CASE OF BIAO v. DENMARK

Reclamanții s-au născut în 1971 și 1979. Locuiesc în Malmö, Suedia. Primul reclamant s-a născut în Togo, unde a trăit până la vârsta de 6 ani și din 21 de ani. De la vârsta de 6 până la 21 de ani, el a locuit în Ghana cu unchiul său. El a participat la școală acolo timp de zece ani și vorbește limba locală. La 18 iulie 1993, când avea 22 de ani, a intrat în Danemarca și a solicitat azil, care a fost refuzat printr-o decizie finală din 8 martie 1995. Între timp, la 7 noiembrie 1994, s-a căsătorit cu un cetățean danez. având în vedere, la 1 martie 1996, în temeiul articolului 9 punctul 1(ii) din Legea privind extraterestria (Udlændingeloven) a fost acordat un permis de ședere, care a devenit permanent la 23 septembrie 1997. La 25 septembrie 1998, primul reclamant și soția sa daneză au divorțat. La 22 aprilie 2002, primul reclamant a dobândit cetățenia daneză. Prin urmare, în momentul respectiv, el a îndeplinit cerința referitoare la durata perioadei de reședință, vârstă, conduită generală, achiziții datorate finanțării publice și competențelor lingvistice. 10. La 22 februarie 2003 în Ghana, primul reclamant s-a căsătorit cu al doilea reclamant, pe care l-a întâlnit în timpul uneia dintre cele patru vizite efectuate în Ghana în ultimii cinci ani înainte de căsătoria lor. Al doilea reclamant s-a născut în Ghana. 11. La 28 februarie 2003, la Ambasada Daneză de la Accra din Ghana, al doilea reclamant a solicitat un permis de reședință pentru Danemarca cu referire la căsătoria sa cu primul reclamant. În acel moment a avut 24 de ani. Ea a declarat că nu a vizitat Danemarca. Părinții ei locuiesc în Ghana. În formularul de cerere, primul reclamant a susținut că nu a primit nici o educație în Danemarca, dar a participat la diferite cursuri de limbă și cursuri de scurtă durată privind serviciile, îngrijirea clienților, curățarea industrială, igiena și metodele de lucru. El a lucrat într-un abator de la 15 februarie 1999. El nu a avut o familie apropiată în Danemarca. El a vorbit și a scris danez. Soții au ajuns să se cunoască reciproc în Ghana și au comunicat în limbile Hausa și Twi. 12. În momentul respectiv, la art. 9, subsecțiunea 7, din Legea extraterestră, reuniunea familiei nu poate fi acordată decât dacă ambele soții au peste 24 de ani și legăturile lor agregate cu Danemarca erau mai puternice decât atașamentul soților față de orice altă țară. 13. La 1 iulie 2003, Autoritatea extraterestră (Udlændingestirelsen) a refuzat cererea deoarece a constatat că nu se putea stabili că legăturile agregate ale soților cu Danemarca au fost mai puternice decât legăturile lor agregate cu Ghana. 14. În iulie sau august 2003, al doilea reclamant a intrat în Danemarca cu o viză de turism. 15. La 28 august 2003, a apelat împotriva deciziei Autorității extraterestre din 1 iulie 2003, la Ministerul Refugiatului, Imigrației și integrării (Ministrul Flygtninge, Indvandrere og Integration).Apelul nu a avut efect suspensiv. 16. La 15 noiembrie 2003, reclamanții s-au mutat în Suedia. 17. Prin Legea nr. 1204 din 27 decembrie 2003, secțiunea 9, subsecțiunea 7, din Legea extraterestră a fost modificată astfel încât cerința de atașament a fost ridicată pentru persoanele care au deținut cetățenia daneză timp de cel puțin 28 de ani (denumita regulă de 28 de ani, 28-ars reglen). În plus, persoanele născute sau care au sosit în Danemarca ca copii mici ar putea fi scutite de cerința de atașament, cu condiția să locuiască în mod legal acolo de 28 de ani. 18. La 6 mai 2004, reclamanții au avut un fiu. El s-a născut în Suedia, dar este un național danez datorită naționalității tatălui său. 19. La 27 august 2004, Ministerul Refugiaților, Imigrației și integrării a susținut decizia Autorității extraterestre din 1 iulie 2003 de a refuza acordarea celui de-al doilea reclamant un permis de reședință. Acesta a remarcat, în special, că al doilea reclamant a locuit întotdeauna în Ghana și a avut o familie acolo, și că primul reclamant a avut legături cu Ghana și, printre altele, a participat la școală acolo de zece ani. În cele din urmă, a constatat că familia ar putea stabili în Ghana, deoarece acest lucru ar necesita doar ca primul reclamant să obțină un loc de muncă acolo. 20. La 18 iulie 2006, în fața Curții Înalte a Danemarcei de Est (Østre Landsret), reclamanții au inaugurat o procedură împotriva Ministerului Refugiaților, Imigrației și integrării și au invocat art. 8 din Convenție, singur și în colaborare cu art. 14 din Convenție, precum și art. 5 alin. (2) din Convenția Europeană privind naționalitatea. Aceștia au susținut, printre altele, că, atunci când se solicită reuniunea în familie, s-a constituit o discriminare indirectă împotriva acestora, că persoanele care s-au născut cetățeni danezi sunt scutite de cerința de atașare, în timp ce persoanele care au dobândit cetățenia daneză într-un moment ulterior în viață au trebuit să respecte normele de 28 de ani înainte de a fi scutite de cerința de atașare. În acest caz, primul reclamant nu a putut fi scutit de cerința de atașare până în 2030, după 28 de ani de cetățenie daneză, și după ce a ajuns la vârsta de 59. 21. Prin hotărârea din 25 septembrie 2007, Curtea Înaltă a Danemarcei de Est a constatat în unanimitate că refuzul de a acorda reclamanților reuniune de familie în legătură cu reglementarea de 28 de ani și cu obligația de atașare nu au contravenit articolele Convenției sau cu convenția europeană privind naționalitatea invocată. Acesta a afirmat după cum urmează: „... faptele prezentate în deciziile autorităților de imigrare în acest caz se constată că nu sunt contestate. Prin urmare, [al doilea reclamant], care este național din Ghana, avea 24 de ani atunci când a solicitat un permis de reședință la 28 februarie 2003, și nu avea alte legături cu Danemarca decât căsătoria recentă cu [primul reclamant]. [Al doilea reclamant] a locuit întotdeauna în Ghana și a avut o familie acolo. [Primul reclamant] a avut câteva legături cu Ghana, unde a trăit cu unchiul său în timp ce a participat la școală în Ghana timp de zece ani. A intrat în Danemarca în 1993 la vârsta de 22 de ani și a devenit un cetățean danez la 22 aprilie 2002. [Reclamanții] s-au căsătorit în Ghana la 22 februarie 2003 și au trăit în Suedia începând cu 15 noiembrie 2003 cu copilul lor, născut la 6 mai 2004. [Prima reclamantă] a declarat Curtea Înaltă că familia poate stabili legal în Ghana dacă obține locuri de muncă plătite în Ghana. De la o hotărâre a Curții Supreme din 13 aprilie 2005, reprodusă la pagina 2086 în rapoartele din Legea Săptămânală Daneză (Ugeskrift for Retsvæsen) pentru 2005, se constată că art. 8 din Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație generală de a respecta alegerea imigranților în țara de reședință în legătură cu căsătoria sau de a autoriza reuniunea familiei. Având în vedere informațiile referitoare la situația [reclamanților] și la legăturile lor cu Ghana, Curtea Înaltă nu constată, în consecință, că decizia Acuzatului stabilește că legăturile agregate [reclamanților] cu Ghana au fost mai puternice decât legăturile lor agregate cu Danemarca și că [reclamanții] nu a îndeplinit, prin urmare, cerințele de atașament prevăzute la art. 9 punctul 7 din Legea privind extratereștriile. În acest sens, Curtea Înaltă constată că refuzul nu a împiedicat [reclamanții] să își exercite dreptul la viața de familie în Ghana sau într-o altă țară decât Danemarca. Faptul că [primul reclamant] este în măsură să rezidă în Ghana numai dacă obține un loc de muncă plătit se constată că nu conduce la nicio altă evaluare. Prin urmare, Curtea Înaltă consideră că decizia Ministerului nu constituie o încălcare a articolului 8 din Convenție. Deși Curtea Înaltă a susținut că art. 8 din Convenție nu a fost încălcat în acest caz, Curtea Înaltă trebuie să ia în considerare [reclamațiile] afirmația că, în cadrul zonei de fond protejate altfel de art. 8, decizia Ministerului a constituit o încălcare a articolului 14 citit coroborat cu art. 8 din Convenția. În primul rând, Curtea Înaltă observă că [primul reclamant] rezistă în Danemarca de 11 ani când Ministerul și-a luat decizia. Deși a achiziționat naționalitatea daneză în 2002, nouă ani după intrarea în Danemarca, el nu a îndeplinit cerința de naționalitate de 28 de ani aplicabilă tuturor resortisanților danezi în temeiul articolului 9 alineatul 7 din Legea privind extracția extraterestră sau daneză. Nici el nu a avut atașamentul comparabil față de Danemarca pe parcursul a 28 de ani, ceea ce va duce în general la o scutire de la cerința de atașare în conformitate cu lucrările pregătitoare la modificarea legală a anului 2003. Cu toate acestea, în practică, regula poate implica faptul că un resortisan danez de extracție străină va îndeplini numai regula de 28 de ani mai târziu în viață decât ar fi cazul unui resortisan danez de extracție daneză. Potrivit raportului explicativ relevant, art. 5 din Convenția Europeană privind naționalitatea trebuie considerat că art. 5 § 1 se referă la condițiile de achiziționare a naționalității, în timp ce art. 5 § 2 se referă la principiul nediscriminării. Potrivit raportului, nu este o regulă obligatorie pe care statele contractante sunt obligate să o respecte în toate situațiile. În acest context, se consideră că art. 5 oferă protecție împotriva discriminării într-o măsură care nu va mai departe de protecția împotriva discriminării oferită de art. 14 din convenție. Evaluarea dacă refuzul Ministerului a implicat discriminare care constituie o încălcare a articolului 14 citit în conjuncție cu art. 8 din Convenție este considerată în consecință depinde de faptul că diferența de tratament care a avut loc ca urmare a cerinței de atașament, în ciuda naționalității, poate fi considerată drept justificată obiectiv și proporțională. Potrivit lucrărilor pregătitoare ale Actului, obiectivul general al cerinței de atașare, care reprezintă o cerință de legături durabile și puternice cu Danemarca, este de a reglementa reuniunile conjugale în Danemarca, astfel încât să se asigure cel mai bine integrarea imigranților în Danemarca, care trebuie să fie, în sine, considerată obiectivă. În opinia Curții Înalte, diferența de tratament între cetățenii danezi de extracție daneză și cetățeni danezi de extracție străină poate fi, prin urmare, justificată de acest obiectiv în ceea ce privește dreptul la reuniunea conjugală dacă un cetățean danez de extracție străină nu are un atașament atât de durabil și puternic față de Danemarca. Echilibrarea acestei analize generale în ceea ce privește circumstanțele specifice din acest caz necesită o evaluare detaliată. Curtea Înaltă constată că evaluarea și decizia Ministerului au fost făcute în conformitate cu art. 9 alineatul (7) din Legea privind extratereștrii și lucrările pregătitoare care descriu aplicarea dispoziției. În consecință, și având în vedere informațiile specifice referitoare la situația [prima reclamantă], Curtea Înaltă nu constată o bază suficientă pentru a susține că refuzul Ministerului de a acorda un permis de ședere [al doilea reclamant] în ceea ce privește cerințele de atașare a Legii privind extraterestrii implică o încălcare disproporționată a drepturilor [prima solicitantă] ca național danez și dreptul său la viață de familie. Prin urmare, Curtea Înaltă constată că hotărârea Ministerului nu a fost invalidă și că nu a fost contrar articolului 14 citit coroborat cu art. 8 din Convenție.” 22. Reclamanții au apelat împotriva hotărârii în fața Curții Supreme (Højesteret), care și-a pronunțat hotărârea la 13 ianuarie 2010 confirmand hotărârea Curții Înalte. 23. Curtea Supremă a constatat, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție să refuze celui de-al doilea reclamant un permis de ședere în Danemarca. Acesta a declarat așa cum urmează: „În decizia sa din 27 august 2004, Ministerul de Integrare a refuzat cererea de la [al doilea reclamant] de permis de ședere din cauza faptului că legăturile agregate dintre ea și soțul ei [primul reclamant] cu Danemarca nu au fost mai puternice decât legăturile lor agregate cu Ghana, a se vedea art. 9, subsecțiunea 7, din Legea privind extratereșele. [Reclamanții] au susținut în primul rând că refuzul este ilegal deoarece este contrar articolului 8 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care refuzul nu a fost contrar articolului 8, ei au susținut ca afirmație alternativă că este contrar interdicției de discriminare consemnate la art. 14 citit coroborat cu art. 8, motiv pentru care acestea au fost eligibile pentru reuniunea familiei în Danemarca, fără a satisface cerințele de atașament prevăzute la art. 9 alineatul (7) din Act. Din motivele prezentate de Curtea Înaltă, Curtea Supremă susține decizia luată de Ministerul de Integrare că nu este contrar articolului 8 să refuze [al doilea reclamant] cererea de permis de ședere.” 24. În plus, majoritatea Curții Supreme (patru judecători) au constatat că regula de 28 de ani este în conformitate cu art. 8 din Convenție, coroborat cu art. 14 din Convenție. O minoritate de trei judecători a fost de părere că regula de 28 de ani implică o discriminare indirectă între persoanele care s-au născut cetățeni danezi și persoanele care au dobândit cetățenia daneză mai târziu în viața lor. Deoarece persoanele născute din Daneză ar fi, de obicei, de origine etnică daneză, în timp ce persoanele care au dobândit cetățenia daneză într-un moment ulterior în viața lor ar fi de origine etnică străină, regula de 28 de ani implică, de asemenea, o discriminare indirectă între cetățeni din Daneză și cetățeni din Daneză cu origine etnică străină. Mai precis, ei au afirmat: „Cum se menționează majoritatea, cerința articolului 9 subsecțiunea 7 din Legea privind legatura agregată a soților sau a locuitorilor cu Danemarca trebuie să fie mai puternică decât legăturile lor agregate cu o altă țară (cerința de atașament) nu se aplică atunci când persoana rezidentă este un cetățen danez de 28 de ani (regulă de 28 de ani). Regula de 28 de ani se aplică atât persoanelor născute resortisanți danezi, cât și persoanelor care achiziționează cetățenia daneză mai târziu în viață, dar, în realitate, semnificația acestei norme diferă în mare măsură pentru cele două grupuri de resortisanți danezi. Pentru persoanele care nu sunt crescute în Danemarca care achiziționează cetățenia daneză mai târziu în viață, regula implică faptul că obligația de atașare se aplică până la 28 de ani de la data în care o astfel de persoană a devenit cetățean daneză. Prin urmare, regula de 28 de ani implică faptul că restricția majoră a dreptului la reuniunea conjugală rezultată din cerința de atașare va afecta persoanele care doar achiziționează cetățenia daneză mai târziu în viață mult mai des și cu un impact mult mai mare decât persoanele născute cu cetățenie daneză. Prin urmare, regula de 28 de ani duce la o diferență indirectă evidentă în tratamentul dintre cele două grupuri de resortisanți danezi. Marea majoritate de persoane născute din Daneză va fi de origine etnică daneză, în timp ce persoanele care achiziționează cetățenia daneză mai târziu în viață vor fi, în general, de altă origine etnică. În același timp, regula de 28 de ani implică, prin urmare, o diferență indirectă evidentă în tratamentul între resortisanții danezi de origine etnică daneză și resortisanții danezi de altă origine etnică în ceea ce privește dreptul la reuniunea conjugală. În conformitate cu art. 9 alineatul (7) din Legea privind extratereștrii, cerința de atașament poate fi ignorată dacă motive excepționale îl fac adecvată. Potrivit lucrărilor pregătitoare din Legea din 2003, această posibilitate de scutire trebuie administrată astfel încât extratereștrii care s-au născut și au crescut în Danemarca sau care au venit în Danemarca ca copii mici și au crescut aici să fie tratați în mod comparabil cu resortisanții danezi, ceea ce înseamnă că vor fi scutiți de cerința de atașament atunci când au locuit legal în Danemarca timp de 28 de ani. Cu toate acestea, în ceea ce privește persoanele care nu au fost crescute în Danemarca, dar care achiziționează cetățenia daneză mai târziu în viață, acest lucru nu modifică situația descrisă mai sus în ceea ce privește diferența indirectă de tratament implicată de reglementarea de 28 de ani. 365 din 6 iunie 2002 făcea ca cerința de atașare, în general, să fie aplicabilă și resortisanților danezi. În ceea ce privește motivul acestui fapt, lucrările pregătitoare ale Actului să menționeze, printre altele: „În cazul străinilor rezidenți și al resortisanților danezi de extracție străină, este un model de căsătorie răspândit să se căsătorească cu o persoană din țările lor de origine, printre altele din cauza presiunii parentale [...]. Guvernul constată că cerința de atașament, astfel cum este formulată astăzi, nu ține suficient de seama de existența acestui model de căsătorie atât în rândul străinilor rezidenți, cât și al resortisanților danezi rezidenți ai extracției străine. Prin urmare, există și resortisanți danezi care nu sunt bine integrati în societatea daneză și în cazul în care integrarea unui soț nou-încheiat în Danemarca poate implica probleme majore.” 1204 din 27 decembrie 2003, aplicarea cerinței de atașare la resortisanții danezi a fost restricționată prin regula de 28 de ani, iar lucrările pregătitoare la Act au declarat că scopul era, printre altele, „să se asigure că expatriații danezi cu legături puternice și durabile către Danemarca, sub formă de cel puțin 28 de ani de naționalitate daneză, vor putea obține reuniuni conjugale în Danemarca”. Având în vedere aceste note, se consideră că diferența indirectă de tratament între resortisanții danezi ai extracției etnice daneze și resortisanții danezi ai altor extracții etnice, în urma normei de 28 de ani, este o consecință destinată. În conformitate cu art. 14 din Convenție, bucurarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție, inclusiv dreptul individului de a respecta viața sa de familie, trebuie să fie „securizată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasul, culoare, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu minoritatea națională, proprietatea, nașterea sau alt statut”. Astfel cum se menționează mai sus, regula de 28 de ani implică atât diferența indirectă în ceea ce privește tratamentul dintre persoanele născute din Daneză, cât și persoanele care achiziționează naționalitatea dane mai târziu în viață și, în același sens, diferența indirectă în ceea ce privește tratamentul între resortisanții danezi de extracție etnică daneză și resortisanții danezi ai altor etnici. Ambele tipuri de diferențe indirecte de tratament trebuie considerate ca fiind incluse în art. 14 citit coroborat cu art. 8 din Convenție. Prin urmare, cele două tipuri de diferență indirectă de tratament implicate în regulamentul de 28 de ani sunt contrare articolului 14, cu excepția cazului în care diferența de tratament poate fi considerată obiectiv justificată și proporțională. Convenția europeană privind naționalitatea din 6 noiembrie 1997, ratificată de Danemarca, prevede la art. 5 § 2: „Fiecare stat parte se îndreaptă pe principiul nediscriminării între resortisanții săi, indiferent dacă sunt resortisanți de naștere sau au achiziționat ulterior naționalitatea sa.” Memorandumul din 14 ianuarie 2005 realizat de Ministerul de Integrare și memorandumul din noiembrie 2006 realizat de grupul de lucru compus din reprezentanți ai Ministerului Justiției, Ministerului Afaceri Externe și Ministerul de Integrare prevede că dispoziția se referă exclusiv la aspecte privind revocarea și pierderea naționalității. În opinia noastră, este dublă dacă există vreo bază pentru o astfel de interpretare restrictivă, cum ar fi dispoziția, în conformitate cu formularea sa, cuprinde orice diferență în tratamentul exercitat ca urmare a modului și când a fost dobândită naționalitatea. După cum arată din raportul explicativ, dispoziția nu este o interdicție din care nu se poate face nicio derogare, iar dispoziția trebuie luată pentru a însemna că aceasta poate fi derogată dacă diferența de tratament este justificată în mod obiectiv și proporțională. Cu toate acestea, în evaluarea normei de 28 de ani în ceea ce privește art. 14 citit coroborat cu art. 8 din Convenție, considerăm necesar să se includă faptul că, cel puțin în conformitate cu formularea sa, art. 5 § 2 din Convenția Europeană privind naționalitatea cuprinde o dispoziție generală care prevede că orice diferență în tratament între diferite grupuri ale propriilor resortisanți ai unui stat parte este practic interzisă. Într-o evaluare efectuată în conformitate cu art. 14 citită coroborat cu art. 8 din Convenție, un alt factor care trebuie luat în considerare este importanța crucială de a avea dreptul să se stabilească cu soțul unuia în țara naționalității unuia. După cum s-a menționat, resortisanții danezi au fost, în general, scutiți de obligația de atașare. Curtea Supremă a înființat într-o hotărâre reprodusă la p. 2086 în Raporturile din Legea Săptămânală Daneză pentru 2005 că discriminarea față de dreptul la reuniune conjugală bazată pe faptul că soțul rezident este un național danez sau străin nu este contrar la interzicerea discriminării prevăzută la art. 14 citit coroborat cu art. 8 din Convenția. În acest sens, Curtea Supremă a făcut trimitere la alineatele 84-86 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 28 mai 1985 la Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit. Diferența de tratament bazată pe naționalitate trebuie să fie observată, printre altele, având în vedere dreptul resortisanților danezi să se stabilească în Danemarca, și nu se poate atribui nicio importanță faptului că o astfel de discriminare nu este considerată contrară articolului 14 citit coroborat cu art. 8 atunci când se evaluează dacă este permisă punerea în aplicare a unui sistem care implică diferența de tratament între diferite grupuri de resortisanți danezi. În opinia noastră, nici în această evaluare nu se poate atribui nicio importanță crucială la punctele 87-89 din hotărârea Abdulaziz, Cabales și Balkandali, printre altele, deoarece diferența de tratament pe baza lungii perioadei de naționalitate a unei persoane nu este comparabilă cu diferența de tratament pe baza locului de naștere. În cazurile în care se aplică cerința de atașare, unele dintre factorii subliniați sunt dacă soțul rezident are legături puternice cu Danemarca în temeiul copilăriei și școlarității sale în Danemarca. În majoritatea cazurilor în care o persoană deține naționalitate daneză de 28 de ani, astfel de atașament puternic în Danemarca va exista. Cu toate acestea, atunci când se evaluează dacă diferența de tratament implicată în regula de 28 de ani poate fi considerată obiectiv, nu este suficientă compararea persoanelor care nu au crescut în Danemarca care achiziționează naționalitatea daneză mai târziu în viață cu grupul mare de persoane care s-au născut resortisanți danezi și au fost, de asemenea, crescute în Danemarca. În cazul în care scutirea de la cerința de atașare a fost justificată numai prin respectarea celui de-al doilea grup de resortisanți danezi, scutirea ar fi trebuit să fie delimitată în mod diferit. Prin urmare, elementul crucial trebuie să fie o comparație cu persoanele care s-au născut resortisanți danezi și care au fost resortisanți danezi de 28 de ani, dar care nu au fost crescute în Danemarca și poate că nu au avut în orice moment reședința lor în Danemarca. În opinia noastră, nu se poate considera un fapt că, din perspectiva generală, acest grup de resortisanți danezi are legături mai puternice cu Danemarca decât persoanele care au dobândit cetățenie daneză după intrarea și șederea în Danemarca de câțiva ani. Ar trebui luată în considerare în acest sens că una dintre condițiile generale pentru achiziționarea cetățeniei daneze prin naturalizare este faptul că persoana relevantă a locuit în Danemarca de cel puțin nouă ani, a dovedit competența sa în limba daneză și cunoașterea societății daneze și îndeplinește cerințele de autosuport. În acest context, opinia noastră este că diferența indirectă de tratament implicată de reglementarea de 28 de ani nu poate fi considerată obiectivă și că, prin urmare, este contrară articolului 14 citit coroborat cu art. 8 din Convenție. Consecințele acesteia trebuie să fie că, la aplicarea articolului 9 subsecțiunea 7 din Legea extraterestră la resortisanții danezi, autoritățile trebuie să limiteze regula de 28 de ani la o cerință exclusivă de vârstă, ceea ce înseamnă că obligația de atașament nu se aplică în cazurile în care soțul rezident este un cetățen danez și are cel puțin 28 de ani. În consecință, votăm pentru hotărârea în favoarea afirmației [aplicanților] în ceea ce privește faptul că Ministerul integrării trebuie să declare invalidă decizia din 27 august 2004, respingând astfel cazul în vederea reînnoirii analizei. Având în vedere rezultatul votului asupra acestei afirmații, nu vedem niciun motiv pentru a lua în considerare cererea de compensare.”