AKTAR c. TURQUIE

Comunicat la 5 septembrie 2014 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 18988/11 Y Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 1987, recurenta a cumpărat o casă situată în Özdere, pe terenul nr. 1045. În cursul acestei cumpărări, ea și-a dat seama că imobilul avea un permis de construcție și un permis de locuință eliberat în mod corespunzător de municipalitatea da Özdere. Proprietatea a fost astfel înscrisă în registrul funciar. La 20 februarie 2007, municipalitatea d Özdere a anulat permisele de construcție și permisele de locuință ale celor 79 de clădiri ale parcelei nr. 1045 și a ordonat demolarea acestora.

Aceasta și-a motivat decizia prin următoarele considerente în primul rând, parcela nr. 1045 figura în planul de urbanism cu o suprafață de 11 980 m în timp ce, în registrul funciar, aceaceasta a fost înscrisă ca având o suprafaă de 14 475 m în al doilea rând, presupunând chiar că suprafaa de 14 475 m ar putea fi tolerată pe plan d în ultimă instanță, construcția imobilului încălcase legea privind litoralul. Recurenta sesizase prin intermediul avocatului său tribunalul administrativ al tribunalului administrativ al tribunalului administrativ al tribunalului districtual al tribunalului administrativ al tribunalului în cauză, o cerere în anulare a acestei decizii. Prin hotărârea din 3 octombrie 2007, tribunalul l-a decăzut la data cererii sale pe motiv că decizia atacată era conformă cu legea.

Într-adevăr, el considera că, întrucât coeficientul de ocupare a terenurilor nu a fost respectat, construcția în cauză nu era în conformitate cu planul de urbanism. De asemenea, acesta a precizat că municipalitatea a comis o eroare prin emiterea, în 1987, a permiselor de construcție și de locuință și că, în scopul respectării legii, ar trebui să fie anulate și să se procedeze la demolarea celor 79 de clădiri. 11. printr-o hotărâre din 27 martie 2009, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 3 octombrie 2007 în toate dispozițiile sale pe motiv că: în conformitate cu normele procedurale și cu dispozițiile legale 12. La 22 decembrie 2010, Consiliul de Stat a respins recursul în rectificare formulat de reclamantă pe motiv că condițiile de rectificare a hotărârii nu erau întrunite Dreptul și practica internă relevantă Constituția 13. la art. 125 alineatul (1) și 7 din Constituție este astfel formulată.

Orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a fi supusă unui control jurisdicțional. (...) La administrație este obligată să repare orice prejudiciu care rezultă din acțiunile și măsurile sale. Codul de procedură administrativă 14. În conformitate cu art. 13 din Codul de procedură administrativă, orice victimă a unei daune care rezultă dintr-un act al administrației poate solicita despăgubiri în termen de un an de la data actului vizat. În cazul în care întreaga cerere sau o parte a acesteia a fost respinsă sau în cazul în care nu s-a primit niciun răspuns în termen de 60 de zile, statul membru în cauză poate intenta o acțiune în despăgubire în fața instanțelor competente. Această dispoziție consacră o responsabilitate obiectivă a statului, care poate fi angajată fără obligația de a stabili existența unei erori datorate administrației.

GRIEFS 15. Invocând art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție și articolele 6 și 13 din convenție, recurenta susține că a fost victima unei încălcări disproporționate a respectării bunurilor sale din cauza deciziei de demolare a casei sale la 20 de ani de la achiziționarea sa. Întrebările CU PRIVIRE LA PĂRȚI A epuizat reclamanta căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție În special, acțiunea în despăgubire prevăzută la art. 13 din Codul de procedură administrativă constituia, în circumstanțele cauzei, o cale de atac adecvată și efectivă în sensul acestei dispoziții? Guvernul este invitat să furnizeze hotărâri judecătorești relevante. A fost încălcat dreptul recurentei de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Decizia de demolare a casei reclamantei a fost executată de administrație reclamanta a fost privată de bunurile sale?

În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, decizia denunțată de reclamantă a fost luată ca o cauză de interes public și în condițiile prevăzute de lege, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție În acest sens, a existat o reglementare privind utilizarea bunurilor sale? În cazul în care această reglementare implică aplicarea unei legi considerate necesare în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție? În ambele cazuri, măsurile luate de autoritățile naționale au impus recurentei o sarcină excesivă (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi c. Italia , [GC], n 2774/93, CEDO 1999-V, 28.7.1999, § 59)

Communiquée le 5 septembre 2014

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 18988/11 Yıldız AKTAR contre la Turquie introduite le 25 janvier 2011

EXPOSÉ DES FAITS

1. La requérante, M me Yıldız Aktar, est une ressortissante turque née en 1938 et résidant à Menderes (İzmir). Elle a été représentée devant la Cour par M e T. Akıncı, avocat à Urla (İzmir). A. Les circonstances de l’espèce

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La requérante a-t-elle épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention ? En particulier, le recours en indemnisation prévu à l’article 13 du code de procédure administrative constituait-il dans les circonstances de la cause un recours adéquat et effectif au sens de cette disposition ? Le Gouvernement est invité à fournir des décisions de justice pertinentes.

2. Y a-t-il eu atteinte au droit de la requérante au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ? La décision ordonnant la démolition de la maison de la requérante a-t-elle été exécutée par l’administration ? La requérante a-t-elle été privée de ses biens ? Dans l’affirmative, la décision dénoncée par la requérante a-t-elle été prise pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ? Dans l’alternative, y a-t-il eu une réglementation de l’usage de ses biens ? Dans l’affirmative, cette réglementation procédait-elle de l’application d’une loi jugée nécessaire au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ? Dans les deux cas, les mesures prises par les autorités nationales ont-elles imposé à la requérante une charge excessive (voir l’arrêt Immobiliare Saffi c. Italie , [GC], n o 22774/93, CEDH 1999-V, 28.7.1999, § 59) ?