- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 martie 2014
- Stat pârât
- BGR
- Concluzia
- Inadmisibil
Atev împotriva Bulgariei
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Krasimir Milchev Atev, este un național bulgar, care s-a născut în 1962 și locuiește în Troyan. Guvernul bulgar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna N. Nikolova, a Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a născut în 1962 și trăiește în Troyan. El este un singur trader, înregistrat la o dată neespecificată sub numele ET Atev – Krasimir Atev, cu un birou în Letnitsa. El este implicat în diferite activități comerciale. Conform legii bulgare, afacerea sa nu are o personalitate juridică distinctă. În 1994 reclamantul a înregistrat afacerea sa pentru impozitul pe valoarea adăugată („VAT”).
În decembrie 1998 și decembrie 1999, reclamantul a achiziționat dispozitive electrice de la un alt comerciant unic („fornitorul”). Furnizorul a eliberat facturile relevante și, după cum se pare, le-a indicat TVA taxată. În 2000 autoritățile fiscale au efectuat un audit TVA al furnizorului. La 15 mai 2000 a fost eliberat cu o evaluare fiscală care nu a menționat bunurile furnizate în decembrie 1998 și decembrie 1999. În iunie 2003, Hotărârea Fiscală Territorială Lovech a efectuat un audit TVA al reclamantului pentru perioadele, în special între 1 și 31 decembrie 1998 și între 1 și 31 decembrie 1999. La 18 iulie 2003, acesta l-a eliberat cu o evaluare fiscală prin care acesta l-a refuzat să deducă TVA de 19,570,78 lev-uri bulgare (BGN), (9,980 euro (EUR)), pe care furnizorul l-a acuzat în decembrie 1998 și decembrie 1999. De asemenea, a ordonat ca dobânzile să fie plătite în valoare de 12,312,02 EUR (6,278).
La 17 septembrie 2003, directorul Direcției Fiscale Territoriale Veliko Turnovo a susținut în întregime evaluarea fiscală din 2003. Autoritățile au declarat că, pentru a recunoaște dreptul reclamantului la deducerea TVA-ului de intrare, TVA a trebuit să fie înscrisă în registrele contabile ale furnizorului (a se vedea punctul 13 de mai jos). Prin urmare, acestea ar trebui să verifice aceste înregistrări și să verifice dacă TVA a fost reflectat în mod corespunzător ca o obligație față de bugetul de stat. Atunci când a fost efectuat controlul încrucișat, furnizorul a declarat însă că înregistrările contabile relevante au fost pierdute. Întrucât autoritățile nu au putut verifica dacă TVA a fost reflectată în consecință, au refuzat să-l deducă.
În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia evaluarea fiscală a furnizorului său din 2000 nu a conținut nici o neregulă în ceea ce privește aceste livrări, autoritățile au respins-o ca fiind irelevantă pentru procedura în cauză. Reclamantul a solicitat un control judiciar. În timpul procedurii și în urma unei cereri din partea reclamantului, Curtea Regională Veliko Turnovo a ordonat un raport de experți. Reclamantul a pus întrebări expertului. Într-o hotărâre din 30 iulie 2004, instanța a respins recursul reclamantului și a susținut evaluarea fiscală din 2003. Curtea a constatat că refuzul autorităților fiscale de a recunoaște dreptul reclamantului de a obține TVA-ul pe care l-a plătit este corect, deoarece înregistrările contabile ale furnizorului au fost pierdute, făcând din punct de vedere obiectiv imposibil să se verifice dacă TVA a fost percepută corect și reflectată ca o obligație pentru bugetul de stat.
Curtea a remarcat, de asemenea, că, deși reclamantul a avut ocazia de a face acest lucru, el nu a interogat expertul cu privire la aceste livrări și nu a renunțat la declarațiile autorităților fiscale în evaluarea fiscală. 10. Reclamantul a depus un recurs de cassare și, într-o hotărâre finală din 10 mai 2005, Curtea Administrativă Supremă a susținut evaluarea fiscală. Curtea a constatat că, în timpul procedurii, reclamantul a prezentat numai documente provenite din propriile documente contabile, însă aceste documente nu ar fi putut fi dovezi având în vedere subiectul cazului. Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamantul nu a pus la îndoială expertul cu privire la furnizările contestate.
Având în vedere nerespectarea constatărilor autorităților și în absența dosarelor contabile ale furnizorului, instanța a concluzionat că nu a fost posibil să se stabilească dacă TVA a fost înscrisă în ele, care era una dintre condițiile precondiționale sine qua non pentru a permite reclamantului să aibă TVA de intrare dedusă. 11. Nu este clar dacă furnizorul a fost penalizat pentru nerespectarea înregistrărilor sale contabile și în conformitate cu dispozițiile interne relevante (a se vedea punctul 16 de mai jos). 12. La o dată neespecificată, reclamantul a plătit o parte din datoria în cadrul evaluării fiscale din 2003, și anume BGN 5,132,63 (2,624). În 2005 au fost instituite proceduri de executare împotriva reclamantului pentru colectarea datoriei rămase.
Nu este clar cum s-a desfășurat procedura până în 2010, atunci când au fost aparent reluate. Procedura era încă în așteptare la momentul ultimelor informații de la solicitant.
13. În conformitate cu Legea privind TVA din 1993, taxa de intrare, numită „credit fiscal” în legislația internă, a fost valoarea TVA pe care o persoană impozabilă a fost taxată pentru bunurile sau serviciile primite în cadrul unei tranzacții impozibile sau de la importul de bunuri sau servicii (secțiunea 24 alineatul (1)). beneficiarul ar fi trebuit să fie în posesia unei facturi de TVA care îndeplinesc cerințele legale (punctul 24 alineatul (2) alineatul (6)). Pentru ca beneficiarul să aibă dreptul la deducere a TVA, a fost obligatoriu ca furnizorul să reflecte TVA percepută beneficiarului în registrele sale contabile ca obligație pentru bugetul de stat (punctul 24 alineatul (2) litera (b) cu referire la alineatul (3) litera (e) din Dispozițiile suplimentare ale Legii privind TVA din 1993). 14. Dispozițiile relevante ale Legii TVA 1999, care au înlocuit Legea de 1993, sunt rezumate în cazul Bulves AD c. Bulgaria (n. 3991/03, §§ 20-28, 22 ianuarie 2009). În special, obligația furnizorului de a reflecta TVA pe care a acuzat-o în înregistrările sale contabile a rămas nemodificată (art. 64 alineatul (1) alineatul (2) în ceea ce privește art. 55 alineatul (6) din Legea de 1993). 15. Legea privind TVA din 2007 a înlocuit Legea din 1994 pentru a include în legislația națională cea mai recentă legislație a UE în domeniul TVA.
Cerința explicită privind faptul că, pentru ca dreptul la deducerea TVA la intrare să apară, furnizorul a trebuit să o reflecte în registrele sale contabile, a fost abandonată. 16. În conformitate cu Legea privind contabilitatea din 2001, documentele contabile referitoare la obligațiile fiscale trebuie menținute de comerciant pentru o perioadă de până la cinci ani de la expirarea termenului statutar pentru obligația relevantă [art. 42 alineatul (1) alineatul (3)]. Nerespectarea acestei obligații este sancționată de o sancțiune administrativă (art. 47 alineatul (4)). 17. Regulile generale ale legii tortului sunt prevăzute în art. 45-54 din Legea privind obligațiile și contractele din 1951 („Legea din 1951”).
Secțiunea 45 alineatul (1) prevede că toată lumea este obligată să facă binele daunelor pe care le au cauzate la altul prin vina lor. În temeiul articolului 45 alineatul (2), vina este presupusă până la dovedirea contrară. 18. În acest sens, un beneficiar poate solicita cu succes prejudiciu material de la un furnizor atunci când acesta a acționat în încălcarea dispozițiilor relevante privind TVA, rezultând în refuzul autorităților de deducere a TVA-ului de intrare (de exemplu, în cazul în care furnizorul nu a eliberat o factura și a înscris impozitul în înregistrările sale contabile, facturile emise, dar nu a înscris impozitul în declarația sa lunară autorităților sau nu a depus documentele relevante dovedind că a eliberat obligațiile sale de raportare a TVA autorităților) (ре Nr. 1158 от 5 ноември 2008 δ. на δ δт δо פр.
Nr. 3225/2007 δ., IV δ. о.; о ор. Nr. 55 от 3 δеврари 2009 δ. на δ δо δо т. Nr. 742/2008 δ, II т. о.; орир. Nr. 170 от 30 етекември 2008 δ. на δаа Nr. 1164/2009 δ.; nr. 476 от 9 май 2011 δ. на РР- δелико δ δрово δо δр. nr. 4230/2010 δ.). Compensarea acordată pentru prejudiciile materiale suferite este, de obicei, în valoarea TVA plătită plus dobânzile relevante. 19. Secțiunea 1 din Legea 1988 privind răspunderea statului și a municipalităților pentru prejudicii („Act 1988”) prevede că statul și municipalitățile sunt răspunzătoare pentru daunele suferite de persoanele fizice (și, începând cu 1 ianuarie 2006, persoane juridice) ca urmare a deciziilor, acțiunilor sau omisiunilor ale organelor și funcționarilor lor comise în cursul sau în legătură cu realizarea acțiunii administrative.
1. The applicant, Mr Krasimir Milchev Atev, is a Bulgarian national, who was born in 1962 and lives in Troyan.
The Bulgarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs N. Nikolova, of the Ministry of Justice.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was born in 1962 and lives in Troyan. He is a sole trader, registered on an unspecified date under the name ET Atev – Krasimir Atev, with an office in Letnitsa. He is engaged in various commercial activities. Under Bulgarian law his business does not have a distinct legal personality.
In 1994 the applicant registered his business for value-added tax (“VAT”).
In December 1998 and December 1999 the applicant purchased electrical devices from another sole trader (“the supplier”). The supplier issued the relevant invoices and, as it appears, indicated on them the VAT charged. In 2000 the tax authorities conducted a VAT audit of the supplier. On 15 May 2000 he was issued with a tax assessment which made no mention of the goods supplied in December 1998 and December 1999.
In June 2003 the Lovech Territorial Tax Directorate conducted a VAT audit of the applicant for the periods, in particular, from 1 to 31 December 1998 and from 1 to 31 December 1999. On 18 July 2003 it issued him with a tax assessment whereby it refused him the right to deduct the VAT of 19,570.78 Bulgarian levs (BGN), (9,980 euros (EUR)), which the supplier had charged him in December 1998 and December 1999. It also ordered that interest be paid in the amount of BGN 12,312.02 (EUR 6,278).
The applicant appealed against the 2003 tax assessment. On 17 September 2003 the director of the Veliko Turnovo Territorial Tax Directorate upheld the 2003 tax assessment in its entirety. The authorities stated that in order to recognise the applicant’s entitlement to have the input VAT deducted, the VAT had to be entered in the accounting records of the supplier (see paragraph 13 below). Therefore, they would have to crosscheck those records and verify that the VAT had been properly reflected as an obligation to the State budget. When the cross-check was carried out, however, the supplier declared that the relevant accounting records had been lost. Since the authorities could not verify whether the VAT had been reflected accordingly, they refused to deduct it. As for the applicant’s argument that his supplier’s 2000 tax assessment did not contain any irregularities regarding the said supplies, the authorities dismissed it as being irrelevant for the proceedings at issue.
The applicant sought judicial review. During the proceedings and following a request on the part of the applicant, the Veliko Turnovo Regional Court ordered an expert report. The applicant put questions to the expert. In a judgment of 30 July 2004 the court dismissed the applicant’s appeal and upheld the 2003 tax assessment. The court found that the tax authorities’ refusal to recognise the applicant’s right to have the VAT he had paid deducted was correct because the supplier’s accounting records had been lost, making it objectively impossible to verify whether the VAT had been properly charged and reflected as an obligation to the State budget. The court also noted that although the applicant had had an opportunity to do so, he had not questioned the expert about those supplies and had failed to rebut the statements of the tax authorities in the tax assessment.
The applicant lodged a cassation appeal, and in a final judgment of 10 May 2005 the Supreme Administrative Court upheld the tax assessment. The court found that during the proceedings the applicant had submitted only documents originating from his own accounting records. Those documents, however, could not have served as evidence given the subject matter of the case. The court further noted that the applicant had failed to question the expert about the contested supplies. Having regard to the applicant’s failure to rebut the authorities’ findings and in the absence of the supplier’s accounting records, the court concluded that it had been impossible to establish whether the VAT had been entered in them, which was one of the pre-conditions sine qua non for allowing the applicant to have the input VAT deducted.
It is unclear whether the supplier was penalised for his failure to keep his accounting records diligently and in line with the relevant domestic provisions (see paragraph 16 below).
On an unspecified date the applicant paid part of the debt under the 2003 tax assessment, namely BGN 5,132.63 (EUR 2,624). In 2005 enforcement proceedings were instituted against the applicant for the collection of the remaining debt. It is unclear how the proceedings unfolded until 2010, when they were apparently resumed. The proceedings were still pending at the time of the latest information from the applicant.
Under the VAT Act 1993, input VAT, referred to as “tax credit” in domestic legislation, was the amount of VAT which a taxable person had been charged on goods or services received under a chargeable transaction or from the importing of goods or services (section 24(1)). The VAT was to be charged by the supplier (section 24(2)(2)). The recipient should have been in possession of a VAT invoice which met the statutory requirements (section 24(2)(6)). In order for the recipient to have the right to deduction of VAT, it was mandatory for the supplier to have reflected the VAT charged to the recipient in his accounting records as an obligation to the State budget (section 24(2)(2) with reference to paragraph 3(e) of the Additional Provisions of the VAT Act 1993).
The relevant provisions of the VAT Act 1999, which replaced the 1993 Act, are summarised in the case of Bulves AD v. Bulgaria (no. 3991/03, §§ 20-28, 22 January 2009). In particular, the supplier’s obligation to reflect the VAT that he has charged in his accounting records remained unchanged (section 64(1)(2) in relation to section 55(6) of the 1993 Act).
The VAT Act 2007 replaced the 1994 Act to include in national legislation the latest EU legislation in the sphere of VAT. The explicit requirement that, in order for the right to have input VAT deducted to arise, the supplier had to have reflected it in his accounting records, was abandoned.
Pursuant to the Accountancy Act 2001, accounting documents relating to tax obligations must be maintained by the trader for a period of up to five years after the expiry of the statutory time-limit for the relevant obligation (section 42(1)(3)). Failure to observe that obligation is sanctioned by an administrative penalty (section 47(4)).
The general rules of the law of tort are set out in sections 45 to 54 of the Obligations and Contracts Act 1951 (“the 1951 Act”). Section 45(1) provides that everyone is obliged to make good the damage which they have, through their fault, caused to another. Under section 45(2), fault is presumed until proved otherwise.
In that connection, a recipient may successfully seek pecuniary damages from a supplier when the latter has acted in violation of the relevant VAT provisions, resulting in the authorities’ refusal to deduct the input VAT (for example, if the supplier has failed to issue an invoice and to enter the tax in its accounting records, issued invoices but failed to enter the tax in its monthly declaration to the authorities, or failed to submit the relevant documents proving that he has discharged his VAT reporting obligations to the authorities) (реш. № 1158 от 5 ноември 2008 г. на ВКС по гр. д. № 3225/2007 г., IV г. о.; опр. № 55 от 3 февруари 2009 г. на ВКС по т. д. № 742/2008 г., II т. о.; опр. № 170 от 30 декември 2008 г. на ВКС по т. д. № 480/2008 г., II т. о.; реш. № 304 от 20 октомври 2005 г. на АС-Велико Търново по гр. д. № 151/2005 г.; реш. № 110 от 9 юли 2010 г. по в. т. д. № 41/2009 г. на АС-Варна; реш. от 10 юни 2010 г. на ОС-Стара Загора по гр. д. № 1164/2009 г.; реш. № 476 от 9 май 2011 г. на РС-Велико Търново по гр. д. № 4230/2010 г.). The compensation granted for the pecuniary damage suffered is usually in the amount of the paid VAT plus the relevant interest.
Section 1 of the State and Municipalities Responsibility for Damage Act 1988 (Закон за отговорността на държавата и общините за вреди – “the 1988 Act”) provides that the State and municipalities are liable for damage suffered by individuals (and since 1 January 2006 also legal persons) as a result of unlawful decisions, actions or omissions by their organs and officials committed in the course of, or in connection with, the carrying out of administrative action.