AKDENİZ c. TURQUIE

Reclamantul, Dl. Yaman Akdeniz, este cetățean turc născut în 1968 și rezident la Istanbul. El este lector la Universitatea de Bilgi. Guvernul turc ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său. A. Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 26 iunie 2009, ca urmare a unei cereri introduse de MÜYAP (Uniunea profesională a producătorilor de fonograme), secția media a parchetului din Beyoğlu a pronunțat, în virtutea art. adițional nr. 4 din legea nr. 5846 privind operele artistice și intelectuale, o decizie de blocarea accesului la site-urile web "myspace.com" (site de rețea socială, cunoscut pentru găzduirea multor pagini internet ale grupurilor de muzică) și "last.fm" (site dedicat muzicii), pe motiv că aceste site-uri difuzau opere muzicale fără a respecta legislația privind drepturile de autor. Cu această ocazie, a cerut furnizorului de acces la Internet să suspende, în termen de trei zile de la notificarea deciziei, furnizarea acestui serviciu persoanei la originea difuzării litigioase. Această decizie era susceptibilă de contestare timp de șapte zile.

Potrivit dosarului, nici site-urile litigioase nici furnizorul lor de acces nu au contestat decizia din 26 iunie 2009 în termenul legal de șapte zile.

La 29 septembrie 2009, reclamantul, în calitate de utilizator al site-urilor menționate, a prezentat parchetului din Beyoğlu o cerere de anulare a deciziei din 26 iunie 2009. El a indicat că, având un cont utilizator, se accesa frecvent aceste site-uri de pe telefonul mobil și că, de la 18 septembrie 2009, nu mai putea să le acceseze. El considera că măsura de blocaj nu putea fi considerată o ingerință proporționată în dreptul său la libertatea de a primi informații, ținând cont că această măsură avea efectul de a face inaccesibil întregul conținut al acestor site-uri, în timp ce, după cum susținea, acestea ofereau acces la multe pagini web diffuzând bunuri artistice și alte informații, și aceasta, după cum susținea, în respectarea dispozițiilor legale relevante și a drepturilor de autor. El susținea că site-urile de acest tip constituie noi suporturi de schimb de informații și idei, și că orice măsură care restricționează accesul într-o manieră disproporționată riscă să afecteze substanța însăși a dreptului la libertatea de expresie. Cu această ocazie, el argumenta în particular că măsura litigioasă nu permitea atingerea scopului urmărit, și anume protecția drepturilor de autor, pentru că, după cum susținea, era încă posibil, prin intermediul multor metode simple sau sofisticate, să se acceseze aceste site-uri din Turcia ca și din străinătate în ciuda blocajului implementat. În fine, indicând că decizia de blocaj pronunțată de parchet nu a fost mai apoi aprobată de un judecător, el contesta constituționalitatea art. adițional nr. 4 § 3 din legea nr. 5846 privind operele artistice și intelectuale.

La 30 septembrie 2009, tribunalul penal de instanță din Beyoğlu a respins reclamantul. Judecătorii au observat că, potrivit art. adițional nr. 4 din legea privind operele artistice și intelectuale, așa cum a fost modificat de legea nr. 5101, reclamantul, în calitate de utilizator, nu avea competență să formuleze contestații împotriva deciziei procurorului. Ei au adăugat că, în orice caz, chiar dacă interesatul ar fi avut competență să facă contestații și ar fi făcut-o în termenul legal de șapte zile de la notificarea deciziei, aceasta era conformă cerințelor legislației relevante și acțiunea ar fi fost prin urmare respinsă. De altfel, ei au exclus argumentul derivat din pretinsa neconstituționalitate a art. adițional nr. 4 din legea privind operele artistice și intelectuale.

La 5 octombrie 2009, reclamantul a contestat decizia din 30 septembrie 2009.

Printr-o decizie din 12 octombrie 2009, camera tribunalului penal din Beyoğlu însărcinată cu afaceri privind drepturile de autor a confirmat decizia din 30 septembrie 2009, ținând cont de competența reclamantului și de motivele furnizate de tribunalul penal de instanță din Beyoğlu. Pentru a face aceasta, ea a observat că, înainte de a solicita blocajul, MÜYAP pusese site-urile web în cauză în stare de îndeplinire a obligației de a înceta difuzarea unui anumit număr de opere în încălcarea drepturilor de autor ai membrilor săi, și că, site-urile nefiind fost în stare de îndeplinire, procurorul a, pe baza rapoartelor de expertiză prezentate de MÜYAP, ordonat blocajul acceselor. Referindu-se la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la textele adoptate de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale pe această materie și la Hotărârea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) privind aspectele proprietății intelectuale care afectează comerțul ("Hotărârea ADPIC" [1]), ea a estimat că, în momentul în care pirateria pe Internet a devenit una din cele mai grave probleme cu care se confruntau uniunile de apărare a drepturilor de autor, blocajul accesului la site-urile care practică difuzarea sălbatică a operelor artistice și intelectuale constituia singura măsură eficace de apărare a drepturilor de autor. Ea a subliniat că această constatare rămânea a fortiori în cazul de față, unde site-urile internet în cauză, care nu respectau regulile stabilite pe această materie, aveau sedii în străinătate. Ea a concluzionat că, infrastructura de difuzare prin Internet nepermiți de a bloca accesul la o parte doar a unui site, era necesar de a aplica un blocaj general pentru a proteja eficace drepturile de autor. De altfel, ea a respins argumentul derivat din pretinsa neconstituționalitate a art. adițional nr. 4 din legea privind operele artistice și intelectuale.

Dosarul nu permite să se știe dacă, în prezent, măsura de blocaj a celor două site-uri internet în cauză a fost ridicată sau nu. B. Dreptul intern relevant

Art. adițional nr. 4 din legea nr. 5846 din 5 decembrie 1951 privind operele artistice și intelectuale, așa cum a fost modificat de legea nr. 5101 din 3 martie 2004, se citește după cum urmează: "(...) Când media de difuzare sonoră, vizuală și/sau audiovisuală a informațiilor sau serviciilor, inclusiv media electronică, prejudiciază drepturile garantate de prezenta lege proprietarilor unei opere sau moștenitorilor acestora, se pune capăt difuzării operei în cauză la recurul proprietarilor sau moștenitorilor acestora. Pentru aceasta, persoana fizică sau morală care susține o încălcare a drepturilor sale solicită în primul rând persoanei care a publicat opera pe media în cauză să înceteze încălcarea în termen de trei zile. În caz de continuare a încălcării, se solicită furnizorului de acces la Internet, ca urmare a unui recurs prezentat procurorului, să suspende furnizarea acestui serviciu persoanei la originea difuzării litigioase. Când s-a pus capăt difuzării care prejudicia regulile regisitrand drepturile de autor, furnizarea serviciului este restabilită (...)" PRETENȚII

Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge de o ingerință în dreptul său la libertatea de expresie.

Din perspectiva art. 6 din Convenție, el susține că măsura de blocaj a site-urilor internet prejudiciază dreptul său la proces echitabil și la principiul presupunerii de nevinovăție. Cu această ocazie, el argumentează că măsura provizoriu luată, după cum susținea, în absența unei proceduri contradictorii a avut ca rezultat o ingerință gravă în libertatea de expresie. El adaugă că mai mulți vicii procedurali, care ar privi în special termenul de contestare și obligația de motivare, au afectat această măsură. EN DROIT

Reclamantul denunță o încălcare a libertății sale de expresie garantate de art. 10 din Convenție. El susține de asemenea că măsura de blocaj a prejudiciat dreptul său la proces echitabil și la principiul presupunerii de nevinovăție, în sensul art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție. Art. 10 din Convenție se citește după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele de a supune întreprinderile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizații. 2. Exercitarea acestor libertăți, implicând deverii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a preveni dezvăluirea informațiilor confidențiale sau pentru a asigura autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare." Pasajele relevante în prezenta cauză ale art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție se citesc după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului-întemeiat al oricărei acuzații în materie penală împotriva sa. (...) 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilit legal."

Guvernul estimează că pretențiunea reclamantului este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Cu această ocazie, el reproșează reclamantului că încearcă să detourneze art. 10 din Convenție de la vocația sa invocând un drept de a accesa opere artistice difuzate în încălcarea regulilor privind drepturile de autor. El susține de asemenea că interesatul nu este privit direct de actul litigios și nu poate prin urmare pretenzi să fie victime ale violărilor Convenției pe care le-a denunțat. El subliniază de altfel că nici proprietarul site-urilor internet nici "editorii" acestora nu au plâns la autoritățile interne competente sau nu au introdus o cerere în fața Curții.

Referindu-se la cauza Tanrıkulu și alții c. Turcia ((decizie), nr. 40150/98, 40153/98 și 40160/98, 6 noiembrie 2001), Guvernul susține că reclamantul dispune de alte mijloace pentru a descărca sau asculta muzică pe Internet. De altfel, potrivit Guvernului, interesatul nu poate trece drept a fi epuizat căile de recurs interne, în măsura în care nu ar fi respectat termenul de șapte zile necesar pentru a contesta decizia parchetului.

Reclamantul susține pe cât se poate că este direct victime a efectelor măsurii de blocaj litigioase, în măsura în care, de la adoptarea acesteia, nu ar mai putea accesa site-urile în cauză. De altfel, el se spune convins că Curtea nu poate face abstracție de problema de interes general pe care o ridică, după cum susținea, prezenta cerere pentru interpretarea noțiunii de "victime" în contextul unei cauze privind măsuri de blocaj de site-uri web. El adaugă că o abordare care subestimează importanța acestei probleme pentru noțiunea de victime ar păcătui prin exces de formalism și ar face ineficace și iluzorie protecția drepturilor garantate de Convenție.

Reclamantul contestă de asemenea teza conform căreia ar dispune de alte mijloace pentru a asculta muzică pe Internet. El precizează că are un cont utilizator pe site-ul "last.fm", care ar furniza un conținut unic în această materie. El estimează că, dacă argumentul Guvernului ar fi acceptat, aceasta ar însemna că autoritățile ar fi libere să blocheze orice site web de îndată ce același tip de conținut ar fi disponibil prin intermediul altor surse. Potrivit sa, o asemenea concluzie ar merge împotriva naturii însuși a internetului unde aceleași informații sunt difuzate rapid prin mii de surse diferite și ar merita carte albă guvernului pentru a bloca după plac orice site web.

Curtea va examina în primul rând problema dacă reclamantul poate pretenzi că este victime unei încălcări a Convenției din cauza măsurii de blocaj a site-urilor internet.

Curtea amintește că noțiunea de "victime" în sensul art. 34 din Convenție trebuie interpretată în mod autonom și independent de noțiunile interne precum acelea de interes sau competență pentru a acționa (Sanles Sanles c. Spania (decizie), nr. 48335/99, CEDH 2000-XI, Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, nr. 62543/00, § 35, CEDH 2004-III, și Tourkiki Enosi Xanthis și alții c. Grecia, nr. 26698/05, § 38, 27 martie 2008). Această noțiune vizează în primul rând victimele directe ale încălcării invocate, adică persoanele direct afectate de faptele pretinse a fi constitutive ale ingerinței (Norris c. Irlanda, 26 octombrie 1988, § 31, seria A nr. 142, Open Door și Dublin Well Woman c. Irlanda, 29 octombrie 1992, § 43, seria A nr. 246-A, Otto-Preminger-Institut c. Austria, 20 septembrie 1994, §§ 39-41, seria A nr. 295-A, și SARL du Parc d'Activités de Blotzheim c. Franța, nr. 72377/01, § 20, 11 iulie 2006).

Curtea amintește în continuare că a acceptat deja, cu titlu excepțional, să examineze o cerere emanând de la o persoană care fusese doar indirect afectată de pretinsa încălcare a Convenției (Vatan c. Rusia, nr. 47978/99, § 48, 7 octombrie 2004). Este deci că a recunoscut calitatea de victime indirectă apropiații victimei directe, cum ar fi soțul unei femei forțate să sufere un examen ginecologic (Fidan c. Turcia (decizie), nr. 24209/94, 29 februarie 2000) sau nepotul unei persoane victime de crimă (Yașa c. Turcia, 2 septembrie 1998, §§ 61-66, Recueil 1998-VI).

Ea amintește că, în orice caz, că victima fie directă, indirectă sau potențială, trebuie să existe o legătură între reclamant și prejudiciul pe care estimează că l-a suferit din cauza pretinsei încălcări (Taurira și alții c. Franța, nr. 28204/95, decizie a Comisiei din 4 decembrie 1995, Decisions și reports (DR) 83-A, p. 130, Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus și alții c. Franța, nr. 38192/97, decizie a Comisiei din 1 iulie 1998, DR 94-A, p. 124, Comité des médecins à diplômes étrangers și alții c. Franța (decizie), nr. 39527/98 și 39531/98, 30 martie 1999, și Gorraiz Lizarraga, precizat, § 35). De fapt, Convenția nu prevede posibilitatea de a angaja o actio popularis în scopul interpretării drepturilor recunoscute în ea; ea nu autorizează de asemenea reclamanți să se plângă de o dispoziție de drept intern pur și simplu pentru că li se pare, fără să fi suferit direct efectele, că încalcă Convenția (Norris, precizat, § 31, și Sejdić și Finci c. Bosnia-Herțegovina [MC], nr. 27996/06 și 34836/06, § 28, CEDH 2009).

În cazul de față, Curtea observă că, printr-o decizie adoptată la 26 iunie 2009, secția media a parchetului din Beyoğlu a ordonat blocajul accesului la site-urile web "myspace.com" și "last.fm" pe motiv că aceste site-uri difuzau opere muzicale în încălcarea regulilor privind drepturile autorilor acestor opere. Din dosar rezultă că nici site-urile web în cauză nici furnizorii de acces la Internet localizați în Turcia nu au contestat această decizie. Recursurile formulate de reclamant împotriva măsurii în cauză au fost respinse la 30 septembrie și 12 octombrie 2009 respectiv de tribunalul penal de instanță din Beyoğlu și tribunalul penal din Beyoğlu. Negând reclamantului calitatea de victime, tribunalele au considerat în fapt că măsura de blocaj era bazată pe art. adițional nr. 4 din legea nr. 5846 privind operele artistice și intelectuale, că a fost adoptată din cauza nerespectării de către site-urile în cauză a regulilor în materie de drepturile de autor și că a urmat în special demersuri întreprinse de Uniunea Profesională a Producătorilor de Fonograme, care pusese fără rezultat în stare de îndeplinire a obligației site-urile web în cauză.

Curtea observă că reclamantul și-a depus cererea în fața sa în calitate de utilizator al site-urilor care au fost obiect al măsurii de blocaj. Cu această ocazie, ea ia act de argumentul său conform căruia se accesa frecvent aceste site-uri de pe telefonul mobil și avea un cont utilizator pe "last.fm". Ea observă de asemenea că interesatul este un ascultător regulat al muzicii difuzate de site-urile web afectate de măsura litigioasă și că contul pe "last.fm" îi permitea să le acceseze. Reclamantul se plânge deci în esență de efectul colateral al măsurii luate în contextul legii privind operele artistice și intelectuale.

Curtea observă în continuare că drepturile utilizatorilor de Internet revin azi o importanță primordială pentru indivizi, în măsura în care accesul la Internet a devenit un instrument esențial pentru exercitarea libertății de expresie. Cu această ocazie, ea amintește că a subliniat deja rolul site-urilor internet care, datorită accesibilității lor și capacității de a conserva și difuza mari cantități de date, contribuie mult la îmbunătățirea accesului publicului la noutăți și, în general, la facilitarea comunicării informației (Times Newspapers Ltd c. Regatul Unit (nr. 1 și 2), nr. 3002/03 și 23676/03, § 27, CEDH 2009). Cu toate acestea, pentru Curte, simplul fapt că reclamantul – la fel ca și alți utilizatori în Turcia ai site-urilor în cauză – suferă efectele indirecte ale unei măsuri de blocaj privind două site-uri consacrate difuzării muzicii nu poate fi suficient pentru ca el să-și vadă recunoscută calitatea de "victime" în sensul art. 34 din Convenție (Tanrıkulu și alții, precizat).

Cu toate acestea, Curtea observă că site-urile care au fost lovite de măsura de blocaj litigioasă sunt site-uri internet specializate în difuzarea muzicii și că au fost blocate pentru că nu respectau legislația privind drepturile de autor. Ca utilizator al acestor site-uri, reclamantul beneficia de serviciile lor și era doar lipsit de un mijloc printre altele de a asculta muzică. Curtea consideră că interesatul poate ușor accesa o gamă întreagă de opere muzicale prin mai multe mijloace fără a implica o încălcare a regulilor privind drepturile de autor. Oricum, reclamantul nu contestă că ar putea, la momentul deciziei litigioase, primi aceste programe sau programe similare prin alte căi decât site-urile web în cauză. Pe acest punct, cauza nu se deosebește cu mult de cauza Tanrıkulu și alții precitată unde Curtea nu a recunoscut calitatea de victime cititorilor unui cotidian care era obiect al unei măsuri de interzicere a distribuției.

De altfel, spre deosebire de reclamanți în cauza Khurshid Mustafa și Tarzibachi c. Suedia (nr. 23883/06, §§ 44-45, 16 decembrie 2008), în prezenta cauză reclamantul nu susține că site-urile în cauză difuzau informații care puteau prezenta un interes particular pentru el și că blocajul accesului lor avea ca efect să-l lipseaști de o sursă importantă de comunicare. Prin urmare, Curtea estimează că faptul că reclamantul este lipsit de acces la aceste site-uri nu-l împiedică să participe la un dezbatere de interes general (Ashby Donald și alții c. Franța, nr. 36769/08, § 39, 10 ianuarie 2013).

Curtea observă de asemenea că prezenta cauză diferă de cauza Monnat c. Elveția (nr. 73604/01, CEDH 2006-X), în care Dl. Monnat, în calitate de autor a unei emisiuni, era direct afectat de o suspendare a vânzării decurgând din decizia unei autorități naționale. La fel se întâmplă și cu cauza Ahmet Yıldırım c. Turcia (nr. 3111/10, § 46, CEDH 2012), în care Dl. Yıldırım, în calitate de proprietar și utilizator al unui site web, se plângea de imposibilitatea de a accesa propriul site din cauza unei măsuri de blocaj care lovise un modul Google. De fapt, Dl. Akdeniz a acționat în calitate de simple utilizator al două site-uri web consacrate difuzării muzicii.

Curtea amintește în fine că a examinat efectele colaterale ale deciziilor de blocaj de site-uri web în contextul cauzei Ahmet Yıldırım (precitată). În hotărârea pe care a adoptat-o cu această ocazie, ea a subliniat că o măsură de blocaj al accesului la un site web trebuia să se înscrie într-un cadru legal deosebit de strict cât privește delimitarea interdicției și eficace cât privește controlul jurisdicțional împotriva unor posibile abuzuri, deoarece putea avea efecte importante de "cenzură colaterală" (Ahmet Yıldırım, precitată, §§ 64-66). De altfel, ea amintește jurisprudența sa stabilă conform căreia, dacă art. 10 § 2 din Convenție nu lasă mult loc pentru restricții la libertatea de expresie în materie politică de exemplu, statele contractante dispun de o marjă largă de apreciere când reglementează libertatea de expresie în domeniul comercial (Mouvement raëlien suisse c. Elveția [MC], nr. 16354/06, § 61, CEDH 2012), întelegindu-se că amploarea acesteia trebuie relativizată când este în joc nu expresia strict "comercială" a unui individ dar participarea sa la o dezbatere care atinge interesul general (Hertel c. Elveția, 25 august 1998, § 47, Recueil 1998-VI). Cu această ocazie, privind punerea în balanță a intereselor eventual contradictorii ale unora și altora, cum ar fi "dreptul la libertatea de a primi informații" și "protecția drepturilor de autor", Curtea a considerat că autoritățile interne dispun de o marjă de apreciere deosebit de importantă (Ashby Donald și alții, precizat, § 41). La lumina acestei jurisprudențe, Curtea nu este convinsă că prezenta cauză ridică o problemă de interes general importantă.

Ținând cont de cele expuse mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu poate pretenzi că este victime a unei încălcări a art. 10 din Convenție din cauza măsurii litigioase. De altfel, ea observă corelația strânsă dintre cele două pretenții ale reclamantului derivate din art. 6 și 10 din Convenție. Ea concluzionează că lipsa calității de victime a reclamantului la titlul art. 10 din Convenție se răspândește asupra pretențiunii derivate din art. 6 din Convenție (a se vedea, în același sens, François și Marie-Josée Barre c. Franța, nr. 17062/90, decizie a Comisiei din 31 martie 1993). Rezultă că prezenta cerere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției și că trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, la majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte [1] http://www.wto.org/french/docs_f/legal_f/27-trips_01_f.htm

Le requérant, M. Yaman Akdeniz, est un ressortissant turc né en 1968 et résidant à Istanbul. Il est maître de conférences à l’Université de Bilgi. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 26 juin 2009, à la suite d’une demande introduite par le MÜYAP (Union professionnelle des producteurs de phonogrammes), la section des médias du parquet de Beyoğlu rendit, en vertu de l’article additionnel n o 4 de la loi n o 5846 relative aux œuvres artistiques et intellectuelles, une décision de blocage de l’accès aux sites web « myspace.com » (site de réseau social, connu pour héberger de nombreuses pages internet de groupes de musique) et « last.fm » (site consacré à la musique), au motif que ces sites diffusaient des œuvres musicales sans respecter la législation sur les droits d’auteur. À cet égard, elle demandait au fournisseur d’accès à Internet de suspendre, dans un délai de trois jours suivant la notification de la décision, la fourniture de ce service à la personne à l’origine de la diffusion litigieuse. Cette décision était susceptible d’opposition pendant sept jours.

Selon le dossier, ni les sites litigieux ni leur fournisseur d’accès ne firent opposition à la décision du 26 juin 2009 dans le délai légal de sept jours.

Le 29 septembre 2009, le requérant, en tant qu’utilisateur des sites mentionnés, présenta au parquet de Beyoğlu une demande d’annulation de la décision du 26 juin 2009. Il indiquait que, ayant un compte utilisateur, il se rendait fréquemment sur ces sites depuis son téléphone portable et que, depuis le 18 septembre 2009, il ne pouvait plus y accéder. Il estimait que la mesure de blocage ne pouvait être considérée comme une atteinte proportionnée à son droit à la liberté de recevoir des informations, dès lors que cette mesure avait pour effet de rendre inaccessible tout le contenu de ces sites alors que, selon lui, ceux-ci donnaient accès à de nombreuses pages web diffusant bien d’autres informations et œuvres artistiques, et ce, à ses dires, dans le respect des dispositions légales pertinentes et des droits d’auteur. Il soutenait que les sites de ce type constituaient de nouveaux supports d’échange d’informations et d’idées, et que toute mesure qui en restreignait l’accès de manière disproportionnée risquait de porter atteinte à la substance même du droit à la liberté d’expression. À cet égard, il arguait notamment que la mesure litigieuse ne permettait pas d’atteindre le but recherché, à savoir la protection des droits d’auteur, car, d’après lui, il restait possible, par le biais de nombreuses méthodes simples ou sophistiquées, d’accéder à ces sites depuis la Turquie comme depuis l’étranger en dépit du blocage mis en œuvre. Enfin, indiquant que la décision de blocage prise par le parquet n’avait pas ensuite été approuvée par un juge, il contestait la constitutionnalité de l’article additionnel n o 4 § 3 de la loi n o 5846 relative aux œuvres artistiques et intellectuelles.

Le 30 septembre 2009, le tribunal d’instance pénal de Beyoğlu débouta le requérant. Les juges notèrent que, selon l’article additionnel n o 4 de la loi relative aux œuvres artistiques et intellectuelles tel que modifié par la loi n o 5101, le requérant, en tant qu’utilisateur, n’avait pas qualité pour former opposition contre la décision du procureur de la République. Ils ajoutèrent qu’en tout état de cause, même si l’intéressé avait eu qualité pour faire opposition et qu’il l’eût fait dans le délai légal de sept jours à compter de la notification de la décision, celle-ci était conforme aux exigences de la législation pertinente et que l’action aurait dès lors été rejetée. Par ailleurs, ils écartèrent l’argument tiré de l’inconstitutionnalité alléguée de l’article additionnel n o 4 de la loi relative aux œuvres artistiques et intellectuelles.

Le 5 octobre 2009, le requérant fit opposition à la décision du 30 septembre 2009.

Par une décision du 12 octobre 2009, la chambre du tribunal correctionnel de Beyoğlu chargée des affaires relatives aux droits d’auteur confirma la décision du 30 septembre 2009, eu égard à la qualité du requérant et aux motifs fournis par le tribunal d’instance pénal de Beyoğlu. Pour ce faire, elle observa que, avant de demander le blocage, le MÜYAP avait mis les sites web concernés en demeure de cesser de diffuser un certain nombre d’œuvres au mépris des droits d’auteur de ses membres, et que, les sites n’ayant pas donné suite, le procureur de la République avait, sur la base des rapports d’expertise présentés par le MÜYAP, ordonné le blocage des accès. Se référant à la Convention européenne des droits de l’homme, aux textes adoptés par l’Organisation mondiale de la propriété intellectuelle en la matière et à l’Accord de l’Organisation mondiale du commerce (OMC) relatif aux aspects des droits de propriété intellectuelle qui touchent au commerce (« l’Accord sur les ADPIC » [1] ), elle estima que, à l’heure où le piratage sur Internet était devenu l’un des plus graves problèmes auxquels les unions de défense des droits d’auteur étaient confrontées, le blocage de l’accès aux sites pratiquant la diffusion sauvage d’œuvres artistiques et intellectuelles constituait le seul moyen efficace de défendre les droits d’auteur. Elle souligna que ce constat valait a fortiori en l’espèce, où les sites internet concernés, qui ne se conformaient pas aux règles établies en la matière, avaient leurs sièges à l’étranger. Elle conclut que, l’infrastructure de diffusion par Internet ne permettant pas de bloquer l’accès à une partie seulement d’un site, il était nécessaire d’appliquer un blocage général afin de protéger efficacement les droits d’auteur. Par ailleurs, elle rejeta l’argument tiré de l’inconstitutionnalité alléguée de l’article additionnel n o 4 de la loi relative aux œuvres artistiques et intellectuelles.

Le dossier ne permet pas de savoir si, à ce jour, la mesure de blocage des deux sites internet en question a été levée ou non. B. Le droit interne pertinent

L’article additionnel n o 4 de la loi n o 5846 du 5 décembre 1951 relative aux œuvres artistiques et intellectuelles, tel que modifié par la loi n o 5101 du 3 mars 2004, est ainsi libellé : « (...) Lorsque des médias de diffusion sonore, visuelle et/ou audiovisuelle d’informations ou de services, y compris les médias électroniques, portent atteinte aux droits garantis par la présente loi aux propriétaires d’une œuvre ou à leurs ayants droit, il est mis un terme à la diffusion de l’œuvre concernée sur recours des propriétaires ou de leurs ayants droit. À cette fin, la personne physique ou morale qui allègue une violation de ses droits demande en premier lieu à la personne ayant publié l’œuvre sur le média concerné de faire cesser la violation dans un délai de trois jours. En cas de poursuite de la violation, il est demandé au fournisseur d’accès à Internet, à l’issue d’un recours présenté au procureur de la République, de suspendre la fourniture de ce service à la personne à l’origine de la diffusion litigieuse. Lorsqu’il a été mis un terme à la diffusion qui portait atteinte aux règles régissant les droits d’auteur, la fourniture du service est rétablie (...) » GRIEFS

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la liberté d’expression.

Sous l’angle de l’article 6 de la Convention, il soutient que la mesure de blocage des sites internet porte atteinte à son droit à un procès équitable et au principe de la présomption d’innocence. À cet égard, il argüe que la mesure provisoire prise, à ses dires, en l’absence de procédure contradictoire a eu pour conséquence une atteinte grave à la liberté d’expression. Il ajoute que plusieurs vices de procédure, qui concerneraient notamment le délai d’opposition et l’obligation de motivation, ont entaché cette mesure. EN DROIT

Le requérant dénonce une violation de sa liberté d’expression garantie par l’article 10 de la Convention. Il soutient également que la mesure de blocage a porté atteinte à son droit à un procès équitable et au principe de la présomption d’innocence, au sens de l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention. L’article 10 de la Convention est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. » Les passages pertinents en l’espèce de l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »

Le Gouvernement estime que le grief du requérant est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention. À cet égard, il reproche en effet au requérant de tenter de détourner l’article 10 de la Convention de sa vocation en invoquant un droit d’accéder à des œuvres artistiques diffusées au mépris des règles régissant les droits d’auteur. Il soutient également que l’intéressé n’est pas concerné de manière directe par l’acte litigieux et qu’il ne peut dès lors se prétendre victime des violations de la Convention qu’il a dénoncées. Il souligne en outre que ni le propriétaire des sites internet ni leurs « rédacteurs » n’ont porté plainte devant les autorités internes compétentes ou introduit une requête devant la Cour.

Renvoyant à l’affaire Tanrıkulu et autres c. Turquie ((déc.), n os 40150/98, 40153/98 et 40160/98, 6 novembre 2001), le Gouvernement soutient que le requérant dispose d’autres moyens pour télécharger ou écouter de la musique sur Internet. En outre, selon le Gouvernement, l’intéressé ne peut passer pour avoir épuisé les voies de recours internes, dans la mesure où il n’aurait pas respecté le délai de sept jours requis pour former opposition contre la décision du parquet.

Le requérant soutient quant à lui qu’il est directement victime des effets de la mesure de blocage litigieuse, dans la mesure où, depuis l’adoption de celle-ci, il ne pourrait plus accéder aux sites concernés. De plus, il se dit convaincu que la Cour ne peut faire abstraction de la question d’intérêt général que pose, selon lui, la présente requête pour l’interprétation de la notion de « victime » dans le cadre d’une affaire portant sur des mesures de blocage de sites web. Il ajoute qu’une approche qui sous ‑ estimerait l’importance de cette question pour la notion de victime pécherait par excès de formalisme et rendrait ineffective et illusoire la protection des droits garantis par la Convention.

Le requérant combat également la thèse selon laquelle il disposerait d’autres moyens pour écouter de la musique sur Internet. Il précise qu’il a un compte utilisateur sur le site « last.fm », qui fournirait un contenu unique en la matière. Il estime que, si l’argument du Gouvernement était accepté, cela signifierait que les autorités seraient libres de bloquer n’importe quel site web dès lors que le même type de contenu serait disponible par le biais d’autres sources. À ses yeux, une telle conclusion irait à l’encontre de la nature même de l’internet où les mêmes informations sont diffusées rapidement à travers des milliers de sources différentes et vaudrait carte blanche au gouvernement pour bloquer à sa guise n’importe quel site web.

La Cour examinera tout d’abord la question de savoir si le requérant peut se prétendre victime d’une violation de la Convention en raison de la mesure de blocage des sites internet.

La Cour rappelle que la notion de « victime » au sens de l’article 34 de la Convention doit être interprétée de façon autonome et indépendamment des notions internes telles que celles d’intérêt ou de qualité pour agir ( Sanles Sanles c. Espagne (déc.), n o 48335/99, CEDH 2000-XI, Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne , n o 62543/00, § 35, CEDH 2004 ‑ III, et Tourkiki Enosi Xanthis et autres c. Grèce , n o 26698/05, § 38, 27 mars 2008). Cette notion concerne au premier chef les victimes directes de la violation alléguée, soit les personnes directement touchées par les faits prétendument constitutifs de l’ingérence ( Norris c. Irlande , 26 octobre 1988, § 31, série A n o 142, Open Door et Dublin Well Woman c. Irlande , 29 octobre 1992, § 43, série A n o 246 ‑ A, Otto-Preminger-Institut c. Autriche , 20 septembre 1994, §§ 39-41, série A n o 295 ‑ A, et SARL du Parc d’Activités de Blotzheim c. France , n o 72377/01, § 20, 11 juillet 2006).

La Cour rappelle ensuite avoir déjà accepté, à titre exceptionnel, d’examiner une requête émanant d’une personne qui n’avait été qu’indirectement atteinte par la violation alléguée de la Convention ( Vatan c. Russie , n o 47978/99, § 48, 7 octobre 2004). C’est ainsi qu’elle a reconnu la qualité de victime indirecte à des proches de la victime directe, tels que l’époux d’une femme contrainte de subir un examen gynécologique ( Fidan c. Turquie (déc.), n o 24209/94, 29 février 2000) ou le neveu d’une personne victime de meurtre ( Yașa c. Turquie , 2 septembre 1998, §§ 61-66, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI).

Elle rappelle qu’en tout état de cause, que la victime soit directe, indirecte ou potentielle, il doit exister un lien entre le requérant et le préjudice qu’il estime avoir subi du fait de la violation alléguée ( Taurira et autres c. France , n o 28204/95, décision de la Commission du 4 décembre 1995, Décisions et rapports (DR) 83-A, p. 130, Association des amis de Saint ‑ Raphaël et de Fréjus et autres c. France , n o 38192/97, décision de la Commission du 1 er juillet 1998, DR 94-A, p. 124, Comité des médecins à diplômes étrangers et autres c. France (déc.), n os 39527/98 et 39531/98, 30 mars 1999, et Gorraiz Lizarraga , précité, § 35). En effet, la Convention n’envisage pas la possibilité d’engager une actio popularis aux fins de l’interprétation des droits qui y sont reconnus ; elle n’autorise pas non plus des requérants à se plaindre d’une disposition de droit interne simplement parce qu’il leur semble, sans qu’ils en aient directement subi les effets, qu’elle enfreint la Convention ( Norris , précité, § 31, et Sejdić et Finci c. Bosnie-Herzégovine [GC], n os 27996/06 et 34836/06, § 28, CEDH 2009).

En l’espèce, la Cour note que, par une décision adoptée le 26 juin 2009, la section des médias du parquet de Beyoğlu a ordonné le blocage de l’accès aux sites web « myspace.com » et « last.fm » au motif que ces sites diffusaient des œuvres musicales au mépris des règles régissant les droits des auteurs de ces œuvres. Il ressort du dossier que ni les sites web en question ni les fournisseurs d’accès à Internet localisés en Turquie n’ont formé opposition contre cette décision. Les recours formés par le requérant contre la mesure en question ont été rejetés le 30 septembre et le 12 octobre 2009 respectivement par le tribunal d’instance pénal de Beyoğlu et le tribunal correctionnel de Beyoğlu. Déniant au requérant la qualité de victime, les tribunaux ont en effet considéré que la mesure de blocage était fondée sur l’article additionnel n o 4 de la loi n o 5846 relative aux œuvres artistiques et intellectuelles, qu’elle avait été adoptée en raison du non ‑ respect par les sites en question des règles en matière de droits d’auteur et qu’elle avait notamment fait suite à des démarches entreprises par l’Union professionnelle des producteurs de phonogrammes, qui avait adressé, en vain, une mise en demeure aux sites web concernés.

La Cour relève que le requérant a déposé sa requête devant elle en tant qu’utilisateur des sites qui ont fait l’objet de la mesure de blocage. À cet égard, elle prend note de son argument selon lequel il se rendait fréquemment sur ces sites depuis son téléphone portable et avait un compte utilisateur sur « last.fm ». Elle relève également que l’intéressé est un auditeur régulier de la musique diffusée par les sites web touchés par la mesure litigieuse et que son compte sur « last.fm » lui permettait d’accéder à ceux-ci. Le requérant se plaint donc pour l’essentiel de l’effet collatéral de la mesure prise dans le cadre de la loi relative aux œuvres artistiques et intellectuelles.

La Cour observe ensuite que les droits des usagers d’Internet revêtent aujourd’hui une importance primordiale pour les individus, dans la mesure où l’accès à Internet est devenu un outil essentiel pour l’exercice de la liberté d’expression. À cet égard, elle rappelle avoir déjà souligné le rôle des sites internet qui, grâce à leur accessibilité ainsi qu’à leur capacité à conserver et à diffuser de grandes quantités de données, contribuent grandement à améliorer l’accès du public à l’actualité et, de manière générale, à faciliter la communication de l’information ( Times Newspapers Ltd c. Royaume-Uni (n os 1 et 2) , n os 3002/03 et 23676/03, § 27, CEDH 2009). Toutefois, pour la Cour, le seul fait que le requérant – tout comme les autres utilisateurs en Turquie des sites en question – subit les effets indirects d’une mesure de blocage concernant deux sites consacrés à la diffusion de la musique ne saurait suffire pour qu’il se voie reconnaître la qualité de « victime » au sens de l’article 34 de la Convention ( Tanrıkulu et autres , précité).

Cela dit, la Cour relève que les sites qui ont été frappés par la mesure de blocage litigieuse sont des sites internet spécialisés dans la diffusion musicale et qu’ils ont été bloqués parce qu’ils ne respectaient pas la législation relative aux droits d’auteur. En tant qu’utilisateur de ces sites, le requérant bénéficiait de leurs services et il ne se trouve privé que d’un moyen parmi d’autres d’écouter de la musique. La Cour considère que l’intéressé peut sans difficulté accéder à tout un éventail d’œuvres musicales par de multiples moyens sans que cela n’entraîne une infraction aux règles régissant les droits d’auteur. D’ailleurs, le requérant ne conteste pas qu’il pouvait, au moment de la décision litigieuse, recevoir ces programmes ou des programmes similaires par des biais autres que les sites web en question. Sur ce point, l’affaire ne se distingue guère de l’affaire Tanrıkulu et autres précitée où la Cour n’a pas reconnu la qualité de victime à des lecteurs d’un quotidien qui était l’objet d’une mesure d’interdiction de distribution.

En outre, à la différence des requérants dans l’affaire Khurshid Mustafa et Tarzibachi c. Suède (n o 23883/06, §§ 44-45, 16 décembre 2008), en l’espèce le requérant n’allègue pas que les sites en question diffusaient des informations qui pouvaient présenter un intérêt particulier pour lui et que le blocage de leur accès avait eu pour effet de le priver d’une source importante de communication. Dès lors, la Cour estime que le fait pour le requérant d’être privé de l’accès à ces sites ne l’empêche pas de prendre part à un débat d’intérêt général ( Ashby Donald et autres c. France , n o 36769/08, § 39, 10 janvier 2013).

La Cour observe également que la présente affaire diffère de l’affaire Monnat c. Suisse (n o 73604/01, CEDH 2006 ‑ X), dans laquelle M. Monnat, en tant qu’auteur d’une émission, était directement touché par une suspension de vente découlant de la décision d’une autorité nationale. Il en va de même quant à l’affaire Ahmet Yıldırım c. Turquie (n o 3111/10, § 46, CEDH 2012), dans laquelle M. Yıldırım, en sa qualité de propriétaire et d’utilisateur d’un site web, se plaignait de l’impossibilité d’accéder à son propre site en raison d’une mesure de blocage ayant frappé un module de Google. En effet, M. Akdeniz a agi en tant que simple usager de deux sites web consacrés à la diffusion musicale.

La Cour rappelle enfin qu’elle a examiné les effets collatéraux des décisions de blocage de sites web dans le cadre de l’affaire Ahmet Yıldırım (précitée) . Dans l’arrêt qu’elle a adopté à cet égard, elle a souligné qu’une mesure de blocage de l’accès à un site web devait s’inscrire dans un cadre légal particulièrement strict quant à la délimitation de l’interdiction et efficace quant au contrôle juridictionnel contre les éventuels abus, car elle pouvait avoir des effets de « censure collatérale » importants ( Ahmet Yıldırım , précité, §§ 64-66). Par ailleurs, elle rappelle sa jurisprudence établie selon laquelle, si l’article 10 § 2 de la Convention ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression en matière politique par exemple, les États contractants disposent d’une large marge d’appréciation lorsqu’ils réglementent la liberté d’expression dans le domaine commercial ( Mouvement raëlien suisse c. Suisse [GC], n o 16354/06, § 61, CEDH 2012), étant entendu que l’ampleur de celle-ci doit être relativisée lorsqu’est en jeu non pas l’expression strictement « commerciale » de tel individu mais sa participation à un débat touchant à l’intérêt général ( Hertel c. Suisse , 25 août 1998, § 47, Recueil 1998 ‑ VI). À cet égard, s’agissant de la mise en balance des intérêts éventuellement contradictoires des uns et des autres, tels que « le droit à la liberté de recevoir des informations » et « la protection des droits de l’auteur », la Cour a considéré que les autorités internes disposaient d’une marge d’appréciation particulièrement importante ( Ashby Donald et autres, précité, § 41). À la lumière de cette jurisprudence, la Cour n’est pas convaincue que la présente affaire soulève une question d’intérêt général importante.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que le requérant ne peut se prétendre victime d’une violation de l’article 10 de la Convention du fait de la mesure litigieuse. Par ailleurs, elle note l’étroite corrélation entre les deux griefs du requérant tirés des articles 6 et 10 de la Convention. Elle en conclut que le défaut de qualité de victime du requérant au titre de l’article 10 de la Convention se répercute sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention (voir, dans le même sens, François et Marie-Josée Barre c. France , n o 17062/90, décision de la Commission du 31 mars 1993). Il s’ensuit que la présente requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président [1] . http://www.wto.org/french/docs_f/legal_f/27-trips_01_f.htm