Oțet împotriva României

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 14317/04) direcționată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, d. Emil Oțet ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 25 februarie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistența judiciară, a fost reprezentat de doamna avocată H. A. Matuschka, avocat în Reșița. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agența sa, doamna I. Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție din cauza, în special, a nerespectării principiului egalității armelor.

Pe 6 mai 2011, petiția a fost comunicată Guvernului. FAPTE

Prin ordonanță din 29 martie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată pentru învinuiri de evaziune fiscală (art. 13 din legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale) și fals intelectual (art. 289 din codul penal).

Prin sentință din 15 octombrie 2002, tribunalul de primă instanță din Reșița ("tribunalul de primă instanță") a achitat reclamantul de aceste două învinuiri. După ce a analizat rezultatele unei expertize contabile, judecătorii au concluzionat că faptele care stau la baza acuzațiilor reținute împotriva reclamantului nu erau dovedite. Tribunalul a constatat că niciun demers de constituire de parte civilă nu fusese formalizat de ministerul Finanțelor.

Parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță a formulat apel înaintea tribunalului județean din Caraș-Severin ("tribunalul județean").

Pe 9 aprilie 2003, grefa tribunalului județean a primit o cerere de constituire de parte civilă de la direcția generală a finanțelor publice din Caraș-Severin care intenționa să recupereze suma de 561.668.508 lei români (ROL), adică echivalentul a 15.000 euro (EUR). Această sumă reprezentat taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe venit, precum și "majorări aferente" în valoare de 333.518.611 ROL, adică echivalentul a 8.900 EUR. Această cerere a fost versată la dosar pe 10 aprilie 2003.

Reclamantul, asistat de avocatul său ales, a fost prezent la ședința din 14 aprilie 2003 a tribunalului județean. Avocatul său a solicitat tribunalului să respingă apelul parchetului pentru motivele detaliate în concluziile sale scrise. În final, reclamantul a declarat că este nevinovat și a solicitat și el tribunalului să respingă apelul parchetului.

Prin hotărâre din aceeași zi, tribunalul județean a admis apelul parchetului și a condamnat reclamantul la doi ani de închisoare cu executare pentru evaziune fiscală și fals intelectual. A exclus din examen expertiza contabilă analizată de instanța de primă instanță și a judecat că existau dovezi, și anume documente, care atestă activitatea infracțională a reclamantului. În plus, tribunalul a constatat că ministerul Finanțelor s-a constituit parte civilă și a condamnat reclamantul să verseze acestuia suma de 228.149.893 ROL, adică echivalentul a 6.075 EUR. Partea deciziei sale referitoare la prejudiciul material era redactată în felul următor: "(...) daunele și prejudiciile civile reprezintă prejudiciul efectiv cauzat, cu majorări aferente calculate de la data săvârșirii infracțiunii (ultimul act delictuos) până la plata integrală a sumei datorate."

Reclamantul a format un recurs în casație înaintea curții de apel din Timișoara ("curtea de apel"). A denunțat absența unor dovezi care să confirme teza vinovăției sale și faptul că tribunalul județean a exclus din analiză expertiza contabilă efectuată în cauză. Cu privire la acțiunea civilă, s-a plâns de ilegalitatea condamnării sale la repararea prejudiciului material în absența, după opinia sa, a unei cereri de constituire de parte civilă formalizate de ministerul Finanțelor în termenul impus de codul de procedură penală (CPP). A adăugat că, printr-o decizie nr. 80 din 20 mai 1999, Curtea Constituțională a declarat neconstitutionale dispozițiile acelui cod care permiteau exercitarea din oficiu a acțiunii civile atunci când partea prejudiciată este o entitate de interes public (§17 mai jos).

Pe 12 septembrie 2003, reclamantul a versați la dosar concluzii scrise. A susținut în special că tribunalul județean nu a solicitat părților să discute (nu a pus în discuția părților) cu privire la chestiunea constituirii de parte civilă care ar fi fost efectuată cu depășirea termenului și că nu i-a dat posibilitatea să-și exprime opoziția.

Prin hotărâre din 18 septembrie 2003, curtea de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat și a confirmat vinovăția acestuia pentru ambele infracțiuni sus-menționate. A judecat că existența prejudiciului material era dovedită de rezultatele expertizei contabile și că primii doi paragrafi ai articolului 17 din CPP fusesera declarați neconstitutionali după săvârșirea faptelor de reclamant.

Reclamantul a fost reprezentat în procedura recursului de un avocat ales.

Pe 6 ianuarie 2004, reclamantul a fost întîmpinat de ministerul Finanțelor să plătească o sumă totală de 287.817.455 ROL, adică aproximativ 7.100 EUR, corespunzând prejudiciului recunoscut ca fiind stabilit prin hotărârea din 14 aprilie 2003 a tribunalului județean din Caraș-Severin, precum și majorări de impozit aferente. Reclamantul susține că a fost nevoit să lichideze două din societățile sale și să vândă mai mulți bieni personali pentru a se achita de acea sumă.

Printr-o decizie nr. 586 din 1971, Curtea Supremă de Justiție a judecat că constituirea de parte civilă era posibilă chiar și după citirea ordonanței dacă inculpatul nu se opunea.

Printr-o decizie nr. 80/1999 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din 14 iunie 1999, Curtea Constituțională a declarat neconstitutionale primii doi paragrafi ai articolului 17 din CPP referitor la exercitarea din oficiu a acțiunii civile în cadrul unui proces penal, din cauza unei distincții injustificate între protecția proprietății publice și cea a proprietății private, contrară articolului 41, al doilea paragraf, din Constituție. PE FOND

Guvernul susține că art. 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil nici sub aspect penal nici sub aspect civil procedurii în cauză. Bazîndu-se pe jurisprudența Ferrazzini c. Italia ([MC], nr. 44759/98, CEDO 2001-VII), concluzionează că procedurile fiscale aparțin prerogativelor puterilor publice și scapă din sfera de aplicare a articolului 6 din Convenție. Cu privire la condamnarea reclamantului în cadrul acțiunii civile, consideră că aceasta aparține, de asemenea, dreptului public.

Mai precis, Guvernul susține că obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe venit nu este generală, categoriile de persoane supuse acestor obligații fiind precizate de codul fiscal. Cu privire la majorări, adaugă că acestea nu reprezintă o "învinuire penală" deoarece, la data faptelor, reprezentau 0,05% din suma principală pe lună. Consideră că cazul prezent se deosebește în acest fel de cazul Jussila c. Finlanda ([MC], nr. 73053/01, CEDO 2006-XIV) dat fiind că, în cauza de față, autoritățile fiscale nu ar fi calculat majorări. La acest titlu, precizează de fapt că legislația în vigoare la data faptelor permitea aplicarea unei majorări suplimentare de 10% din suma principală căreia reclamantul nu ar fi fost supus. Adaugă că interesatul a beneficiat de un eșalonare a datoriei sale pe care a putut să o plătească pe o perioadă cuprinsă între 15 aprilie 2004 și 13 martie 2009. Guvernul concluzionează că petiția este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

Reclamantul susține că art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil în cauză deoarece a fost condamnat să plătească daunele și prejudiciile civile cu majorări aferente până la plata integrală a sumei datorate. Indică că aceste majorări nu sunt nici obligații fiscale nici taxe prevăzute în bugetul statului și că, contrar argumentelor Guvernului, nu aparțin dreptului public.

Curtea reamintește că a examinat chestiunea aplicabilității articolului 6 din Convenție sub aspect penal la proceduri similare cu cele angajate împotriva reclamantului (Jussila, citat mai sus, §§ 29-38). A declarat astfel că nu este convinsă că trebuia să scape sancțiunile fiscale de garanțiile procedurale enunțate la art. 6 din Convenție pentru a prezerva eficacitatea sistemului fiscal nici că, de altfel, o asemenea demers putea fi în concordanță cu spiritul și scopul Convenției, luând în considerare importanța impozitului pentru buna funcționare a statului (ibidem, § 36). Curtea a, prin urmare, aplicat criteriile conținute în cazul Ezeh și Connors c. Regatul Unit ([MC], nr. 39665/98 și 40086/98, § 82, CEDO 2003-X): "82. (...) Important este mai întâi să se determine dacă textul sau textele care definesc infracțiunea incriminată aparțin, conform tehnicii juridice a statului pârât, dreptului penal, dreptului disciplinar sau ambelor. Se agita totuși de un simplu punct de plecare. Indicația pe care o furnizează nu are decât o valoare formală și relativă; trebuie examinată la lumina numitorului comun al legislațiilor respective ale diferitelor state contractante. Natura infracțiunii în sine reprezintă un element de apreciere cu o pondere mai mare (...) Nu se opresc totuși aici controlul Curții. Se ar dovedi în general iluzor dacă nu ar lua în considerare și gradul de severitate al sancțiunii pe care riscă să o sufere interesatul (...)"

Întoarcîndu-se spre faptele cauzei, Curtea constată, cu privire la primul criteriu, că majorarea de impozit infligată reclamantului nu aparținea dreptului penal român. Reamintește totuși că o asemenea considerație nu este decisivă (Jussila, citat mai sus, § 37, și Anghel c. România, nr. 28183/03, § 50, 4 octombrie 2007).

Cu privire la al doilea criteriu, care se referă la natura infracțiunii, Curtea a deja avut prilejul să afirme că majorări de impozit pot fi considerate ca fiind bazate pe dispozițiile juridice generale aplicabile tuturor contribuabililor (Jussila, citat mai sus, § 38, cu referințele conținute). Deci, Curtea consideră că trebuie respingă argumentul Guvernului conform căruia taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe venit se aplică doar unui grup determinat de persoane având un statut special: de fapt, reclamantul era supus acestui impozit ca și contribuabil și alegerea sa de a supune activitatea sa profesională regimului taxa pe valoarea adăugată nu modifica situația sa la acest privitor.

În plus, Curtea constată că, în ciuda argumentelor Guvernului mergind în sens opus, rezultă din hotărârea din 14 aprilie 2003 a tribunalului județean din Caraș-Severin că reclamantul a fost într-adevăr condamnat să plătească majorări de impozit (paragrafele 11 și 22 mai sus). Constată, în plus, că aceste majorări nu aveau drept scop repararea pecuniară a unui prejudiciu ci vizau în esență represiunea în scopul de a preveni reiterarea acțiunilor incriminate (§11 mai sus). Faptul că reclamantul ar fi putut, după cum susține Guvernul (§22 mai sus), să fie supus unor majorări mai mari nu poate conduce la o altă concluzie. Se poate deci concluziona că majorări inflictor erau bazate pe o normă urmărind un scop atât preventiv cât și represiv. Această considerație singură este suficientă pentru a conferi infracțiunii urmărite un caracter penal.

Cu privire în fine la al treilea criteriu, Curtea consideră că suma pe care reclamantul a fost obligat să o plătească nu poate fi calificată ca fiind modică.

Prin urmare, trebuie respingă excepția ridicată de Guvern.

Constatând că petiția nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond

Reclamantul susține că tribunalele interne nu au respectat principiile procesului echitabil, în special principiul egalității armelor. Reia că dispozițiile legale autorizând exercitarea din oficiu a acțiunii civile în beneficiul statului au fost declarate neconstitutionale. În plus, indică că, deși acțiunea civilă a fost exercitată în apel chiar înainte de ultima ședință a tribunalului județean din Caraș-Severin înainte de pronunțarea deciziei sale, acel tribunal nu l-a informat și nu i-a dat posibilitatea să se opună. Subliniază că curtea de apel din Timișoara a ignorat, în examinarea recursului său în casație, argumentele sale bazate pe imposibilitatea sa de a-și manifesta opoziția. Concluzionează că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.

Guvernul susține că practica internă autoriza tribunalele să cunoască de acțiuni civile formalizate după citirea ordonanței, cu condiția ca inculpatul să nu se opună. Indică că, în cauza de față, reclamantul, reprezentat de un avocat ales, ar fi trebuit să dovedească diligență și să consulte documentele versate la dosar: de fapt, interesatul nu s-ar fi opus constituirii de parte civilă la ședința din 14 aprilie 2003 înaintea tribunalului județean din Caraș-Severin. Guvernul adaugă că reclamantul a avut posibilitatea de a-și ridica argumentele în recurs. Concluzionează că art. 6 din Convenție nu a fost nerespectate în cauza de față.

Curtea reamintește că garanțiile referitoare la un proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părți în proces, de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului și de a o discuta (a se vedea, printre multe altele, Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, Göç c. Turcia [MC], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V, și Wyssenbach c. Elveția, nr. 50478/06, § 35, 22 octombrie 2013). În plus, reamintește că a judecat că efectul real al observațiilor avea puțin impact și că părții în litigiu trebuiau să aibă posibilitatea de a indica dacă considerau că un document cerea comentarii din partea lor. Consideră că aceasta are în special legătură cu încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se bazează, printre altele, pe asigurarea de a fi putut se exprima cu privire la orice piesă din dosar (Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, § 24, Culegere 1997-I, și Schaller-Bossert c. Elveția, nr. 41718/05, § 43, 28 octombrie 2010).

Îndoind-se spre faptele cauzei, Curtea subliniază înainte de toate că rezultatul procedurii trebuie să fie analizat ca fiind o decizie cu privire la caracterul bine-fondat al unei "învinuiri penale" direcționate împotriva reclamantului.

Curtea constată că, în cursul procedurii de primă instanță, tribunalul de primă instanță din Reșița a constatat că niciun demers de constituire de parte civilă nu fusese formalizat de ministerul Finanțelor (§7 mai sus). Cererea de constituire de parte civilă a ministerului Finanțelor a fost formalizată pentru prima dată în apel, înaintea tribunalului județean din Caraș-Severin, în afara termenelor prescrise de legea internă (§17 mai sus). Tribunalul județean din Caraș-Severin a fost deci obligat, pentru prima dată în cursul procedurii, să examineze pe fond chestiunea condamnării reclamantului la plata majorărilor de impozit.

În plus, Curtea constată că părțile sunt de acord că o practică a tribunalelor interne autoriza constituirea de parte civilă cu depășirea termenului, cu condiția ca inculpatul să nu se opună (paragrafele 18, 31 și 32 mai sus). Constată totuși că poziția lor diferă cu privire la chestiunea dacă reclamantul a putut, în manieră rezonabilă, să ia cunoștință de eventualitatea condamnării sale la plata majorărilor de impozit și să se exprime cu privire la constituirea de parte civilă efectuată cu depășirea termenului de ministerul Finanțelor. La acest privitor, constată că reclamantul susține că cererea de constituire de parte civilă nu fusese niciodată supusă discuțiilor părților, în timp ce Guvernul consideră că această cerere fusese versată la dosar dar avocatul reclamantului nu o observase.

Pe baza documentelor versate la dosar, Curtea constată că tribunalul județean din Caraș-Severin nu informat reclamantul cu privire la cererea de constituire de parte civilă a acelui minister și la eventualitatea condamnării la plata majorărilor de impozit, și că interesatul nu fusese ascultat la acest privitor și nu exprimase în mod explicit consimțământul la o asemenea cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu c. România, nr. 28871/95, §§ 58-59, CEDO 2000-VIII, și Găitănaru c. România, nr. 26082/05, §§ 32-33, 26 iunie 2012). Constată în plus că Guvernul nu susține contrariul, dar că consideră că reclamantul dăduse implicit consimțământ la constituirea de parte civilă a ministerului Finanțelor prin aceea că nu s-ar fi opus în mod explicit (§32 mai sus).

Curtea consideră că acest ultim argument al Guvernului bazat pe un consimțământ implicit al reclamantului nu poate fi reținut deoarece renunțarea la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie să se găsească stabilit în manieră lipsită de ambiguitate (a se vedea, printre alte exemple, Neumeister c. Austria, 27 iunie 1968, p. 16, § 36, seria A nr. 8, Albert și Le Compte c. Belgia, 10 februarie 1983, § 35, seria A nr. 58, și Colozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 28, seria A nr. 89). Subliniază că tribunalul județean din Caraș-Severin a fost primul să examineze pe fond chestiunea constituirii de parte civilă și că decizia sa a modificat considerabil situația reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Gacon c. Franța, nr. 1092/04, § 34, 22 mai 2008, și Ben Naceur c. Franța, nr. 63879/00, §§ 35-39, 3 octombrie 2006), și că, în plus, procedura prezenta un enjeu important pentru reclamant (Vermeulen c. Belgia, 20 februarie 1996, § 33, Culegere 1996-I, J.J. c. Țările de Jos, 27 martie 1998, § 43, Culegere 1998-II, și Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța, 31 martie 1998, § 105 in fine, Culegere 1998-II).

În plus, Curtea constată că curtea de apel din Timișoara, acționând ca instanță de ultim recurs, nu a examinat argumentele reclamantului bazate, în special, pe imposibilitatea de a-și exprima opoziția la constituirea de parte civilă efectuată cu depășirea termenului de ministerul Finanțelor (paragrafele 13 și 14 mai sus). La acest privitor, reamintește că art. 6 din Convenție implică în special, la sarcina "tribunalului", obligația de a se dedica unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, exceptând aprecierea relevanței lor (Perez c. Franța [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I, și Boldea c. România, nr. 19997/02, § 33, 15 februarie 2007). Or, dacă este adevărat că obligația de a motiva deciziile lor impusă tribunalelor de art. 6 § 1 din Convenție nu poate fi înțeleasă ca necesitând o răspuns detaliat la fiecare argument (Perez, citat mai sus, § 81, Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr. 288, și Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A nr. 303-A), trebuie să recunoaștere că în cauza de față curtea de apel din Timișoara, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, nu a examinat argumentele reclamantului bazate pe imposibilitatea sa de a-și manifesta opoziția la o cerere de constituire de parte civilă formalizată cu depășirea termenului, în timp ce aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru rezultatul procedurii.

În concluzie, a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul cere 23.845 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care susține că l-a suferit. Această sumă reprezintă valoarea pe care a plătit-o efectiv, eșalonată pe cinci ani, ca rezultat al condamnării sale, precum și ajustarea sa datorită inflației. Solicită, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care familia sa și el însuși ar fi suferit.

Guvernul replicează că reclamantul nu are dreptul de a obține repararea prejudiciului material susținut deoarece, după opinia sa, interesatul fusese condamnat în calitate de administrator al societății sale și că aceasta plătise suma sus-menționată. Cu privire la prejudiciul moral, referindu-se la cazurile Mircea c. România (nr. 41250/02, 29 martie 2007), Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. România (nr. 77193/01 și 77196/01, 24 mai 2007) și Adrian Constantin c. România (nr. 21175/03, 12 aprilie 2011), susține că redeschiderea procedurii în dreptul intern ar fi soluția cea mai adecvată în cauza de față.

În cauza de față, Curtea a concluzionat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza nerespectării principiilor procesului echitabil. Curtea observă apoi că, atunci când, ca în cauza de față, ea constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 408^1 din codul de procedură penală român permite revizia unui proces la nivel intern (Mircea, citat mai sus, § 98 și Hogea c. România, nr. 31912/04, § 60, 29 octombrie 2013). Luând în considerare aceste circumstanțe, Curtea consideră că corectarea cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea sa, a procedurii în timp util și în respectarea cerinților articolului 6 § 1 din Convenție (mutatis mutandis, S.C. IMH Suceava S.R.L. c. România, nr. 24935/04, § 56, 29 octombrie 2013). Nu este deci necesar să se acorde reclamantului o indemnizație pentru prejudiciul material.

Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul a, de asemenea, solicitat rambursarea cheltuielilor și costurilor angajate înaintea Curții, fără a indica valoarea din motiv că nu era încă cunoscută. A menționat că intenționa să precizeze această valoare și să trimită documentele justificative la o dată ulterioară. A totuși omis să o facă.

Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat o cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al valorii acestora (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În cauza de față, dat fiind că reclamantul nu a cuantificat și nu a detaliat cererea sa, nicio sumă nu va fi alocată la acest titlu. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun să calchez valoarea dobânzilor penalizatoare pe valoarea dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Spune că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro), de convertit în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data reglementării pentru prejudiciul moral; b) că, de la expirarea acelui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o valoare egală cu a dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris pe 25 martie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Secretar Președinte

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e H. A. Matuschka, avocat à Reșița. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue une violation de son droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention en raison, notamment, d’une méconnaissance du principe de l’égalité des armes.

Le 6 mai 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Par un réquisitoire du 29 mars 2002, le requérant fut renvoyé en jugement des chefs de fraude fiscale (article 13 de la loi n o 87/1994 sur la lutte contre la fraude fiscale) et de faux intellectuel (article 289 du code pénal). 7 . Par un jugement du 15 octobre 2002, le tribunal de première instance de Reșița (« le tribunal de première instance ») acquitta le requérant de ces deux chefs. Après avoir analysé les résultats d’une expertise comptable, les juges conclurent que les faits à la base des accusations retenues contre le requérant n’étaient pas établis. Le tribunal prit acte de ce qu’aucune demande de constitution de partie civile n’avait été formulée par le ministère des Finances.

Le parquet près le tribunal de première instance interjeta appel devant le tribunal départemental de Caraș-Severin (« le tribunal départemental »).

Le 9 avril 2003, le greffe du tribunal départemental reçut une demande de constitution de partie civile de la direction générale des finances publiques de Caraș-Severin qui entendait récupérer la somme de 561 668 508 lei roumains (ROL), à savoir l’équivalent de 15 000 euros (EUR). Cette somme représentait la TVA, l’impôt sur le revenu, ainsi que les « majorations afférentes » s’élevant à un montant de 333 518 611 ROL , soit l’équivalent de 8 900 EUR. Cette demande fut versée au dossier le 10 avril 2003.

Le requérant, assisté par l’avocat de son choix, fut présent à l’audience du 14 avril 2003 du tribunal départemental. Son avocat demanda au tribunal de rejeter l’appel du parquet pour les raisons détaillées dans ses conclusions écrites. En dernier lieu, le requérant déclara être innocent et demanda lui aussi au tribunal de rejeter l’appel du parquet. 11 . Par un arrêt du même jour, le tribunal départemental fit droit à l’appel du parquet et condamna le requérant à deux ans de prison ferme pour fraude fiscale et faux intellectuel. Il écarta de son examen l’expertise comptable analysée par la juridiction de première instance et jugea qu’il y avait des preuves, à savoir des documents, attestant de l’activité infractionnelle du requérant. Par ailleurs, le tribunal constata que le ministère des Finances s’était constitué partie civile et il condamna le requérant à verser à ce dernier la somme de 228 149 893 ROL, soit l’équivalent de 6 075 EUR. La partie de sa décision relative au préjudice matériel était ainsi rédigée : « (...) les dommages et intérêts civils représent[ent] le préjudice effectivement causé, avec les majorations afférentes calculées à partir de la date de la commission de l’infraction (le dernier acte délictuel) jusqu’au paiement intégral de la somme due. »

Le requérant forma un pourvoi en recours devant la cour d’appel de Timișoara (« la cour d’appel »). Il dénonça une absence de preuves confirmant la thèse de sa culpabilité et le fait, pour le tribunal départemental, d’avoir écarté de son analyse l’expertise comptable réalisée en l’espèce. S’agissant de l’action civile, il se plaignit d’une illégalité de sa condamnation à la réparation du préjudice matériel en l’absence, d’après lui, d’une demande de constitution de partie civile formée par le ministère des Finances dans le délai imposé par le code de procédure pénale (le CPP). Il ajouta que, par une décision n o 80 du 20 mai 1999, la Cour constitutionnelle avait déclaré inconstitutionnelles les dispositions dudit code qui permettaient l’exercice d’office de l’action civile quand la partie lésée est une entité d’intérêt public (paragraphe 17 ci-dessous). 13 . Le 12 septembre 2003, le requérant versa au dossier des conclusions écrites. Il soutint notamment que le tribunal départemental n’avait pas demandé aux parties de discuter ( nu a pus în discuția părților ) de la question relative à la constitution de partie civile qui aurait été faite hors délai et qu’il ne lui avait pas donné la possibilité d’exprimer son opposition. 14 . Par un arrêt du 18 septembre 2003, la cour d’appel rejeta le recours du requérant comme mal fondé et confirma sa culpabilité du chef des deux infractions précitées. Elle jugea que l’existence du préjudice matériel était prouvée par les résultats de l’expertise comptable et que les deux premiers paragraphes de l’article 17 du CPP avaient été déclarés inconstitutionnels après la commission des faits par le requérant.

Le requérant fut représenté pendant la procédure en recours par un avocat de son choix.

Le 6 janvier 2004, le requérant fut mis en demeure par le ministère des Finances de payer un montant total de 287 817 455 ROL, soit environ 7 100 EUR, correspondant au préjudice reconnu comme établi par l’arrêt du 14 avril 2003 du tribunal départemental de Caraș-Severin ainsi qu’aux majorations d’impôt afférentes. Le requérant affirme avoir dû liquider deux de ses sociétés et vendre plusieurs biens personnels afin de s’acquitter dudit montant. II.

Par une décision n o 80/1999 du 20 mai 1999, publiée au Journal officiel n o 333 du 14 juin 1999, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnels les deux premiers paragraphes de l’article 17 du CPP concernant l’exercice d’office de l’action civile dans le cadre d’un procès pénal, en raison d’une distinction injustifiée entre la protection de la propriété publique et celle de la propriété privée, contraire à l’article 41, deuxième alinéa, de la Constitution. EN DROIT I.

Le Gouvernement fait valoir que l’article 6 § 1 de la Convention n’est applicable ni sous son volet pénal ni sous son volet civil à la procédure en cause. Se fondant sur la jurisprudence Ferrazzini c. Italie ([GC], n o 44759/98, CEDH 2001 ‑ VII), il en infère que les procédures fiscales relèvent des prérogatives des pouvoirs publics et échappent au champ d’application de l’article 6 de la Convention. S’agissant de la condamnation du requérant dans le cadre de l’action civile, il considère qu’elle relève également du droit public. 22 . Plus précisément, le Gouvernement soutient que l’obligation de payer la TVA et l’impôt sur le revenu n’est pas générale, les catégories de personnes assujetties à ces obligations étant précisées par le code fiscal. Quant aux majorations, il ajoute qu’elles ne représentent pas une « accusation pénale » puisque, au moment des faits, elles représentaient 0,05 % de la somme principale par mois. Il considère que la présente affaire se distingue ainsi de l’affaire Jussila c. Finlande ([GC], n o 73053/01, CEDH 2006 ‑ XIV) étant donné que, dans la présente espèce, les autorités fiscales n’auraient pas calculé de majoration. À ce titre, il précise en effet que la législation en vigueur au moment des faits permettait d’appliquer une majoration supplémentaire de 10 % de la somme principale à laquelle le requérant n’aurait pas été soumis. Il ajoute que l’intéressé a bénéficié d’un échelonnement de sa dette dont il a pu s’acquitter sur une période allant du 15 avril 2004 au 13 mars 2009. Le Gouvernement conclut que la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention.

Le requérant soutient que l’article 6 § 1 de la Convention est applicable en l’espèce puisqu’il a été condamné à payer des dommages et intérêts avec les majorations afférentes jusqu’au paiement intégral de la somme due. Il indique que ces majorations ne sont ni des obligations fiscales ni des taxes prévues au budget de l’État et que, contrairement aux arguments du Gouvernement, elles ne relèvent pas du droit public.

La Cour rappelle avoir examiné la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention sous son volet pénal à des procédures similaires à celles engagées contre le requérant ( Jussila , précité, §§ 29-38). Elle a ainsi déclaré ne pas être convaincue qu’il fallût affranchir les sanctions fiscales des garanties procédurales énoncées à l’article 6 de la Convention pour préserver l’efficacité du système fiscal ni que, d’ailleurs, pareille démarche pût se concilier avec l’esprit et le but de la Convention, tout en tenant compte de l’importance de l’impôt pour le bon fonctionnement de l’État ( ibidem , § 36). La Cour a, par conséquent, appliqué les critères contenus dans l’affaire Ezeh et Connors c. Royaume ‑ Uni ([GC], n os 39665/98 et 40086/98, § 82, CEDH 2003 ‑ X) : « 82. (...) [I]l importe d’abord de savoir si le ou les textes définissant l’infraction incriminée appartiennent, d’après la technique juridique de l’État défendeur, au droit pénal, au droit disciplinaire ou aux deux à la fois. Il s’agit cependant là d’un simple point de départ. L’indication qu’il fournit n’a qu’une valeur formelle et relative ; il faut l’examiner à la lumière du dénominateur commun aux législations respectives des divers États contractants. La nature même de l’infraction représente un élément d’appréciation d’un plus grand poids (...) Là ne s’arrête pourtant pas le contrôle de la Cour. Il se révélerait en général illusoire s’il ne prenait pas également en considération le degré de sévérité de la sanction que risque de subir l’intéressé (...) »

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note, en ce qui concerne le premier critère, que la majoration d’impôt infligée au requérant ne relevait pas du droit pénal roumain. Elle rappelle toutefois que pareille considération n’est pas décisive ( Jussila , précité, § 37, et Anghel c. Roumanie , n o 28183/03, § 50, 4 octobre 2007).

S’agissant du deuxième critère, qui touche à la nature de l’infraction, la Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer que les majorations d’impôt peuvent être considérées comme fondées sur des dispositions juridiques générales applicables à l’ensemble des contribuables ( Jussila, précité, § 38, avec les références qui y sont faites). Partant, la Cour estime qu’il convient d’écarter l’argument du Gouvernement selon lequel la TVA et l’impôt sur le revenu ne s’appliquent qu’à un groupe déterminé de personnes ayant un statut particulier : en effet, le requérant était assujetti à cet impôt en tant que contribuable et son choix de soumettre son activité professionnelle au régime de la TVA ne modifiait pas sa situation à cet égard.

Par ailleurs, la Cour relève que, malgré les arguments du Gouvernement allant en sens contraire, il ressort de l’arrêt du 14 avril 2003 du tribunal départemental de Caraș-Severin que le requérant a bien été condamné à payer des majorations d’impôt (paragraphes 11 et 22 ci-dessus). Elle note, qui plus est, que ces majorations ne tendaient pas à la réparation pécuniaire d’un préjudice mais visaient pour l’essentiel à la répression aux fins d’empêcher la réitération des agissements incriminés (paragraphe 11 ci ‑ dessus). Le fait que le requérant aurait pu, comme le soutient le Gouvernement (paragraphe 22 ci-dessus), se voir infliger des majorations plus importantes ne saurait amener à une autre conclusion. On peut dès lors en conclure que les majorations infligées étaient fondées sur une norme poursuivant un but à la fois préventif et répressif. Cette considération suffit à elle seule à conférer à l’infraction poursuivie un caractère pénal.

S’agissant enfin du troisième critère, la Cour estime que la somme que le requérant a dû acquitter ne peut être qualifiée de modique.

Par conséquent, il convient d’écarter l’exception soulevée par le Gouvernement.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 31 . Le requérant soutient que les tribunaux internes ont méconnu les principes du procès équitable, et notamment le principe d’égalité des armes. Il réitère que les dispositions légales autorisant l’exercice d’office de l’action civile au bénéfice de l’État ont été déclarées inconstitutionnelles. De plus, il indique que, alors que l’action civile a été exercée en appel juste avant la dernière audience du tribunal départemental de Caraș-Severin avant le prononcé de sa décision, ledit tribunal ne l’en a pas informé et ne lui a pas donné l’occasion de s’y opposer. Il souligne que la cour d’appel de Timișoara a ignoré, lors de l’examen de son pourvoi en recours, ses arguments tirés de son impossibilité à manifester son opposition. Il conclut que son droit à un procès équitable a été violé. 32 . Le Gouvernement soutient que la pratique interne autorisait les tribunaux à connaître des actions civiles formées après la lecture du réquisitoire, à condition que l’inculpé ne s’y oppose pas. Il indique que, en l’espèce, le requérant, représenté par un avocat de son choix, aurait dû faire preuve de diligence et consulter les documents versés au dossier : en effet, l’intéressé ne se serait pas opposé à la constitution de partie civile lors de l’audience du 14 avril 2003 devant le tribunal départemental de Caraș ‑ Severin. Le Gouvernement ajoute que le requérant a eu la possibilité de soulever ses arguments en recours. Il conclut que l’article 6 de la Convention n’a pas été méconnu en l’espèce.

La Cour rappelle que les garanties relatives à un procès équitable impliquent en principe le droit, pour les parties au procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter (voir, parmi beaucoup d’autres, Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I, Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V, et Wyssenbach c. Suisse , n o 50478/06, § 35, 22 octobre 2013). De plus, elle rappelle avoir jugé que l’effet réel des observations importait peu et que les parties à un litige devaient avoir la possibilité d’indiquer si elles estimaient qu’un document appelait des commentaires de leur part. Elle considère qu’il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice : celle ‑ ci se fonde, entre autres, sur l’assurance d’avoir pu s’exprimer sur toute pièce du dossier ( Nideröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, § 24, Recueil 1997 ‑ I, et Schaller-Bossert c. Suisse , n o 41718/05, § 43, 28 octobre 2010).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour souligne de prime abord que l’issue de la procédure doit s’analyser en une décision sur le bien ‑ fondé d’une « accusation en matière pénale » dirigée contre le requérant.

La Cour note que, lors de la procédure en première instance, le tribunal de première instance de Reșița a pris acte de ce qu’aucune demande de constitution de partie civile n’avait été faite par le ministère des Finances (paragraphe 7 ci ‑ dessus). La demande de constitution de partie civile du ministère des Finances a été formée pour la première fois en appel, devant le tribunal départemental de Caraș-Severin, en dehors des délais prescrits par la loi interne (paragraphe 17 ci-dessus). Le tribunal départemental de Caraș ‑ Severin a donc été amené, pour la première fois au cours de la procédure, à examiner au fond la question de la condamnation du requérant au paiement des majorations d’impôt.

De plus, la Cour relève que les parties s’accordent à dire qu’une pratique des tribunaux internes autorisait la constitution de partie civile hors délai, à condition que l’inculpé ne s’y opposât pas (paragraphes 18, 31 et 32 ci-dessus). Elle note toutefois que leurs positions divergent sur la question de savoir si le requérant a pu, de manière raisonnable, prendre connaissance de l’éventualité d’une condamnation à payer des majorations d’impôt et s’exprimer sur la constitution de partie civile effectuée hors délai par le ministère des Finances. À cet égard, elle constate que le requérant soutient que la demande de constitution de partie civile n’avait jamais été soumise aux débats des parties, alors que le Gouvernement considère que cette demande avait été versée au dossier mais que l’avocat du requérant ne l’avait pas remarquée. 37. À partir des documents versés au dossier, la Cour relève que le tribunal départemental de Caraș-Severin n’avait pas informé le requérant de la demande de constitution de partie civile dudit ministère et de l’éventualité d’une condamnation à payer des majorations d’impôt, et que l’intéressé n’avait pas été entendu sur ce point et n’avait pas expressément consenti à une telle demande (voir, mutatis mutandis , Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, §§ 58-59, CEDH 2000 ‑ VIII, et Găitănaru c. Roumanie , n o 26082/05, §§ 32-33, 26 juin 2012). Elle note par ailleurs que le Gouvernement ne soutient pas le contraire, mais qu’il considère que le requérant avait implicitement consenti à la constitution de partie civile du ministère des Finances en ne s’y étant pas opposé de façon explicite (paragraphe 32 ci-dessus).

La Cour estime que ce dernier argument du Gouvernement tiré d’un consentement implicite du requérant ne saurait être retenu puisque la renonciation à l’exercice d’un droit garanti par la Convention doit se trouver établie de manière non équivoque (voir, parmi d’autres exemples, Neumeister c. Autriche , 27 juin 1968, p. 16, § 36, série A n o 8, Albert et Le Compte c. Belgique , 10 février 1983, § 35, série A n o 58, et Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 28, série A n o 89). Elle souligne que le tribunal départemental de Caraș-Severin a été le premier à examiner au fond la question de la constitution de partie civile et que sa décision a considérablement modifié la situation du requérant (voir, mutatis mutandis , Gacon c. France , n o 1092/04, § 34, 22 mai 2008, et Ben Naceur c. France , n o 63879/00, §§ 35-39, 3 octobre 2006), et que, de plus, la procédure présentait un enjeu important pour le requérant ( Vermeulen c. Belgique , 20 février 1996, § 33, Recueil 1996-I, J .J. c. Pays-Bas , 27 mars 1998, § 43, Recueil 1998-II, et Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France , 31 mars 1998, § 105 in fine , Recueil 1998 ‑ II).

Par ailleurs, la Cour note que la cour d’appel de Timișoara, agissant en tant que juridiction de dernier recours, n’a pas examiné les arguments du requérant tirés, en particulier, de l’impossibilité d’exprimer son opposition à la constitution de partie civile effectuée hors délai par le ministère des Finances (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). À cet égard, elle rappelle que l’article 6 de la Convention implique notamment, à la charge du « tribunal », l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 80, CEDH 2004 ‑ I, et Boldea c. Roumanie , n o 19997/02, § 33, 15 février 2007). Or, s’il est vrai que l’obligation de motiver leurs décisions imposée aux tribunaux par l’article 6 § 1 de la Convention ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument ( Perez , précité, § 81, Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288, et Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A), force est de constater qu’en l’espèce la cour d’appel de Timișoara, par un arrêt définitif et irrévocable, a failli examiner les arguments du requérant tirés de son impossibilité à manifester son opposition à une demande de constitution de partie civile faite hors délai, alors que ces arguments auraient pu être décisifs pour l’issue de la procédure.

En conclusion, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 23 845 euros (EUR) au titre du préjudice materiel qu’il dit avoir subi. Cette somme représente le montant qu’il a effectivement payé, échelonné sur cinq ans, à la suite de sa condamnation, ainsi que son ajustement en raison de l’inflation. Il sollicite également 50 000 EUR au titre du préjudice moral que sa famille et lui-même auraient subi.

Le Gouvernement réplique que le requérant n’est pas en droit d’obtenir la réparation du préjudice matériel allégué dès lors que, selon lui, l’intéressé avait été condamné en sa qualité d’administrateur de sa société et que cette dernière avait payé la somme susmentionnée. Quant au préjudice moral, en se référant aux affaires Mircea c. Roumanie (n o 41250/02, 29 mars 2007), Dragotoniu et Militaru-Pidhorni c. Roumanie (n os 77193/01 et 77196/01, 24 mai 2007) et Adrian Constantin c. Roumanie ( n o 21175/03, 12 avril 2011), il soutient que la réouverture de la procédure en droit interne serait la solution la plus adéquate en l’espèce.

En l’espèce, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison du non-respect des principes du procès équitable. La Cour observe ensuite que, lorsque comme en l’espèce, elle constate la violation des droits d’un requérant, l’article 408 1 du code de procédure pénale roumain permet la révision d’un procès sur le plan interne ( Mircea , précité, § 98 et Hogea c. Roumanie , n o 31912/04, § 60, 29 octobre 2013). Compte tenu de ces circonstances, la Cour estime que le redressement le plus approprié pour le requérant serait de rejuger ou de rouvrir, à sa demande, la procédure en temps utile et dans le respect des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention ( mutatis mutandis , S.C. IMH Suceava S.R.L. c. Roumanie , n o 24935/04, § 56, 29 octobre 2013). Il n’échet dès lors pas d’accorder au requérant d’indemnité au titre du dommage matériel.

Toutefois, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant a également demandé le remboursement des frais et dépens engagés devant la Cour, sans en indiquer le montant au motif qu’il n’était pas encore connu. Il a mentionné qu’il entendait préciser ce montant et envoyer les justificatifs y relatifs à une date ultérieure. Il a toutefois omis de le faire.

Le Gouvernement considère que le requérant n’a pas présenté de demande de remboursement de frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI). En l’espèce, étant donné que le requérant n’a pas chiffré et ventilé sa demande, aucune somme ne lui sera allouée à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros), à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 mars 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président