ZHU c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 62293/12 Liangchun ZHU împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 martie 2014 într-un comitet compus din András Sajó, președinte, Helen Keller, Egidijus Kūris, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 28 septembrie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Liangchun Zhu, este un resortisant chinez născut în 1969 și rezident în Torino. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Massimo Pastore, avocat la Torino. Guvernul italian ( Spatafora, precum și de co-agentul său, domnul P. Acardo. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Decizia de expulzare a reclamantului și reținerea acestuia În ultimii 15 ani, reclamantul, căsătorit cu un cetățean chinez, a locuit în Italia, fiind tată a doi copii care aveau 17 ani și, respectiv, 6 luni la locul faptei. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de deținere a unui permis de ședere. Această cerere a fost respinsă pe motiv că reclamantul a fost condamnat în 2002 pentru furt și port ilegal de arme. Printr-un decret din 14 august 2012, președintele regiunii Valle d În special, Tribunalul a precizat că, fără un permis de ședere legal, nu avea un domiciliu fix, că acesta furnizase în mod repetat autorităților informații false cu privire la identitatea sa, că nu dispunea de resurse financiare legale și că nu erau îndeplinite condițiile de deținere a unui permis de ședere din motive umanitare. Președintele a indicat, de asemenea, că, la 12 ianuarie 2010, comisarul de poliție dl Aosta a ordonat reclamantului să părăsească teritoriul în termen de cinci zile și că reclamantul nu a executat această decizie. În aceeași zi, comisarul de poliție a ordonat reținerea reclamantului în centrul de identificare și de reținere La data de 31 august 2012, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de pace a lui Torino în vederea expulzării. noiembrie 1993 și că aceasta din urmă era rezidentă în Italia și avea un permis de ședere. El a contestat, de asemenea, declarația președintelui Regiunii Valle d Printr-o decizie din 11 octombrie 2012, această acțiune a fost declarată inadmisibilă din cauza faptului că nu a fost pronunțată în condițiile de formă prevăzute de lege. Între timp, la cererea comisarului de poliție din Torino, la 12 septembrie 2012, judecătorul de pace din Torino a prelungit reținerea reclamantului cu 30 de zile. Procedura în fața Tribunalului pentru copii și a Tribunalului de apel din Milano prin intermediul unei acțiuni în litigiu introduse la 12 septembrie 2012 în fața Tribunalului pentru copii din Milano, reclamantul a indicat că era căsătorit și tatăl a doi copii minori. Având în vedere consecințele pe care le-ar putea avea separarea de familie din punct de vedere afectiv, educativ și financiar, în special pentru fiul său cel mai mic, reclamantul a solicitat să rămână în Italia pentru o perioadă minimă de doi ani. Între timp, în urma cererii de punere în aplicare a articolului 39 din Regulamentul Curții formulată de reclamant la 28 septembrie 2012, Curtea a solicitat guvernului să nu deporteze acesta înainte de desfășurarea acestei ședințe. La 11 octombrie 2012, instanța a respins acțiunea reclamantului. Prin hotărârea depusă la 21 decembrie 2012, instanța de apel a dat dreptul la cererea reclamantului și-a autorizat permanent pe teritoriul național pentru o perioadă de doi ani. Curtea a luat în considerare în special vârsta copiilor și faptul că întreaga familie nu ar fi putut să se transfere cu ușurință în China ; Comisia a considerat, de asemenea, că soția reclamantului era titularul unui permis de ședere și că reclamantul avea un loc de muncă în croitorie. GRIEF Reclamantul se plânge de faptul că executarea de către persoana care a făcut obiectul procedurii de expulzare ar implica încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie din cauza legăturilor sale familiale în Italia. În acest sens, acesta face referire la art. 8 din Convenție. Prin scrisoarea din 3 ianuarie 2013, guvernul a solicitat Curții să șteargă cererea de rol, având în vedere faptul că reclamantul a obținut autorizația de a rămâne pe teritoriul național pentru o perioadă de doi ani. La 5 februarie 2013, Curtea a transmis această scrisoare părții solicitante solicitându-i să își prezinte eventualele observații înainte de 25 februarie 2013. Reclamantul nu a dat curs acestei comunicări. Printr-o scrisoare trimisă cu confirmare de primire la 19 decembrie 2013, Curtea a solicitat din nou reclamantului să își prezinte eventualele observații. În acest scop, Comisia a stabilit un termen până la 15 ianuarie 2014 și l-a informat pe reclamant că, în lipsa unui răspuns din partea sa în termenul stabilit, aceaceasta ar putea concluziona că acesta nu mai are niciun interes în menținerea cererii sale și ar putea decide să o elimine din rol. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu mai intenționează să își mențină pledoaria și subliniază că nu se mai justifică continuarea examinării acesteia în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se ridice măsura provizorie prevăzută la art. 39 din Regulamentul Curții și să se elimine cauza rolului. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să elimine cererea de rol. Stanley Naismith András Sajó Premier

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

62293/12

Liangchun ZHU

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 4 mars 2014 en un comité composé de

:

András Sajó,

président,

Helen Keller,

Egidijus Kūris,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 28 septembre 2012,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Liangchun Zhu, est un ressortissant chinois né en 1969 et résidant à Turin. Il a été représenté devant la Cour par M

e

Massimo

Pastore, avocat à Turin.

Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E.

Spatafora, ainsi que par son coagent, M

me

P. Accardo.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

La décision d’expulsion du requérant et sa rétention

Résidant en Italie depuis quinze ans, le requérant, marié à une ressortissant chinoise, est père de deux enfants lesquels, à l’époque des faits de l’affaire, étaient âgés de dix-sept ans et six mois respectivement.

À une date non précisée, le requérant introduisit une demande d’obtention d’un permis de séjour. Cette demande fut rejetée au motif que le requérant avait été condamné en 2002 pour vol et port illégal d’armes.

Par un arrêté du 14 août 2012, le Président de la Région Valle d’Aoste ordonna l’expulsion du requérant. Il releva notamment que celui-ci, dépourvu d’un permis de séjour régulier, n’avait pas de domicile fixe, qu’il avait fourni à plusieurs reprises des fausses informations aux autorités concernant son identité, qu’il ne disposait pas de ressources financières licites et que les conditions d’obtention d’un permis de séjour pour des raisons humanitaires n’étaient pas remplies en l’espèce.

Le Président indiqua également que, le 12 janvier 2010, le commissaire de police d’Aoste avait ordonné au requérant de quitter le territoire dans un délai de cinq jours et que le requérant n’avait toutefois pas exécuté cette décision.

Le même jour, le commissaire de police ordonna la rétention du requérant dans le centre d’identification et d’expulsion «

Brunelleschi

» de Turin en vue de son expulsion.

2.

Le recours entamé par le requérant devant le juge de paix d’Aoste

Le 31 août 2012, le requérant entama un recours devant le juge de paix d’Aoste afin d’obtenir l’annulation de l’arrêté d’expulsion du 14 août 2012.

Il fit valoir être marié à une ressortissante chinoise depuis le 22

novembre 1993 et que cette dernière était résidante en Italie et munie d’un permis de séjour. Il contesta aussi l’affirmation du Président de la Région Valle d’Aoste selon laquelle il n’avait pas de domicile fixe. Il releva à cet effet qu’il était «

hébergé

» (

ospitato

) chez sa conjointe. Il fit valoir enfin que son deuxième fils avait moins de six mois.

Par une décision du 11 octobre 2012, ce recours fut déclaré irrecevable en raison de ce qu’il n’avait pas été signifié selon les conditions de forme prévues par la loi.

Entre-temps, à la demande du commissaire de police de Turin, le 12

septembre 2012, le juge de paix de Turin prorogea la rétention du requérant de trente jours.

3.

La procédure en référé devant le tribunal des enfants et la cour d’appel de Milan

Par un recours en référé introduit le 12 septembre 2012 devant le tribunal des enfants de Milan, le requérant indiqua être marié et père de deux enfants mineurs. En raison des conséquences que sa séparation de la famille pouvait entraîner sur le plan affectif, éducatif et financier, tout particulièrement pour son plus jeune fils, le requérant demanda de pouvoir rester en Italie pour une période minimale de deux ans.

Une audience fut fixée au 11 octobre 2012.

Entre-temps, à la suite de la demande d’application de l’article 39 du Règlement de la Cour introduite par le requérant, le 28 septembre 2012, la Cour demanda au Gouvernement de ne pas expulser celui-ci avant la tenue de cette audience.

Le 11 octobre 2012, le tribunal rejeta le recours du requérant. Ce dernier interjeta appel.

Par un arrêt déposé le 21 décembre 2012, la cour d’appel fit droit à la demande du requérant et autorisa sa permanence sur le territoire national pour une période de deux ans. La cour tint compte notamment de l’âge des enfants et du fait que l’ensemble de la famille n’aurait pas pu facilement se transférer en Chine

; elle considéra aussi que l’épouse du requérant était titulaire d’un permis de séjour et que le requérant avait un travail dans la couture.

GRIEF

Le requérant se plaint du fait que l’exécution de l’arrêté d’expulsion dont il a fait l’objet comporterait la violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale en raison de ses attaches familiales en Italie. Il invoque à ce titre l’article 8 de la Convention.

EN DROIT

Par un courrier du 3 janvier 2013, le Gouvernement demanda à la Cour de rayer la requête du rôle compte tenu de ce que le requérant avait obtenu l’autorisation à rester sur le territoire nationale pour une période de deux ans.

Le 5 février 2013, la Cour transmit ce courrier à la partie requérante en lui demandant de présenter ses observations éventuelles avant le 25

février

Par un courrier envoyé avec accusé de réception le 19 décembre 2013, la Cour demanda à nouveau au requérant de présenter ses observations éventuelles. Elle fixa à cet effet un délai au 15 janvier 2014 et informa le requérant que, en l’absence de réponse de sa part dans le délai imparti, elle pourrait conclure que celui-ci n’a plus intérêt au maintien de sa requête et décider de rayer celle-ci du rôle.

Le requérant ne donna pas suite à cette communication non plus. La Cour considère donc que le requérant n’entend plus maintenir sa requête et relève qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de celle-ci au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.

Il y a donc lieu de lever la mesure provisoire de l’article 39 du Règlement de la Cour et de rayer l’affaire du rôle.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle.

Stanley Naismith

András Sajó

Greffier

Président