- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 aprilie 2014
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Szabó împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SZABÓ c. HUNGARY (Depunerea nr. 34254/10) JUGDMENT STRASBOURG 22 aprilie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Szabó c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Helen Keller, președinte, András Sajó, Egidijus Kūris, judecători, și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, După deliberarea în particular la 25 martie 2014, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 34254/10) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Zoltánné Szabó („reclamantul”), la 15 iunie 2010. Guvernul maghiar (“ Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției.
La 9 aprilie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1955 și trăiește în Balkány. La 11 noiembrie 2004, reclamantul a interzis o acțiune în fața Curții de Muncire Debrecen. Ea a afirmat că a fost respinsă ilegal de la serviciul public. La 14 noiembrie 2007, Curtea de Muncire a constatat împotriva ei. Considerând diferite elemente de probă, instanța a fost convinsă că motivele de concediere ale reclamantului sunt reale și relevante. La 10 aprilie 2008, Curtea regională a județului Hajdú-Bihar a respins recursul reclamantului. La 11 noiembrie 2009, Curtea Supremă a respins petiția de reexaminare (serviciul: 17 decembrie 2009). Acuzațiile penale ale reclamantului făcute în contextul de mai sus împotriva terților nu au fost de folos.
Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. 11. Guvernul a contestat acest argument. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 noiembrie 2004 și s-a încheiat la 11 noiembrie 2009. Prin urmare, a durat cinci ani pentru trei niveluri de competență. Având în vedere o astfel de procedură lungă, această plângere trebuie declarată admisibilă. 13. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII.
Curtea reiterează că este necesară o diligență specială în litigiile privind ocuparea forței de muncă (a se vedea Ruotolo c. Italia , 27 februarie 1992, § 17, Serie A nr. 230-D). 14. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile în care se ridică chestiuni similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 15. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”.
În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1. 16. Referitor la art. 41, reclamantul a susținut cu totul aproximativ 76,000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale și prejudiciu material suportate ca pierdere a veniturilor. Guvernul a contestat această cerere. 17. Curtea nu descoperă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
18. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, cu privire la rezultatul cauzei și că acuzațiile sale penale împotriva terților nu au avut niciun folos. Ea se bazează pe articolele 6, 14 și 17. Curtea remarcă că Convenția nu garantează ca astfel de drept de a avea alte persoane condamnate. În plus, argumentele reclamantei nu dezvăluie nici o aparență că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. În plus, nu există nici o indicație de încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 14. Rezultă că această parte a cererii ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ §§ 3 a) și al articolului 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea referitoare la lungimea excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 2.000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 aprilie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Helen Keller Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF SZABÓ v. HUNGARY (Application no. 34254/10) JUDGMENT STRASBOURG 22 April 2014 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Szabó v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Helen Keller, President, András Sajó, Egidijus Kūris, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having deliberated in private on 25 March 2014, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 34254/10) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Ms Zoltánné Szabó (“the applicant”), on 15 June 2010.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 9 April 2013 the application was communicated to the Government. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1955 and lives in Balkány.
On 11 November 2004 the applicant brought an action before the Debrecen Labour Court. She claimed that she had been unlawfully dismissed from public service.
On 14 November 2007 the Labour Court found against her. Relying on various pieces of evidence, the court was satisfied that the reasons for the applicant’s dismissal were real and relevant.
On 10 April 2008 the Hajdú-Bihar County Regional Court dismissed the applicant’s appeal.
On 11 November 2009 the Supreme Court rejected her petition for review (service: 17 December 2009).
The applicant’s criminal accusations made in the above context against third persons were to no avail. THE LAW
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
10. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 11 November 2004 and ended on 11 November 2009. It thus lasted five years for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, this complaint must be declared admissible.
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). The Court reiterates that special diligence is necessary in employment disputes (see Ruotolo v. Italy , 27 February 1992, § 17, Series A no. 230-D).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see Frydlender , cited above).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
Relying on Article 41, the applicant claimed altogether approximately 76,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage and pecuniary damage sustained as loss of income. The Government contested this claim.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on the basis of equity, it awards her EUR 2,000 under that head. The applicant made no costs claim. The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
The applicant also complained about the outcome of the case and that her criminal accusations against third persons were to no avail. She relied on Articles 6, 14 and 17. The Court notes that the Convention does not guarantee as such any right to have other persons convicted. Moreover, the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. Furthermore, there is no indication of a violation of the applicant’s rights under Article 14. It follows that this part of the application should be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 22 April 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Helen Keller Registrar President