- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 martie 2014
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Ware împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE WARE v. HUNGARY (Declarația nr. 8982/10) JUDGMENT STRASBOURG 25 martie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ware v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Helen Keller, Președintele, András Sajó, Egidijus Kūris, judecători, și Stanley Naismith, secretarul secțiunii, După deliberarea în particular la 4 martie 2014, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 8982/10) împotriva Republicii Ungarie depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Borbála Ware („reclamantul”), la 6 februarie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl B. Lehner, avocat care practică în Veszprém.
Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 3 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1952 și trăiește în Hegyesd. Într-un litigiu de încălcare, la 15 aprilie 2001, reclamantul a interzis o acțiune în fața Curții de District Tapolca. După decizia de a doua instanță a Curții Regionale a Județean Veszprém și a unui mandat, hotărârea finală a fost adoptată de Curtea Supremă și a servit la avocatul reclamantului la 12 august 2009. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție.
A invocat, de asemenea, art. 13 în acest sens. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de către un ... tribunal ...” Guvernul a contestat acest argument. Perioada care va fi luată în considerare a început la 15 aprilie 2001 și s-a încheiat la 12 august 2009. Astfel a durat opt ani și patru luni pentru trei niveluri de competență. Având în vedere o astfel de procedură lungă, această plângere trebuie declarată admisibilă. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun la punct probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
10. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 11. Reclamantul se plânge în continuare că durata procedurii și-a încălcat dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. 12. Curtea constată că această plângere este legată de cea examinată mai sus și, prin urmare, trebuie, de asemenea, să fie declarată admisibilă.
13. Având în vedere concluzia sa în temeiul articolului 6 § 1 (a se vedea punctul 10 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în acest caz, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Zanghì v. Italia, 19 februarie 1991, § 23, Serie A, nr. 194-C). 14. În baza articolului 41, reclamantul a solicitat 10.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Guvernul a contestat aceste afirmații. 15. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral.
Reclamantul a solicitat, de asemenea, aproximativ 200 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, corespunzător cu suma facturată de avocatul său. 17. Guvernul nu a exprimat un aviz în această chestiune. 18. În ceea ce privește documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că suma solicitată ar trebui acordată în totalitate. 19. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că nu este necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 2,900 EUR (2,000 nouă sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 200 EUR (2,00 euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 martie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Helen Keller Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF WARE v. HUNGARY (Application no. 8982/10) JUDGMENT STRASBOURG 25 March 2014 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Ware v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Helen Keller, President, András Sajó, Egidijus Kūris, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having deliberated in private on 4 March 2014, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 8982/10) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Ms Borbála Ware (“the applicant”), on 6 February 2010.
The applicant was represented by Mr B. Lehner, a lawyer practising in Veszprém. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 3 January 2012 the application was communicated to the Government. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1952 and lives in Hegyesd.
In a trespass dispute, on 15 April 2001 the applicant brought an action before the Tapolca District Court. After a second-instance decision by the Veszprém County Regional Court and a remittal, the final judgment in the case was adopted by the Supreme Court and served on the applicant’s lawyer on 12 August 2009. THE LAW
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. She also invoked Article 13 in this respect. This complaint falls to be examined under Article 6 § 1 alone, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by a ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 15 April 2001 and ended on 12 August 2009. It thus lasted eight years and four months for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, this complaint must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
The applicant further complained that the length of the proceedings had infringed her right to the peaceful enjoyment of her possessions, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1.
The Court notes that this complaint is linked to the one examined above and must therefore likewise be declared admissible.
Having regard to its finding under Article 6 § 1 (see paragraph 10 above), the Court considers that it is not necessary to examine whether, in this case, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 (see Zanghì v. Italy , 19 February 1991, § 23, Series A no. 194-C).
Relying on Article 41, the applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 5,000 in respect of non-pecuniary damage. The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on the basis of equity, it awards her EUR 2,900 under that head.
The applicant also claimed approximately EUR 200 for the costs and expenses incurred before the Court, corresponding to the amount billed by her lawyer.
The Government did not express an opinion on the matter.
Regard being had to the documents in its possession and to its case-law, the Court considers that the sum claimed should be awarded in full.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds that there is no need to examine the complaint under Article 1 of Protocol No. 1; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 2,900 (two thousand nine hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 200 (two hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 25 March 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Helen Keller Registrar President