Comunicat la 14 martie 2014 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 55549/11 SA Y. Tunçbilek, avocat în Ayd. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 1995, ca întreprindere de construcții, reclamanta a cumpărat un teren împotriva remiterii spațiilor de construcție. În momentul realizării planului de ocupare a terenurilor, la cererea municipalității din Nazilli, recurenta i-a cedat o parcelă de 7 034,93 m pentru ca aceasta să fie utilizată ca un teren destinat găzduirii ceremoniilor ( La 21 septembrie 1995, municipalitatea a adoptat planul de urbanism. Terenul în cauză a fost alocat pentru a construi un spațiu destinat să găzduiască ceremoniile. Municipalitatea nu a construit spațiul prevăzut. La 3 iulie 2001, ea a transferat proprietatea Ministerului Justiției. Planul de ocupare a terenurilor a fost modificat în mod corespunzător în planul de urbanism. La 2 noiembrie 2004, Ministerul Justiției a construit aici un Palat de Justiție. Recurenta a făcut o acțiune în constatarea valorii terenului gol. O expertiză a fost ordonată atunci de tribunalul de mare instanță din Nazilli. Într-un raport din 3 iulie 2005, experții au estimat valoarea terenului la 527 619 de lire turcești (aproximativ 331 835 de euro). La 19 septembrie 2005, recurenta a adresat municipiul Nazilli în fața Tribunalului de Mare Instanță din Nazilli. Reproșând municipalității că nu a respectat condițiile stabilite pentru cesiunea bunului în cauză, aceasta a solicitat o despăgubire care să se ridice la valoarea terenului cedat. La 15 noiembrie 2007, Tribunalul s-a declarat incompetent rațional Materiae în beneficiul competenței instanței administrative. La 23 septembrie 2008, Curtea de Casație a clasat hotărârea din 15 noiembrie 2007, aceasta a considerat că litigiul se referă la punerea în aplicare a articolului 35 din Legea privind exproprierea și că instanța judiciară era competentă în acest domeniu. Aprilie 2009, Tribunalul de Mare Instanță din Nazilli a demisionat reclamanta de la cererea sa. El a considerat că nu mai putea revendica un drept de proprietate asupra bunului în cauză. La 28 septembrie 2010, Curtea de Casație a respins recursul în Casație formulat de recurentă pe motivul că hotărârea atacată era conformă cu dreptul și cu procedura La 18 mai 2011, Curtea de Casație a respins această acțiune pe motiv că nu au fost întrunite condițiile de rectificare a hotărârii din cauza dreptului și practicii interne relevante. În temeiul articolului 35 din Legea privind proprietatea, foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație ca urmare a transferului bunului lor, în conformitate cu legislația privind urbanizarea pentru realizarea unor activități de interes general, cum ar fi drumuri, spații verzi etc. Același lucru este valabil și în ceea ce privește bunurile care au făcut obiectul unei paralizări cu titlu privat și care au fost cedate uzului de interes public cu consimțământul proprietarului lor. Din mai multe hotărâri pronunțate de Curtea de Casație cu privire la aplicarea articolului 35 din Legea privind exproprierea (n 2005/12736 din 24 noiembrie 2005, n 2002/685 din 2 aprilie 2002, n 2001/361 din 11 martie 2001 și nr. 1996/5090 din 28 mai 1996) că înalta instanță a respins întotdeauna cererea de restituire a bunurilor cedate de foștii proprietari ai administrației. GRIFS făcând trimitere în special la Hotărârea Karaman c. Turcia 6489/03 din 15 ianuarie 2008), recurenta invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Ea subliniază că a cedat proprietatea administrației pentru construirea unei zone destinate să găzduiască ceremoniile, dar că terenul nu a fost niciodată folosit în acest scop. Aceasta aduce atingere instanțelor naționale, pe baza articolului 35 din Legea privind exproprierea, că nu și-a primit cererea de a obține o despăgubire care rezultă din vânzarea acestui teren unei terțe persoane. În opinia sa, această situație nu este compatibilă cu dreptul de proprietate garantat de Convenție. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Eu egard la jurisprudența Motais de Narbonne c. Franța 48161/99 , 2 iulie 2002 și Beneficio Cappella Paolini c. San Marino 40876/98 , CEDH 2004 VIII), recurenta avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1? În acest caz, a existat o încălcare a dreptului recurentei de a respecta proprietatea sa, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1?
Communiquée le 14 mars 2014
Requête n
o
55549/11
contre la Turquie
introduite le 16 août 2011
La requérante, Sağlık İnșaat Turizm Sanayi Taahhüt ve Ticaret Ltd. Ști. est une société à responsabilité limitée de droit turc dont le siège social est à Nazilli-Aydın. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
En 1995, en tant qu’entreprise de construction, la requérante acheta un terrain contre la remise de locaux à construire.
Lors de la réalisation du plan d’occupation des sols, à la demande de la municipalité de Nazilli, la requérante lui céda une parcelle de 7
034,93 m
2
pour qu’elle soit utilisée comme un terrain destiné à accueillir les cérémonies («
tören alanı
»).
Le 21 septembre 1995, la municipalité adopta le plan d’urbanisme. Le terrain en question fut affecté à l’édification d’une espace destinée à accueillir les cérémonies.
La commune ne construisit pas l’espace prévue.
Le 3 juillet 2001, elle transféra le bien au ministère de la Justice.
Le plan d’occupation des sols fut modifié en conséquence dans le plan d’urbanisme.
Le 2 novembre 2004, le ministère de la Justice y construisit un Palais de Justice.
La requérante fit un recours en constatation de la valeur du terrain nu.
Une expertise fut alors ordonnée par le tribunal de grande instance de Nazilli.
Par un rapport du 3 juillet 2005, les experts estimèrent la valeur du terrain à 527
619 livres turques (soit environ 331
835 euros).
Le 19 septembre 2005, la requérante assigna la municipalité de Nazilli devant le tribunal de grande instance de Nazilli. Reprochant à la commune de ne pas avoir respecté les conditions fixées pour la cession du bien en question, elle réclama une indemnité qui s’élevait à la valeur du terrain cédé.
Le 15 novembre 2007, le tribunal se déclara incompétent
ratione materiae
au profit de la compétence de la juridiction administrative.
Le 23 septembre 2008, la Cour de cassation cassa le jugement du 15
novembre 2007. Elle considéra que le litige portait sur l’application de l’article 35 de la loi sur l’expropriation et que la juridiction judiciaire était compétente en la matière.
Le 1
er
avril 2009, le tribunal de grande instance de Nazilli débouta la requérante de sa demande. Il estima que l’intéressée ne pouvait plus revendiquer un droit de propriété sur le bien en cause.
Le 28 septembre 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation formé par la requérante au motif que le jugement attaqué était «
conforme au droit et à la procédure
».
La requérant fit un recours en rectification de l’arrêt.
Le 18 mai 2011, la Cour de cassation rejeta ce recours au motif que «
les conditions de rectification de l’arrêt n’étaient pas réunies
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En vertu de l’article 35 de la loi sur l’expropriation, les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leur bien – au titre de l’aménagement – conformément à la législation sur l’urbanisation pour la réalisation d’ouvrages d’intérêt général, tels que routes, espaces verts, etc. Il en va de même en ce qui concerne les biens qui ont fait l’objet d’une parcellisation à titre privé et ont été cédés à l’usage de l’intérêt public avec le consentement de leur propriétaire.
Il ressort d’une série d’arrêts rendus par la Cour de cassation concernant l’application de l’article 35 de la loi sur l’expropriation (n
o
2005/12736 du 24 novembre 2005, n
o
2002/685 du 2 avril 2002, n
o
2001/3361 du 11
mars
2001 et n
o
1996/5090 du 28
mai 1996) que la haute juridiction a toujours rejeté la demande en restitution des biens cédés par les anciens propriétaires à l’administration.
Faisant notamment référence à l’arrêt
Karaman c. Turquie
(n
o
6489/03, du 15 janvier 2008), la requérante allègue une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Elle souligne avoir cédé le bien à l’administration pour la construction d’une zone destinée à accueillir les cérémonies mais que le terrain n’a jamais été utilisé à cette fin.
Elle fait grief aux juridictions nationales, se fondant sur l’article 35 de la loi sur l’expropriation, de ne pas avoir accueilli sa demande tendant à l’obtention d’un dédommagement résultant de la vente de ce terrain à une tierce personne.
À ses yeux, cette situation n’est pas compatible avec le droit de propriété tel que garanti par la Convention.
1.
Eu egard à la jurisprudence
Motais de Narbonne c. France
(n
o
48161/99
, 2 juillet 2002 et
Beneficio Cappella Paolini c. Saint-Marin
(n
o
40786/98
‑
VIII), la requérante avait-elle un bien au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 ?
2.
Dans l’affirmative, y a-t-il eu une atteinte au droit de la requérante au respect de son bien, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 ?