CtEDO 06.03.2014 Auto

SINDICATUL PRO ASISTENȚĂ SOCIALĂ c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.03.2014
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SINDICATUL PRO ASISTENȚĂ SOCIALĂ c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)
HUDOC · oficial

Secțiunea a treia Cerere nr. 2456/13 SINDICATUL PRO ASISTENȚE SOCIALĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 martie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Santiago Quesada; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 aprilie 2013, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamantul este un sindicat profesional de drept român care are ca obiect apărarea intereselor asistenților materni ai Departamentului de la Timiș. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C.A. Marcu, președintele său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Persoanele care doresc să exercite profesia de asistent matern trebuie să se supună unei proceduri de evaluare prevăzute de către guvern nr. 679/2003, la sfârșitul căreia conducerea departamentală de protecție a copilului (denumită în continuare "direcția departamentului de protecție a copilului"). În acest caz, ei încheie un contract de muncă cu conducerea, pe baza căruia găzduiesc unul sau mai mulți copii la domiciliu. 679/2003 precizează că asistentul matern trebuie să asigure continuitatea serviciului pentru copiii plasați, inclusiv în timpul concediilor, cu excepția cazului în care conducerea permite separarea temporară. Membrii sindicatului solicitant au încheiat astfel de contracte cu conducerea. Y au fost specificate drepturile și obligațiile părților, precum și conținutul articolului 10 alineatul (1) litera (f) menționat anterior. În mai 2011, sindicatul, în numele membrilor săi, a introdus o acțiune împotriva autorităților locale și a conducerii, solicitând în principal condamnarea acesteia din urmă să plătească membrilor sindicatului o despăgubire compensatorie. El a prezentat că, prin impunerea unei obligații de continuitate a serviciului pentru asistenții materni, conducerea i-a privat de dreptul la perioade minime de concediu și de odihnă. Sindicatul a considerat că, pe lângă alte categorii profesionale supuse unor constrângeri de serviciu, asistenții materni trebuiau să primească o indemnizație pentru concediile și zilele legale de care nu au putut beneficia. Părțile pârâte și-au exprimat obiecția față de acțiune, obiectând, printre altele, că continuitatea serviciului impus asistenților materni era o obligație specifică pentru plasarea în familie, în cazul în care se presupunea că copilul aflat în poziție ar trebui să fie pe deplin integrat în familia gazdă și tratat în mod egal cu ceilalți membri ai familiei. Prin hotărârea din 25 noiembrie 2011, tribunalul județean din Timiș a respins acțiunea. Instanța a considerat că obligația de a include copilul aflat în familia celui care are un asistent matern și de a-l trata în mod egal cu ceilalți membri ai familiei sale presupunea că concediul trebuia să fie acordat împreună cu copilul, cu excepția cazului în care conducerea dispunea în mod expres de permisiunea expresă. Întrucât această obligație era inerentă serviciului, instanța a constatat că nu exista nicio dispoziție legislativă care să deschidă dreptul la o indemnizație compensatorie. În plus, instanța nota că membrii sindicatului nu au urmat procedura prevăzută de 679/2003 și nr. Reclamantul a formulat un recurs (recursuri . Se consideră că art. 10 alin. (1) lit. (f) din lit. (f) nu 679/2003 a fost contrar Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. 11. Reclamantul a afirmat că această directivă stabilește o perioadă minimă de repaus zilnic, de repaus săptămânal și de concediu anual ; sau, în opinia sa, în cazul de față, obligația de a asigura continuitatea serviciului golea aceste standarde de orice amploare. El a solicitat în acest sens ca Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare În sensul directivei menționate anterior. 12. Prin hotărârea din 2 octombrie 2012, Curtea a Uniunii Europene a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În temeiul jurisprudenței Curții de Justiție, instanțele ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de a introduce o cale de atac beneficiază de aceeași putere de apreciere ca orice altă instanță națională în ceea ce privește punctul de a stabili dacă este necesară o decizie privind un punct de drept al Uniunii pentru a le permite acestora să ia o decizie. 13. În continuare, instanța de apel a menționat că Directiva 2003/88/CE nu se aplica anumitor activități menționate în art. 2 din Directiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare a măsurilor de promovare a îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. În cele din urmă, Comisia a constatat că art. 2 din această ultimă directivă a precizat că nu era aplicabil atunci când particularitățile inerente anumitor activități specifice în funcția publică salonia au opus în mod obligatoriu. 14. Or, instanța de apel apreciază că, prin rolul care le-a fost încredințat de către 679/2003 (și anume, protecția minorilor aflați într-o familie gazdă), asistenții materni au desfășurat o activitate specifică în cadrul funcției publice care, din cauza caracterului său deosebit, era obligatorie în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Directivelor 2003/88/CE și 89/391/CEE. Întrucât asistenții maternali erau astfel excluși din domeniul de aplicare al acestor directive, instanța de apel a considerat că întrebarea preliminară formulată de reclamant nu era relevantă și a refuzat să o adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene 15. Printr-o hotărâre definitivă din 9 octombrie 2012, Curtea de apel a respins recursul reclamantului și a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Dreptul Uniunii Europene relevant 16. Textele și jurisprudența referitoare la procedura de trimitere preliminară la Curtea a Uniunii Europene sunt expuse în Hotărârea Ullens de Schooten și Rezabek c. Belgia 3989/07 și 38353/07, § 33-34, 20 September 2011) și Decizia Krikorian c. Franța , nr. 6459/07, § 18 și 19, 26 noiembrie 2013). 17. Articolele 1, 2 și 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru sunt astfel formulate art. 1 Obiect și domeniu de aplicare Prezenta directivă stabilește cerințele minime de securitate și sănătate în materie de organizare a timpului de lucru. Prezenta directivă se aplică perioadelor minime de odihnă zilnică, de odihnă săptămânală și de concediu anual, precum și perioadei de pauză și duratei maxime săptămânale de lucru; și în anumite aspecte ale muncii de noapte, ale muncii postate și ale ritmului de lucru. Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul art. 2 din Directiva 89/391/CEE, fără a aduce atingere art. 14, 17, 18 și 19 din prezenta directivă. Fără a aduce atingere articolului 2 alineatul (8), prezenta directivă nu se aplică navigatorilor, astfel cum sunt definiți în Directiva 1999/63/CE. Dispozițiile Directivei 89/391/CEE se aplică pe deplin materialelor menționate la alineatul (2), fără a aduce atingere dispozițiilor mai restrictive și/sau specifice cuprinse în prezenta directivă. În sensul prezentei directive, prin "timp de lucru" se înțelege: orice perioadă în cursul căreia lucrătorul este la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și în exercitarea activității sau funcțiilor sale, în conformitate cu legislația și/sau practicile naționale: orice perioadă care nu este timp de lucru : orice perioadă de cel puțin șapte ore, astfel cum este definită de legislația națională, care cuprinde, în orice caz, intervalul între 24 de ore și 5 ore (...) : faptul că lucrătorii dispun de perioade de odihnă regulate, a căror durată este exprimată în unități de timp și care sunt suficient de lungi și de continue pentru a evita rănirea sau rănirea colegilor lor sau a altor persoane și pentru a nu le afecta sănătatea, pe termen scurt sau mai lung, ca urmare a oboselii sau a altor ritmuri de muncă neregulate. art. 7 Concediul anual Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că oricărui lucrător i se acordă un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, în conformitate cu condițiile prevăzute de legislațiile și/sau practicile naționale. Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care se încheie un raport de muncă. 18.L .2 din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare a măsurilor de promovare a îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă este astfel formulată art. 2 Domeniul de aplicare Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice (activități industriale, agricole, comerciale, administrative, de servicii, educative, culturale, de agrement etc.). Prezenta directivă nu se aplică în cazul în care particularitățile inerente anumitor activități specifice în funcția publică, de exemplu în forțele armate sau polițienești, sau anumitor activități specifice în serviciile de protecție civilă se opun în mod obligatoriu. În acest caz, este necesar să se asigure că securitatea și sănătatea lucrătorilor sunt asigurate, în măsura posibilului, având în vedere obiectivele prezentei directive. GRIEF 19. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de refuzul Curții de Justiție a Uniunii Europene de a adresa o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene. 20. Pe marginea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție, reclamantul se plânge de respingerea acțiunii sale și consideră că instanțele interne au interpretat greșit dreptul intern și dreptul Uniunii. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de discriminare față de membrii săi, în raport cu asistenții materni care desfășoară activități în alte părți ale Convenției, care ar fi obținut, ei, recunoașterea judiciară a dreptului lor la o despăgubire. Recurentul reproșează Curții de Justiție că nu a adresat Curții de Justiție o întrebare preliminară. El consideră că dreptul Uniunii este aplicabil asistenților materni și contestă concluzia la care a ajuns instanța de judecată, și anume că sunt excluși de la beneficiul garanțiilor prevăzute de Directiva 2003/88/CE. 1 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt astfel redactate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reamintește principiile 22. Principiile generale care permit să se evalueze dacă refuzul instanțelor interne de a da curs unei cereri de trimitere preliminară este conform cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție au fost rezumate în hotărârea Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior și, mai recent, în Decizia Krikorian, citată anterior 23. Din această jurisprudență reiese că acest lucru este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțe și instanțe, că acesta se referă la interpretarea și aplicarea legislației naționale, dacă este cazul în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curții limitat la verificarea compatibilității cu convenția efectelor deciziilor lor (a se vedea mutatis mutandis Waite și Kennedy c. Germania [GC], n 26083/94, § 54, CEDH 1999 Strreletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], n 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 49, CEDH 2001-II și Bosforus Hava Yollar Convenția nu garantează, ca atare, că o cauză este trimisă cu titlu preliminar de către instanța internă în fața unei alte instanțe, indiferent dacă este națională sau supranațională (a se vedea în special Coëme și alții c. Belgia, n 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 114, CEDH 2000-VII 25). Cu toate acestea, în anumite circumstanțe, Curtea nu este de părere că, atunci când există un mecanism de trimitere preliminară, refuzul unui judecător intern de a adresa o întrebare preliminară poate, în anumite circumstanțe, să afecteze echitatea procedurii, indiferent dacă instanța competentă să se pronunțe cu titlu preliminar este internă sau din cadrul Uniunii; se face acest lucru atunci când acest refuz se dovedește arbitrar (Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, punctul 59 și jurisprudența citată). 26. În cadrul specific al trimiterii preliminare prevăzute la al treilea paragraf din art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, aceasta înseamnă că instanțele naționale ale căror decizii nu sunt susceptibile de a face obiectul unei acțiuni judiciare de drept intern care refuză să sesizeze Curtea cu titlu preliminar cu privire la o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene în fața acestora sunt obligate să motiveze refuzul lor în lumina excepțiilor prevăzute de jurisprudența Curții de Justiție. Prin urmare, acestea trebuie să indice motivele pentru care consideră că întrebarea nu este relevantă sau că dispoziția de drept a Uniunii Europene în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene este impusă cu o astfel de dovadă că aceasta nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile ( Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, § 62, Ferreira Santos Pardal c. Portugalia (dec.), n 30123/10, 4 septembrie 2012 și Stichting Mothers of Srebrenica și alții c. Țările de Jos (dec.) , n 65542/12, § 172, CEDH 2013). 27. În acest context al trimiterii preliminare la Curtea a Uniunii Europene, Curtea a amintit totuși, în Decizia Stichting Mothers of Srebrenica și altele Mai sus menționat (§ 174), că, dacă art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Pe de altă parte, Curtea reafirmă că nu este chemată să verifice dacă argumentele au fost tratate în mod corespunzător (a se vedea în special Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A n 288 și Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, §§ 81-82, CEDH 2004 I. Aplicarea în cazul de față 28. Curtea constată că, în sprijinul cererii sale de trimitere preliminară, recurentul invoca încălcarea legislației interne privind asistenții materni cu privire la perioadele minime de odihnă și de concediu 29. Curtea constată apoi că instanța de apel, care a fost ultima instanță națională pentru a cunoaște acest litigiu și, prin urmare, obligată în principiu să sesizeze Curtea a Uniunii Europene, a refuzat să sesizeze această instanță, considerând că problema invocată de reclamant nu era relevantă. 30. Curtea arată că, în acest scop, instanța de apel a examinat sarcinile atribuite asistenților materni de către autoritățile publice, precum și dreptul intern care reglementează profesia Prin urmare, Comisia a concluzionat că, având în vedere caracteristicile sale specifice, utilizarea asistenților maternali ar putea fi legată de activitățile specifice ale funcției publice excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2003/88/CE. 31. Curtea consideră că, prin cunoașterea directă a condițiilor și nevoilor locale în domeniul protecției copilului, instanțele interne sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța cu privire la natura juridică a ocupării forței de muncă a asistenților materni. 32. Curtea ia act de faptul că reclamantul contestă interpretarea făcută de instanța de apel a dispozițiilor privind domeniul de aplicare al Directivei 2003/88/CE, pe care o consideră greșită. Cu toate acestea, Curtea amintește că: aceasta acționează într-un domeniu care nu intră în competența sa (a se vedea Ullens de Schooten și Rezabek menționat anterior, § 66). Curtea constată că, prin răspunsul său la argumentele reclamantului și prin concluzia că motivul invocat de reclamant nu este relevant, Tribunalul a motivat suficient pe teren art. 6 din convenție refuzul său de a sesiza Curtea a Uniunii Europene cu privire la o cerere de trimitere preliminară. 34. În consecință, prezentul document este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la alte obiecții 35. Reclamantul invocă art. 6 alin. (1) și 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ; se plânge de interpretarea greșită a dreptului intern și a Uniunii de către instanțele interne, de încălcarea dreptului la respectarea bunurilor membrilor săi, de discriminare față de alți asistenți materni și de o divergență de jurisprudență a instanțelor interne. 36. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu arată nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție sau prin protocoalele sale. 37. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă