Toncu împotriva Republicii Moldova

Reclamantul, dl. Dumitru Toncu, este un ressortisant moldav născut în 1981 și deținut la Pruncul. A fost reprezentat în fața Curții de doamna I. Dodon, avocat la Chișinău.

Guvernul moldav («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, dl. L. Apostol.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Condamnarea reclamantului

La 18 noiembrie 2002, autoritățile interne l-au arestat pe reclamant, suspect de crimă, și l-au plasat în locurile de detenție ale secției de poliție din Comrat.

Printr-o hotărâre din 9 iulie 2003, tribunalul din Comrat l-a găsit pe reclamant vinovat de crimă premeditată agravată și l-a condamnat la cincisprezece ani de închisoare.

La 29 aprilie 2004, curtea de apel din Comrat a redus pedeapsa interesatului la unsprezece ani de închisoare și a confirmat hotărârea instanței inferioare pentru rest. Reclamantul nu a format recurs împotriva hotărârii curții de apel și această decizie a dobândit forță de lucru judecat. B. Locurile de detenție ale reclamantului

Reclamantul a cunoscut diverse locuri de detenție înainte sau după condamnare.

Din 18 decembrie 2002 la 15 septembrie 2004 și apoi din 28 decembrie 2004 la 25 martie 2005, a fost deținut în penitenciarul nr. 5 din Cahul, plasat succesiv în aproximativ douăzeci de celule având dimensiuni de la șase la paisprezece metri pătrați.

Între 15 septembrie și 28 decembrie 2004 și între 25 martie 2005 și 10 aprilie 2007, și-a executat pedeapsa în sectorul nr. 7, un spațiu cu o suprafață de 231 m2, al penitenciarul nr. 6 din Soroca.

De la 10 aprilie 2007, reclamantul a fost deținut în penitenciarul nr. 9 din Pruncul, în sectorul nr. 6, având o suprafață de 280,7 m2, și se afla acolo încă la data ultimelor observații ale părților primite de Curte. C. Presupusele tratamente abuzive infligte reclamantului în cursul detenției preventive

Între timp, reclamantul a depus la 27 ianuarie 2003 o plângere la procuratura din Comrat, susținând că polițiștii l-au tratat abuziv în locurile secției de poliție din Comrat pentru a-i smulge confesiuni.

La 19 februarie 2003, procurorul care se ocupa de cauză a ordonat o expertiză medicală în privința reclamantului. Acesta din urmă a declarat medicului legist că fusese bătut zilnic de polițiști între 18 și 28 noiembrie 2002. În raportul său din 21 februarie 2003, medicul legist a constatat următoarele răniri la interesatul: « Pe partea anterioară dreaptă a cavității toracice la nivelul coastelor 8 și 9 de-a lungul liniei peritoracice: o porțiune alb-roz de formă ovală (...) de 5 cm pe 0,7 cm. Pe partea anterioară stângă a cavității toracice la nivelul celei de-a șasea coaste de-a lungul liniei anteroaxilare: o ecchimă de culoare galbenă, de formă ovală neregulată (...) de 3,3 cm pe 1,5 cm. În regiunea dorsală la nivelul celei de-a doisprezecelea vertebre toracice, se constată o porțiune de formă ovală, de culoare alburie, cu marginile de nuanță roz (...) de 4,4 cm pe 1 cm. La 4,5 cm în stânga, iar o altă porțiune de formă rotundă, de culoare alb-roz (...) de 2 cm pe 1 cm. Pe partea anterioară a coapsei drepte pe treimea mediană – o porțiune de formă ovală, de culoare alb-roz (...) de 6 cm pe 1,4 cm. Pe partea anterioară a coapsei stângi pe treimea inferioară: o porțiune de formă rotundă, de culoare alb-roz (...) de 1 cm pe 0,9 cm. Pe partea anterioară a piciorului stâng pe treimea superioară: o porțiune de culoare alb-roz având dimensiuni de 5 cm pe 1,5 cm. Nu s-au decelat alte leziuni. » Medicul legist a estimat că ecchima pe torace a fost cauzată de un obiect dur contondent, șase sau șapte zile înainte de data examenului, și a calificat această rănire ca o leziune corporală ușoară. A indicat de asemenea că diferitele porțiuni de culoare alb-roz au apărut în urma cicatrizării de excoriații provocate de un obiect dur contondent aproximativ zece zile înainte de examen, și a notat că aceste răniri constituiau leziuni corporale ușoare.

La diferite date, procurorul care se ocupa de cauză a interogat doi polițiști care l-au arestat pe reclamant. Ei au negat orice recurs la forță fizică împotriva acestuia.

La 25 februarie 2003, procurorul a clasat dosarul plângerii reclamantului. În motivare, a notat, printre altele, că vechimea rănilor constatate nu corespundea perioadei detenției sale în locurile secției de poliție din Comrat.

La 28 iunie 2007, procuratura generală a cerut din oficiu un complement de anchetă pentru a clarifica circumstanțele în care au survenit rănile reclamantului relevate de examenul medicolegal din 21 februarie 2003.

La diferite date, procurorul care se ocupa de cauză a interogat comisarul districtului din Comrat și doi polițiști alocați locurilor de detenție ale secției de poliție din Comrat. Ei au afirmat că reclamantul nu fusese tratat abuziv în cursul detenției sale în secția de poliție menționată dar avusese conflicte cu codetenii săi în penitenciarul nr. 5 din Cahul.

Printr-o ordonanță din 30 iulie 2007, procurorul care se ocupa de cauză a adoptat un nou clasament. A considerat că rănile reclamantului ar fi putut să-i fie cauzate în cursul conflictelor pe care acesta părea a le-a avut cu alți deținuți în penitenciarul nr. 5 din Cahul.

La 14 aprilie 2008, acționând din oficiu, primul adjunct al procurorului general a anulat ordonanța din 30 iulie 2007. A estimat într-adevăr că era încă necesar să se consulte registrele medicale ale penitenciarul nr. 5 din Cahul și ale spitalului din Comrat, și să se interoghez personalul acestui penitenciar.

Printr-o ordonanță din 4 iunie 2008, procurorul care se ocupa de cauză a pronunțat un nou clasament. În motivare, a notat printre altele că, în cursul detenției sale în penitenciarul nr. 5 din Cahul, reclamantul nu ceruse ajutorul unui medic.

La o dată nespecificată, reclamantul a contestat ordonanța în cauză.

Printr-o hotărâre din 3 iulie 2008, un judecător de instrucție al tribunalului din Comrat a respinge plângerea reclamantului ca nefondat, din următoarele considerente: – că raportul de expertiză medicală din 21 februarie 2003 stabilisca prezența la interesatul de leziuni corporale ușoare remontând la zece zile, cel puțin, înainte de examenul medical; că, prin urmare, aceste răniri nu puteau constitui o dovadă susceptibilă de a susține acuzațiile reclamantului conform cărora fusese tratat abuziv în locurile secției de poliție din Comrat; – că, de altfel, la 19 și 29 noiembrie 2002, reclamantul semnase confesiuni în prezența avocaților săi, fără a se plânge atunci de a fi suferit tratamente abuzive.

La 17 august 2011, acționând din oficiu, procurorul general interimar a anulat ordonanța din 4 iunie 2008 și a cerut o verificare suplimentară. A insistat asupra necesității de a interoga personalul penitenciarul nr. 5 din Cahul și codetenii reclamantului.

La o dată nespecificată, procurorul care se ocupa de cauză a clasat dosarul plângerii reclamantului.

Curtea nu a fost informată cu privire la continuarea procedurii. ARGUMENTE

Câteva argumente sunt prezentate în scrierile reclamantului pe baza articolului 3 din Convenție privind condițiile detenției sale. În cererea inițială, el indică că, din momentul arestării, a fost deținut în condiții degradante pentru demnitatea umană. Afirmă că celulele erau supra-aglomerate, umede, insalubre și infesate de insecte. Conform lui, bolile de piele și micozele erau răspândite între deținuți. În observațiile din 9 iulie 2012, reprezentantul reclamantului denunță în special condițiile de detenție în penitenciarul nr. 5 din Cahul. Afirmă că reclamantul a fost deținut succesiv în aproximativ douăzeci de celule de la șase la paisprezece metri pătrați, adesea supra-aglomerate. În aceleași observații, reprezentantul reclamantului afirmă, bazandu-se pe un raport al Curții de Conturi a Republicii Moldova, că mâncare servită reclamantului în detenție era insuficientă.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul afirmă în plus că hotărârea de condamnare a tribunalului din Comrat din 9 iulie 2003 conține date false și parțiale. Alege de asemenea că tribunalele interne care au hotărât asupra cauzei sale penale nu au luat în considerare argumentele care pledau în favoarea sa, și că au fost parțiale. Consideră că vinovăția sa nu a fost dovedită.

Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge de surcroit de refuzul penitenciarelor de a-i furniza diverse texte de legi.

De asemenea, se plânge de absența unui remediu intern efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție, pentru a apăra drepturile enunțate la art. 3 din Convenție.

Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea că procesul său penal nu s-a desfășurat în limba pe care o înțelege, rusa.

Invocând în fine art. 17 din Convenție, el alege că a fost abuz de drept în privința sa. ÎN DREPT A. Privind argumentele bazate pe art. 3 din Convenție referitoare la condițiile de detenție ale reclamantului

Guvernul opune reclamantului nerespectarea termenului de șase luni pentru ceea ce privește argumentele referitoare la condițiile de detenție în penitenciarele nr. 5 din Cahul și nr. 6 din Soroca. De asemenea, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El indică că reclamantul nu s-a plâncut în fața autorităților interne de condițiile detenției sale, și nici nu a angajat o acțiune civilă în daune pentru a obține despăgubiri din partea Statului. Guvernul consideră de asemenea că argumentele reclamantului privind condițiile detenției sale sunt evident nefondate. El susține în special că acuzațiile reclamantului sunt doar afirmații pure, că acesta nu le-a detaliat și nici nu a adus dovada suferinței care să atingă nivelul de tratament interzis de art. 3 din Convenție. Ca măsură suplimentară, el susține că condițiile de detenție ale reclamantului erau corecte.

Curtea observă la titlu preliminar că acuzațiile reclamantului privind condițiile detenției sale se referă la supra-aglomerare, la condițiile de igienă și la mâncare insuficientă în închisori.

La acest scop, ea reamintește că atunci când condițiile de detenție denunțate privesc mai multe locuri de încarcerare, încălcarea aleasă poate fi analizată ca o «situație continuă» dacă caracteristicile principale ale perioadelor de detenție examinate sunt în esență aceleași. În caz contrar, fiecare durată de detenție trebuie să fie tratată separat și argumentul corespunzător fiecărei perioade trebuie să fie introdus în fața Curții în termen de șase luni de la data la care aceasta a luat sfârșit (a se vedea, de exemplu, Koval c. Ucraina (decizie), nr. 65550/01, 30 martie 2004, I.D. c. Moldova, nr. 47203/06, §§ 27-30, 30 noiembrie 2010, și Segheti c. Republica Moldova, nr. 39584/07, § 25, 15 octombrie 2013).

În cauza de față, pentru ceea ce privește supra-aglomerarea, Curtea observă că reclamantul a formulat inițial un argument general privind lipsa spațiului în locurile detenției sale și că, ulterior, reprezentantul său a furnizat o descriere mai mult sau mai puțin detaliată a condițiilor de detenție în penitenciarul nr. 5 din Cahul. Reprezentantul nu oferă nici un detaliu privind respectarea spațiului vital minim în alte închisori unde a ședut reclamantul. Din acest motiv, Curtea consideră că argumentul reclamantului bazat pe supra-aglomerare nu poate fi analizat ca referindu-se la o «situație continuă», dar se referă la evenimente particulare care au avut loc în penitenciarul nr. 5 din Cahul la date identificabile. În aceste condiții, se poate constata că, conform informațiilor furnizate de Guvern și necontestata de reclamant, ultima perioadă de detenție a interesatului în penitenciarul nr. 5 din Cahul a luat sfârșit la 25 martie 2005 (paragraf 7 de mai sus). Cu toate acestea, reclamantul și-a introdus cererea în fața Curții mai mult de trei ani după această dată.

Rezultă că argumentul vizând supra-aglomerarea în penitenciarul nr. 5 din Cahul este tardiv. Curtea acceptă prin urmare excepția Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni, în măsura în care aceasta se referă la argumentul în cauză, și respinge această parte a cererii, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. De asemenea, consideră că argumentul privind supra-aglomerarea în locurile de detenție altele decât penitenciarul nr. 5 din Cahul este evident nefonda și trebuie respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea consideră cu toate acestea că pentru ceea ce privește fragilitatea condițiilor de igienă sau insuficiența mâncării, faptele aleasă pot fi analizate ca o «situație continuă». Prin urmare, respinge excepția tardivității Guvernului pentru atât cât se referă la aceste argumente.

Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să ia poziție cu privire la excepția neepuizării invocată de Guvern, deoarece argumentele apar, în orice caz, inadmisibile din alte motive.

Curtea reamintește că autoritățile interne dețin informațiile privind condițiile materiale de detenție și că, prin urmare, reclamanții pot întâmpina dificultăți în obținerea dovezilor pentru a susține argumentele lor la acest scop. Cu toate acestea, în asemenea circumstanțe, revine reclamanților să-i prezinte cel puțin o descriere detaliată a faptelor de care se plânge și să-i furnizeze – în măsura posibilului – dovezi în susținerea argumentelor lor. Curtea a admis de exemplu ca dovadă, în cazuri de acest tip, declarații scrise ale codeteniților sau fotografii furnizate de reclamanți pentru a susține acuzațiile lor (Visloguzov c. Ucraina, nr. 32362/02, § 45, 20 mai 2010, și Golubenko c. Ucraina (decizie), nr. 36327/06, § 52, 5 noiembrie 2013).

Având în vedere jurisprudența sus-menționată și în ceea ce privește argumentul privind condițiile de igienă în închisori, Curtea constată că reclamantul nu precizează numele penitenciarelor în cauză și nu susține nici o afirmație. Rezultă cu siguranță că acest argument este formulat într-o manieră vagă (a se vedea, la titlu de comparație, Oukhan c. Ucraina, nr. 30628/02, §§ 63-66, 18 decembrie 2008, și Minculescu c. România (decizie), nr. 7993/05, § 59, 13 noiembrie 2012). În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să stabilească că lipsa aleasă de igienă în locurile de detenție ale reclamantului era constitutivă a unui tratament contrar articolului 3 din Convenție.

Privind argumentul vizând insuficiența mâncării, Curtea constată că acesta a fost formulat de reprezentantul reclamantului într-o manieră foarte concisă și că nici o mărturisire directă din partea reclamantului la acest scop nu a fost raportată. Având în vedere elementele de care dispune, ea nu este deci nici în măsură să stabilească că lipsa aleasă de mâncare în locurile de detenție ale reclamantului a atins pragul de severitate necesar pentru aplicabilitatea articolului 3 din Convenție. La acest scop, ea ține să reamintească că, în absența dovezii suferinței individuale care să atingă intensitatea necesară pentru a cădea sub colpul articolului 3 din Convenție, trimiterea de către reclamant la anumiți constaturi stabilite într-un raport oficial (paragraf 25 de mai sus) nu furnizează de la sine o bază suficientă pentru a concluziona încălcarea articolului 3 din Convenție (Gorea c. Moldova, nr. 21984/05, § 50, 17 iulie 2007, și Struc c. Republica Moldova, nr. 40131/09, § 66, 4 decembrie 2012).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că argumentele reclamantului referitoare la condițiile de igienă și la mâncare în închisori sunt evident nefondate și trebuie prin urmare respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Privind argumentul bazat pe art. 3 din Convenție referitor la presupuse tratamente abuzive și absența unei anchete efective

Guvernul consideră că acest argument este evident nefonda.

Curtea reamintește că, în privința unei persoane lipsite de libertate, orice folosire a forței fizice care nu este riguros necesară de comportamentul propriu al acestei persoane prejudiciază demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție (Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, seria A nr. 336).

Ea reamintește de asemenea că acuzațiile de tratamente abuzive contrare articolului 3 din Convenție trebuie susținute de elemente de dovadă corespunzătoare (Martinez Sala și alții c. Spania, nr. 8438/00, § 122, 2 noiembrie 2004). Pentru stabilirea faptelor aleasă, ea folosește criteriul dovezii «dincolo de orice îndoială rezonabilă», o asemenea dovadă putând cu toate acestea rezulta dintr-un fascicul de indici, sau de presupuneri nerefutate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161 in fine, seria A nr. 25, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, §§ 121 și 152, CEDO 2000-IV). Atunci când evenimentele în cauză, în totalitate sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorități, cum în cazul persoanelor supuse controlului lor în custodia polițienească, orice rănire sau deces survenit în cursul acestei perioade de detenție dă naștere la presupuneri puternice de fapt. Trebuie într-adevăr să se considere că sarcina dovezii cade pe autorități, care trebuie să furnizeze o explicație satisfăcătoare și convingătoare (Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII).

Cu toate acestea, Curtea reamintește că este indispensabil să se aducă dovada existenței rănilor (a se vedea, de exemplu, Hristovi c. Bulgaria, nr. 42697/05, §§ 73-78, 11 octombrie 2011, și Igars c. Letonia (decizie), nr. 11682/03, § 67, 5 februarie 2013).

În cauza de față, Curtea constată că detenția reclamantului în locurile secției de poliție din Comrat – unde, potrivit ziselor sale, ar fi fost tratat abuziv de polițiști – s-a desfășurat între 18 noiembrie și 18 decembrie 2002. Cu toate acestea, se cuvine observat că, dacă raportul medicolegal din 21 februarie 2003 (paragraf 12 de mai sus) indica într-adevăr mai multe răniri ușoare la reclamant, conform concluziilor raportului aceste răniri remontau la cel mult zece zile înainte de examen, perioada în care interesatul era deja deținut în penitenciarul nr. 5 din Cahul. Prin urmare, Curtea consideră că menționările conținute în raportul medicolegal din 21 februarie 2003 nu pot susține acuzațiile reclamantului conform cărora ar fi suferit tratamente abuzive în secția de poliție din Comrat. La acest titlu, Curtea ține seama de asemenea de faptul că interesatul nu i-a furnizat niciodată detalii privind tipul de tratamente abuzive pe care ar fi suferit în secția de poliție, nici asupra modului în care i-ar fi fost infligte. Reclamantul, de asemenea, nu a explicat de ce nu a informat avocații săi, la semnarea confesiunilor sale la 19 și 29 noiembrie 2002, că ar fi fost tratat abuziv, și de ce a depus plângerea sa penală împotriva polițiștilor decât aproximativ două luni după ce semnase aceste confesiuni, la 27 ianuarie 2003.

Curtea adaugă în fine că nu a existat la nici un moment reclamantul să se plângă, nici în fața ei nici în fața instantelor naționale, de a fi suferit tratamente abuzive în penitenciarul nr. 5 din Cahul.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că elementele de care dispune nu sunt suficient de concludente sau convingătoare. Nu poate deci concluziona că reclamantul a fost supus unor tratamente abuzive în secția de poliție din Comrat.

Privind întrebarea dacă ancheta condusă de autoritățile interne a fost efectivă, Curtea reamintește că o asemenea obligație se impune doar atunci când o persoană afirmă într-o manieră «apărabilă» a fi suferit, din partea poliției sau a unor autorități comparabile, un tratament contrar articolului 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Slimani c. Franța, nr. 57671/00, § 31, CEDO 2004-IX (extracts)). Cu toate acestea, având în vedere constaturile efectuate mai sus în prezenta cauză, Curtea nu este convinsa că acuzațiile ridicate de reclamant, în fața ei ca și în fața autorităților interne competente, privind tratamentele contrare articolului 3 din Convenție pe care le-ar fi suferit în secția de poliție din Comrat, erau într-adevăr apărabile. În orice caz, ea nu constată în cauza de față nici un indice care-i permite să concluzioneze la nerespectarea de către Statul pârât a obligației sale procedurale de a duce o anchetă oficială efectivă. Consideră că, în fața stării de fapt și a conținutului acuzațiilor reclamantului, autoritățile nu erau obligate să efectueze o anchetă mai aprofundată decât cea care a fost efectuată (a se vedea, la titlu de comparație, Igars, precitat, § 72, Svoboda și alții c. Republica Cehă (decizie), nr. 43442/11, § 60, 4 februarie 2014, și Povestca c. Republica Moldova (decizie), nr. 54791/10, § 39, 18 martie 2014).

Rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Privind argumentul bazat pe art. 13 din Convenție combinat cu art. 3 din Convenție

Curtea reamintește că art. 13 se aplică doar atunci când o persoană poate fi considerată într-o manieră apărabilă victimă a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție (a se vedea, printre mulți alții, Boyle și Rice c. Regatul Unit, 27 aprilie 1988, § 52, seria A nr. 131, și Petersen c. Germania (decizie), nr. 38282/97 și 68891/01, 12 ianuarie 2006).

În cauza de față, Curtea a concluzionat inadmisibilitatea argumentelor bazate pe art. 3 din Convenție. Având în vedere aceste constatări, ea consideră că reclamantul nu ridică nici un «argument apărabil» în raport cu art. 13, care prin urmare nu este aplicabil. Rezultă că această parte a cererii este inadmisibilă și trebuie respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. D. Privind alte argumente

Referitor la argumentele ridicate de reclamant pe baza articolelor 6, 10, 14 și 17 din Convenție, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune, și pentru atât cât este competentă să cunoască de acuzații formulate, Curtea nu constată nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției.

Rezultă că aceste argumente sunt evident nefondate și trebuie respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Dumitru Toncu, est un ressortissant moldave né en 1981 et détenu à Pruncul. Il a été représenté devant la Cour par M e I. Dodon, avocat à Chișinău.

Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. La condamnation du requérant

Le 18 novembre 2002, les autorités internes arrêtèrent le requérant, suspecté de meurtre, et le placèrent dans les locaux de détention du commissariat de police de Comrat.

Par un jugement du 9 juillet 2003, le tribunal de Comrat jugea le requérant coupable de meurtre prémédité aggravé et le condamna à quinze ans d’emprisonnement.

Le 29 avril 2004, la cour d’appel de Comrat réduisit la peine de l’intéressé à onze ans d’emprisonnement et confirma le jugement de l’instance inférieure pour le restant. Le requérant ne forma pas de recours contre l’arrêt de la cour d’appel et cette décision acquit force de chose jugée. B. Les lieux de détention du requérant 7 . Le requérant connut divers lieux de détention avant ou après sa condamnation.

Du 18 décembre 2002 au 15 septembre 2004 puis du 28 décembre 2004 au 25 mars 2005, il fut détenu dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul, placé tour à tour dans une vingtaine de cellules mesurant de six à quatorze mètres carrés.

Entre le 15 septembre et le 28 décembre 2004 et entre le 25 mars 2005 et le 10 avril 2007, il purgea sa peine dans le secteur n o 7, un espace d’une superficie de 231 m 2 , de l’établissement pénitentiaire n o 6 de Soroca. 10. À partir du 10 avril 2007, le requérant fut détenu dans l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul, dans le secteur n o 6, d’une superficie de 280,7 m 2 , et s’y trouvait encore à la date des dernières observations des parties reçues par la Cour. C. Les mauvais traitements allégués infligés au requérant pendant la détention provisoire

Entre-temps, le requérant déposa le 27 janvier 2003 une plainte devant le parquet de Comrat, arguant que des policiers l’avaient maltraité dans les locaux du commissariat de police de Comrat afin de lui arracher des aveux. 12 . Le 19 février 2003, le procureur en charge de l’affaire ordonna une expertise médicale à l’égard du requérant. Ce dernier déclara au médecin légiste avoir été quotidiennement battu par les policiers entre le 18 et le 28 novembre 2002. Dans son rapport du 21 février 2003, le médecin légiste fit état des blessures suivantes chez l’intéressé : « Sur la partie antérieure droite de la cage thoracique au niveau des côtes 8 et 9 le long de la ligne périthoracique : une portion blanchâtre-rose de forme ovale (...) de 5 cm sur 0,7 cm. Sur la partie antérieure gauche de la cage thoracique au niveau de la sixième côte le long de la ligne antéroaxillaire : une ecchymose de couleur jaune, de forme ovale irrégulière (...) de 3,3 cm sur 1,5 cm. Dans la région dorsale au niveau de la douzième vertèbre thoracique, il est constaté une portion de forme ovale, de couleur blanchâtre, avec les bords de nuance rose (...) de 4,4 cm sur 1 cm. À 4,5 cm à gauche, encore une autre portion de forme arrondie, de couleur blanchâtre-rose (...) de 2 cm sur 1 cm. Sur la partie antérieure de la cuisse droite sur le tiers médian – une portion de forme ovale, de couleur blanchâtre-rose (...) de 6 cm sur 1,4 cm. Sur la partie antérieure de la cuisse gauche sur le tiers inférieur : une portion de forme arrondie, de couleur blanchâtre-rose (...) de 1 cm sur 0,9 cm. Sur la partie antérieure de la jambe gauche sur le tiers supérieur : une portion de couleur blanchâtre-rose aux dimensions de 5 cm sur 1,5 cm. Il n’a pas été décelé d’autres lésions. » Le médecin légiste estima que l’ecchymose sur le thorax avait été causée par un objet dur contondant, six ou sept jours avant la date de l’examen, et qualifia cette blessure de lésion corporelle légère. Il indiqua également que les différentes portions de couleur blanchâtre-rose étaient apparues à la suite de la cicatrisation d’excoriations provoquées par un objet dur contondant environ dix jours avant l’examen, et nota que ces blessures constituaient des lésions corporelles légères. 13. À différentes dates, le procureur en charge de l’affaire interrogea les deux policiers qui avaient arrêté le requérant. Ils nièrent tout recours à la force physique à l’encontre de ce dernier.

Le 25 février 2003, le procureur classa sans suite la plainte du requérant. Dans ses motifs, il nota, entre autres, que l’ancienneté des blessures constatées ne correspondait pas à sa période de détention dans les locaux du commissariat de Comrat.

Le 28 juin 2007, le parquet général demanda d’office un complément d’enquête afin d’élucider les circonstances dans lesquelles étaient survenues les blessures du requérant révélées par l’examen médicolégal du 21 février 2003. 16. À différentes dates, le procureur en charge de l’affaire interrogea le commissaire du district de Comrat et deux policiers affectés aux locaux de détention du commissariat de police de Comrat. Ils affirmèrent que le requérant n’avait pas été maltraité pendant sa détention dans le commissariat en question mais avait eu des conflits avec ses codétenus dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul.

Par une ordonnance du 30 juillet 2007, le procureur en charge de l’affaire adopta un nouveau classement sans suite. Il considéra que les blessures du requérant pouvaient lui avoir été occasionnées lors des conflits que ce dernier semblait avoir eus avec d’autres détenus dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul.

Le 14 avril 2008, agissant d’office, le premier adjoint du procureur général annula l’ordonnance du 30 juillet 2007. Il estima en effet qu’il était encore nécessaire de consulter les registres médicaux de l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul et de l’hôpital de Comrat, et d’interroger le personnel de ce pénitentiaire.

Par une ordonnance du 4 juin 2008, le procureur en charge de l’affaire prononça un nouveau classement sans suite. Dans ses motifs, il nota entre autres que, pendant sa détention dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul, le requérant n’avait pas demandé l’aide d’un médecin. 20. À une date non spécifiée, le requérant contesta l’ordonnance en question.

Par un jugement du 3 juillet 2008, un juge d’instruction du tribunal de Comrat rejeta comme mal fondée la plainte du requérant, aux motifs : – que le rapport d’expertise médicale du 21 février 2003 avait établi la présence chez l’intéressé de lésions corporelles légères remontant à dix jours, au plus tôt, avant l’examen médical ; que, dès lors, ces blessures ne pouvaient pas constituer une preuve susceptible d’étayer les allégations du requérant selon lesquelles il avait été maltraité dans les locaux du commissariat de police de Comrat ; – que, par ailleurs, les 19 et 29 novembre 2002, le requérant avait en présence de ses avocats signé des aveux, sans se plaindre alors d’avoir subi des mauvais traitements.

Le 17 août 2011, agissant d’office, le procureur général ad interim annula l’ordonnance du 4 juin 2008 et demanda un contrôle supplémentaire. Il insista sur la nécessité d’interroger le personnel de l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul et les codétenus du requérant. 23. À une date non spécifiée, le procureur en charge de l’affaire classa sans suite la plainte du requérant.

La Cour n’a pas été informée de la suite de la procédure. GRIEFS 25 . Plusieurs griefs sont exposés dans les écrits du requérant sur le terrain de l’article 3 de la Convention au sujet de ses conditions de détention. Dans sa requête initiale, il indique avoir dès son arrestation été détenu dans des conditions dégradantes pour la dignité humaine. Il affirme que les cellules étaient surpeuplées, humides, insalubres et infestées d’insectes. Selon lui, les maladies de la peau et les mycoses étaient répandues parmi les détenus. Dans les observations du 9 juillet 2012, le représentant du requérant dénonce notamment les conditions de détention dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul. Il affirme que le requérant y a été détenu tour à tour dans une vingtaine de cellules de six à quatorze mètres carrés, souvent surpeuplées. Dans les mêmes observations, le représentant du requérant affirme, en se fondant sur un rapport de la Cour des comptes de la République de Moldova, que la nourriture servie au requérant en détention était insuffisante.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant affirme en outre que le jugement de condamnation du tribunal de Comrat du 9 juillet 2003 contient des données fausses et partiales. Il allègue également que les tribunaux internes qui ont tranché son affaire pénale n’ont pas pris en compte les arguments plaidant en sa faveur, et qu’ils ont été partiaux. Il estime que sa culpabilité n’a pas été prouvée.

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint de surcroît du refus des établissements pénitentiaires de lui fournir divers textes de lois.

De plus, il se plaint de l’absence d’un recours interne effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, pour défendre ses droits énoncés à l’article 3 de la Convention.

Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint également que son procès pénal ne s’est pas déroulé dans la langue qu’il comprend, le russe.

Invoquant enfin l’article 17 de la Convention, il allègue qu’il y a eu un abus de droit à son égard. EN DROIT A. Sur les griefs tirés de l’article 3 de la Convention relatifs aux conditions de détention du requérant

Le Gouvernement oppose au requérant le non-respect du délai de six mois pour ce qui est des griefs relatifs aux conditions de détention dans les établissements pénitentiaires n o 5 de Cahul et n o 6 de Soroca. De plus, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il indique que le requérant ne s’est pas plaint devant les autorités internes des conditions de sa détention, et qu’il n’a pas non plus engagé d’action civile en dédommagement contre l’État. Le Gouvernement considère également que les griefs du requérant au sujet de ses conditions de détention sont manifestement mal fondés. Il argue notamment que les allégations du requérant ne sont que de pures affirmations, que celui-ci ne les a pas détaillées et qu’il n’a pas non plus apporté la preuve de souffrances ayant atteint le niveau de traitement interdit par l’article 3 de la Convention. À titre surabondant, il soutient que les conditions de détention du requérant étaient correctes.

La Cour observe à titre liminaire que les allégations du requérant au sujet des conditions de sa détention ont trait au surpeuplement, aux conditions d’hygiène et à la nourriture insuffisante dans les prisons. 33. À cet égard, elle rappelle que lorsque les conditions de détention dénoncées concernent plusieurs lieux d’incarcération, la violation alléguée peut s’analyser en une « situation continue » si les caractéristiques principales des périodes de détention examinées sont essentiellement les mêmes. Dans le cas contraire, chaque durée de détention doit être traitée séparément et le grief correspondant à chacune de ces périodes doit être introduit devant la Cour dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle celle-ci a pris fin (voir, par exemple, Koval c. Ukraine (déc.), n o 65550/01, 30 mars 2004, I.D. c. Moldova , n o 47203/06, §§ 27-30, 30 novembre 2010, et Segheti c. République de Moldova , n o 39584/07, § 25, 15 octobre 2013).

En l’espèce, pour ce qui est du surpeuplement, la Cour observe que le requérant a dans un premier temps formulé un grief général au sujet du manque d’espace dans les lieux de sa détention et que, par la suite, son représentant a fourni une description plus ou moins détaillée des conditions de détention dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul. Le représentant ne donne aucun détail quant au respect de l’espace de vie minimal dans les autres prisons où le requérant a séjourné. Dès lors, la Cour estime que le grief du requérant tiré du surpeuplement ne saurait être analysé comme se rapportant à une « situation continue », mais qu’il vise des événements particuliers qui ont eu lieu dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul à des dates identifiables. Dans ces conditions, il y a lieu de constater que, selon les informations fournies par le Gouvernement et non contestées par le requérant, la dernière période de détention de l’intéressé dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul a pris fin le 25 mars 2005 (paragraphe 7 ci-dessus). Or le requérant a introduit sa requête devant la Cour plus de trois ans après cette date.

Il s’ensuit que le grief visant le surpeuplement dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul est tardif. La Cour accueille dès lors l’exception du Gouvernement relative au non-respect du délai de six mois, dans la mesure où celle-ci concerne le grief en question et elle rejette cette partie de la requête, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Elle estime également que le grief relatif au surpeuplement carcéral dans les lieux de détention autres que l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour considère en revanche que pour ce qui est de la précarité des conditions d’hygiène ou de l’insuffisance de la nourriture, les faits allégués peuvent s’analyser en une « situation continue ». Partant, elle rejette l’exception de tardiveté du Gouvernement pour autant qu’elle concerne ces griefs.

Cela étant, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de prendre position sur l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement, car les griefs apparaissent de toute façon irrecevables pour d’autres motifs.

La Cour rappelle que ce sont les autorités internes qui détiennent les informations sur les conditions matérielles de détention et que, par conséquent, les requérants peuvent rencontrer des difficultés dans l’obtention des preuves pour étayer leurs griefs à cet égard. Cependant, dans pareilles circonstances, il appartient aux requérants de lui soumettre au moins une description détaillée des faits dont ils se plaignent et de lui fournir – dans la mesure du possible – des preuves à l’appui de leurs griefs. La Cour a par exemple admis comme preuve, dans des affaires de ce type, des déclarations écrites des codétenus ou des photographies fournies par les requérants afin d’étayer leurs allégations ( Visloguzov c. Ukraine , n o 32362/02, § 45, 20 mai 2010, et Golubenko c. Ukraine (déc.), n o 36327/06, § 52, 5 novembre 2013).

Eu égard à la jurisprudence susmentionnée et s’agissant du grief relatif aux conditions d’hygiène dans les prisons, la Cour note que le requérant ne précise pas les noms des établissements pénitentiaires concernés et qu’il n’étaye aucunement ses allégations. Force est de constater que ce grief est formulé d’une manière vague (voir, à titre de comparaison, Oukhan c. Ukraine , n o 30628/02, §§ 63-66, 18 décembre 2008, et Minculescu c. Roumanie (déc.), n o 7993/05, § 59, 13 novembre 2012). Dans ces conditions, la Cour n’est pas en mesure d’établir que le manque allégué d’hygiène dans les lieux de détention du requérant était constitutif d’un traitement contraire à l’article 3 de la Convention.

Quant au grief visant l’insuffisance de la nourriture, la Cour note qu’il a été formulé par le représentant du requérant d’une manière très concise et qu’aucun témoignage direct de la part du requérant à ce sujet n’a été rapporté. Au vu des éléments dont elle dispose, elle n’est donc pas non plus en mesure d’établir que le manque allégué de nourriture dans les lieux de détention du requérant a atteint le seuil de gravité requis pour l’applicabilité de l’article 3 de la Convention. À ce sujet, elle tient à rappeler que, en l’absence de preuve de souffrances individuelles ayant atteint l’intensité requise pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, le renvoi par le requérant à certains constats établis dans un rapport officiel (paragraphe 25 ci-dessus) ne fournit pas à lui seul une base suffisante pour conclure à la violation de l’article 3 de la Convention ( Gorea c. Moldova , n o 21984/05, § 50, 17 juillet 2007, et Struc c. République de Moldova , n o 40131/09, § 66, 4 décembre 2012). 41. À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que les griefs du requérant relatifs aux conditions d’hygiène et à la nourriture dans les prisons sont manifestement mal fondés et doivent ainsi être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention relatif aux mauvais traitements allégués et à l’absence d’enquête effective

Le Gouvernement estime que ce grief est manifestement mal fondé.

La Cour rappelle que, à l’égard d’une personne privée de sa liberté, tout usage de la force physique qui n’est pas rendu strictement nécessaire par le propre comportement de ladite personne porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti à l’article 3 de la Convention ( Ribitsch c. Autriche , 4 décembre 1995, § 38, série A n o 336).

Elle rappelle en outre que les allégations de mauvais traitements contraires à l’article 3 de la Convention doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés ( Martinez Sala et autres c. Espagne , n o 8438/00, § 122, 2 novembre 2004). Pour l’établissement des faits allégués, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 161 in fine , série A n o 25, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, §§ 121 et 152, CEDH 2000-IV). Lorsque les événements en cause, dans leur totalité ou pour une large part, sont connus exclusivement des autorités, comme dans le cas des personnes soumises à leur contrôle en garde à vue, toute blessure ou décès survenu pendant cette période de détention donne lieu à de fortes présomptions de fait. Il convient en vérité de considérer que la charge de la preuve pèse sur les autorités, qui doivent fournir une explication satisfaisante et convaincante ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000 ‑ VII).

Toutefois, la Cour rappelle qu’il est indispensable d’apporter la preuve de l’existence de blessures (voir, par exemple, Hristovi c. Bulgarie , n o 42697/05, §§ 73-78, 11 octobre 2011, et Igars c. Lettonie (déc.), n o 11682/03, § 67, 5 février 2013).

En l’espèce, la Cour note que la détention du requérant dans les locaux du commissariat de police de Comrat – où, selon ses dires, il aurait été maltraité par des policiers – s’est effectuée entre le 18 novembre et le 18 décembre 2002. Or, il y a lieu d’observer que, si le rapport médicolégal du 21 février 2003 (paragraphe 12 ci-dessus) faisait effectivement état de plusieurs blessures légères chez le requérant, d’après les conclusions du rapport ces blessures remontaient à dix jours tout au plus avant l’examen, période où l’intéressé était déjà détenu dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul. Par conséquent, la Cour estime que les mentions contenues dans le rapport médicolégal du 21 février 2003 ne sauraient étayer les allégations du requérant selon lesquelles il aurait subi des mauvais traitements dans le commissariat de police de Comrat. À ce titre, la Cour tient également compte du fait que l’intéressé ne lui a jamais fourni de détails sur le type de mauvais traitements qu’il aurait subis au commissariat, ni sur la manière dont ils lui auraient été infligés. Le requérant n’a pas non plus expliqué pourquoi il n’a pas informé ses avocats, lors de la signature de ses aveux les 19 et 29 novembre 2002, qu’il aurait été maltraité, et pourquoi il n’a déposé sa plainte pénale contre les policiers qu’environ deux mois après avoir signé lesdits aveux, soit le 27 janvier 2003.

La Cour ajoute enfin qu’à aucun moment le requérant ne s’est plaint, ni devant elle ni devant les instances nationales, de s’être vu infliger des mauvais traitements dans l’établissement pénitentiaire n o 5 de Cahul. 48. À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que les éléments dont elle dispose ne sont pas suffisamment concluants ou convaincants. Elle ne peut donc conclure que le requérant a été soumis à des mauvais traitements au commissariat de police de Comrat.

Quant à la question de savoir si l’enquête menée par les autorités internes a été effective, la Cour rappelle qu’une telle obligation s’impose uniquement lorsqu’un individu affirme de manière « défendable » avoir subi, aux mains de la police ou d’autorités comparables, un traitement contraire à l’article 3 de la Convention (voir, par exemple, Slimani c. France , n o 57671/00, § 31, CEDH 2004 ‑ IX (extraits)). Or, au vu des constats opérés ci-dessus dans la présente affaire, la Cour n’est pas persuadée que les allégations soulevées par le requérant, devant elle comme devant les autorités internes compétentes, à propos des traitements contraires à l’article 3 de la Convention qu’il aurait subis au commissariat de police de Comrat, étaient réellement défendables. En tout état de cause, elle ne constate en l’espèce aucun indice lui permettant de conclure à la non-observation par l’État défendeur de son obligation procédurale de mener une enquête officielle effective. Elle considère que, devant l’état des faits et la teneur des allégations du requérant, les autorités n’étaient pas tenues de mener une enquête plus approfondie que celle qui a été effectuée (voir, à titre de comparaison, Igars , précité, § 72, Svoboda et autres c. République tchèque (déc.), n o 43442/11, § 60, 4 février 2014, et Povestca c. la République de Moldova (déc.), n o 54791/10, § 39, 18 mars 2014).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 3 de la Convention

La Cour rappelle que l’article 13 s’applique seulement lorsqu’un individu peut se prétendre de manière défendable victime d’une violation d’un droit protégé par la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Boyle et Rice c. Royaume-Uni , 27 avril 1988, § 52, série A n o 131, et Petersen c. Allemagne (déc.), n os 38282/97 et 68891/01, 12 janvier 2006).

En l’espèce, la Cour a conclu à l’irrecevabilité des griefs tirés de l’article 3 de la Convention. Compte tenu de ces constats, elle estime que le requérant ne soulève aucun « grief défendable » au regard de l’article 13, lequel n’est donc pas applicable. Il s’ensuit que cette partie de la requête est irrecevable et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. D. Sur les autres griefs

S’agissant des griefs soulevés par le requérant sur le terrain des articles 6, 10, 14 et 17 de la Convention, compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stephen Phillips Josep Casadevall Greffier Président