2009 a fost notificată decizia Curții Supreme privind petiția de reexaminare a reclamanților. Reclamanții se plângea că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul a contestat acest argument. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 28 iunie 2001 și s-a încheiat în noiembrie 2009. Astfel, a durat aproximativ opt ani și cinci luni pentru trei niveluri de competență.
Având în vedere o astfel de procedură lungă, cererea trebuie declarată admisibilă. Curtea a constatat în mod frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin chestiuni similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 10. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”.
În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 11. Respectând art. 41 din Convenție, reclamanții au susținut, în comun, 8.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 12. Guvernul a contestat cererea. 13. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral. 14. Reclamanții nu au făcut reclamație pentru costuri. 15. Curtea consideră oportună ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugat trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; Deține (a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, reclamanților, în comun, 3,200 EUR (trei mii două sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, care să fie convertit în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 februarie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Nebojša Vučinić Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF SZÉCHENYI v. HUNGARY (Application no. 4153/10) JUDGMENT STRASBOURG 18 February 2014 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Széchenyi v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Nebojša Vučinić, President, András Sajó, Egidijus Kūris, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having deliberated in private on 28 January 2014, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 4153/10) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Hungarian nationals, Ms Laura Széchenyi and Ms Eszter Széchenyi (“the applicants”), on 14 January 2010.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 3 January 2012 the application was communicated to the Government. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicants were born in 1976 and 1977 respectively and live in Budapest.
On 28 June 2001 the applicants brought a real-estate action against their mother and grandmother. On 23 November 2006 a first-instance decision was given. On 12 June 2007 the appeal judgment was adopted. In November 2009 the Supreme Court’s decision on the applicants’ petition for review was served. THE LAW
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
6. The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 28 June 2001 and ended in November 2009. It thus lasted about eight years and five months for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, the application must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
Relying on Article 41 of the Convention, the applicants claimed, jointly, 8,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested the claim.
The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on the basis of equity, it awards them, jointly, EUR 3,200 under that head.
The applicants made no costs claim.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay, within three months, to the applicants, jointly, EUR 3,200 (three thousand two hundred euros), plus any tax that may be chargeable, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, in respect of non-pecuniary damage; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 18 February 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Nebojša Vučinić Registrar President