AFFAIRE COOPERATIVA DE CREDIT SĂTMĂREANA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

11.03.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Accès à un tribunal)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE COOPERATIVA DE CREDIT SĂTMĂREANA c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 32125/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 martie 2014 DEFINIF 11/06/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Cooperativa de Credit Satmareana c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 11 februarie 2014, Întocmirea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei, se află o hotărâre (n 32125/04) îndreptată împotriva României și a cărei bancă cooperativă de drept românesc, Cooperativa de Credit Satmêeana (adică reclamanta) a sesizat Curtea la 16 iulie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta a fost reprezentată de dl H. A. Ungur, avocat la Satu Mare. Guvernul român a fost reprezentat de co-agentul său, dl. Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 6 decembrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. La momentul respectiv, recurenta era o bancă cooperativă afiliată la tribuia centrală mai mică (mai bună) (mai bună) (mai bună) în conformitate cu normele legale în vigoare. Înainte de faliment, aceasta era reprezentată de Francisc Sichet, președintele consiliului de administrație, care își desfășura activitatea bancară la Satu Mare. În perioada 17-23 martie 2003, banca reclamantă a făcut obiectul unui control aprofundat al activității și viabilității sale, inițiat de Banca Națională a României ( 9 din 15 mai 2003, BNR a sancționat banca solicitantă pentru deficiențele grave constatate, prin retragerea autorizației sale de funcționare. Decizia a fost publicată la Monitor Oficial din 21 mai 2003 și a intrat imediat în vigoare. 12 din 6 mai 2003, Fondul Central a decis că, începând cu data publicării deciziei de retragere a autorizației de funcționare, banca solicitantă ar fi dizolvată și, prin urmare, ar fi inițiată o procedură de faliment împotriva sa. La 14 august 2003, această decizie a fost publicată către Monitor Oficial. Acțiune împotriva Deciziei nr. 9 a BNR la 26 mai 2003, reclamanta, reprezentată de dl Sichet și dl Ungur, a solicitat BNR să suspende executarea deciziei nr. 9, și, pe fond, să revină asupra deciziei sale. În iunie 2003, banca reclamantă a solicitat în rejudecare (ordonța președențiale). ) Curții Supreme de Justiție de suspendare a executării Deciziei nr. 9 a BNR în așteptarea la sfârșitul contestației sale la BNR. La 9 iulie 2003, Curtea Supremă a stabilit data la care a fost pronunțată. printr-o decizie nr. 16 din 23 iulie 2003, Consiliul de administrație al BNR, competent să cunoască cauza, a respins cererea reclamantei din 26 mai 2003. Se consideră că, în temeiul ordonanței privind cooperativele de credit și al Legii privind activitățile bancare, acțiunile împotriva deciziilor BNR nu au fost suspensive de executare. În ceea ce privește fondul cauzei, acesta concluzionează, după examinarea argumentelor recurentei, că aceasta nu a furnizat elemente susceptibile de a modifica concluziile controlului efectuat în martie 2003 12. La 31 iulie 2003, recurenta, reprezentată întotdeauna de dl Sichet și dl Ungur, a formulat un apel împotriva celor două decizii ale BNR. Prin hotărârea definitivă din 22 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă) a declarat recurs împotriva celor două decizii ale BNR inadmisibile, pe motiv că reclamanta nu avea calitatea de a fi în justiție (calitat procesual activ) În special, Curtea a constatat că banca solicitantă nu mai era reprezentată în mod valabil de fostul consiliu de administrație, toate atribuțiile acestui organism fiind transferate lichidatorului, având în vedere că procedura de faliment fusese deschisă împotriva reclamantei prin decizia nr. 12 din Fondul Central și că menționarea acestei proceduri, precum și a numirii unui administrator au fost făcute în Registrul Comerțului la 17 iunie 2003. În consecință, Comisia concluzionează că dl Sichet și dl Ungur nu aveau calitatea de a fi în justiție în numele băncii. Alte acțiuni împotriva deschiderii procedurii de faliment La 11 noiembrie 2003, banca reclamantă a solicitat BNR-ului să anuleze decizia nr. 12 adoptată de Fondul Central la 6 mai 2003, susținând că fondul central a inițiat procedura de faliment chiar înainte ca BNR să decidă retragerea autorizației de funcționare prin decizia nr. 9 din 15 mai 2003. La 27 noiembrie 2003, BNR a respins cererea în anulare 16. Prin urmare, la 12 ianuarie 2004, recurenta s-a ocupat de acțiunea în fața Înaltei Curți împotriva deciziei BNR. Părțile nu au informat Curtea cu privire la rezultatul acestei proceduri. Acțiune împotriva punerii în circulație a Registrului Comerțului Președintele fondului central a solicitat judecătorului delegat pe lângă Oficiul Comerțului ( În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. La 17 iunie 2003, judecătorul delegat a respins cererea băncii reclamante și a solicitat ca falimentul să fie înscris în Registrul comerțului și a menționat că, în conformitate cu legislația aplicabilă în acest domeniu, o acțiune împotriva deciziei BNR nu ar constitui automat o suspendare a executării acestei decizii. În măsura în care nici o instanță judecătorească nu a suspendat această executare, nu era necesar să se acorde dreptul la cererea recurentei; banca solicitantă a recurs la această decizie, solicitând în același timp suspendarea procedurii de faliment și refuzând la aceasta din urmă la 18 iunie 2003. Printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 2004, Curtea din Oradea a respins acțiunea formulată de banca solicitantă împotriva înscrierii falimentului său în Registrul Comerțului. Curtea de apel a amintit că competența sa se limita la verificarea existenței și a legalității actului și că aceasta nu a fost chemată să efectueze un control al temeiniciei și al legalității măsurii luate de actul în cauză. II. 200/2002 constituia, la momentul respectiv, cadrul legislativ aplicabil activității băncii solicitante. Această ordonanță era completată de Legea nr. 58/1998 privind activitățile bancare (în conformitate cu art. 3 și BNR-ul putea retrage autorizația de funcționare a unei bănci centrale, printre alte obligații, de a garanta datoria caselor afiliate (art. 7 din ordonanță). Cooperarea de credit ca sancțiune pentru acțiuni care încalcă cerințele din ordonanță (articolele 89 și 189 din ordonanță). Decizia BNR a fost notificată cooperativei și casieriei sale centrale și a fost publicată Monitorului Oficial și în două ziare naționale. Începând cu data intrării în vigoare a deciziei BNR, activitatea cooperativei trebuia să se limiteze la ceea ce era necesar exclusiv pentru lichidarea acesteia (art. 90). A fost posibil ca părțile interesate să facă recurs împotriva deciziei BNR în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 202 din ordonanță). Nici acțiunea în fața consiliului de administrație al BNR, nici apelul în fața Înaltei Curți de Justiție (art. 83 și art. 83 din Legea nr. 581998). Guvernul subliniază că, începând cu data de 14 august 2003, data publicării deciziei de inițiere a procedurii de faliment, banca solicitantă nu mai putea fi reprezentată de domnul Sichet. În plus, acesta nu a dovedit că a fost desemnat de consiliul de administrație sau de directorii băncii solicitante pentru a sesiza Curtea. 26. Curtea constată că prezenta cerere a fost introdusă de dl Sichet, fostul președinte al consiliului de administrație al băncii solicitante, în numele acesteia din urmă. Or, este adevărat că la data la care a fost introdusă cererea, domnule. Sichet nu mai reprezenta în mod legal banca care, în procedura de faliment, era reprezentată de lichidatorul său. 28. Curtea constată totuși că, atunci când a fost sesizată, banca solicitantă nu își pierduse complet personalitatea juridică. Astfel, conform legii în materie, în timpul procedurii de faliment, banca continua să existe ca societate în limita operațiunilor necesare pentru lichidarea acesteia (punctul 23 de mai sus). În această privință, Curtea a afirmat deja că, în cazul în care persoana în cauză este, în esență, trasă la răspundere de către o societate aflată în stare de lichidare a unui acces efectiv la o instanță pentru a se opune desemnării unui administrator provizoriu sau pentru a ataca o astfel de decizie, a spune că numai acest administrator are dreptul să o reprezinte pentru a sesiza organele convenției ar însemna să se facă dreptul individual de recurs prevăzut la art. 34 teoretic și iluzoriu ( Credit industrial c. Republica Cehă, nr. 29010/95, § 51, CEDO 2003 XI (extracturi)). Această concluzie este valabilă prin analogie în cazul în care principalul motiv invocat de reclamant se referă la faptul că un administrator a fost desemnat fără a fi avut într-adevăr posibilitatea de a contesta măsurile care au dus la această desemnare. 29. În consecință, Curtea consideră că, având în vedere natura specială a obiecțiunilor formulate, domnul Sichet, în calitate de fost președinte al consiliului de administrație al băncii, i s-a permis să introducă în mod valabil o cerere în numele acesteia. 30. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Pe de altă parte, aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Banca reclamantă se plânge de o deficiență de acces la o instanță pentru a contesta retragerea autorizației sale de funcționare. La art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Observațiile părților 32. Recurenta susține că Fondul Central a desemnat un lichidator chiar înainte ca BNR să își retragă autorizația de funcționare, ceea ce i-a permis accesul la o instanță iluzorie în toate acțiunile întreprinse împotriva celor două autorități, inclusiv în cel care vizează contestarea deciziei nr. Aceasta contestă, de asemenea, modul în care BNR și-a retras autorizația de funcționare. Guvernul susține că banca reclamantă a contestat în fața instanței cauzarea numirii lichidatorului, solicitând suspendarea cu titlu provizoriu a acestei măsuri, dar că aceasta a renunțat la cererea sa la 6 noiembrie 2003. Prin urmare, consideră că lipsa sa de diligență a permis constatarea lipsei de calitate pentru a fi judecată. Aprecierea Curții 34. Curtea subliniază, în primul rând, că decizia nr. 9 prin care BNR a retras autorizația de funcționare a băncii reclamante se află la baza procesului care a dus la lichidarea băncii. Prin luarea acestei decizii, BNR a acționat în calitate de autoritate administrativă de supraveghere. Or, Curtea amintește în această privință că atunci când o decizie luată de o autoritate administrativă cu privire la contestații care se referă la drepturi și obligații cu caracter civil care nu îndeplinesc în sine condițiile prevăzute la art. 6 din convenție; este necesar ca hotărârea să fie supusă controlului ulterior asupra unui organism judiciar de pe deplina jurisdicție mail care oferă garanțiile prevăzute de această dispoziție (Credit Industriel, citată anterior, § 68). Prin urmare, întrebarea care se pune în discuție este dacă banca reclamantă a avut acces la un organism judiciar de deplină instanță pentru a se plânge de această hotărâre. 35. Acțiunea făcută de banca reclamantă la 31 iulie 2003 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi putut oferi un astfel de acces. Or, prin respingerea acțiunii sale pe motiv că nu a avut calitatea de a fi în justiție, Înalta Curte a privat-o pe reclamantă de singurul motiv pe care îl avea la dispoziția sa pentru examinarea temeiniciei deciziei BNR. 36. În această privință, Curtea a afirmat deja că faptul că un solicitant ar fi putut utiliza căile de atac interne, dar numai pentru a fi declarat inadmisibil prin intermediul legii, nu îndeplinește în mod necesar cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1): trebuie să se constate că nivelul de acces acordat de legislația națională este suficient pentru a asigura în mod corespunzător dreptul intern dreptul la o instanță judecătorească, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică ( Yagtzilar și alții c. Grecia, nr 4727/98, § 22, 23 și 26, CEDH 2001 XII). 37. În acest caz, Curtea constată că legea nu prevede suspendarea executării automate a procedurii de lichidare în cursul litigiului referitor la o decizie a BNR. În plus, reclamanta a solicitat în mod repetat, inclusiv direct de la BNR (punctul 9 de mai sus) și prin intermediul unei proceduri în litigiu (punctul 10 de mai sus). În plus, aceasta a contestat în fața instanțelor toate măsurile luate de Fondul Central în executarea deciziei n 9 din BNR (punctele 14 și 17 de mai sus), dar nu au fost luate în considerare de Înalta Curte în hotărârea sa (punctul 13 de mai sus). 38. Curtea consideră că reclamanta a fost suficient de atentă în speță și că singurul fapt că, în cadrul unei proceduri adiacente, aceasta a renunțat la o cerere de suspendare a procedurii de lichidare nu este de natură să modifice această concluzie, cu atât mai mult cu cât nu se demonstrează că instanța de apel a fost competentă să se pronunțe asupra unei astfel de cereri (punctele 19 și 20 litera (c). Mai mult, Curtea constată că cererea în cauză, efectuată imediat după adoptarea deciziei nr. 9, nu a fost examinată de Curte înainte de încheierea acțiunii care vizează contestarea deciziei nr. 9 (punctul 10) de mai sus. Prin urmare, prin stabilirea datei de la inculpat la șase luni de la data depunerii cererii în Õ, în pofida caracterului urgent al unei astfel de demers, Înalta Curte a eliminat, în speță, eficacitatea acestei căi de atac. Din aceste motive, Curtea concluzionează că respingerea cererii recurentei pentru lipsă de calitate pentru a fi judecat a privat-o pe aceasta de un acces efectiv la o instanță pentru a se plânge de decizia BNR care îi aduce atingere și care se află la originea punerii sale în faliment. Cu privire la violarea dreptului său de a-și respecta bunurile, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 42. Guvernul contestă această teză. 43. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) din Convenție (punctul 40 de mai sus), Curtea consideră că nu este cazul să se ia în considerare dacă, în speță, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Faimblat c. România, nr. 23066/02, § 46, 13 ianuarie 2009). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 44. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 45. În formularul de cerere, domnul Sichet a solicitat 2 000 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza falimentului băncii reclamante. Curtea consideră că nu este necesar să-i acorde o sumă în acest sens. 46. Nu a fost prezentată nicio cerere de satisfacție echitabilă în numele recurentei. PE CES, CURȚIA, LA LUANIMITATE, declară cererea admisibilă afirmată că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată nu este necesar să se dea un răspuns la cererea de satisfacție echitabilă din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 martie 2014, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Marialena Tsirli Josep Casadevall adjunct președinte