AFFAIRE UNION DÉPARTEMENTALE DES SOCIÉTÉS COOPÉRATIVES ILFOV c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

16.09.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (article 1 al. 1 du Protocole n° 1 - Respect des biens)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE UNION DÉPARTEMENTALE DES SOCIÉTÉS COOPÉRATIVES ILFOV c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA UNIUNE DE PARTE A SOCIETĂȚILOR COOPERATIVE ILFOV c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 16554/06) HOTĂRÂREA Fondului STRASBURG 16 septembrie 2014 DEFINITIVF 16/12/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul Uniunii departamentale a societăților cooperative Ilfov c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Fatoș Arac PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (n 16554/06) îndreptată împotriva României, inclusiv o societate cooperativă de drept românesc, Uniunea departamentală a societăților cooperatiste Ilfov, a sesizat Curtea la 18 aprilie 2006, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta a fost reprezentată de președintele său, dl S. Istrate. Guvernul român (atlée) a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate ca urmare a transferului în domeniul public local al mai multor clădiri care îi aparțin. La 26 iunie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L Acestea au un patrimoniu mobil și imobiliar propriu și statul își susținea activitatea, inclusiv prin punerea la dispoziție a terenurilor aparținând domeniului public pentru construirea, în mediul rural, a unor clădiri necesare pentru activitatea lor. Societățile cooperatiste au fost menținute după schimbarea regimului politic. Cadrul legislativ pentru funcționarea lor a fost stabilit prin Decretul nr. 67/1990 și Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperării în materie de consum și a cooperării în materie de credit, texte în temeiul cărora societățile cooperatiste au dobândit statutul de persoane juridice de drept privat și au fost dezlegate de proprietatea statului. În județul d a Ilfov, societățile cooperatiste erau înființate în cadrul Uniunii cooperativelor de producție, de achiziție și de vânzare ( La 29 iunie 1987 și 27 aprilie 1988, Uniunea încheie cu Hotărârea Generală Dezvoltare a Națiunilor Unite. Două convenții având ca obiect construcția, pe terenuri aparținând domeniului public, a unor clădiri de reședință cu magazine la parter. Clădirile trebuiau să fie construite în mai multe comune din jurul Bucureștiului, în special în Corneliu, Bragadiru și Otopeni. 10. Potrivit acestor acorduri, Uniunea a finanțat construirea spațiilor comerciale și direcția generală a spațiilor de locuit. Acordurile prevăd, de asemenea, că, după finalizarea lucrărilor, spațiile comerciale ar intra în patrimoniul beneficiarului, și anume Uniunea. 11. Permisele de construcție au fost eliberate între 1987 și 1989, iar lucrările au fost încheiate între 1989 și 1992. 12. UE și, ulterior, Federalcoop au acționat ca proprietari ai acestor spații și au încheiat taxele și impozitele corespunzătoare. Federalcoop a vândut unor terțe părți anumite spații comerciale situate la Otopeni. 13. 109/1996 prevedea că terenurile de care uzul fusese transferat în mod gratuit societăților cooperatiste pentru ca acestea din urmă să construiască clădiri pentru activitățile lor să rămână în posesia lor atâta timp cât dreptul de proprietate asupra acestor clădiri rămânea în patrimoniul lor. 14. În 1998, în temeiul Legii nr. 213 privind regimul juridic al bunurilor care aparțin domeniului public, comunele județelor din Ilfov au construit inventarul bunurilor pe care le considerau ca făcând parte din domeniul public local. Acestea includ anumite spații comerciale pe care Uniunea le construise în comunele Corneliu, Bragadiru și d'Otopeni în temeiul convențiilor din 1987 și 1988. Prin scrisoarea din 29 august 2002, guvernul a aprobat inventarul și a publicat în Jurnalul Oficial lista bunurilor aparținând domeniului public local, pe care erau incluse clădirile menționate anterior. 16. Federalcoop introducea o acțiune în litigiu administrativ prin care solicita anularea lacunei guvernului. Aceasta prezenta că, în temeiul convențiilor din 1987 și 1988, ea deținea spațiile comerciale și că dreptul de utilizare a terenului îi fusese confirmat prin legea nr. 109/1996. Ea considera că transferul lor în domeniul public local era lipsit de temei legal și că acesta constituia o încălcare gravă a dreptului său la respectarea proprietăților sale. În ceea ce privește clădirile situate în municipalitățile Corneliu și Bragadiru, Înalta Curte de Casație și Justiție a acceptat cererea prin două hotărâri definitive din 30 septembrie 2005 și a anulat hotărârea guvernului în partea sa referitoare la aceste clădiri. Curtea a considerat că Uniunea și, ulterior, Federalcoop erau proprietari ai acestor bunuri în temeiul unor convenții încheiate în mod valabil cu autoritățile de la momentul respectiv. De asemenea, aceasta a menționat că Uniunea și Federalcoop au administrat aceste spații ca proprietari, respectând toate obligațiile legale și plătind toate taxele și impozitele. Prin urmare, Comisia a considerat că aceste bunuri au fost incluse ilegal în domeniul public local. În ceea ce privește clădirile situate în municipalitatea Otopeni, Înalta Curte, printr-o hotărâre definitivă din 28 noiembrie 2005, a respins cererea la care erau atașați terții cumpărători ai anumitor spații comerciale. Ea a considerat că aceasta era de bună-credință că Uniunea construise spațiile comerciale pe teren aparținând domeniului public. 494 din Codul civil privind acțiunea imobiliară, Înalta Curte consideră că autoritățile locale, proprietarii terenului, erau, de asemenea, proprietarii localurilor și că Federalcoop putea eventual revendica în fața instanțelor de drept comun un drept de creanță. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 19. 109/1996 a stabilit cadrul legislativ pentru funcționarea societăților cooperatiste. În ceea ce privește patrimoniul acestora, art. 187 din lege dispunea de Terenurile a căror utilizare a fost transferată gratuit societăților cooperatiste pentru o perioadă nedeterminată, astfel încât acestea din urmă să construiască clădiri pentru activitățile lor, rămân în posesia lor, în aceleași condiții, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra acestor clădiri rămâne în patrimoniul lor. 20. Legea nr 1/2005, care a înlocuit legea nr. 109/1996 a menținut statutul societăților cooperatiste, precum și dreptul lor de utilizare gratuită a terenurilor ocupate de construcțiile care le aparțin. 21. art. 494 din Codul civil în vigoare la momentul respectiv a faptelor, ale căror dispoziții au fost preluate în art. 581 din noul cod civil, precizează că, în cazul în care construcțiile au fost realizate de o treime de bună credință din materiale care îi aparțin, proprietarul fondului devine proprietarul construcțiilor și poate rambursa terților, la alegere, o sumă egală cu creșterea valorii fondului sau costul materialelor și al forței de muncă. 22. Doctrina și jurisprudența sa: este lăsată la latitudinea proprietarului fondului, care poate opta pentru suma cea mai mică (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil. Drepturile principale, ediția Lumina Lex, București, 1996, p. 250). art. 861 din Codul civil prevede că bunurile care fac parte din domeniul public sunt de nedescris și inalienabile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se pierde prin lipsa de utilizare, iar părțile terțe nu le pot achiziționa prin uzucapiere. Recurenta se plange de transferul in domeniul public local al localitatilor sale comerciale situate in comunele Otopeni. Ea considera ca a fost privata de aceste bunuri in mod ilegal si in fara nici o compensatie. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne pe care le-ar fi dispus să facă în mod corespunzător dreptul său de proprietate. În această privință, acesta susține că recurenta a omis să introducă în fața instanțelor interne o acțiune întemeiată pe dispozițiile articolului 494 din vechiul cod civil, care, în opinia sa, era susceptibilă să compenseze presupusa încălcare. 26. Recurenta contestă teza guvernului. Aceasta arată că, prin solicitarea anulării lacunei guvernului și a restituirii bunurilor, aceasta a recurs la căile de atac interne disponibile care ar putea pune capăt încălcării de care se plânge cu privire la dreptul său de proprietate 27. Curtea reamintește că examinarea modalităților de a aduce atingere dreptului de proprietate intră în sfera de competență a dreptului de proprietate, care se află între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului (Kozac 2334/03, § 64, 19 februarie 2009). Această chestiune fiind strâns legată de substanța fondului, este necesar ca excepția guvernului de fond (a se vedea, mutatis mutandis, Burgelea c. România, n 26985/03, § 31, 27 ianuarie 2009 și Vergu c. România, n 8209/06, § 29, 11 ianuarie 2011 28. Constatând, de asemenea, că termenul nu este în mod evident greșit întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv dat: Curtea o declară admisibilă. Pe fond Argumentele părților 29. Recurenta susține că a existat o interferență în exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor sale și că aceasta nu este compatibilă cu cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 30. Aceasta indică în special faptul că transferul bunurilor sale în domeniul public local a încălcat principiul legalității din moment ce municipalitatea Otopeni și-ar fi adaptat spațiile comerciale fără expropriere în conformitate cu formele legale și fără plată de despăgubire. 31. De asemenea, recurenta arată că, în situații identice, și anume cele care privesc spațiile comerciale ale Corneliu și Bragadiru, care fuseseră construite în temeiul acelorași convenții, Înalta Curte a hotărât că transferul proprietății la care a fost efectuată nu are temei juridic și că recurenta deținea aceste bunuri. 32. Guvernul invită Curtea să constate că a avut în speță de ingerință în dreptul de proprietate al recurentei. 33. Acesta arată că recurenta a vândut o parte din spațiile comerciale situate în comuna d În ceea ce privește comerțul rămas în patrimoniul recurentei, guvernul susține că dreptul de proprietate al acesteia este încă înscris pe cartea funciară și că autoritățile locale nu au întreprins niciun demers pentru a executa hotărârea Curții Supreme și pentru a deposeda de dreptul de proprietate al acestor bunuri. 34. În orice caz, guvernul consideră că în conformitate cu Legea nr. 494 din fostul Cod Civil. El adaugă că, în temeiul acestui articol, reclamanta avea numai o simplă creanță față de proprietarul terenului, comuna d.Otopeni, pe care, în opinia sa, aceasta ar fi putut să o recupereze în sine instanțelor civile. 35. În ceea ce privește abordarea diferită a instanțelor interne în situații similare, acesta consideră că aceasta a fost rezultatul unei mai bune apărări a guvernului în fața Curții Supreme 36. Recurenta nu poate utiliza spațiile comerciale de care ar fi încă proprietară în conformitate cu cartea funciară, din cauza opoziției pe care comunele d'Otopeni le-ar manifesta invocând hotărârea Înaltei Curți. Analizându-se asupra existenței unei intervenții 37. Curtea amintește că, pentru a determina dacă a existat privare de bunuri, trebuie nu numai să se examineze dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației în litigiu. Este important să se verifice dacă această situație este echivalentă cu o expropriere de facto (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 63, seria A n 52). 38. În speță, Curtea remarcă faptul că localurile comerciale situate în comuna Otopeni, al cărei proprietar era reclamanta din 1992, au fost înscrise prin decret guvernamental pe lista bunurilor care aparțin domeniului public local. Desigur, înainte de această înscriere, recurenta a vândut unor terțe părți mai multe magazine, dar forța este de a constata că, de altfel, părțile sunt de acord cu acest lucru. 40. Curtea constată că dreptul de proprietate recunoscut în beneficiul comunei d. otopeni a afectat posibilitatea recurentei de a dispune de aceste bunuri. Chiar dacă lipsa de acțiune a autorităților locale a permis autorităților locale să continue să se bucure de ea, această utilizare nu putea fi decât precară, din moment ce bunurile din domeniul public sunt impenetrabile și inalienabile și, prin urmare, este întotdeauna legal pentru municipalitatea din Otopeni de a revendica restituirea. 41. Prin urmare, a existat o interferență în dreptul recurentei cu respectarea proprietăților sale. Cu privire la respectarea principiilor generale care decurg din jurisprudența Curții 42. Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției impune, mai presus de toate și mai presus de toate, ca o interferență a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. În special, principiul legalității presupune existența unor standarde de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (Hutten-Czapska c. Polonia [GC], n 35014/97, § 163, CEDH 2006 VIII). 43. Aceasta reamintește că nu numai o interferență în dreptul de proprietate trebuie să vizeze, în fapt și în principiu, un scop legitim, conform interesului general, dar și că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul oricărei măsuri aplicate de stat. În acest caz, Curtea arată că, pentru guvern, art. 494 din vechiul cod civil constituia temeiul legal al lingușeniei în litigiu. 45. Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea din 28 noiembrie 2005, care face obiectul prezentei in cii, Înalta Curte a statuat că, în conformitate cu art. 494 din vechiul cod civil, autorităile locale, care dețineau terenul, erau, de asemenea, proprietari ai spaiilor construite de reclamantă (punctul 18 de mai sus) 46. Cu toate acestea, Curtea constată că, într-o hotărâre pronunțată în aceeași perioadă, Înalta Curte a adoptat o poziție diferită, considerând că recurenta era proprietara localurilor construite în temeiul convențiilor încheiate cu autoritățile de la momentul respectiv și că, prin urmare, stăpânirea acestora de către stat nu avea temei juridic (punctul 17 de mai sus). 47. Curtea amintește cu privire la acest aspect pe care a recunoscut deja că, într-adevăr, divergențele de jurisprudență constituie, prin natura sa, consecințele inerente ale oricărui sistem judiciar, dar a afirmat, de asemenea, că rolul unei instanțe supreme este tocmai de a soluționa aceste contradicții (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alte Franța [GC], n 24846/94 și 34165/96, § 59, CEDH 1999-VII și Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia [GC], n 13279/05, § 51 și 52, 20 octombrie 2011 . 48. În speță, Curtea arată că cele două acțiuni aveau același obiect și că aceasta este cea mai înaltă autoritate judiciară din țară care a interpretat în mod diametral opus aceleași convenții și legi care reglementează funcționarea societăților cooperatiste. Comisia nu poate subscrie la argumentul guvernului potrivit căruia această diferență de abordare ar fi consecința diferențelor în apărarea autorităților (a se vedea mutatis mutandis Beian c. România (n, n 3068/05, § 34 și următoarele, CEDH 2007 V). 49. Pe de altă parte, Curtea constată că nimic nu indică faptul că hotărârea din 28 iunie 2008 noiembrie 2005 constituia o revigorare a jurisprudenței. Presupunând că acest lucru ar fi fost cazul, este necesar să se constate că Înalta Curte nu a explicat de ce era necesar să se efectueze o astfel de revigorare ( mutatis mutandis, Atanasovski c. l. ex-Republica Iugoslavă a Macedoniei, nr 36815/03, § 38, 14 ianuarie 2010). 50. Având în vedere aceste împrejurări, Curtea se îndoiește că aplicarea articolului 494 din Codul civil în cazul recurentei poate fi considerată ca fiind În continuare, Curtea constată că nici autoritățile locale, nici Ö n Õ au prezentat cel mai mic motiv de interes general, care ar putea justifica includerea spațiilor comerciale ale reclamantei pe lista bunurilor care aparțin domeniului public local. Constatarea de absență a unui scop legitim În cele din urmă, Curtea constată că municipalitatea nu a recurs la procedura de expropriere formală și că aceasta este adecvată pentru aceste bunuri fără plata în avans. 53. În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia reclamanta ar fi putut solicita tribunalelor interne repararea prejudiciului suferit, Curtea constată că nu a furnizat de exemplu jurisprudență cu privire la posibilitatea de a solicita o despăgubire din cauza dreptului de proprietate asupra domeniului public în lipsa unei proceduri formale de expropriere. Pe de altă parte, presupunând chiar că o acțiune întemeiată pe art. 494 din vechiul cod civil poate fi admisibilă în cazul recurentei, Curtea constată că este posibil să nu fie în legătură cu valoarea bunurilor în cauză din moment ce autoritățile locale sunt libere să opteze pentru suma cea mai mică prin rambursarea doar a costului materialelor și al mâinii de lucru. 54. Prin urmare, Curtea nu poate reproșa recurentei că nu a încercat, după introducerea unei prime acțiuni destinate recuperării bunurilor sale, o nouă procedură în despăgubire de care dispunea la termen (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italia, n 31524/96, § 68, CEDH 2000 VI, Burgheea, citată anterior, § 40 și Vergu, citată anterior, § 54 și 55). 55. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că a avut loc în speță o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 56. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 57. Recurenta solicită 348 040 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale. Potrivit acestei sume, această sumă reprezintă valoarea spațiilor comerciale transferate în domeniul public local, calculată în funcție de prețul de vânzare pe metru pătrat al spațiilor comerciale situate în comunele d'Otopeni, care s-ar ridica la aproximativ 220 EUR. În plus, reclamanta solicită 10 000 EUR pentru prejudicii morale și 1 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 58. Guvernul contestă cererea recurentei, reproșându-i acesteia că nu a furnizat nicio justificare pentru calcularea sumei solicitate. 59. Curtea constată că părțile nu au furnizat expertiză cu privire la valoarea exactă a acestor localuri. 60. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că este necesar să se rezerve întrebarea și să se stabilească, în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, procedura ulterioară ținând seama de la data la care a fost încheiat un acord între statul pârât și reclamantă. PE CESCURS, CURȚA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, cu excepția faptului că nu se epuizează căile de atac interne și o respinge Declare cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție A spus că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare În consecință, rezerva în întregime invită În termen de șase luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, guvernul și recurenta să îi adreseze în scris observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă Președintele Camerei are grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 septembrie 2014, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Arac