Hussein împotriva Turciei

La aproximativ ora 23:10 pe 10 august 2016, ofițeri de jandarmi din Comandamentul Jandarmeriei Provinciale Kilis l-au aprehensionit pe reclamant și o anumită persoană H.H. într-o zonă militară în timp ce încercau să traverseze în Siria într-un mod neregulamentar. Ofițerii i-au plasat sub detenție conform unei decizii a biroului procurorului public șef de Kilis și au confiscat telefoanele mobile.

Pe 11 august 2016 reclamantul, în prezența avocatului și a unui interpret, a făcut declarații ofițerilor de jandarmi. A explicat că fugise din Siria într-un mod neregulamentar în 2015 după ce tatăl fusese ucis de membri PYD/YPG, cu intenția de a se stabili în Danemarca și apoi de a aduce familia acolo. Având în vedere că aceasta nu ar fi fost posibilă, eventual ajunsese în Turcia și în final se deplasase la Mersin, unde locuise timp de șapte luni. La Mersin, primise informații că sora sa fusese răpită de PYD/YPG și ar fi eliberată dacă se alătura organizației. A admis că fusese în contact cu anumiți membri PYD/YPG cu nume de cod, care-l ajutaseră în încercarea eșuată de a traversa granița.

Urmând declarațiilor reclamantului, Comandamentul Jandarmeriei Provinciale Kilis a redactat un raport investigativ, care includea fotografii recuperate din telefonul mobil. Printre ele au fost imagini de indivizi care părea să fie asociați cu PYD/YPG. În plus, au fost două selfiuri luate în interior arătând postere ale Abdullah Öcalan și culorile asociate cu Regiunea Kurdistan din Irak vizibile în fundal; trei fotografii arătând reclamantul ca minor purtând o cămașă civilă cu pantaloni camuflaj și ținând un rifles de atac AK-47, alături de o altă persoană de vârstă fragedă în haine civile; o imagine a reclamantului singur ținând același rifles; o altă fotografie a lui pozând cu o mitralieră în haine civile; și o imagine finală a lui participând la o demonstrație (de asemenea în haine civile).

Pe 12 august 2016 reclamantul a dat declarații la biroul procurorului public șef de Kilis prin intermediul unui interpret. A susținut că lucrase la Mersin ca muncitor agricol și lucrător în construcții atunci când fusese informat că sora fusese răpită de PYD/YPG și ar fi eliberată dacă se alătura. A explicat că fotografiile de indivizi asociați cu PYD/YPG fuseși trimise printr-un mesaj WhatsApp, și că acelea arătând-o cu arme automate nu aveau nicio legătură cu terorismul și fuseazi luate atunci când era minor, în circumstanțe în care armele fuseazi frecvente în sate din cauza războiulu civil sirian. A subliniat mai departe că PYD/YPG nu controlase satul la acel moment, susținând că mitraliera cu care pozase fuseazi legată de Mișcarea Nour al-Din al-Zenki (un grup armat implicat în guerra civilă și asociat cu Consilul Comandamentului Revoluționar Sirian). Reclamantul a negat că s-ar fi alăturat vreodată PYD/YPG sau ar fi primit instruire politică sau militară din partea lor, reiterând că tatăl fusese ucis de membri PYD/YPG și că unicul scop în încercarea de a traversa granița fusese salvarea surorii. Mai apoi în aceeași zi a repetat acele declarații Curții de Magistrați din Kilis, din nou negând că era membru PYD/YPG sau participase la vreun conflict armat.

Pe 22 august 2016 biroul procurorului public șef de Kilis a pus sub acuzare reclamantul și a cerut Departamentului de Poliție din Gaziantep să emită un raport de expert pe datele conținute în telefonul mobil.

Curtea de Asise din Kilis („curtea de proces") a ținut nouă ședințe între 4 octombrie 2016 și 6 aprilie 2017. La acele ședințe reclamantul a fost audiat prin intermediul unui interpret dar fără consilier de apărare, și niciun martor nu a fost chemat. Curtea de proces a amânat în mod repetat procedurile în așteptarea raportului de expert pe datele telefonului mobil al reclamantului. În cursul acelor ședințe reclamantul și-a reiterit declarațiile anterioare.

Pe 6 aprilie 2017 curtea de proces a condamnat reclamantul conform art. 314 § 2 din Codul Penal și l-a condamnat la șase ani și trei luni de închisoare. În stabilirea vinovăției, curtea de proces a declarat că fusese aprehensionit în timp ce încerca să traverseze în Siria și a concluzionat că era membru PYD/YPG după simplă recapitulare a declarațiilor anterioare. După care, curtea de proces a subliniat că fotografiile recuperate din telefonul mobil arătaseră indivizi asociați cu PYD/YPG, și reclamantul ținând arme, ceea ce demonstra că fusese membru PYD/YPG înainte de a pleca din Siria.

Pe 17 mai 2017 Curtea Regională de Apel din Gaziantep („curtea de apel") a confirmat condamnarea.

Pe 24 aprilie 2018 Curtea de Casație a anulat hotărârea și a restituit cazul curții de apel, din cauza încălcării dreptului la asistență juridică al reclamantului.

Pe 21 mai 2018 Departamentul de Poliție din Gaziantep a finalizat raportul de expert pe datele telefonului mobil al reclamantului.

Pe 24 octombrie 2018 curtea de apel a ținut o ședință orală în care reclamantul, asistat de consilier de apărare și interpret, și-a reiterit declarațiile anterioare. La încheierea ședinței curtea de apel a condamnat reclamantul conform art. 314 § 2 din Codul Penal (a se vedea pentru textul acestei dispoziții și jurisprudența Curții de Casație pe interpretarea dispoziției Demirer c. Turcia, nr. 45779/18, §§ 24-25, 25 martie 2025). Părțile relevante ale hotărârii listând dovezile pe care se bazează și expunând motivarea se citesc după cum urmează: „Cazul constă din acuzații [împotriva reclamantului], apărare, declarații de martori, rapoarte de incident, rapoarte medicale, raportul Institutului de Medicină Legală, certificate de registru civil și înregistrare penală, și întregul dosar." „Pe baza declarațiilor inculpatului, mărturiei date în prezența consilierului de apărare, și a conținutului dosarului, s-a stabilit că alăturându-se organizației teroriste cunoscute ca YPG și primind instruire politică și ideologică, inculpatul a devenit parte a structurii ierarhice a acelei organizații teroriste armate și, angajându-se în acte și activități necesitând continuitate, diversitate și intensitate, a comis infracțiunea acuzată de membru al unei organizații teroriste armate. În consecință, s-a concluzionat și determinat că inculpatul trebuie condamnat pentru infracțiunea acuzată, și hotărâre a fost pronunțată după cum urmează."

Pe 25 februarie 2020 Curtea de Casație a confirmat, cu efect final, hotărârea curții de apel.

Pe 1 noiembrie 2021 Curtea Constituțională a declarat plângerea reclamantului privind dreptul la hotărâre motivată inadmisibilă ca manifest neîntemeiat, susținând că era clar că nicio încălcare nu a avut loc.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții că instanțele interne nu abordaseră argumentele apărării sale care fuseazi decisive pentru rezultatul cazului și deci eșuaseră furnizarea motivării relevante și suficiente în condamnarea sa pentru membru al unei organizații teroriste armate.

Guvernul a invitat Curtea să declare plângerea inadmisibilă ca manifest neîntemeiat, susținând că era de natură a patra instanță deoarece privea, în esență, evaluarea de către instanțele interne a faptelor și probelor din fața lor și deci rezultatul procedurilor.

Reclamantul a contestat afirmațiile Guvernului, susținând că deciziile instanțelor interne fuseazi arbitrare.

Curtea observă că plângerea reclamantului cuprinde afirmațiile sale că nicio motivare suficientă nu fusese furnizată pentru condamnare, în încălcare a garanției procedurale consacrate de art. 6 § 1 din Convenție. Nu poate fi deci considerată ca plângere de natură a patra instanță. Pe acea bază, Curtea respinge obiecția Guvernului.

Curtea observă că cererea nu este manifest neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibilă pe niciun alt temei. Trebuie deci declarată admisibilă. Fond Depuneri părților

Reclamantul s-a plâns că procedurile penale fuseazi neechitabile din cauza eșecului instanțelor interne de a indica, cu claritate suficientă, temeiurile pe care le-au condamnat pentru membru al unei organizații teroriste armate. A subliniat că motivarea curții de apel fuseazi formulaică și arbitrară – dat fiind absența oricărei evaluări genuine a probelor – în lumina jurisprudenței stabilite a Curții de Casație. Reclamantul a mai susținut că instanțele interne nu abordaseră argumentele principale ale apărării sale.

Guvernul a depus că instanțele interne abordaseră toate argumentele principale ale apărării reclamantului și bază condamnarea pe două elemente principale: declarațiile și fotografiile recuperate din telefonul mobil. Referind la raportul de expert, Guvernul observă că telefonul mobil al reclamantului conținuse fotografii arătând membri ai organizației în cauză și de asemenea alte fotografii arătând reclamantul însuși purtând haine camuflaj și ținând arme de foc. Mai mult, în declarațiile inițiale reclamantul admisese că fusese în contact cu anumiți membri PYD ai căror nume de cod le cunoaștea; mai mult, circumstanțele aprehensionării fuseazi de asemenea înregistrate în rapoarte de incident.

Guvernul a subliniat mai departe că H.H., persoană cealaltă aprehensionată alături de reclamant, nu fusese pusă sub acuzare, deoarece nicio suspiciune nu apăruse în cazul acesteia; în viziunea lor, acel fapt demonstra că nu aplicase tratament diferențial. Potrivit Guvernului, examinând raportul de expert pe fotografiile recuperate din telefonul mobil, curtea de apel stabilise suficient că reclamantul subiose instruire. Făcând aceasta, esențial confirmase motivarea anterioară a curții de proces, în timp ce referea la constatări corroborate ale raportului. Evaluarea Curții (a) Principii generale

Principiile generale privind dreptul la hotărâre motivată au fost rezumate în Moreira Ferreira c. Portugalia (nr. 2) ([MC], nr. 19867/12, § 84, 11 iulie 2017) și Demirer c. Turcia (nr. 45779/18, §§ 37-39, 25 martie 2025). Curtea reitera că conform jurisprudenței sale stabilite, deși art. 6 § 1 nu poate fi înțeles ca necesitând răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr. 288), hotărârile instanțelor trebuie statul în mod adecvat motivele pe care se bazează (a se vedea Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A nr. 303-A), reflectând un principiu legat de administrarea corespunzătoare a justiției. Cu toate acestea, măsura în care această obligație de motivare se aplică poate varia după natura deciziei și trebuie determinată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea García Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). Trebuie să fie clar din decizie că aspectele esențiale ale cauzei fuseazi aborditate (a se vedea Taxquet c. Belgia [MC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010); părți la procedurile judiciare pot aștepta să primească răspuns specific și explicit la argumente care sunt decisive pentru rezultatul acelor proceduri (Moreira Ferreira, ibid.). (b) Aplicarea acelor principii la prezenta cauză

Curtea observă că curtea de proces, în condamnarea reclamantului, subliniae că fusese aprehensionit în timp ce încerca să traverseze în Siria, recapitulase declarațiile făcute de el în faza investigativă, și observase că telefonul mobil conținuse imagini legate de PYD/YPG și fotografii a lui ținând arme. Deoarece reclamantul încercasă să traverseze în Siria și fotografiile predata inițiala plecare din țara de origine, instanța concluzionase că fusese membru PYD/YPG. Acea hotărâre, totuși, nu devenise finală, deoarece Curtea de Casație în final anulase decizia curții de apel confirmând constatările curții de proces.

Aceasta fiind spus, Curtea consideră regretabil că, deși curtea de proces referia la declarațiile reclamantului în ajungerea concluziei, nu supune acele declarații unui test de relevanță nici clarifica de ce fuseazi considerate suficiente pentru acel scop, mai ales considerând că în niciun stadiu al procedurilor penale reclamantul admisese că era membru PYD/YPG; pe de altă parte, constant a susținut că fusese persecutat de ei, referindu-se la uciderea tatălui și răpirea surorii, pe care, susținea, ar fi fost eliberate doar dacă renunța la neafilierea. Mai mult, privitor la fotografiile recuperate din telefonul mobil, curtea de proces nu abordase depunerea principală a apărării reclamantului că timpurile și locurile pe care fuseazi luate redau imposibil să le construiască ca dovadă a apartenenței sale la PYD/YPG.

Curtea mai observă că hotărârea curții de apel, diferită de cea a curții de proces, bazeasă pe constatarea că reclamantul alăturasesu PYD/YPG, primisese instruire politică și ideologică din partea lor și era în structura ierarhică, și angajaseși în acte și activități necesitând continuitate, diversitate și intensitate, și deci devenise membru al unei organizații teroriste armate. Motivarea în privința cum concluzionase fusese bazată pe (i) propriile declarații ale reclamantului și (ii) „conținutul dosarului".

Privitor la fostul, Curtea observă că niciuna din declarațiile reclamantului – nici în proces nici în faza investigativă – conținuse admisiuni directe nici indirecte că alăturaseși primit instruire de la orice organizație, mai puțin PYD/YPG. Privitor la al doilea, referința succintă și formulaică la „conținutul dosarului" nu ajunge identifică material specific capabil susținea concluzia curții de apel. În orice caz, nici depuneri procuraturii, nici rapoarte de incident, nici alt element listat ca dovadă (inclusiv afirmații împotriva reclamantului), în special conținuse indicație că primisese instruire din PYD/YPG.

Curtea observă cu preocupare că, deși niciun martor nu audiat și raport medical neobținut, curtea de apel totuși referase, în parte separată a hotărârii enumerând dovezile, la declarații de martori, raport din Institutul de Medicină Legală și „întregul dosar". Mai mult, raportul de expert pregătit de Departamentul de Poliție din Gaziantep pe datele conținute în telefonul mobil al reclamantului, comandat de curtea de proces și finalizat doar după prima decizie a Curții de Casație, nici nu includeasă în lista dovezilor nici chiar referit. Având în vedere acele circumstanțe, Curtea nu poate decât concluziona că curtea de apel eșuase indica cu claritate suficientă temeiurile care conducereși la concluzia că reclamantul alăturaseși primit instruire din PYD/YPG și angajaseași în acte și activități necesitând continuitate, diversitate și intensitate pentru găsi-l vinovat de apartenența la acea organizație.

Curtea mai observă că instanțele interne eșuaseări aborda argumentele apărării principale reclamantului – și anume, că fotografiile recuperate din telefonul mobil nu demonstrasă asociere cu PYD/YPG, deoarece (i) acea organizație nu controlase satul la timp material și pozarea cu arme nu putea construi ca dovadă a unei asemenea asocieri, (ii) fotografiile luate la timp când guerra civilă continuase deja timp de ani în țară și armele frecvente, (iii) fusese minor căutând proteja familia, și (iv) nu purtase uniforma militară asociată PYD/YPG în niciuna din fotografii.

În plus, răspunzând susținerii Guvernului că dovezile pe care bază condamnare fusese suficiente, Curtea reitera că domeniu examinării limitat la plângerea reclamantului că instanțele interne nu statasă adecvat motivele condamnării și eșuaseări aborda argumentele principale apărării. Curtea nu poate deci substitui propria evaluare faptelor pentru cea instanțelor interne, altfel acționa ca instanță patra și disregarda limitele competenței (a se vedea, printre alte, García Ruiz, citat anterior, § 28). Deci, nu revine Curții determina dacă dovezile pe care se bazaseră instanțele naționale suficiente justifica condamnare reclamantului. Deși Guvernul susținuse că curtea de apel stabilise suficient vinovăția examinând raportul de expert pe fotografiile recuperate din telefonul mobil, Curtea observă că hotărârea curții de apel nu conținea motivare susținând acea interpretare, dat fiind nu referia raport expert nici listate ca dovadă (a se compara Mustafa Aydın c. Turcia, nr. 6696/20, § 59, 18 martie 2025).

Guvernul mai depuse că hotărârea nu pune sub acuzare H.H. arăta absența tratamentului diferențial, dar Curtea găsește nicio legătură acea circumstanță și plângerea reclamantului că hotărârile instanțelor interne fusezi motivate insuficiente.

Curtea nu finalizat convingere depunerii Guvernului curtea de apel construit pe motivarea anterioară a curții de proces. Observă că hotărârea confirmând motivarea curții de proces finalizat anulată, și că în re-examinare cazului curtea de apel direct audiat reclamantul la ședință orală suplimentară și reevaluate dovezile. Mai mult, curtea de apel adoptate linie motivare complet nouă referind constatarea că reclamantul primit instruire din PYD/YPG, fără referință hotărârea curții de proces.

Lumina considerații anterioare, Curtea găsește că instanțele interne eșuaseări suficient statea temeiuri formând bază condamnării reclamantului pentru apartenența unei organizații teroriste armate, neobservat natura gravă infracțiunii, severitatea sentinței impuse și consecințe.

Deci, a fost încălcare art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul contestate aceste cereri și depuse că excesive și nesuportate dovadă documentară, cum ar fi dovadă plată.

Curtea acordă reclamantul EUR 6.000 privitor la prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi plătibilă. De asemenea reitera că forma redresare cea mai corespunzătoare ar fi retrial în conformitate cerințe art. 6 din Convenție, ar dori reclamantul (a se vedea Süleyman c. Turcia, nr. 59453/10, § 110, 17 noiembrie 2020).

Având în vedere documente în posesia, Curtea consideră rezonabil acorda suma EUR 2.000 privitor la taxe și cheltuieli, plus orice taxă poate plătibilă reclamantul (a se vedea, pentru principii relevante, Ataykaya c. Turcia, nr. 50275/08, § 81, 22 iulie 2014). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; Constată că existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție din cauza eșecului instanțelor interne pronunța hotărâre suficient motivată privitor condamnare reclamantului conform art. 314 § 2 din Codul Penal; Constată (a) că statul pârât plătească reclamantul, în trei luni, sumele următoare, convertite moneda statului pârât la curs valabil la data plății: (i) EUR 6.000 (șase mii euro), plus orice taxă care poate plătibilă, privitor la prejudiciu moral; (ii) EUR 2.000 (doi mii euro), plus orice taxă care poate plătibilă reclamantul, privitor taxe și cheltuieli; (b) că din expirare trei luni sus-menționate până plată dobândă simplă va plătibilă sumele anterior la curs egal curs de creditare marginală Băncii Centrale Europene perioada neachitării, plus trei puncte procentuale; Respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Redactat limba engleză, și notificat scris pe 16 decembrie 2025, conform Regulei 77 §§ 2 și 3 din Regulile Curții. Dorothee von Arnim Péter Paczolay Grefier Adjunct Președinte

At around 11.10 p.m. on 10 August 2016 gendarmerie officers from the Kilis Provincial Gendarmerie Command apprehended the applicant and a certain H.H. in a military zone as they were attempting to cross into Syria in an irregular manner. The officers took them into custody pursuant to a decision of the Kilis chief public prosecutor’s office and seized their mobile phones.

On 11 August 2016 the applicant, in the presence of his lawyer and an interpreter, gave statements to the gendarmerie officers. He explained that he had fled Syria in an irregular fashion in 2015 after his father had been killed by PYD/YPG members, with the intention of settling in Denmark and then bringing his family there. Having realised that this would not be possible, he had eventually come to Türkiye and had ultimately travelled to Mersin, where he had lived for seven months. In Mersin, he had received information that his sister had been abducted by the PYD/YPG and would be released if he joined the organisation. He admitted that he had been in contact with certain PYD/YPG members with code names, who had assisted him in his unsuccessful attempt to cross the border.

Following the applicant’s statements, the Kilis Provincial Gendarmerie Command drew up an investigative report, which included photographs retrieved from his mobile phone. Among them were images of individuals who appeared to be associated with the PYD/YPG. In addition, there were two selfies taken indoors showing wall posters of Abdullah Öcalan and the colours associated with the Kurdistan Region of Iraq visible in the background; three photographs showing the applicant as a minor wearing a civilian shirt with camouflage trousers and holding an AK-47 assault rifle, alongside another underaged individual in civilian clothing; an image of the applicant alone holding the same rifle; another photograph of him posing with a machine gun while in civilian clothing; and a final image of him participating in a demonstration (likewise in civilian clothing).

On 12 August 2016 the applicant gave statements to the Kilis chief public prosecutor’s office through an interpreter. He maintained that he had been working in Mersin as a farm labourer and construction worker when he had been informed that his sister had been abducted by the PYD/YPG and would be released if he joined them. He explained that the photographs of individuals associated with the PYD/YPG had been sent to him via WhatsApp, and that those showing him with automatic weapons had no connection with terrorism and had been taken when he was a minor, in circumstances where weapons had been commonplace in villages owing to the Syrian civil war. He further stressed that the PYD/YPG had not been in control of his village at the time, asserting that the machine gun with which he had posed had been linked to the Nour al-Din al-Zenki Movement (an armed group involved in the civil war and associated with the Syrian Revolutionary Command Council). The applicant denied ever having joined the PYD/YPG or having received political or military training from them, reiterating that his father had been killed by PYD/YPG members and that his sole aim in attempting to cross the border had been to rescue his sister. Later the same day he repeated those statements to the Kilis Magistrates’ Court, again denying that he was a member of the PYD/YPG or had participated in any armed conflict.

On 22 August 2016 the Kilis chief public prosecutor’s office indicted the applicant and requested that the Gaziantep Police Department issue an expert report on the data contained in his mobile phone.

The Kilis Assize Court (“the trial court”) held nine hearings between 4 October 2016 and 6 April 2017. At those hearings the applicant was heard via an interpreter but without defence counsel, and no witnesses were called. The trial court repeatedly adjourned the proceedings pending the expert report on the applicant’s mobile phone data. During those hearings the applicant reiterated his earlier statements.

On 6 April 2017 the trial court convicted the applicant under Article 314 § 2 of the Criminal Code and sentenced him to six years and three months’ imprisonment. In establishing his guilt, the trial court stated that he had been apprehended as he had been attempting to cross into Syria and concluded that he was a member of the PYD/YPG after simply recapitulating his earlier statements. After doing so, the trial court emphasised that photographs retrieved from his mobile phone had shown individuals associated with the PYD/YPG, and the applicant holding weapons, which demonstrated that he had been a PYD/YPG member prior to leaving Syria.

On 17 May 2017 the Gaziantep Regional Court of Appeal (“the appeal court”) upheld the conviction.

On 24 April 2018 the Court of Cassation quashed the judgment and remitted the case to the appeal court, owing to a violation of the applicant’s right to legal assistance.

On 21 May 2018 the Gaziantep Police Department completed its expert report on the applicant’s mobile phone data.

On 24 October 2018 the appeal court held an oral hearing at which the applicant, assisted by defence counsel and an interpreter, reiterated his earlier statements. At the conclusion of the hearing the appeal court convicted the applicant under Article 314 § 2 of the Criminal Code (see for the text of this provision and the Court of Cassation’s case-law on the interpretation of that provision Demirer v. Türkiye , no. 45779/18, §§ 24-25, 25 March 2025). The relevant parts of the judgment listing the evidence relied on and setting out the reasoning read as follows: “The case consists of the accusations [against the applicant], the defence, witness statements, incident reports, medical reports, the Institute of Forensic Medicine report, civil registry and criminal record certificates, and the entire case file.” “On the basis of the defendant’s statements, the testimony given in the presence of defence counsel, and the contents of the case file, it has been established that by joining the terrorist organisation known as YPG and receiving political and ideological training, the defendant became part of the hierarchical structure of that armed terrorist organisation and, by engaging in acts and activities requiring continuity, diversity, and intensity, committed the charged offence of membership of an armed terrorist organisation. Accordingly, it has been concluded and determined that the defendant must be convicted of the charged offence, and judgment has been rendered as follows.”

On 25 February 2020 the Court of Cassation upheld, with final effect, the appeal court’s judgment.

On 1 November 2021 the Constitutional Court declared the applicant’s complaint regarding the right to a reasoned judgment inadmissible as manifestly ill-founded, holding that it was clear that no violation had occurred.

The applicant complained before the Court that the domestic courts had not addressed his defence arguments which were decisive for the outcome of his case and thus failed to provide relevant and sufficient reasoning in convicting him of membership of an armed terrorist organisation.

The Government invited the Court to declare the complaint inadmissible as being manifestly ill-founded, arguing that it was of a fourth ‑ instance nature as it concerned, in essence, the domestic courts’ evaluation of the facts and evidence before them and therefore the outcome of the proceedings.

The applicant contested the Government’s claims, arguing that the domestic courts’ decisions had been arbitrary.

The Court observes that the applicant’s complaint comprises his allegations that no sufficient reasons had been provided for his conviction, in breach of the procedural safeguard enshrined in Article 6 § 1 of the Convention. It cannot thus be regarded as a complaint of a fourth-instance nature. On that basis, the Court dismisses the Government’s objection.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. Merits The parties’ submissions

The applicant complained that the criminal proceedings had been unfair on account of the domestic courts’ failure to indicate, with sufficient clarity, the grounds on which they had convicted him of being a member of an armed terrorist organisation. He stressed that the appeal court’s reasoning had been formulaic and arbitrary – given the absence of any genuine assessment of the evidence – in the light of the established case-law of the Court of Cassation. The applicant further maintained that the domestic courts had not addressed his main defence arguments.

The Government submitted that the domestic courts had addressed all of the applicant’s principal defence arguments and had based his conviction on two main elements: his statements and the photographs retrieved from his mobile phone. Referring to the expert report, the Government noted that the applicant’s mobile phone had contained photographs showing members of the organisation in question and also other photographs showing the applicant himself wearing camouflage clothing and holding firearms. Moreover, in his initial statements the applicant had admitted that he had been in contact with certain PYD members whose code names he had known; moreover, the circumstances of his apprehension had likewise been recorded in the incident reports.

The Government further pointed out that H.H., the other person apprehended alongside the applicant, had not been indicted, since no suspicion had arisen in his case; in their view, that fact demonstrated that no differential treatment had been applied. According to the Government, by examining the expert report on the photographs retrieved from his mobile phone, the appeal court had sufficiently established that the applicant had undergone training. In doing so, it had essentially upheld the trial court’s earlier reasoning, while also referring to the corroborating findings of the report. The Court’s assessment (a) General principles

The general principles concerning the right to a reasoned judgment have been summarised in Moreira Ferreira v. Portugal (no. 2) ([GC], no. 19867/12, § 84, 11 July 2017) and Demirer v. Türkiye (no. 45779/18, §§ 37-39, 25 March 2025). The Court reiterates that according to its established case-law, while Article 6 § 1 cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument (see Van de Hurk v. the Netherlands , 19 April 1994, § 61, Series A no. 288), judgments of courts and tribunals should adequately state the reasons on which they are based (see Ruiz Torija v. Spain , 9 December 1994, § 29, Series A no. 303-A), reflecting a principle linked to the proper administration of justice. However, the extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision and must be determined in the light of the circumstances of the case (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 26, ECHR 1999‑I). It must be clear from the decision that the essential issues of the case have been addressed (see Taxquet v. Belgium [GC], no. 926/05, § 91, ECHR 2010); parties to judicial proceedings can expect to receive a specific and explicit reply to the arguments which are decisive for the outcome of those proceedings ( Moreira Ferreira , ibid.). (b) Application of those principles to the present case

The Court observes that the trial court, in convicting the applicant, emphasised that he had been apprehended while attempting to cross into Syria, recapitulated the statements made by him during the investigation phase, and noted that his mobile phone had contained images related to the PYD/YPG and photographs of himself holding weapons. Since the applicant had attempted to cross into Syria and the photographs predated his initial departure from his country of origin, the court concluded that he had been a member of the PYD/YPG. That judgment, however, did not become final, as the Court of Cassation ultimately quashed the appeal court’s decision upholding the trial court’s findings.

Be that as it may, the Court finds it regrettable that, while the trial court referred to the applicant’s statements in reaching its conclusion, it did not subject those statements to a test of relevance or clarify why they were considered sufficient for that purpose, especially considering that at no stage of the criminal proceedings did the applicant admit to being a member of the PYD/YPG; on the quite contrary, he consistently maintained that he had been persecuted by them, referring to the killing of his father and the abduction of his sister, who, he alleged, would only have been released if he renounced his non-affiliation. Furthermore, with regard to the photographs retrieved from his mobile phone, the trial court did not address the applicant’s main defence submission that the times and locations at which they had been taken rendered it impossible to construe them as evidence of his membership of the PYD/YPG.

The Court further notes that the appeal court’s judgment, which was different from that of the trial court, was based on the finding that the applicant had joined the PYD/YPG, had received political and ideological training from them and was within its hierarchical structure, and had engaged in acts and activities requiring continuity, diversity and intensity, and had thus become a member of an armed terrorist organisation. The reasoning as to how that conclusion had been reached was based on (i) the applicant’s own statements and (ii) “the contents of the case file”.

As for the former, the Court notes that none of the applicant’s statements – whether during the trial or at the investigation stage – contained either direct or indirect admissions that he had joined and received any form of training from any organisation, let alone the PYD/YPG. As to the latter, the succinct and formulaic reference to the “contents of the case file” falls short of identifying any specific material capable of supporting the appeal court’s conclusion. In any event, neither the prosecution’s submissions, nor the incident reports, nor any other element listed as evidence (including the claims against the applicant), notably contained any indication that he had received training from the PYD/YPG.

The Court notes with concern that, although no witnesses were heard and no forensic report was obtained, the appeal court nonetheless referred, in a separate part of its judgment enumerating the evidence, to witness statements, a report from the Institute of Forensic Medicine and “the entire case file”. Moreover, the expert report prepared by the Gaziantep Police Department on the data contained in the applicant’s mobile phone, which was commissioned by the trial court and completed only after the Court of Cassation’s first decision, was neither included in the list of evidence nor even referred to. Given those circumstances, the Court cannot but conclude that the appeal court failed to indicate with sufficient clarity the grounds which had led to the conclusion that the applicant had joined and received training from the PYD/YPG and engaged in acts and activities requiring continuity, diversity and intensity so as to find him guilty of membership of that organisation.

The Court further notes that the domestic courts failed to address the applicant’s main defence arguments – namely, that the photographs retrieved from his mobile phone did not demonstrate his association with the PYD/YPG, as (i) that organisation had not been in control of his village at the material time and his posing with weapons could not be construed as proof of such an association, (ii) the photographs had been taken at a time when a civil war had already been ongoing in his country for several years and weapons had been commonplace, (iii) he had been a minor seeking to protect his family, and (iv) he was not wearing the military uniform associated with the PYD/YPG in any of the photographs.

Furthermore, in response to the Government’s contention that the evidence on which the applicant’s conviction had been based had been sufficient, the Court reiterates that the scope of its examination is confined to the applicant’s complaint that the domestic courts had not adequately stated the reasons underlying his conviction and had failed to address his main defence arguments. The Court cannot therefore substitute its own assessment of the facts for that of the domestic courts, as otherwise it would be acting as a court of fourth instance and disregarding the limits on its jurisdiction (see, among many other authorities, García Ruiz , cited above, § 28). Accordingly, it is not for the Court to determine whether the evidence relied upon by the national courts was sufficient to justify the applicant’s conviction. While the Government argued that the appeal court had sufficiently established the applicant’s guilt by examining the expert report on the photographs retrieved from his mobile phone, the Court observes that the appeal court’s judgment contains no reasoning supporting that interpretation, given that it neither referred to any expert report nor listed one among the evidence ( compare also Mustafa Aydın v. Türkiye , no. 6696/20, § 59, 18 March 2025).

The Government further submitted that the decision not to indict H.H. showed the absence of differential treatment, but the Court finds no link between that circumstance and the applicant’s complaint that the domestic courts’ judgments had been inadequately reasoned.

The Court is finally not convinced by the Government’s submission that the appeal court had built on the trial court’s earlier reasoning. It observes that the judgment endorsing the trial court’s reasoning was ultimately quashed, and that in its re-examination of the case the appeal court directly heard the applicant at an additional oral hearing and reassessed the evidence. Moreover, the appeal court adopted an entirely new line of reasoning by referring to the finding that the applicant had received training from the PYD/YPG, without making any reference to the trial court’s judgment.

In the light of the foregoing considerations, the Court finds that the domestic courts failed to sufficiently state the grounds forming the basis of the applicant’s conviction for membership of an armed terrorist organisation, notwithstanding the serious nature of the offence, the severity of the sentence imposed and its consequences.

Accordingly, there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

The Government contested these claims and submitted that they were excessive and unsupported by any documentary evidence, such as proof of payment.

The Court awards the applicant EUR 6,000 in respect of non‑pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable. It further reiterates that the most appropriate form of redress would be a retrial in accordance with the requirements of Article 6 of the Convention, should the applicant so request (see Süleyman v. Turkey , no. 59453/10, § 110, 17 November 2020).

Having regard to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 2,000 in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant (see, for the relevant principles, Ataykaya v. Turkey , no. 50275/08, § 81, 22 July 2014). FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of the domestic courts’ failure to deliver a sufficiently reasoned judgment in respect of the applicant’s conviction under Article 314 § 2 of the Criminal Code; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 6,000 (six thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period, plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 16 December 2025, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Dorothee von Arnim Péter Paczolay Deputy Registrar President