CASE OF SÁRA ANNA KOVÁCS v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SÁRA ANNA KOVÁCS c. HUNGARY (Depunerea nr. 62552/10) JUDGMENT STRASBOURG 25 martie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sára Anna Kovács c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Helen Keller, Președintele, András Sajó, Egidijus Kūris, judecători, și Stanley Naismith, Grefierul secțiunii, deliberat în particular la 4 martie 2014, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 62552/10) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățen maghiar, dna Sára Anna Kovács („reclamantul”), la 25 octombrie 2010. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 6 martie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. FACTELE CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1946 și trăiește în Siófok. La 11 ianuarie 2002, reclamantul a fost respins de la funcția publică. La 20 februarie 2002, ea a contestat concedierea la Curtea de Muncă din Budapesta. La 15 mai 2003, instanța a constatat pentru reclamant, stabilind că concedierea ei a fost ilegală și i-a acordat compensația. La recurs, la 17 martie 2004, Curtea Regională de Budapesta a susținut în esență decizia de primă instanță, a sporit atribuirea, dar a respins restul cererilor de compensare ale reclamantului și, în ceea ce privește cererea reclamantului cu privire la suma anumitor alocații suplimentare, a trimis cazul instanței de primă instanță. La 5 septembrie 2005, Curtea Supremă a anulat decizia de a doua instanță și a trimis cazul Curții de Muncire. 10. În reluarea procedurii, la 7 iunie 2007, Curtea de Muncire a respins acțiunea reclamantului. 11. La 29 octombrie 2008, Curtea Regională de Budapesta a anulat hotărârea de primă instanță și a acordat compensații reclamantului. Această decizie a fost susținută de Curtea Supremă la 31 martie 2010. 12. Mai multe cereri pecuniare ale reclamantului, originare și din litigiul de muncă, au fost în cele din urmă hotărâte la 16 ianuarie 2013 de Curtea Supremă. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. 14. Guvernul a contestat acest argument. 15. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 20 februarie 2002 și s-a încheiat la 16 ianuarie 2013. Astfel, a durat aproximativ zece ani și unsprezece luni pentru trei niveluri de competență. Având în vedere astfel de proceduri lungi, cererea trebuie declarată admisibilă. 16. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 17. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 18. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolelor 5, 6 și 13 din Convenție cu privire la rezultatul procedurii. În măsura în care această plângere poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei nu dezvăluie nici un aspect că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 19. În baza articolului 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 100.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și moral combinate. Guvernul a contestat cererea. 20. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral și să-i atribuie, pe baza capitalului propriu, 5,800 EUR sub acest cap, având în vedere, de asemenea, ceea ce era în joc în litigiu, o litigiu a forței de muncă. 21. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de costuri separate. 22. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5,800 EUR (cincă mii oi sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, să fie transformat în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 martie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Helen Keller Președintele grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

SÁRA ANNA KOVÁCS v. HUNGARY

(Application no. 62552/10)

JUDGMENT

STRASBOURG

25 March 2014

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Sára Anna Kovács v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Helen Keller,

President,

András Sajó,

Egidijus Kūris,

judges,

and Stanley Naismith,

Section Registrar,

Having deliberated in private on 4 March 2014,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 62552/10) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Ms Sára Anna Kovács (“the applicant”), on 25 October 2010.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.

3.

On 6 March 2013 the application was communicated to the Government.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1946 and lives in Siófok.

5.

On 11 January 2002 the applicant was dismissed from the civil service.

6.

On 20 February 2002 she challenged her dismissal before the Budapest Labour Court.

7.

On 15 May 2003 the court found for the applicant, establishing that her dismissal had been unlawful, and awarded her compensation.

8.

On appeal, on 17 March 2004 the Budapest Regional Court upheld in essence the first instance decision, increased the award, but dismissed the remainder of the applicant’s compensation claims and, as to the applicant’s claim regarding the amount of certain additional allowances, it remitted the case to the first-instance court.

9.

On 5 September 2005 the Supreme Court quashed the second-instance decision and remitted the case to the Labour Court.

10.

In the resumed proceedings, on 7 June 2007 the Labour Court dismissed the applicant’s action.

11.

On 29 October 2008 the Budapest Regional Court reversed the first-instance decision and awarded compensation to the applicant. This decision was upheld by the Supreme Court on 31 March 2010.

12.

The applicant’s further pecuniary claims, also originating in the labour dispute, were finally adjudicated on 16 January 2013 by the Budapest High Court.

THE LAW

13.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.

14.

The Government contested that argument.

15.

The period to be taken into consideration began on 20 February 2002 and ended on 16 January 2013. It thus lasted approximately ten years and eleven months for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, the application must be declared admissible.

16.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR

2000–VII).

17.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

18.

The applicant also complained under Articles 5, 6 and 13 of the Convention about the outcome of the proceedings.

In so far as this complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (

see García Ruiz v. Spain

[GC], no.

30544/96, § 28, ECHR 1999

‑

I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article

35 § 4 of the Convention.

19.

Relying on Article 41 of the Convention, the applicant claimed 100,000 euros (EUR)) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage combined.

The Government contested the claim.

20.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage and awards her, on the basis of equity, EUR 5,800 under this head, also having regard to what was at stake in the litigation, a labour dispute.

21.

The applicant made no separate costs claim.

22.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 5,800 (five thousand eight hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 25 March 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Stanley Naismith

Helen Keller

Registrar

President