Comunicat la 20 februarie 2014 SECȚIUNEA a treia Cerere nr. 52920/13 Oana Nan împotriva României introdusă la 8 august 2013 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, M Oana Nan, este un resortisant român născut în 1970 și rezident în Constanța. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 2011, recurenta l-a numit în fața Tribunalului de Primă Instanță din Constanța pe chirurgul-dentist A.M. care lucra în cabinet privat și a solicitat să i se plătească 8 000 EUR pentru daune materiale și morale din cauza unor tratamente defectuoase pe care le-a efectuat în gura sa. În 2001, dentistul i-a pus o proteză fixă pe maxilar și pe alta pe mandibulă, iar în urma decolării uneia dintre proteze, ea a știut că era pusă la dispoziția aceleiași cabinete dentare pentru a o face să se resigileze, de mai multe ori. Fața ei ar fi sfârșit prin a fi marcată de o asimetrie și o modificare a sistemului osos al maxilarului ei. În 2008, ea i-ar fi cerut aceluiași medic să remedieze deficiențele lucrărilor sale anterioare, iar dentistul i-ar fi oferit un nou tratament, iar succesul său tehnic și estetic ar fi acceptat acest tratament, atât pe maxilar, cât și pe mandibulă. Cu toate acestea, la scurt timp după cimentarea definitivă a noilor proteze, acestea s-ar fi dezlipit și ar fi apărut o problemă inflamatorie, ceea ce ar fi făcut imposibilă orice masticare. Un oto-rino-laringolog ar fi prescris antibiotice. De asemenea, recurenta a indicat că această situație îi aducea prejudicii grave, deoarece, lucrând pe o navă de croazieră, ar fi trebuit să demisioneze înainte de încheierea angajamentului său de a încerca să remedieze problemele sale dentare. De asemenea, Comisia a declarat că a restituit A.M.-ul pe care l-ar fi pus și care s-ar fi dezlipit, pe care ea i-a cerut să aleagă un alt tip de tratament, ceea ce ar fi refuzat, pur și simplu, în conformitate cu reclamanta să-i propună să facă același lucru din nou. În cele din urmă, ea a precizat că avea multe dificultăți în a se hrăni și a vorbi, că a fost împiedicată, timp de mulți ani, să ducă o viață normală și că noile lucrări dentare ar implica costuri foarte mari pentru bugetul său și multă suferință suplimentară. La cererea instanței, institutul medico-legal departamental din Constanța a examinat reclamanta și a prezentat, la 8 martie 2011, un raport de expertiză. După o descriere și o analiză detaliate, acesta a concluzionat că varianta de tratament aleasă pentru mandibula recurentei era inadecvată, având în vedere numărul de dinți rămași, dispunerea și starea lor parodontal. El a adăugat că proteza realizată pe maxilarul recurentei nu era adaptată din punct de vedere axial, transversal și marginal, și că aceasta era astfel la originea diferitelor tipuri de tulburări funcționale (masticatori, fonetice și fizionomice). Acest raport a fost trimis de tribunal pentru control și aviz la Institutul național de medicină legală Mina Minovici ( la 27 aprilie 2011, pe baza documentelor furnizate de instanță și fără a o examina pe reclamantă, institutul național a aprobat parțial constatările raportului întocmit de institutul medico-legal departamental din Constanța. El a indicat că proteza fixă instalată în mandibula recurentei era o soluție contraindicată, care prezenta, în opinia sa, șanse minime de integrare funcțională și estetică. El a subliniat că soluția optimă ar fi fost punerea unei proteze mobile și că pacienta l-a refuzat, condiție pe care, în opinia sa, instanța trebuia să o elucideze. El a adăugat că eșecul protezei mandibulare a fost accentuat de menținerea prelungită a cimentării provizorii. El a ajuns la concluzia că nu a avut nici o eroare în a asistenței medicale furnizate de către stomatologul pus în discuție. Cu toate acestea, el a indicat că a fost responsabil pentru Colegiul Medicilor Stomatologi de a evalua dacă standardele etice și etice au fost respectate de A.M. La o dată nespecificată, tribunalul de asistență medicală P.C., angajat de dentistul A.M. Aceasta a indicat că a auzit dentistul oferind reclamantei o proteză mobilă pentru mandibulă, ceea ce pacienta ar fi refuzat. Recurenta a contestat această declarație în fața instanței, indicând faptul că dentistul i-a sugerat pur și simplu posibilitatea de a avea o proteză mobilă, consiliindu-i în același timp instituirea unei cupe fixe, pe care ar fi considerat-o mai potrivită în funcție de vârstă. Prin hotărârea din 6 iunie 2012, Tribunalul a respins acțiunea recurentei pe motiv că condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei nu au fost întrunite din moment ce recurenta nu ar fi putut dovedi că chirurgul-dentist A.M. a comis o abatere de natură medicală. Tribunalul a indicat, de asemenea, că a reieșit din mărturia asistentei P.C. În plus, în perioada decembrie 2008-aprilie 2009, aceasta nu fusese cimentată definitiv din cauza recurentei, care nu ar fi plătit practicianului costul total al noilor lucrări. Această hotărâre a fost confirmată, la recursul recurentei, printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului județean din Constanța din 28 februarie 2013, Tribunalul a emis această decizie pe baza acelorași elemente de probă ca și cele ale Tribunalului de Primă Instanță. Recurenta arată că aceasta continuă să sufere, până în prezent, diferitele tipuri de afecțiuni funcționale (masticatorii, fonetice și fizionomice) a căror existență ar fi fost confirmată de raportul institutului medico-legal departamental din Constanța. Ea susține că aceasta îi afectează viața privată și profesională. Aceasta menționează deficiențe fizice, cum ar fi asimetria feței, care ar face-o neplăcută să se uite la ea și să împiedice exercitarea profesiei care ar fi cea mai bună asistentă a vânzărilor pe navele de croazieră. Dreptul și practica internă relevante 10. Cadrul legislativ național (în special ordonanța guvernului nr. MOMENTUL privind organizarea și funcționarea instituțiilor specializate în domeniul medicinii legale) conferă instituțiilor medico-legale care sunt instituții exclusiv publice enumerate în mod limitativ prin lege mai ales competența exclusivă de a stabili constatări, de a realiza experiențe sau de a emite avize medico-legale care pot servi drept probe în fața instanțelor naționale pentru manifestarea adevărului în afacerile legate de viață, integritatea corporală sau sănătatea persoanelor. Organele judiciare care doresc să stabilească o constatare sau să realizeze o expertiză medico-legale asupra unei persoane în viață sau asupra unui cadavru trebuie să adreseze o cerere scrisă instituției medico-legale competente teritorial. 11. Lacul național de medicină legală Mina Minovici din București este autoritatea supremă în materie de competențe medico-legale. Acesta are misiunea de a emite avize științifice cu privire la și de a monitoriza, la cererea autorităților judiciare, concluziile din rapoartele medico-legale realizate de alte instituții locale cu competențe ierarhice inferioare în temeiul legii pentru a stabili constatări, pentru a practica expertize și pentru a emite avize medico-legale. Nu intră în atribuțiile acestui institut de a se deplasa la locul faptei și de a-i informa pe cei implicați. Din moment ce a emis un aviz, organele judiciare nu mai pot solicita instituțiilor care îi sunt mai mici în mod ierarhic să realizeze alte competențe medico-legale, cu excepția cazului în care apar elemente noi de ordin medical sau care rezultă din investigație după ce și-a dat avizul, caz în care realizarea noii competențe îi revine. 12. O prezentare mai amplă a dreptului și a practicii interne relevante în materie de expertiză judiciară figurează la punctele 41-54 din hotărârea Eugenia Lazaur c. România 32146/05, 16 februarie 2010). 13. În materie de consimțământ, Codul deontologic al chirurgului dentistul din 25 iunie 2005 prevedea, la art. 12, că medicii trebuie să obțină consimțământul pacientului pentru orice act de diagnosticare și tratament; în cazul în care lucrările prevăzute implicau un risc ridicat, consimțământul trebuie obținut în scris ; chirurgul-dentist trebuia să se abțină de la a expune pacientul la un risc nejustificat, fără a fi informat în prealabil și fără consimțământul său ; nicio intervenție care ar putea mutila un pacient nu ar putea fi efectuată în absența unui motiv medical foarte serios și fără ca pacientul să fi fost informat și avizul său primit. Aceste dispoziții au fost abrogate și înlocuite, la 15 mai 2010, de art. 11 din noul cod deontologic al chirurgului-dentist. Această dispoziție prevede că Medicul este obligat să solicite consimțământul în cunoștință de cauză al pacientului în legătură cu actele medicale și cu planul de tratament, fără a impune obligația formală în acest sens. art. 21 din noul cod prevede că chirurgul-dentist nu trebuie să expună pacientul unui risc terapeutic nejustificat. 95/2006 privind sănătatea impune ca personalul medical să primească consimțământul în cunoștință de cauză al pacienților lor. Invocând art. 8 din Convenție, recurenta denunță o lipsă a dreptului său la respectarea vieții private, ținând cont de faptul că i s-ar fi acordat dreptul de a obține recunoaștere și de a-și repara integritatea fizică pe care o consideră a fi suferit din cauza tratamentului stomatologic efectuat de un profesionist din domeniul sănătății. Aceasta susține că, deși a avut, în mod formal, acces la justiție pentru a solicita daune-interese pentru diferitele tipuri de tulburări funcționale (masticatorii, fonetice și fizionomice) de care ar fi fost victima și a căror existență ar fi fost confirmată de raportul institutului medico-legal departamental din Constanța, sistemul judiciar român s-a dovedit ineficient pentru a sancționa profesionistul din domeniul sănătății responsabil de prejudiciile presupuse. Ea adaugă că acesta din urmă nu a informat cu privire la posibilele consecințe ale intervenției medicale pe care le-ar fi efectuat asupra ei și, prin urmare, nu poate fi văzut ca obținut consimțământul său în cunoștință de cauză. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE A existat o încălcare a dreptului recurentei la respectarea vieții private, în sensul articolului 8 din convenție, în special având în vedere obligațiile pozitive inerente respectării efective a dreptului garantat de această dispoziție (a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Roche c. Regatul Unit [GC], n 32555/96, § 162, CEDH 2005-X, McGinley și Egan c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, § 101, Rec., 1998 III, V.C. c. Slovacia, n 18968/07, § 140, 141 și 145, CEDO 2011 și Vilnes și alții c. Norvegia, n 52806/09 și 22703/10, § 235, 5 decembrie 2013)
Communiquée le 20 février 2014
Requête n
o
52920/13
Oana NAN contre la Roumanie
introduite le 8 août 2013
1.
La requérante, M
me
Oana Nan, est une ressortissante roumaine née en 1970 et résidant à Constanța.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
3.
En 2011, la requérante assigna devant le tribunal de première instance de Constanța le chirurgien-dentiste A.M. exerçant en cabinet privé. Elle demandait qu’il fût condamné à lui verser 8
000 euros pour dommages matériel et moral en raison de traitements défectueux qu’il avait, selon elle, effectués dans sa bouche. Elle indiquait qu’en 2001 ce dentiste lui avait installé une prothèse fixe sur le maxillaire et une autre sur la mandibule, et que, l’une des prothèses s’étant décollée, elle s’était rendue à ce même cabinet dentaire pour la faire resceller, et ce à plusieurs reprises. Son visage aurait fini par être marqué par une asymétrie et une modification du système osseux de son maxillaire. En 2008, elle aurait alors demandé au même praticien de remédier aux déficiences de ses travaux antérieurs. Le dentiste lui aurait proposé un nouveau traitement, l’assurant de sa réussite du point de vue technique et esthétique. Elle aurait accepté. Ce traitement – portant à la fois sur le maxillaire et sur la mandibule – aurait été finalisé en 2009 et lui aurait coûté 3
000 euros. Néanmoins, peu de temps après la cimentation définitive des nouvelles prothèses, celles-ci se seraient décollées et un problème inflammatoire serait apparu, ce qui aurait rendu impossible toute mastication. Un oto-rhino-laryngologiste aurait prescrit des antibiotiques.
La requérante indiquait également que cette situation lui avait porté gravement préjudice, car, travaillant sur un bateau de croisière, elle aurait dû démissionner avant le terme de son engagement pour chercher à remédier à ses problèmes dentaires.
Elle déclarait en outre qu’elle avait rendu à A.M. la prothèse qu’il lui aurait posée et qui se serait décollée, qu’elle lui avait demandé de choisir un autre type de traitement, ce qu’il aurait refusé, se bornant selon la requérante à lui proposer de refaire la même chose.
Enfin, elle précisait qu’elle avait beaucoup de difficultés à se nourrir et à parler, qu’elle était empêchée, depuis de nombreuses années, de mener une vie normale et que de nouveaux travaux dentaires impliqueraient des coûts très élevés pour son budget et beaucoup de souffrance supplémentaire.
4.
Sur demande du tribunal, l’institut médicolégal départemental de Constanța examina la requérante et rendit, le 8 mars 2011, un rapport d’expertise. Après une description et une analyse détaillées, il concluait que la variante de traitement choisie pour la mandibule de la requérante était inappropriée compte tenu du nombre de dents restant, de leur disposition et de leur état parodontal. Il ajoutait que la prothèse réalisée sur le maxillaire de la requérante n’était pas adaptée du point de vue axial, transversal et marginal, et qu’elle était ainsi à l’origine de différents types de troubles fonctionnels (masticatoires, phonétiques et physionomiques). Ce rapport fut envoyé par le tribunal pour contrôle et avis à l’institut national de médecine légale Mina Minovici («
l’institut national
»).
5.
Le 27 avril 2011, se fondant sur les documents que le tribunal lui avait fournis et sans examiner la requérante, l’institut national approuva partiellement les constats du rapport établi par l’institut médicolégal départemental de Constanța. Il indiqua que la prothèse fixe installée dans la mandibule de la requérante était une solution contre-indiquée, qui présentait à son avis des chances minimes d’intégration fonctionnelle et esthétique. Il souligna que la solution optimale aurait été la pose d’une prothèse mobile et que la patiente l’avait refusée, circonstance que le tribunal devait selon lui élucider. Il ajouta que l’échec de la prothèse mandibulaire avait été accentué par le maintien prolongé de la cimentation provisoire. Il conclut qu’il n’y avait pas eu d’erreur dans l’assistance médicale fournie à l’intéressée par le stomatologue mis en cause. Il indiqua cependant qu’il incombait au Collège des médecins stomatologues d’évaluer si les normes éthiques et déontologiques avaient été respectées par A.M.
6.
À une date non précisée, le tribunal entendit l’infirmière P.C., employée par le dentiste A.M. Celle-ci indiqua qu’elle avait entendu le dentiste proposer à la requérante une prothèse mobile pour sa mandibule, ce que la patiente aurait refusé. La requérante contesta cette déclaration devant le tribunal, indiquant que le dentiste lui avait simplement suggéré la possibilité d’une prothèse mobile tout en lui conseillant la mise en place d’une prothèse fixe, qu’il aurait considérée comme plus adaptée étant donné son âge.
7.
Par un jugement du 6 juin 2012, le tribunal rejeta l’action de la requérante au motif que les conditions de la responsabilité civile délictuelle de la défenderesse n’étaient pas réunies dès lors que la requérante n’aurait pas prouvé que le chirurgien-dentiste A.M. avait commis une faute de nature médicale. Le tribunal indiqua en outre qu’il ressortait du témoignage de l’infirmière P.C. que l’intéressée avait refusé la mise en place d’une prothèse mobile qui constituait, de l’avis de l’institut national, la solution optimale (paragraphe 6 ci-dessus). Il releva en outre que, entre décembre 2008 et avril 2009, la prothèse n’avait pas été cimentée définitivement du fait de la requérante elle-même, qui n’aurait pas payé au praticien le coût total des nouveaux travaux.
8.
Ce jugement fut confirmé, sur recours de la requérante, par un arrêt définitif du tribunal départemental de Constanța du 28 février 2013. Le tribunal rendit cette décision sur la base des mêmes éléments de preuve que ceux administrés par le tribunal de première instance.
9.
La requérante indique qu’elle continue de subir, à ce jour, les différents types de troubles fonctionnels (masticatoires, phonétiques et physionomiques) dont l’existence aurait été confirmée par le rapport de l’institut médicolégal départemental de Constanța. Elle soutient que cela affecte sa vie privée et professionnelle. Elle mentionne des déficiences physiques – notamment une asymétrie du visage – qui la rendraient peu agréable à regarder et l’empêcheraient d’exercer la profession qui serait la sienne d’assistante des ventes sur les bateaux de croisière.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
10.
Le cadre législatif national (notamment l’ordonnance du gouvernement n
o
1/2000 sur l’organisation et le fonctionnement des institutions spécialisées en matière de médecine légale) confère aux instituts médicolégaux – qui sont des institutions exclusivement publiques limitativement énumérées par la loi – la compétence exclusive pour établir des constats, réaliser des expertises ou rendre des avis médicolégaux pouvant servir de preuve devant les juridictions nationales en vue de la manifestation de la vérité dans les affaires d’atteinte à la vie, à l’intégrité corporelle ou à la santé des personnes. Les organes judiciaires qui souhaitent faire établir un constat ou réaliser une expertise médicolégale sur une personne en vie ou sur un cadavre doivent adresser une demande écrite à l’établissement médicolégal territorialement compétent.
11.
L’institut national de médecine légale Mina Minovici de Bucarest est l’autorité suprême en matière d’expertise médicolégale. Il a pour mission de rendre des avis scientifiques sur et de contrôler, à la demande des autorités judiciaires, les conclusions figurant dans les rapports médicolégaux réalisés par les autres établissements locaux hiérarchiquement inférieurs compétents au regard de la loi pour établir des constats, pratiquer des expertises et rendre des avis médicolégaux. Il n’entre pas dans les attributions de cet institut de se transporter sur les lieux et d’examiner les personnes concernées. Dès lors qu’il a délivré un avis, les organes judiciaires ne peuvent plus demander aux instituts qui lui sont hiérarchiquement inférieurs de réaliser d’autres expertises médicolégales, à moins que des éléments nouveaux d’ordre médical ou résultant de l’enquête ne soient apparus après qu’il a donné son avis, auquel cas la réalisation de la nouvelle expertise lui incombe.
12.
Une présentation plus extensive du droit et de la pratique internes pertinents en matière d’expertise médicolégale figure aux paragraphes 41-54 de l’arrêt
Eugenia Lazăr c. Roumanie
(n
o
32146/05, 16 février 2010).
13.
En matière de consentement, le code de déontologie du chirurgien
‑
dentiste du 25 juin 2005 prévoyait, à l’article 12, que le praticien devait recueillir le consentement du patient pour tout acte de diagnostic et de traitement
; si les travaux prévus impliquaient un risque élevé, le consentement devait être recueilli par écrit
; le chirurgien-dentiste devait s’abstenir d’exposer le patient à un risque injustifié sans l’avoir préalablement informé et sans avoir obtenu son consentement
; aucune intervention susceptible de mutiler un patient ne pouvait être pratiquée en l’absence d’une raison médicale très sérieuse et sans que le patient eût été informé et son avis recueilli. Ces dispositions ont été abrogées et remplacées, le 15 mai 2010, par l’article 11 du nouveau code de déontologie du chirurgien-dentiste. Cette disposition prévoit que «
le médecin est obligé de demander le consentement éclairé du patient pour les actes médicaux et le plan de traitement
», sans pour autant imposer d’obligation formelle en la matière. L’article 21 du nouveau code énonce que le chirurgien-dentiste ne doit pas exposer le patient à un risque thérapeutique injustifié. Par ailleurs, la loi n
o
95/2006 relative à la santé exige que les professionnels de la santé recueillent le consentement éclairé de leurs patients.
GRIEF
14.
Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante dénonce une méconnaissance de son droit au respect de sa vie privée compte tenu de l’impossibilité qui lui aurait été faite d’obtenir la reconnaissance – et la réparation – de l’atteinte grave à son intégrité physique qu’elle estime avoir subie en raison du traitement dentaire réalisé par un professionnel de la santé. Elle soutient que, bien qu’ayant eu, de façon formelle, un accès à la justice pour réclamer des dommages-intérêts pour les différents types de troubles fonctionnels (masticatoires, phonétiques et physionomiques) dont elle aurait été victime et dont l’existence aurait été confirmée par le rapport de l’institut médicolégal départemental de Constanța, le système judiciaire roumain s’est révélé inefficace pour sanctionner le professionnel de la santé responsable des atteintes alléguées. Elle ajoute que ce dernier ne l’avait pas informée des conséquences possibles de l’intervention médicale qu’il aurait effectuée sur elle et qu’il ne peut donc être vu comme ayant recueilli son consentement éclairé.
Y a-t-il eu violation du droit de la requérante au respect de sa vie privée, au sens de l’article 8 de la Convention, eu égard notamment aux obligations positives inhérentes à un respect effectif du droit garanti par cette disposition (voir,
mutatis mutandis
, parmi d’autres,
Roche c. Royaume-Uni
[GC], n
o
McGinley et Egan c.
Royaume
‑
Uni
, 9 juin 1998, §
101,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
III,
V.C. c.
Slovaquie
, n
o
18968/07, §§ 140, 141 et 145, CEDH 2011 et
Vilnes et autres c. Norvège
, n
os
52806/09 et 22703/10, § 235, 5 décembre 2013)
?