CASE OF KULCSÁR v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KULCSÁR c. HUNGARY (Documentul nr. 22434/08) HOTĂRÂREA Strasburg 25 martie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kulcsár c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Helen Keller, Președintele, András Sajó, Egidijus Kūris, judecători și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, După deliberarea în particular la 4 martie 2014, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 22434/08) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Csaba Kulcsár („reclamantul”), la 15 mai 2008. Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Barbalics, avocat practicant la Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 26 octombrie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Debrecen. Reclamantul a fost parte în cadrul procedurii de lichidare care a început în fața Curții Regionale de județ Hajdú-Bihar-County la 12 martie 1999. Cazul a fost încheiat de Curtea de Apel Debrecen la 24 octombrie 2007 (serviciul: 29 noiembrie 2007). Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul a contestat acest argument. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 martie 1999 și s-a încheiat la 29 noiembrie 2007. Prin urmare, a durat aproape opt ani și opt luni pentru două niveluri de competență. Având în vedere o astfel de procedură lungă, această plângere trebuie declarată admisibilă. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun la punct probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 10. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 11. Considerând art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plângut de asemenea de deciziile instanțelor din cadrul procedurii de lichidare. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii în fața instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, nu se pare că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedurile au fost altfel nedreptate sau arbitrare. În plus, în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea constată că instanța internă a hotărât un caz de lichidare, în care atât reclamantul, cât și creditorul erau entități private. Deciziile de instanță, fără nicio apariție de arbitrare, nu pot fi considerate ca fiind o ingerință în drepturile de proprietate ale reclamantului. Rezultă că această parte a cererii este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 12. Considerând art. 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 65.900 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 6,600 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 13. Guvernul a contestat aceste afirmații. 14. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2 170 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, factabilă de avocatul său. 16. Guvernul a contestat reclamația. 17. În ceea ce privește faptul că a avut la dispoziție documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, reprezentat de un avocat, suma de 1000 EUR sub acest cap. 18. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3.600 EUR (3 mii șase sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 martie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Helen Keller Președintele grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

KULCSÁR v. HUNGARY

(Application no. 22434/08)

JUDGMENT

STRASBOURG

25 March 2014

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Kulcsár v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Helen Keller,

President,

András Sajó,

Egidijus Kūris,

judges,

and Stanley Naismith,

Section Registrar,

Having deliberated in private on 4 March 2014,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 22434/08) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Csaba Kulcsár (“the applicant”), on 15 May 2008.

2.

The applicant was represented by Mr I. Barbalics, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.

3.

On 26 October 2012 the application was communicated to the Government.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1954 and lives in Debrecen.

5.

The applicant was party as creditor to liquidation proceedings which started before the Hajdú-Bihar-County County Regional Court on 12 March 1999. The case was terminated by the Debrecen Court of Appeal on 24

October 2007 (service: 29 November 2007).

THE LAW

6.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.

7.

The Government contested that argument.

8.

The period to be taken into consideration began on 12 March 1999 and ended on 29 November 2007. It thus lasted almost eight years and eight months for two levels of jurisdiction.

In view of such lengthy proceedings, this complaint must be declared admissible.

9.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

10.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

11.

Relying on Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol

No. 1, the applicant also complained about the decisions of the courts given in the liquidation proceedings.

In so far as the applicant’s complaint may be understood to concern assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 28, ECHR

1999

‑

I). In the present case, there is no appearance that the courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary.

Moreover, as to Article 1 of Protocol No. 1, the Court notes that the domestic courts adjudicated a case of liquidation, in which both the applicant, a creditor, and the debtor were private entities. The court decisions, free of any appearance of arbitrariness, cannot be regarded as constituting an interference with the applicant’s property rights.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article

35 § 4 of the Convention.

12.

Relying on Article 41 of the Convention, the applicant claimed 65,900 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 6,600 in respect of non-pecuniary damage.

13.

The Government contested these claims.

14.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on the basis of equity, it awards him EUR

3,600 under that head.

15.

The applicant also claimed EUR 2,170 for the costs and expenses incurred before the Court, billable by his lawyer.

16.

The Government contested the claim.

17.

Regard being had to the documents in its possession and to its case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant, who was represented by a lawyer, the sum of EUR 1,000 under this head.

18.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 3,600 (three thousand six hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(iii)

EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 25 March 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Stanley Naismith

Helen Keller

Registrar

President