TOPAL c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Reclamantul, Dn. Dumitru Topal, este cetățean moldav născut în 1972 și deținut la Leova. A fost reprezentat înaintea Curții mai întâi de doamna V. Țurcan, avocat la Chișinău, apoi de doamna S. Porumbescu, avocat la Comrat.

Guvernul Moldovei ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul lor, Dn. L. Apostol.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Acuzații de tratamente inumane aplicate la începutul detențiunii preventive

La 6 aprilie 2002, autoritățile competente au arestat reclamantul. Îl suspectau de acte de banditaj în bandă organizată. L-au plasat în detenție preventivă.

Potrivit reclamantului, polițiștii l-au maltratat și electrocut în primele zile ale detențiunii sale pentru a-i extorsi mărturisiri.

Într-o dată nespecificată, reclamantul s-a adresat parchetului pentru a denunța acțiunile polițiștilor pe care le invoca.

Potrivit unui raport din 12 aprilie 2002, un doctor medico-legist constata la reclamant o tumefacție în regiunea temporală dreaptă și o excoriație pe partea din spate a gâtului. Observa că aceste răni au fost probabil cauzate în circumstanțele descrise de reclamant și le califica drept leziuni corporale ușoare. Observa, de asemenea, că nu s-a detectat nicio urmă aparentă de electrocutare.

La 14 octombrie 2002, procurorul în încărcarea anchetei clasat fără urmare plângerea reclamantului. Observa că faptele invocate nu fusesera confirmate. Reclamantul nu contestă această decizie, deși fusese informat că are dreptul să o facă. Clasarea fără urmare devenea deci definitivă.

Ulterior, reclamantul a depus mai multe plângeri la parchet și la instanțe, denunțând maltratarea pe care ar fi-o suferit în primele zile ale detențiunii. Autoritățile în cauză au respins aceste plângeri ca inadmisibile, făcând referință în principal la clasarea fără urmare necontestat din 14 octombrie 2002. B. Proces penal împotriva reclamantului

Printr-o decizie din 28 aprilie 2004, tribunalul din Ciadîr-Lunga judecă reclamantul vinovat de extorzie "în proporții foarte mari" și îl condamnă la douăzeci și patru de ani de închisoare. Procedura privea și cinci coacuzați pe care tribunalul i-a condamnat la diverse pedepse cu închisoarea.

Într-o dată nespecificată, reclamantul și avocatul lui apelează.

La 7 mai 2007, curtea de apel din Comrat admite apelul și reduce pedeapsa reclamantului la cincisprezece ani de închisoare.

Într-o dată nespecificată, avocatul reclamantului formează o casație.

Printr-o decizie din 21 noiembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție respinge casația, pe de o parte, ca neîntemeiată și, pe de altă parte, ca inadmisibilă din cauza lipsei contrasemnării reclamantului pe casație. Observa în special că toți argumentele invocate în casație fusesera examinată de instanța de apel și fusesera respinse pe drept ca neîntemeiate.

Într-o dată nespecificată, reclamantul formează o cerere de anulare a deciziilor adoptate anterior în cauza sa. Invoca intrarea în vigoare a unor dispoziții penale mai favorabile.

Printr-o decizie din 30 iunie 2008, Curtea Supremă de Justiție admite cererea. Fără a se pronunța asupra fondului cauzei, reduce pedeapsa reclamantului la paisprezece ani de închisoare, prin aplicarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile.

Asupra unei cereri de anulare depuse de reclamant, Curtea Supremă de Justiție reduce, printr-o decizie din 21 decembrie 2009, pedeapsa interesat la doisprezece ani de închisoare. Fără a rejudeca fondul cauzei, aplica dispoziții penale mai favorabile. C. Alte cereri formulate de reclamant înaintea instanțelor interne

Între timp, la 26 ianuarie 2007, reclamantul ceruse curții de apel din Comrat, inter alia, să nu mai fie încătușat și închis în o cușcă metalică în cursul audierii ținute în cadrul procesului penal condus împotriva sa. Argumenta că aceasta vătăma principiul prezumției de nevinovăție.

Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 2007, curtea de apel din Comrat respinge cererea ca neîntemeiată.

Într-o dată nespecificată, reclamantul formează o casație împotriva hotărârii în cauză.

Printr-o decizie definitivă din 6 martie 2007, Curtea Supremă de Justiție respinge casația ca neîntemeiată. Observa că instalarea grilajelor în sălile de ședință era privire funcționării tribunalelor și nu se raportă la o situație de fapt și drept proprie unei cauze date. D. Starea de sănătate a reclamantului

Potrivit declarației sale, reclamantul era în bună sănătate înainte a fi plasat în detenție în aprilie 2002.

Un extras din dosarul medical al lui furnizat de autoritățile competente la 30 martie 2006 poate fi citit după cum urmează: "[Reclamantul] a sosit în E.P. [penitenciar] nr. 5 "Cahul" la 3 iunie 2002. Pe baza datelor obținute la consultație și examinare, și pe baza datelor anamnestice, următor diagnostic a fost stabilit: "ulcer de stomac și duoden". Referitor la aceasta, [reclamantul] a urmat mai multe tratamente medicale în E.P. nr. 5. Dat fiind agravarea stării de sănătate, a fost spitalizat, în perioada 29 iulie 2004 la 6 septembrie 2004, în E.P. nr. 16 "Pruncul" unde următor diagnostic a fost pus: "ulcer de stomac, ulcer cronic duodenal, diskinetică căilor biliare, nefrolitiază bilaterală". De la 6 septembrie 2004 la 12 octombrie 2004, a fost din nou spitalizat, cu diagnostic "atrofie globului ocular stâng", în E.P. nr. 16 "Pruncul" unde, la 8 septembrie 2004, gradul al doilea de invaliditate [i] a fost atribuit (...). De la 9 februarie 2005 la 12 mai 2005, a fost plasat în secția terapeutică a E.P. nr. 16 "Pruncul", cu diagnostic "ulcer de stomac în fază acută, ulcer cronic duodenal, atrofie globului ocular stâng". De la 18 octombrie 2005 la 2 noiembrie 2005, a fost din nou transferat în E.P. "Pruncul", cu diagnostic "ulcer de stomac, ulcer cronic duodenal, colecistită calculos, pancreatită reactivă, nevrita nervului sciatic". La 17 noiembrie 2005, pacient a suferit o intervenție chirurgicală (colecistectomie) privind diagnostic "colecistită calculos cronică". La 2 februarie 2006, pacient a fost prezentat o a doua oară la comisia medicală a E.P. nr. 16 "Pruncul" pentru prelungire grad de invaliditate, cu diagnostic "atrofie globului ocular stâng, cataractă, radiculopatia lombară cu sindrom dureros, ulcer de stomac". La ora actuală, [starea sa de] sănătate este fără dinamică pozitivă." E. Condiții de detenție

Potrivit declarației reclamantului, condițiile detențiunii sale în centrul de detenție preventivă (izolator de detenție provizorie, IDP) al postului de poliție din Ciadîr-Lunga erau contrare normelor sanitare și igienice elementare, mâncarea furnizată era de foarte slabă calitate și era servită o singură dată pe zi.

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, reclamantul fusese deținut în IDP a postului de poliție din Ciadîr-Lunga de la 6 aprilie la 3 iunie 2002, apoi, între 3 iunie 2002 și 8 martie 2008, fusese alternativ deținut în penitenciarele nr. 5 din Cahul și nr. 16 din Pruncul, și în sfârșit, de la 8 martie 2008, purga pedeapsa în penitenciarul nr. 3 din Leova. PLÂNGERI

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul denuță condițiile detențiunii sale în IDP a postului de poliție din Ciadîr-Lunga. În observațiile sale asupra fondului cauzei, trimise Curții la 10 mai 2011, se plânge, de asemenea, de condițiile detențiunii sale în penitenciarele în care a fost plasat.

Invocând articolele 5 și 6, § 2 din Convenție, se plânge că a fost plasat în cușci metalice, înconjorat de polițiști, în cursul audierii ținute în cadrul procesului penal condus împotriva sa. Consideră că s-a vătămat dreptul la prezumția de nevinovăție. Susține că aceste măsuri sugera că era criminal periculos și că nu erau necesare, deoarece, potrivit cuvintelor sale, este orb la un ochi și se deplasează cu ajutorul unei cărucior.

În plus, pe baza articolului 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a suferit maltratare aplicată de polițiști la începutul detențiunii sale și de absența unei anchete efective privind acuzațiile sale.

Invocând art. 5 din Convenție, susține că a fost ținut în detenție preventivă fără motive rezonabile mai mult de cinci ani (aprilie 2002 – iulie 2007). Indică, de asemenea, că nu fusese informat mai devreme de câteva zile despre motivurile arestării sale efectuate la 6 aprilie 2002.

În plus, pe baza articolului 6, § 1 din Convenție, reclamantul denuță în particular durata procesului penal, lipsa independenței tribunalelor, nerespectarea principiilor contradictoriu și egalității armelor și necunoașterea dreptului de acces la tribunal.

Invocând, de asemenea, art. 8 din Convenție, se plânge de absența contactelor cu cei apropiați și de neconfidențialitatea corespondență în cursul detențiunii preventive.

Invocând în sfârșit art. 13 din Convenție, interesat se plânge de absența căilor de recurs interne eficace capabile proteja drepturile garantate de Convenție. PE DREPT A. Privind plângerile pe baza articolului 3 din Convenție relative condițiilor detențiunii reclamantului

Reclamantul se plânge de condițiile detențiunii sale în centrul de detenție preventivă a postului din Ciadîr-Lunga și în penitenciarele în care a fost plasat. Conform articolului 3 din Convenție: "Nicio persoană nu poate fi supusă torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante." 1. Privind plângerea privind condițiile detențiunii în IDP a postului de poliție din Ciadîr-Lunga

Reclamantul se plânge de absența condițiilor sanitare și igienice elementare în IDP a postului de poliție din Ciadîr-Lunga, precum și de calitate slabă și cantitate insuficientă de mâncare. Potrivit lui, aceste condiții de detenție ar fi la origine colecistei și ulcerului din care suferă.

Curtea observă că, potrivit informațiilor furnizate de Guvern și necontestată de reclamant, acesta a fost transferat la 3 iunie 2002 din IDP a postului de poliție din Ciadîr-Lunga într-un penitenciar. Observă că data în cauză corespunde punctului de plecare al termenului de șase luni privind plângerea privind condițiile slabe de detenție în IDP menționat mai sus (vezi, mutatis mutandis, I.D. c. Moldova, nr. 47203/06, § 31, 30 noiembrie 2010, și Badea c. Moldova (dec.), nr. 29749/07, 17 ianuarie 2012). Constată că reclamantul a introdus cererea sa Curții mai bine de șase luni după data indicată mai sus.

Rezultă că plângerea este tardivă și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35, §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Privind plângerea privind condițiile detențiunii în penitenciare

Curtea observă că, în cererea sa inițială, reclamantul nu ridicase plângerea și nu dăduse nicio descriere a condițiilor detențiunii sale în penitenciarele în care a fost plasat. Constată că, în observațiile sale ulterioare, interesat invocase, printr-o simplă frază, că condițiile detențiunii sale în aceste penitenciare fuseseră contrare articolului 3 din Convenție. Observă totuși că nu descrisese în nici un fel, chiar și într-o manieră sumariu, condițiile detențiunii despre care intenționa să se plângă și nu precizase nici care fuseseră penitenciarele în cauză. În aceste condiții, Curtea nu este în stare să se pronunțe pe plângere a reclamantului privind condițiile slabe de detenție în penitenciare și o consideră nesubstanțiată.

Rezultă că plângerea este vădit neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35, §§ 3 și 4 din Convenție. B. Privind plângerea pe baza articolului 6, § 2 din Convenție

Reclamantul susține că a depus, în cadrul procesului penal condus împotriva sa, în cușcă din metal, care vătăma dreptul la prezumția de nevinovăție. Invocă articolele 5 și 6, § 2 din Convenție. Curtea consideră că în prezenta cauză plângerea reclamantului necesită examinare pe baza doar a articolului 6, § 2 din Convenție, care se citește după cum urmează: "Toată persoană acuzată de o infracțiune se presupune nevinovată până când culpabilitatea sa a fost legal stabilită." 1. Argumente ale părților

Guvernul subliniază că plasarea acuzatului în cușcă metalică nu este element consemnat în procese-verbale ale audierii și deci nu este în stare preciza dacă, în prezenta cauză, reclamantul fusese de fapt plasat sau nu în asemenea cușcă în cursul audierii ținute de instan de prim nivel și/sau de apel. Totuși, nu exclude că, din motive de securitate, reclamantul putea fi supus unei asemenea măsuri, în special în cursul audierii înaintea curții de apel din Comrat.

Guvernul indică, de asemenea, că plasarea reclamantului în cușcă metalică nu ar fi reprezentat măsură izolată, deoarece, potrivit lui, în practică, tribunalele interne pot aplica această măsură împotriva acuzaților plasați în detenție preventivă sau condamnați în prim grad și acuzaților care nu respectasera condițiile măsurilor provizorii non-privative de libertate. Precizează că mai puțin de jumătate din tribunalele moldove dispun de săli de ședință echipate cu grilaje metalice, că dimensiunile acestor grilaje variază de la 1,95 m la 4 m în lungime, de la 1 m la 1,90 m în lățime și de la 2 m la 2,25 m în înălțime, și că aceste grilaje sunt dotate cu una sau două uși închise cu lacăt și, în interior, cu una sau două bănci de lemn. Susține că plasarea în asemenea cușci răspunde necesității asigurării securității atât a acuzaților cât și a altor participanți la proces, și că tribunalele interne decid, în funcție de elementele unei cauze, necesitatea unei asemenea măsuri. Subliniază că în prezenta cauză reclamantul era acuzat de comiterea unei infracțiuni violente, apoi condamnat din acest motiv, și presupune că judecătorii trebuia să țin seama de acest element.

Guvernul adaugă că, potrivit reglementărilor interne aplicabile în prezenta cauză, fiecare acuzat trebuie supravegheat în cursul audierii de doi polițiști armați. Lipsa datelor exacte, presupune că reclamantul și coacuzații lui erau supravegheat de număr de polițiști răspunzând cerințelor acestor reglementări.

Precizează, de asemenea, că i este imposibil preciza dacă reclamantul fusese plasat singur sau cu coacuzații săi în cușci metalice. Cât privește afirmația potrivit căreia reclamantul ar fi fost obligat purtă încătușări în cursul audierii, indică că, potrivit reglementărilor aplicabile în prezenta cauză, acuzații comparând înaintea tribunalelor nu trebuie să fie încătușat, că nimic în dosarul cauzei nu indică că reclamantul fusese încătușat și că avocatul acestuia nu formulase nicio cerere în vederea scoaterii încătușărilor.

Guvernul observă în sfârșit că reclamantul nu se plânge că fusese împiedicat comunica o manieră liberă și confidențial cu avocatul lui, că a bucurat de toate garanțiile unui proces echitabil și că simpla plasare în cușcă metalică nu ar putea vătăma principiul prezumției de nevinovăție. Susține că prezenta cauză este similară cauzei Ashot Haroutyounian c. Armenia (nr. 34334/04, §§ 136-140, 15 iunie 2010) în care Curtea concluzionase la neîncălcare a articolului 6, § 2 din Convenție. Invită deci Curtea adopt în prezenta cauză o abordare similară.

Reclamantul susține că dreptul moldav nu conține nicio mențiune privitor instalarea cușcilor metalice în tribunale și că, deci, utilizarea lor este ilegală și vătamă principiul prezumției de nevinovăție.

Susține, de asemenea, că, în cursul tuturor audierii ținute de curtea de apel din Comrat, fusese plasat cu cei cinci coacuzați ai săi într-o cușcă metalică înconjurata de patru sau cinci polițiști. Precizează, într-una din scrisorile adresate Curții după comunicare cauzei Guvernului, că nu era încătușat în interiorul acelei cușci. 2. Apreciere Curții

Curtea reamintește că principiile prezumției de nevinovăție și egalității armelor constituie elemente, printre altele, noțiuni mai largi proces echitabil în materie penală (Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35, și Monnell și Morris c. Regatul Unit, 2 martie 1987, § 62, seria A nr. 115). Prezumția de nevinovăție se găsește violată dacă, fără stabilire legală prealabilă culpabilității unui inculpat și, în special, fără ca acesta din urmă să avut oportunitate exercita drepturile apărării, o decizie judecătorească privitoare-l reflectă sentiment că este vinovat. Ar putea fi cazul chiar în absența constatare formate; suficient o motivație dând gândire că judecător consideră interesat vinovat (Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, § 37, seria A nr. 62). Principiu egalității armelor cere, rândul lui, că fiecare parte se ofere o posibilitate rezonabilă prezinta cauza în condiții care o nu plase într-o situație dezavantaj net comparat cu adversar (vezi, printre altele, Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, § 23, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, și Kress c. Franța [GC], nr. 39594/98, § 72, CEDH 2001-VI).

Curtea reamintește că ea deja sesizată o cauză cu fapte destul asemănătoare prezentei cauze. Deci, în cauza Ashot Haroutyounian (precitată, §§ 138 și 139), concluzionase neîncălcare prezumției de nevinovăție, deși dezaprobă recurgere cușcă metalică. În cauza, particular acordat atenție particulară fapt că reclamantul era reprezentat de avocați, că nimic permitea spune cușcă metal împiedicase interesat comunica confidențial și liber reprezentanți sau cu judecător, că reclamantul putea deci apăra efectiv cauza, că nu putea spune măsura denunțată lo plasat o situație dezavantaj net, și plasare cușcă metal era măsură securitate permanent luate în cadrul tuturor cauzelor penale examinate de tribunal.

În prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit ultimelor informații furnizate de reclamant, acesta și cinci coacuzați ai săi aveau, în cursul audierii înaintea curții de apel din Comrat, fost plasați fără a fi încătușat o cușcă metal înconjurata de mai mulți polițiști. Observă că Guvernul admite că reclamantul putea fi supus unei asemenea măsuri. În aceste condiții, acordă credit versiuni de fapte prezentate de reclamant.

Curtea observă apoi că, potrivit informațiilor furnizate de Guvern și necontestată de reclamant, aproape jumătate din tribunalele moldove dispun de săli de ședință dotate cu cușci metal și că prezenta în asemenea cușci nu este o măsură izolată care ar fi fost luate doar împotriva reclamantul. Potrivit Guvernului, măsura ar fi principial aplicată, din motive securitate și în funcție de specificități fiecare cauză, persoane deja plasate în detenție preventivă sau condamnate în prim grad. Curtea observă în prezenta cauză că, la momentul reclamantul compărut înaintea curții de apel din Comrat, făcea parte din categoria persoane putând cădea, potrivit Guvernului, sub o asemenea măsură. Mai mult, observă că interesat compărut cu cinci alți coacuzați o cauză furturi cu violență comisă în bandă organizată și adoptare către autoritățile competente unor anumite măsuri securitate nu părea derezonabil.

Curtea observă mai ales că, asemeni reclamantul din cauza Ashot Haroutyounian precitată, reclamantul în prezenta cauză aveau avocat și că nimic sugera ar fi fost împiedicat o cale comunica confidențial și liber cu el sau comunica liber cu judecători. Pe altă parte, constată că reclamantul nu plâns-o Curte. Deduce că interesat putea apăra efectiv cauza și putea beneficia din alte garanții unui proces echitabil. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nimic în prezenta cauză nu permite adopta o abordare diferită de cea reținută cauza Ashot Haroutyounian precitată. Concluzionează deci că prezenta reclamantul o cușcă metal nu putea reflecta sentiment că curtea de apel din Comrat considerat plângitorul vinovat.

Rezultă că plângere este vădit neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35, §§ 3 și 4 din Convenție. C. Privind alte plângeri

Referitor la restul plângerilor, formulate pe baza articolelor 3, 5, 6, § 1, 8 și 13 din Convenție, ținând seama de ansamblu elementelor din care dispune, și pe cât competentă pentru cunoaște din restul acuzațiilor formulate de reclamant, Curtea nu observă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției.

Rezultă că aceste plângeri sunt vădit neîntemeiate și trebuie respinse, în aplicarea articolelor 35, §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar Președinte

Le requérant, M. Dumitru Topal, est un ressortissant moldave né en 1972 et détenu à Leova. Il a été représenté devant la Cour d’abord par M e V. Țurcan, avocat à Chișinău, puis par M e S. Porumbescu, avocat à Comrat.

Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. Allégations de mauvais traitements infligés au début de la détention provisoire

Le 6 avril 2002, les autorités compétentes arrêtèrent le requérant. Elles le suspectaient d’actes de brigandage en bande organisée. Elles le placèrent en détention provisoire.

Selon le requérant, les policiers l’avaient maltraité et électrocuté pendant les premiers jours de sa détention afin de lui extorquer des aveux. 6. À une date non spécifiée, le requérant saisit le parquet pour dénoncer les agissements des policiers allégués par lui.

Selon un rapport du 12 avril 2002, un médecin légiste constata chez le requérant une enflure dans la région temporale droite et une excoriation sur la partie arrière du cou. Il relevait que ces blessures avaient été probablement causées dans les circonstances décrites par le requérant, et il les qualifiait de lésions corporelles légères. Il notait par ailleurs qu’aucune trace apparente d’électrocution n’avait été décelée. 8 . Le 14 octobre 2002, le procureur en charge de l’enquête classa sans suite la plainte du requérant. Il relevait que les faits allégués n’avaient pas été confirmés. Le requérant ne contesta pas cette décision, bien qu’il fût informé en avoir le droit. Le classement sans suite devint ainsi définitif. 9 . Par la suite, le requérant déposa plusieurs plaintes auprès du parquet et des tribunaux, dénonçant les mauvais traitements qu’il aurait subis pendant les premiers jours de sa détention. Les autorités en question rejetèrent ces plaintes comme irrecevables, faisant principalement référence au classement sans suite non contesté du 14 octobre 2002. B. Procès pénal à l’encontre du requérant

Par une décision du 28 avril 2004, le tribunal de Ciadîr-Lunga jugea le requérant coupable d’extorsion « dans de très grandes proportions » et le condamna à vingt-quatre ans d’emprisonnement. La procédure concernait également cinq coaccusés que le tribunal condamna à diverses peines d’emprisonnement. 11. À une date non spécifiée, le requérant et son avocat interjetèrent appel.

Le 7 mai 2007, la cour d’appel de Comrat accueillit l’appel et réduisit la peine du requérant à quinze ans d’emprisonnement. 13. À une date non spécifiée, l’avocat du requérant forma un pourvoi en cassation.

Par une décision du 21 novembre 2007, la Cour suprême de justice rejeta le pourvoi, d’une part, comme mal fondé et, d’autre part, comme irrecevable en raison de l’absence du contreseing du requérant sur le pourvoi. Elle relevait notamment que tous les arguments invoqués dans le pourvoi avaient été examinés par l’instance d’appel et avaient été rejetés à juste titre comme mal fondés. 15. À une date non spécifiée, le requérant forma un recours en annulation des décisions adoptées précédemment dans son affaire. Il invoquait l’entrée en vigueur de dispositions pénales plus favorables.

Par une décision du 30 juin 2008, la Cour suprême de justice accueillit le recours. Sans se prononcer sur le fond de l’affaire, elle réduisit la peine du requérant à quatorze ans d’emprisonnement, par application du principe de rétroactivité de la loi pénale plus favorable.

Sur un recours en annulation formé par le requérant, la Cour suprême de justice réduisit, par une décision du 21 décembre 2009, la peine de l’intéressé à douze ans d’emprisonnement. Sans rejuger le fond de l’affaire, elle faisait application de dispositions pénales plus favorables. C. Autres demandes formulées par le requérant devant les juridictions nationales

Entre-temps, le 26 janvier 2007, le requérant avait demandé à la cour d’appel de Comrat, entre autres, à ne plus être menotté et enfermé dans une cage métallique lors des audiences tenues dans le cadre du procès pénal dirigé à son encontre. Il arguait que cela portait atteinte au principe de la présomption d’innocence.

Par un jugement en date du 26 janvier 2007, la cour d’appel de Comrat rejeta la demande comme mal fondée. 20. À une date non spécifiée, le requérant forma un pourvoi contre le jugement en cause.

Par une décision définitive du 6 mars 2007, la Cour suprême de justice rejeta le pourvoi comme mal fondé. Elle notait que la mise en place des grillages dans les salles d’audience relevait du fonctionnement des tribunaux et ne se rapportait pas à une situation de fait et de droit propre à une affaire donnée. D. État de santé du requérant

Selon ses dires, le requérant était en bonne santé avant d’être placé en détention en avril 2002.

Un extrait de sa fiche médicale délivré par les autorités compétentes le 30 mars 2006 peut se lire comme suit : « [Le requérant] est arrivé dans l’E.P. [établissement pénitentiaire] n o 5 « Cahul » le 3 juin 2002. À partir des données obtenues lors de la consultation et de l’examen, et à partir des données anamnestiques, le diagnostic suivant a été établi : « ulcère de l’estomac et du duodénum ». À ce sujet, il [le requérant] a suivi plusieurs traitements médicaux dans l’E.P. n o 5. Étant donné l’aggravation de son état de santé, il a été hospitalisé, durant la période allant du 29 juillet 2004 au 6 septembre 2004, dans l’E.P. n o 16 « Pruncul » où le diagnostic suivant a été posé : « ulcère de l’estomac, ulcère chronique duodénal, dyskinésie des voies biliaires, néphrolithiase bilatérale ». Du 6 septembre 2004 au 12 octobre 2004, il a été de nouveau hospitalisé, avec le diagnostic « atrophie du globe oculaire gauche », dans l’E.P. n o 16 « Pruncul » où, le 8 septembre 2004, le deuxième degré d’invalidité [lui] a été attribué (...). Du 9 février 2005 au 12 mai 2005, il a été placé dans la section thérapeutique de l’E.P. n o 16 « Pruncul », avec le diagnostic « ulcère de l’estomac en phase aiguë, ulcère chronique duodénal, atrophie du globe oculaire gauche ». Du 18 octobre 2005 au 2 novembre 2005, il a été de nouveau transféré dans l’E.P. « Pruncul », avec le diagnostic « ulcère de l’estomac, ulcère chronique duodénal, cholécystite calculeuse, pancréatite réactive, névrite du nerf sciatique ». Le 17 novembre 2005, le patient a subi une intervention chirurgicale (cholécystectomie) concernant le diagnostic « cholécystite calculeuse chronique ». Le 2 février 2006, le patient a été présenté une seconde fois à la commission médicale de l’E.P. n o 16 « Pruncul » pour la prolongation du degré d’invalidité, avec le diagnostic « atrophie du globe oculaire gauche, cataracte, radiculopathie lombaire avec syndrome douloureux, ulcère de l’estomac ». À l’heure actuelle, [son] état de santé est sans dynamique positive. » E. Conditions de détention

Selon les dires du requérant, les conditions de sa détention dans le centre de détention provisoire ( izolator de detenție provizorie , IDP) du commissariat de police de Ciadîr-Lunga étaient contraires aux normes sanitaires et hygiéniques élémentaires, la nourriture fournie était d’une très mauvaise qualité et elle était servie une seule fois par jour.

Selon les informations fournies par le Gouvernement, le requérant avait été détenu dans l’IDP du commissariat de police de Ciadîr-Lunga du 6 avril au 3 juin 2002, puis, entre le 3 juin 2002 et le 8 mars 2008, il avait été alternativement détenu dans les établissements pénitentiaires n o 5 de Cahul et n o 16 de Pruncul, et enfin, depuis le 8 mars 2008, il purgeait sa peine dans l’établissement pénitentiaire n o 3 de Leova. GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant dénonce les conditions de sa détention dans l’IDP du commissariat de police de Ciadîr-Lunga. Dans ses observations sur le fond de l’affaire, envoyées à la Cour le 10 mai 2011, il se plaint également de ses conditions de détention dans les prisons dans lesquelles il a été placé.

Invoquant les articles 5 et 6 § 2 de la Convention, il se plaint d’avoir été placé dans des cages métalliques, entourées par des policiers, lors des audiences tenues dans le cadre du procès pénal dirigé à son encontre. Il considère qu’il a ainsi été porté atteinte à son droit à la présomption d’innocence. Il allègue que ces mesures laissaient penser qu’il était un criminel dangereux et qu’elles n’étaient pas nécessaires car, à ses dires, il est aveugle d’un œil et se déplace à l’aide d’une béquille.

De plus, sur le terrain de l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir subi des mauvais traitements infligés par les policiers au début de sa détention et de l’absence d’une enquête effective relative à ses allégations.

Invoquant l’article 5 de la Convention, il allègue avoir été gardé en détention provisoire sans motifs raisonnables pendant plus de cinq ans (avril 2002 – juillet 2007). Il indique également ne pas avoir été informé avant plusieurs jours des raisons de son arrestation effectuée le 6 avril 2002.

En outre, sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce en particulier la durée du procès pénal, le manque d’indépendance des tribunaux, la non-observation des principes du contradictoire et de l’égalité des armes et la méconnaissance de son droit d’accès à un tribunal.

Invoquant également l’article 8 de la Convention, il se plaint de l’absence de contacts avec ses proches et de la non-confidentialité de la correspondance pendant sa détention provisoire.

Invoquant enfin l’article 13 de la Convention, l’intéressé se plaint de l’absence de recours internes effectifs susceptibles de défendre ses droits garantis par la Convention. EN DROIT A. Sur les griefs tirés de l’article 3 de la Convention relatifs aux conditions de détention du requérant

Le requérant se plaint des conditions de sa détention dans le centre de détention provisoire du commissariat de Ciadîr-Lunga et dans les établissements pénitentiaires dans lesquels il a été placé. Aux termes de l’article 3 de la Convention : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » 1. Sur le grief tiré des conditions de détention dans l’IDP du commissariat de police de Ciadîr-Lunga

Le requérant se plaint d’une absence de conditions sanitaires et hygiéniques élémentaires dans l’IDP du commissariat de police de Ciadîr-Lunga, ainsi que d’une mauvaise qualité et d’une quantité insuffisante de la nourriture. Selon lui, ces conditions de détention seraient à l’origine de la cholécystite et de l’ulcère dont il souffre.

La Cour observe que, selon les informations fournies par le Gouvernement et non contestées par le requérant, ce dernier a été transféré le 3 juin 2002 de l’IDP du commissariat de police de Ciadîr-Lunga vers un établissement pénitentiaire. Elle note que la date en question correspond au point de départ du délai de six mois concernant le grief tiré des mauvaises conditions de détention dans l’IDP susmentionné (voir, mutatis mutandis , I.D. c. Moldova , n o 47203/06, § 31, 30 novembre 2010, et Badea c. Moldova (déc.), n o 29749/07, 17 janvier 2012). Elle constate que le requérant a introduit sa requête devant la Cour plus de six mois après la date indiquée ci-dessus.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Sur le grief tiré des conditions de détention dans les prisons

La Cour note que, dans sa requête initiale, le requérant n’a pas soulevé ce grief et qu’il n’a donné aucune description de ses conditions de détention dans les prisons dans lesquelles il a été placé. Elle constate que, dans ses observations subséquentes, l’intéressé a allégué, par une simple phrase, que ses conditions de détention dans ces prisons avaient été contraires à l’article 3 de la Convention. Elle relève toutefois qu’il n’a aucunement décrit, ne serait-ce que d’une manière sommaire, les conditions de détention dont il entendait se plaindre et qu’il n’a pas précisé non plus quels étaient les établissements pénitentiaires en cause. Dans ces conditions, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur le grief du requérant tiré de mauvaises conditions de détention dans les prisons et elle le considère non étayé.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 6 § 2 de la Convention

Le requérant allègue avoir comparu, dans le cadre du procès pénal dirigé à son encontre, dans une cage en métal, ce qui aurait porté atteinte à son droit à la présomption d’innocence. Il invoque les articles 5 et 6 § 2 de la Convention. La Cour estime qu’en l’espèce le grief du requérant appelle un examen sur le seul terrain de l’article 6 § 2 de la Convention, qui se lit comme suit : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » 1. Arguments des parties

Le Gouvernement souligne que le placement d’un accusé dans une cage métallique n’est pas un élément consigné dans les procès-verbaux des audiences et qu’il n’est donc pas en mesure de préciser si, en l’espèce, le requérant avait été effectivement placé ou non dans une telle cage lors des audiences tenues par la première instance et/ou par celle d’appel. Toutefois, il n’exclut pas que, pour des raisons de sécurité, le requérant ait pu faire l’objet d’une telle mesure, notamment lors des audiences devant la cour d’appel de Comrat.

Le Gouvernement indique également que le placement du requérant dans une cage métallique n’aurait pas représenté une mesure isolée, puisque, d’après lui, dans la pratique, les tribunaux internes peuvent appliquer cette mesure à l’encontre des accusés placés en détention provisoire ou condamnés en première instance et des accusés n’ayant pas respecté les conditions des mesures provisoires non privatives de liberté. Il précise que moins de la moitié des tribunaux moldaves disposent de salles d’audience équipées de grillages métalliques, que les dimensions de ces grillages varient de 1,95 m à 4 m en longueur, de 1 m à 1,90 m en largeur et de 2 m à 2,25 m en hauteur, et que ces grillages sont pourvus d’une ou deux portes fermées à clé et, à l’intérieur, de un ou deux bancs en bois. Il soutient que le placement dans de telles cages répond au besoin d’assurer la sécurité tant des accusés que des autres participants au procès, et que les tribunaux internes décident, en fonction des éléments d’une affaire, de la nécessité d’une telle mesure. Il souligne qu’en l’espèce le requérant était accusé d’avoir commis une infraction violente, puis condamné de ce chef, et il suppose que les juges ont dû tenir compte de cet élément.

Le Gouvernement ajoute que, selon les réglementations internes applicables en l’espèce, chaque accusé doit être surveillé durant les audiences par deux policiers armés. Faute de données exactes, il suppose que le requérant et ses coaccusés étaient surveillés par un nombre de policiers répondant aux exigences de ces réglementations.

Il précise également qu’il lui est impossible de préciser si le requérant avait été placé seul ou avec ses coaccusés dans des cages métalliques. Quant à l’assertion selon laquelle le requérant aurait été obligé de porter des menottes durant les audiences, il indique que, selon les réglementations applicables en l’espèce, les accusés comparaissant devant les tribunaux ne doivent pas être menottés, que rien dans le dossier de l’affaire n’indique que le requérant avait été menotté et que l’avocat de ce dernier n’a formulé aucune demande aux fins d’enlèvement de menottes.

Le Gouvernement relève enfin que le requérant ne se plaint pas d’avoir été empêché de communiquer d’une manière libre et confidentielle avec son avocat, qu’il a joui de toutes les garanties d’un procès équitable et que le seul placement dans une cage métallique ne saurait porter atteinte au principe de la présomption d’innocence. Il soutient que la présente affaire est semblable à l’affaire Ashot Haroutyounian c. Arménie (n o 34334/04, §§ 136-140, 15 juin 2010) dans laquelle la Cour a conclu à la non-violation de l’article 6 § 2 de la Convention. Il invite dès lors la Cour à adopter en l’espèce une approche similaire.

Le requérant soutient que le droit moldave ne contient aucune mention relativement à l’installation de cages métalliques dans les tribunaux et que, dès lors, leur utilisation est illégale et porte atteinte au principe de la présomption d’innocence.

Il soutient également que, durant toutes les audiences tenues par la cour d’appel de Comrat, il avait été placé avec ses cinq coaccusés dans une cage métallique entourée par quatre ou cinq policiers. Il précise, dans une de ses lettres adressées à la Cour après la communication de l’affaire au Gouvernement, qu’il n’était pas menotté à l’intérieur de ladite cage. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les principes de la présomption d’innocence et de l’égalité des armes constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion plus large de procès équitable en matière pénale ( Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 56, série A n o 35, et Monnell et Morris c. Royaume-Uni , 2 mars 1987, § 62, série A n o 115). La présomption d’innocence se trouve méconnue si, sans établissement légal préalable de la culpabilité d’un prévenu et, notamment, sans que ce dernier ait eu l’occasion d’exercer les droits de la défense, une décision judiciaire le concernant reflète le sentiment qu’il est coupable. Il peut en aller ainsi même en l’absence de constat formel ; il suffit d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable ( Minelli c. Suisse , 25 mars 1983, § 37, série A n o 62). Le principe de l’égalité des armes requiert quant à lui que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres, Nideröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, § 23, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I, et Kress c. France [GC], n o 39594/98, § 72, CEDH 2001 ‑ VI).

La Cour rappelle qu’elle a déjà été saisie d’une affaire aux faits assez similaires à ceux de la présente espèce. Ainsi, dans l’affaire Ashot Haroutyounian (précitée, §§ 138 et 139), elle a conclu à la non-violation du principe de la présomption d’innocence, bien qu’elle ait désapprouvé le recours à une cage métallique. Dans cette affaire, elle a notamment prêté une attention particulière au fait que le requérant était représenté par des avocats, que rien ne permettait de dire que la cage en métal avait empêché l’intéressé de communiquer confidentiellement et librement avec ses représentants ou avec le juge, que le requérant avait donc pu défendre effectivement sa cause, que l’on ne pouvait pas dire que la mesure dénoncée l’avait placé dans une situation de net désavantage, et que le placement dans une cage en métal était une mesure de sécurité permanente prise dans le cadre de toutes les affaires pénales examinées par le tribunal concerné.

En l’espèce, la Cour note que, selon les dernières informations fournies par le requérant, ce dernier et ses cinq coaccusés avaient, lors des audiences devant la cour d’appel de Comrat, été placés sans être menottés dans une cage en métal entourée par plusieurs policiers. Elle observe que le Gouvernement admet que le requérant a pu faire l’objet d’une telle mesure. Dans ces conditions, elle accorde crédit à la version des faits présentée par le requérant.

La Cour relève ensuite que, selon les informations fournies par le Gouvernement et non contestées par le requérant, presque la moitié des tribunaux moldaves disposent de salles d’audience pourvues de cages en métal et que la comparution dans de telles cages n’est pas une mesure isolée qui aurait été prise à l’encontre du seul requérant. D’après le Gouvernement, cette mesure serait principalement appliquée, pour des raisons de sécurité et en fonction des spécificités de chaque affaire, à l’égard des personnes déjà placées en détention provisoire ou condamnées en première instance. La Cour observe en l’espèce que, au moment où le requérant comparaissait devant la cour d’appel de Comrat, il faisait partie de la catégorie des personnes pouvant tomber, selon le Gouvernement, sous le coup d’une telle mesure. De plus, elle note que l’intéressé comparaissait avec cinq autres coaccusés dans une affaire de vol avec violence commis en bande organisée et que l’adoption par les autorités compétentes de certaines mesures de sécurité ne semblait pas déraisonnable.

La Cour note surtout que, à l’instar du requérant dans l’affaire Ashot Haroutyounian précitée, le requérant en l’espèce avait un avocat et que rien ne laisse supposer qu’il ait été empêché d’une quelconque manière de communiquer confidentiellement et librement avec lui ou de communiquer librement avec les juges. Par ailleurs, elle constate que le requérant ne s’en est pas plaint devant elle. Elle en déduit que l’intéressé a pu défendre effectivement sa cause et qu’il a pu bénéficier des autres garanties d’un procès équitable. Dans ces circonstances, la Cour estime que rien dans la présente affaire ne permet d’adopter une approche différente de celle retenue dans l’affaire Ashot Haroutyounian précitée. Elle conclut donc que la comparution du requérant dans une cage en métal ne saurait refléter le sentiment que la cour d’appel de Comrat avait considéré le plaignant comme coupable.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur les autres griefs

S’agissant du restant des griefs, formulés sur le terrain des articles 3, 5, 6 § 1, 8 et 13 de la Convention, compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, et pour autant qu’elle est compétente pour connaître du restant des allégations formulées par le requérant, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président