CASE OF THE NATIONAL UNION OF RAIL, MARITIME AND TRANSPORT WORKERS v. THE UNITED KINGDOM

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31045/10) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord („Regatul Unit”), prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către Sindicatul Național al Lucrătorilor de Cale Ferată, Maritimi și din Transporturi ( National Union of Rail, Maritime and Transport Workers – „RMT”), la data de 1 iunie 2010.

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către secretarul său general, domnul B. Crow. Reprezentantul său legal a fost domnul N. Todd din cadrul Thompsons Solicitors, Manchester. A avut drept consilieri pe domnii J. Hendy QC și Mr M. Ford QC, avocați pledanți în Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, doamna R. Tomlinson, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și al Commonwealth-ului.

La dosar a fost depusă o observație comună a Confederației Europene a Sindicatelor ( European Trades Union Confederation – „ETUC”) și a Congresului Sindicatelor ( Trades Union Congress – „TUC”). A mai fost depusă o observație și de către Liberty. Aceste trei organizații au primit autorizație din partea Președintelui Camerei de a interveni în procedura scrisă în calitate de terți intervenienți (în conformitate cu articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 2 din Regulamentul Curții – „regulament”). Guvernul a răspuns observațiilor depuse de Liberty.

Reclamantul a pretins că posibilitatea sa de apărare a intereselor membrilor săi făcea obiectul unor restricții legale excesive, cu încălcarea dreptului său la libertatea de asociere.

La data de 27 august 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. Curtea a stabilit totodată că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (articolul 29 § 1 din Convenție). ÎN FAPT I.

Subliniind că în sistemul intern conflictele de muncă sunt guvernate de dispoziții legislative foarte detaliate, reclamantul a individualizat două restricții specifice privind protecția legală a grevei, care a pretins că sunt contrare articolului 11 din Convenție, fiecare dintre restricțiile litigioase fiind evidențiată într-o prezentare separată a faptelor. A. Anunț privind organizarea unui referendum prealabil grevei: situația societății EDF

Faptele pertinente pentru acest capăt de cerere priveau societatea EDF Energy Powerlink Ltd. („EDF”), răspunzătoare, pe bază de contract, de administrarea, funcționarea și menținerea rețelei de energie electrică utilizată de sistemul de transport cu metroul din Londra. RMT era unul din mai multe sindicate recunoscute de societate în vederea negocierii colective. În total, societatea avea aproximativ 270 de angajați în diverse locații, cea mai mare fiind cea din Tufnell Park, care număra 155 de salariați. Conform reclamantului, 52 de membri RMT se aflau acolo la momentul respectiv. Societatea nu avea cum să știe care dintre angajații săi erau membri într-un sindicat, întrucât nu practica un sistem de deducere a cotizațiilor sindicale din veniturile salariaților.

Între iunie și septembrie 2009, reclamantul și societatea au organizat diverse runde de negocieri cu privire la plată și condițiile de muncă. Nemulțumit de oferta societății, reclamantul a decis să demareze acțiuni revendicative și, la 24 septembrie, a anunțat compania cu privire la organizarea unui referendum prealabil grevei, conform legii (a se vedea în cadrul secțiunii de drept intern pertinent de mai jos). Anunțul desemna categoria de muncitori care urma să voteze cu privire la acțiunea revendicativă ca „inginer/tehnician” și indica numărul acestora la nivelul fiecărei unități. În ziua următoare, societatea s-a adresat în scris reclamantului, afirmând că nu recunoștea termenul de „tehnician” (aceasta își împărțea muncitorii pe categorii într-o manieră mai precisă: electricieni instalatori, electricieni lipitori, inspectori camere de testare, controlori de zi, controlori de schimb, instalatori OLBI). Prin urmare, a considerat că anunțul privind scrutinul ce i-a fost comunicat nu respecta dispozițiile legale pertinente. Reclamantul a răspuns în cursul săptămânii următoare, susținând că termenul folosit era suficient pentru a-i permite societății să cunoască care erau angajații vizați, întrunind astfel criteriul impus de dispozițiile legale pertinente.

În urma unui alt schimb de corespondență între cele două părți, societatea s-a adresat Tribunalului ( High Court ) cu o cerere de ordonanță președințială pentru a-l împiedica pe reclamant să declanșeze o acțiune colectivă în baza referendumului. Ordonanța președințială a fost emisă de către judecătorul Blake la 23 octombrie 2009.

Judecătorul a respins pretenția reclamantului conform căreia cerințele legale ar fi restrâns în mod nejustificat exercitarea dreptului său de a declanșa acțiuni revendicative, aceeași pretenție fiind deja respinsă de către Curtea de Apel în cauza Metrobus Ltd. împotriva Unite the Union ([2009] EWCA Civ 829). Judecătorul a respins și pretenția că, procedura aflându-se încă într-un stadiu incipient, oprirea ei ar fi prematură. În schimb, el a considerat că riscul unei greve ilegale este suficient de iminent pentru a justifica emiterea ordonanței. Având în vedere sectorul în cauză, consecințele unei sistări a activității ar fi substanțiale, cu ramificații extinse în alte părți. Referitor la chestiunea de a ști dacă reclamantul a acordat într-adevăr suficiente indicii cu privire la categoria de personal care urma să participe la scrutin, judecătorul a constatat că acesta nu a procedat întocmai, de vreme ce printre membrii de sindicat de la Tufnell Park existau și persoane care lucrau în unități diferite. Reclamantul nu era ținut de o obligație de rezultat, ci de una de mijloace, constând în a depune toate eforturile rezonabile pentru a oferi informații suficiente societății. Faptul de a fi folosit propriul sistem de clasificare a muncii era relevant, dar nu și concludent. De asemenea, faptul că un sindicat poate să nu înregistreze sau să nu dețină o astfel de informație ar putea fi un element foarte important, însă nu în mod necesar și unul concludent. Reclamantul a recunoscut că oferirea de către un sindicat a informațiilor necesare în contextul unui loc de muncă restrâns era realizabilă – prin urmare, nu era nici împovărător și nici nerezonabil să i se ceară să procedeze întocmai. În sfârșit, judecătorul a observat că, deși nu exista până în acel moment nicio intenție manifestă din partea reclamantului în sensul organizării unei greve (referendumul neavând încă loc), exista un raport de legătură clar între omisiunea de a efectua anunțul necesar și posibilitatea angajatorului de a face față situației fie prin efectuarea pregătirilor pentru o sistare a muncii, fie prin încercarea de a convinge angajații să nu voteze pentru organizarea grevei. Omisiunea reclamantului de a satisface cerințele legale nu era, prin urmare, o simplă încălcare minoră sau parțială.

Cererea de încuviințare a formulării unui apel a fost judecată în lipsa părților și respinsă pe baza actelor de la dosar la data de 24 noiembrie 2009. O nouă cerere similară a fost respinsă pe 26 ianuarie 2010, dată până la care conflictul de muncă dintre reclamant si EDF fusese deja rezolvat.

Ca urmare a luării măsurii provizorii împotriva grevei, reclamantul a procedat la adunarea descrierilor exacte ale posturilor lucrătorilor interesați și le-a inclus într-un nou anunț privind referendumul prealabil grevei, al cărui rezultat a fost favorabil desfășurării unei acțiuni revendicative. Aceasta a fost organizată la anumite date în decembrie 2009 și începutul lui ianuarie 2010. EDF a prezentat o ofertă ameliorată la 7 ianuarie 2010, care a fost acceptată de membrii sindicatului reclamant și a luat forma unei convenții colective, semnată la data de 1 aprilie. B. A doua grevă: situația societății Hydrex

Faptele relevante pentru acest capăt de cerere priveau câțiva membri ai sindicatului RMT angajați pentru mentenanța căilor ferate de către Fastline Limited, o societate ce făcea parte dintr-un grup de societăți cunoscut sub denumirea de Jarvis Plc. O altă societate din cadrul grupului, Jarvis Rail Limited, desfășura activități de inginerie feroviară. La vremea respectivă, Fastline și Jarvis Rail („Jarvis”) angajau aproximativ 1 200 de persoane în total, dintre care 569 erau membri ai RMT. În august 2007, Fastline și-a transferat o parte din întreprindere, inclusiv 20 de angajați, către o altă societate, cunoscută sub denumirea de Hydrex Equipment (UK) Limited („Hydrex”). Condițiile contractuale de muncă ale acestor angajați, în vigoare la data transferului , au fost păstrate de Hydrex, conform legii („Regulamentul privind transferul întreprinderilor (Protecția muncii)”, 2006). Conform reclamantului, angajații în cauză erau cu toate acestea îngrijorați în legătură cu situația lor, întrucât personalul societății Hydrex era plătit substanțial mai puțin. De asemenea, sindicatele păreau să aibă o influență redusă în respectiva societate.

În martie 2009, administrația Hydrex a informat foștii angajați ai societății Jarvis că, datorită condițiilor dificile de pe piață, intenționa să le reducă nivelul condițiilor contractuale de muncă la cel al personalului Hydrex. Conform reclamantului, aceasta presupunea o reducere a salariului cu aproximativ 36-40%. În lunile subsecvente, reclamantul s-a adresat societății Hydrex în numele reclamanților în cauză, fără a ajunge însă la nicio înțelegere. Atunci când societatea a anunțat că intenționa să dea curs planului său, reclamantul a organizat un scrutin privind greva printre muncitorii vizați (șaptesprezece la număr în acea etapă). Aceștia au votat în favoarea unei greve, care s-a desfășurat între 6 noiembrie și 9 noiembrie 2009. În timpul grevei, participanții au pichetat un număr de sedii unde își desfășurau în mod normal activitatea. Acest fapt a determinat Hydrex să se adreseze în scris reclamantului pentru a-i aminti că legea permitea formarea unui pichet de grevă doar la sediul angajatorului sau în apropierea acestuia și pentru a-l preveni că sindicatul se expunea răspunderii juridice pentru orice eventuală pierdere economică suportată de societate ca urmare a acelei acțiuni ilegale (a se vedea secțiunea de drept intern pertinent de mai jos).

O a doua grevă a fost anunțată pentru zilele de 18-20 noiembrie 2009, dar a fost amânată atunci când Hydrex și-a manifestat intenția de a relua negocierile cu reclamantul. Aceasta a condus la o ofertă revizuită, pe care reclamantul a trimis-o membrilor săi din cadrul Hydrex, cu recomandarea de a o accepta. Rezultatul votului a fost cunoscut pe 21 decembrie 2009. Nouă voturi au fost exprimate, toate respingând oferta Hydrex. În accepțiunea reclamantului, poziția sa era foarte slabă, având în vedere numărul extrem de redus al membrilor săi în rândul forței de muncă de la societatea Hydrex. Aceștia erau de departe mult prea puțini pentru ca greva lor să aibă vreun efect considerabil asupra societății, ale cărei activități nu au fost în realitate deloc întrerupte. Reclamantul a apreciat că s-ar fi aflat într-o postură mult mai eficientă de apărare a intereselor membrilor săi dacă ar fi reușit să își mobilizeze și membrii din cadrul Jarvis. Simpla amenințare a unei greve de asemenea amploare, și o sistare efectivă a activității a fortiori , ar fi exercitat o presiune substanțial mai mare asupra societății Hydrex pentru a menține condițiile contractuale de muncă în vigoare. Reclamantul a susținut că angajații Jarvis ar fi fost dispuși să intre în grevă în sprijinul colegilor de la Hydrex. În schimb, membrii din cadrul Hydrex au fost nevoiți să protesteze singuri și, în definitiv, nu au avut altă opțiune decât să accepte noile condiții contractuale de muncă. Ei au făcut acest lucru în condiții de protest.

Conform reclamantului, atât Jarvis, cât și Hydrex au încetat să mai existe, ambele societăți intrând în reorganizare judiciară în martie 2010 și, respectiv, noiembrie 2011. Întreprinderea Hydrex a fost cumpărată de o altă societate, care a vândut-o la rândul său în noiembrie 2012. II.

Referitor la situația societății Hydrex, protecția legală împotriva răspunderii civile delictuale pentru fapte săvârșite „prin plănuirea sau promovarea unui conflict de muncă” (articolul 219 din Legea din 1992) se limitează, conform articolului 244 al aceleiași legi, la un „conflict între salariați și angajatorul lor”. Articolul 224 din lege exclude expres acțiunea revendicativă secundară ( secondary action ) de la protecția legală, definind-o astfel: „2) Se poate vorbi de o acțiune colectivă secundară în legătură cu un conflict de muncă numai atunci când o persoană— a) provoacă altă persoană să încalce un contract de muncă sau intervine ori provoacă altă persoană să intervină în executarea acestuia, sau b) amenință că un contract de muncă în virtutea căruia este angajată ea însăși sau o altă persoană va fi nerespectat sau executarea sa va fi perturbată ori că va provoca o altă persoană să încalce un contract de muncă sau să interfereze cu executarea acestuia, și angajatorul parte la contractul de muncă nu este angajatorul implicat în conflict.” Dispozițiile referitoare la acțiunea pașnică de pichetare sunt cuprinse în articolul 220 din lege, care prevede: „1) Este legal ca o persoană ce plănuiește sau promovează un conflict de muncă să ia parte— a) la locul său de muncă sau în vecinătatea acestuia, sau b) dacă este un membru din administrația sindicatului, la locul de muncă al unui sindicalist pe care îl însoțește și reprezintă sau în vecinătatea acestuia, cu unicul scop de a obține sau comunica informații în mod pașnic ori de a instiga în mod pașnic orice persoană să lucreze ori să se abțină de la muncă. 2) Dacă o persoană lucrează sau de obicei lucrează— a) altundeva decât în oricare din aceste locuri, sau b) într-o locație a cărei situare este de așa natură încât prezența la fața locului pentru unul din scopurile enumerate în alineatul 1) este irealizabilă, locul său de muncă, în sensul acelui alineat, va fi orice locație a angajatorului său în care lucrează sau în care munca sa este administrată.”

Ambele părți au făcut trimitere la reglementarea anterioară, conform căreia acțiunea de protest secundară era inclusă în domeniul de aplicare al protecției legale. Guvernul a susținut că greva de solidaritate a fost scoasă în afara legii pentru prima dată prin Legea privind conflictele de muncă și sindicatele din 1927, adoptată ca urmare a grevei generale din 1926. Situația s-a schimbat odată cu Legea privind conflictele de muncă și sindicatele din 1947, care a ridicat interdicția.

Reformele au continuat în anii 1970. Legea privind sindicatele și raporturile de muncă din 1974 a acordat acțiunilor revendicative o protecție substanțial mai mare decât în prezent. Ea prevedea în articolul 13(1) (așa cum a fost modificat în 1976): „O faptă săvârșită de o persoană ce constă în plănuirea sau promovarea unui conflict de muncă nu va face obiectul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală numai dacă— . a) provoacă o altă persoană să încalce un contract ori intervine sau provoacă altă persoană să intervină în executarea sa; sau . b) constă în proferarea amenințării că un contract (unul la care este sau nu parte contractantă) va fi nerespectat sau executarea sa va fi afectată ori că va provoca o altă persoană să încalce un contract sau să perturbe executarea acestuia.”

Dispoziția în cauză a fost examinată de către Camera Lorzilor în cauza Express Newspapers Ltd. împotriva MacShane și un altul ([1980] AC 672). Cauza privea greva de solidaritate în industria ziarelor, condusă de Sindicatul Național al Jurnaliștilor. Majoritatea membrilor Camerei Lorzilor a apreciat criteriul pentru a determina dacă o faptă intra sub protecția oferită de articolul 13(1) ca fiind unul subiectiv, cu alte cuvinte era suficient ca persoana în cauză să fi crezut sincer că fapta respectivă ar fi putut promova cauza celor ce luau parte la conflict. Sinceritatea acestei convingeri putea fi verificată de instanțe, dar persoana ce declara greva nu era ținută să dovedească că era capabilă în mod rezonabil să atingă obiectivul. Lordul Wilberforce a avut o opinie contrară cu privire la natura criteriului, dar a fost de acord cu concluzia că măsura provizorie dispusă împotriva sindicatului prin ordonanță președințială trebuia anulată.

Deși reclamantul a susținut că hotărârea din cauza MacShane nu constituia o evoluție legală semnificativă, întrucât nu făcea decât să confirme interpretarea dată unei formulări legale clare, cazul a fost menționat în cursul dezbaterilor parlamentare ce au condus la adoptarea Legii muncii din 1980 ca unul dintre motivele de introducere a restricțiilor față de acțiunile colective secundare (în articolul 17 din acea lege). Legea din 1980 prevedea imunitatea pentru acțiunile secundare cu condiția îndeplinirii a trei criterii: i) să fie declanșată împotriva primilor furnizori sau a clienților angajatorului implicat în conflict sau împotriva angajatorilor asociați ai acestuia din urmă, care îl înlocuiau pe durata conflictului; ii) să aibă drept scop principal împiedicarea sau perturbarea directă a lanțului de aprovizionare cu bunuri sau servicii dintre angajatorul în conflict și furnizorul sau clientul său, pe durata conflictului și iii) să existe o posibilitate reală de realizare a acelui scop.

Dispoziția în vigoare în prezent a fost introdusă inițial prin Legea muncii din 1990, după care a fost prevăzută din nou în cuprinsul Legii din 1992, în formularea de mai sus.

Părțile au depus informații statistice referitoare la numărul de zile de muncă pierdute din cauza acțiunilor revendicative din Regatul Unit, cu începere din anii 1970. Guvernul a subliniat că în acea decadă, media zilelor de muncă pierdute era de aproximativ 12,9 milioane. Acest număr s-a redus în anii 1980 la o medie de 7,2 milioane de zile. De la începutul anilor 1990 și până în prezent, numărul este mult mai scăzut, ridicându-se la 700 000 de zile de muncă pierdute în medie pe an. El a atribuit o parte din această descreștere cel puțin interdicției asupra acțiunilor revendicative secundare. Reclamantul a contestat această interpretare. El a observat că statisticile disponibile nu făceau distincția între grevele propriu-zise și cele secundare. Era prin urmare imposibil să se determine amploarea reală a acestora din urmă înainte de 1980 și, în consecință, imposibil de apreciat impactul restricțiilor introduse în 1980 și 1990. În opinia reclamantului, acțiunile de presiune secundare au fost relativ rare, majoritatea covârșitoare a grevelor din acea perioadă constând în greve propriu-zise. Acesta a făcut trimitere la cifrele oficiale (cuprinse într-o publicație a Guvernului, „Monitorul Muncii”), care arătau că, începând cu anii 1960, Regatul Unit a fost în mod constant apropiat, raportat la numărul de zile de muncă pierdute cu acțiuni revendicative, de media europeană. Conform acestei surse, țara s-a aflat la mijlocul sondajelor de la sfârșitul anilor 1970. Singura excepție a fost anul 1984, din cauza grevei îndelungate și extinse desfășurate în acel an în sectorul minier. Guvernul a susținut că statisticile comparative trebuiau interpretate cu precauție, datorită transformărilor profunde ce au avut loc în Europa în ultimii douăzeci de ani. Faptul că Regatul Unit a rămas apropiat de media europeană sub acest aspect demonstra, contrar punctului de vedere al reclamantului, că regulile privitoare la acțiunile revendicative nu erau atât de restrictive, încât să facă organizarea de greve excesiv de dificilă. III.

Deși în cuprinsul Convențiilor adoptate de Organizația Internațională a Muncii nu există nicio prevedere care să confere expres un drept la grevă, atât Comitetul libertății sindicale, cât și Comisia de experți pentru aplicarea convenției și a recomandărilor („Comisia de experți”) au dezvoltat progresiv o serie de principii referitoare la dreptul la grevă, în temeiul articolelor 3 și 10 din Convenția privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical din 1948 (nr. 87) (rezumată în studiul din 2012 al Biroului Internațional al Muncii, „Conferind o față umană globalizării” – Giving globalisation a human face , la paragraful 117). Convenția a fost ratificată de Regatul Unit la 27 iunie 1949. 1. Cu privire la cerințele în materia anunțului privind greva

Comisia de experți s-a exprimat de multe ori cu privire la cerințele în materia anunțului privind organizarea acțiunilor revendicative în Regatul Unit. Reclamantul a făcut trimitere la următoarea comunicare, adoptată în 2008: „În cuprinsul comentariilor sale precedente, Comisia a luat notă de observațiile efectuate de TUC în sensul că cerințele în materia anunțului privind greva, necesare pentru ca acțiunile revendicative să beneficieze de protecția legii, erau nejustificat de împovărătoare. Comisia observă că, conform Guvernului, au fost deja adoptate o serie de măsuri pentru simplificarea articolelor 226-235 din TURLA ( Trade Unions and Labour Relations Act ) și 104-109 din Ordinul din 1995; în plus, ca parte a unui plan publicat în decembrie 2006 pentru simplificarea aspectelor ce țin de dreptul muncii, Guvernul a invitat în mod expres sindicatele să-și prezinte propriile idei pentru a continua pe calea simplificării legislației privind sindicatele. Din acel moment, Guvernul a purtat discuții cu TUC pentru a examina ideile acestuia referitoare la simplificarea legislației în materia referendumurilor și a anunțurilor prealabile desfășurării acțiunilor revendicative. Discuțiile continuă și în prezent. Comisia observă că, în cuprinsul comentariilor sale de dată recentă, TUC a afirmat că nu s-a înregistrat niciun progres în această reformă. Comisia solicită Guvernului să indice în următorul raport progresele realizate în acest sens .” [1]

Recent, în cuprinsul unei solicitări directe către Guvernul Regatului Unit, Comisia de experți s-a exprimat astfel: „În cuprinsul comentariilor sale precedente, Comisia a luat notă de observațiile efectuate de Congresul Sindicatelor (TUC) în sensul că cerințele în materia anunțului privind greva, necesare pentru ca acțiunile revendicative să beneficieze de protecția legii, erau nejustificat de împovărătoare. Comisia a solicitat Guvernului să continue a-i furniza informații cu privire la orice evoluție, precum și cu privire la orice statistici sau rapoarte pertinente asupra aplicării în practică și a efectelor acestor cerințe. Comisia ia notă de indicația Guvernului referitoare la decizia Curții de Apel care, în cazurile RMT împotriva Serco și ASLEF împotriva London Midland (2011) EWCA 226, a anulat ordonanțele președințiale ce fuseseră obținute de Serco și London Midland Railway împotriva celor două sindicate naționale principale din domeniul transporturilor, RMT și ASLEF. În ambele cazuri, ordonanțele președințiale fuseseră emise în temeiul încălcării de către sindicate a procedurilor legale privind scrutinul și notificarea. Cazul acesta era ultimul dintr-o serie ce punea în discuție întinderea obligațiilor tehnice ale sindicatelor de a se asigura că a avut loc un vot echitabil. În decizia pronunțată în cauza RMT împotriva Serco, Curtea de Apel a procedat la anumite clarificări esențiale, astfel încât pe viitor angajatorilor le va fi probabil mai dificil să obțină ordonanțe președințiale pentru a preveni acțiunile de grevă ca urmare a nerespectării cerințelor în materia referendumului și a notificării. Decizia unei curți de apel este obligatorie pentru toate instanțele de grad inferior. În urma acestui caz, în speța Balfour Beatty împotriva Unite (2012) EWHC 267 (QB), Curtea a respins acțiunea formulată de Balfour Beatty, luând în considerare concluziile din cauza Serco și necesitatea de a realiza un just echilibru între lupta pentru legitimitate democratică și împovărarea nerealistă a sindicatelor și a membrilor administrației acestora. Comisia ia notă de observația TUC conform căreia, deși întâmpină cu satisfacție ambele decizii, apreciază că acestea nu abordează integral problemele legislative pe care le-a semnalat și că legislația continuă să impună sindicatelor cerințe intolerabile. Comisia ia notă de aceste evoluții cu interes și solicită Guvernului să formuleze observații cu privire la problemele ridicate de TUC. ” [2] 2. Cu privire la acțiunile de protest secundare

Comisia de experți a adoptat următoarea poziție: „În legătură cu așa-numitele greve „prin simpatie”, Comisia consideră că o interdicție generală a acestei forme de grevă ar putea fi abuzivă, în special în contextul mondializării, caracterizate printr-o interdependență și o internaționalizare sporită a producției, și că lucrătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la astfel de acțiuni, cu condiția ca greva inițială pe care o susțin să fie ea însăși legală.” („Conferind o față umană globalizării” , op. cit ., paragraful 125).

Comitetul libertății sindicale apreciază de asemenea că această formă de acțiune revendicativă beneficiază de protecția dreptului internațional al muncii: „O interdicție generală a grevelor de solidaritate riscă să fie abuzivă și lucrătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a declanșa astfel de acțiuni, cu condiția ca greva de bază pe care o susțin să fie ea însăși legală.” „O interdicție a grevelor ce nu au legătură cu un conflict colectiv la care angajatul sau sindicatul este parte, este contrară principiilor libertății sindicale.” ( Libertatea sindicală , Culegere de decizii și principii ale Comitetului libertății sindicale din cadrul Consiliului administrativ al OIM – Freedom of Association , Digest of the decisions and principles of the Freedom of Association Committee of the Governing Body of the ILO, a cincea ediție (revizuită), Biroul Internațional al Muncii, 2006, paragrafele 534 și 538).

În cuprinsul analizei sale a observațiilor Regatului Unit la Convenția nr. 87, Comisia de experți a criticat în repetate rânduri faptul că acțiunile de protest secundare sunt ilegale. Prima critică a fost inclusă în observația sa din 1989 [3] privitoare la Regatul Unit: „Comisia relevă faptul că, în sistemul de drept common law , practic toate formele de grevă sau orice alte acțiuni revendicative sunt considerate ca acțiuni ilegale pe planul dreptului civil. Această înseamnă că lucrătorii și sindicatele care se angajează în astfel de acțiuni sunt pasibili de a fi acționați în instanță pentru despăgubiri de către angajatori (sau alte părți) care suportă un prejudiciu din această cauză și (ceea ce este mai important la nivel practic) li se poate interzice comiterea de astfel de acte ilegale pe calea unor ordonanțe președințiale (de natură atât provizorie, cât și permanentă). În opinia Comisiei, accesul neîngrădit la astfel de remedii le neagă muncitorilor dreptul de a participa la greve sau de a exercita alte mijloace de presiune pentru apărarea și promovarea intereselor lor economice și sociale. Prin urmare, este de cea mai mare importanță ca lucrătorii și sindicatele să beneficieze de o oarecare măsură de protecție împotriva răspunderii civile. Acest imperativ este consacrat legislativ din 1906, sub forma unei serii de „imunități” (sau, mai exact, „protecții”) împotriva acțiunii în răspundere civilă delictuală, acordate sindicatelor, membrilor și administratorilor acestora. Versiunea actuală a acestor „imunități” se regăsește în cuprinsul Legii privind sindicatele și relațiile de muncă din 1974. Întinderea acestor protecții a fost restrânsă sub mai multe aspecte începând din 1980. Comisia observă, de exemplu, că articolul 15 din Legea din 1974 a fost modificat pentru a limita dreptul de a forma un pichet de grevă la locul de muncă al unui lucrător sau, în cazul unui reprezentant sindical, la locul de muncă al lucrătorilor sindicaliști în cauză, în timp ce articolul 17 din Legea din 1980 a abolit protecția față de „acțiunile secundare” ( secondary action ), expresie desemnând acțiunile sau mișcările de protest îndreptate împotriva unui angajator care nu este în mod direct parte la un anumit conflict de muncă. În plus, definiția noțiunii de „conflict de muncă” din articolul 29 al Legii din 1974 a fost restrânsă pentru a include numai conflictele dintre lucrători și angajatorul lor, față de conflictele dintre „angajatori și lucrători” sau „lucrători și lucrători”, așa cum fusese cazul înainte. Efectul combinat al acestor modificări face ca, în aparență, lucrătorilor și sindicatelor să le fie practic imposibil să participe în mod legal la orice formă de boicot sau grevă „de solidaritate” împotriva părților ce nu sunt direct implicate într-un anumit conflict. Comisia nu s-a pronunțat niciodată asupra recursului la boicot ca formă de exercitare a dreptului la grevă. Totuși, ea este de părere că, atunci când un boicot are legătură directă cu interesele economice și sociale ale salariaților implicați în conflictul inițial sau în mișcarea de protest secundară ori în ambele și când acestea din urmă nu sunt ele însele ilegale, atunci acel boicot ar trebui considerat drept o formă de exercitare legitimă a dreptului la grevă. Această considerație este în mod evident conformă abordării adoptate de Comisie față de „grevele de solidaritate” ( sympathy strikes ): Pe cât se pare, se recurge tot mai frecvent la această formă de protest (și anume, grevele de solidaritate) din cauza structurii sau a concentrării industriilor ori a distribuției unităților de muncă în diferite regiuni ale lumii. Comisia apreciază că o interdicție generală a grevelor de solidaritate ar putea fi abuzivă și că salariații ar trebui să aibă posibilitatea de a organiza astfel de mișcări, cu condiția ca greva inițială pe care o susțin să fie ea însăși legală.”

Reiese că Comisia de experți nu a adoptat o poziție definitivă asupra interdicției până la observația sa din 1995 cu privire la Regatul Unit, unde a remarcat următoarele: „Comisia atrage atenția Guvernului asupra paragrafului 168 din Studiul său de ansamblu asupra libertății sindicale și a negocierilor colective din 1994 ( General Survey on Freedom of Association and Collective Bargaining ), unde aceasta relevă faptul că interdicția generală a grevelor de solidaritate ar putea fi abuzivă și că salariații ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la astfel de mișcări, cu condiția ca greva inițială pe care o susțin să fie ea însăși legală. Ridicarea imunității ar expune un astfel de mijloc de presiune la posibilitatea de a fi atacat în instanță pe terenul dreptului civil delictual și ar constitui, prin urmare, un obstacol serios pentru exercitarea dreptului lucrătorilor de a organiza greve de solidaritate.” Comisia și-a menținut acest punct de vedere, statuând în cuprinsul celei mai recente examinări a situației (observația din 2012) astfel: „Protecția față de răspunderea civilă delictuală în caz de grevă și alte acțiuni revendicative (articolele 223 și 224 din TULRA): În cadrul comentariilor sale anterioare, Comisia a luat notă de faptul că, conform TUC, din cauza naturii descentralizate a sistemului relațiilor de muncă, era esențial ca salariații să aibă posibilitatea de a se angaja în acțiuni revendicative împotriva patronilor celor mai apți să discrediteze acțiunea sindicală prin intermediul unor structuri corporatiste complexe, prin transferarea muncii sau prin scindarea întreprinderilor. Comisia a subliniat în general necesitatea de a proteja dreptul salariaților de a se angaja în acțiuni revendicative în legătură cu chestiuni ce îi privesc, deși, în anumite cazuri, angajatorul direct poate să nu fie parte la conflict, și de a participa la greve de solidaritate cu condiția ca greva inițială pe care o susțin să fie ea însăși legală. Comisia ia notă de afirmația Guvernului în sensul că: 1) poziția sa rămâne aceeași cu cea exprimată în raportul formulat pentru anii 2006-2008, și anume că circumstanțele nu s-au schimbat și prin urmare nu intenționează să modifice legea în acest domeniu și 2) această chestiune face parte dintr-o cerere prin care CEDO a fost sesizată de către National Union of Rail, Maritime and Transport Workers (RMT), iar Curtea nu s-a pronunțat încă asupra cauzei. Comisia reiterează îngrijorarea formulată anterior față de mondializarea economiei și delocalizarea centrelor de muncă, care ar putea avea un impact grav asupra dreptului organizațiilor salariaților de a-și organiza activitățile astfel încât să apere eficient interesele membrilor acestora, atunci când acțiunile revendicative sunt definite într-un mod prea restrictiv. În aceste condiții, Comisia solicită din nou Guvernului să revizuiască articolele 223 și 224 din TULRA, cu consultarea integrală a partenerilor sociali, și să prezinte în cadrul următorului său raport noi informații cu privire la rezultatul acestor consultații. ” [4] (Raportul Comisiei de experți la Conferința Internațională a Muncii, a 102-a Sesiune, 2013, ILC.102/III(1A), p. 195-196). B. Carta Socială Europeană

Dreptul la grevă este protejat prin articolul 6 paragraful 4 din Carta Socială Europeană, ratificată de Regatul Unit la 11 iulie 1962. Aceasta stipulează după cum urmează: „În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de negociere colectivă, părțile se angajează: (...) [să] recunoască: 4. dreptul lucrătorilor și al patronilor la acțiuni colective în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligațiilor care ar putea rezulta din convențiile colective în vigoare.” 1. Cu privire la cerințele în materia anunțului privind greva

Comitetul European pentru Drepturile Sociale ( The European Committee on Social Rights – „CEDS”) a analizat regulile din dreptul britanic asupra referendumurilor prealabile grevei și le-a considerat incompatibile cu exercitarea adecvată a dreptului la grevă. În cuprinsul celui mai recent raport în materie (Concluziile XIX-3, 2010), acesta a statuat astfel: „Comitetul a apreciat în concluziile sale precedente (...) că cerința de a anunța un angajator cu privire la organizarea unui referendum referitor la o acțiune colectivă, în plus față de anunțul privind greva ce trebuie făcut înainte de a o declanșa, este excesivă (chiar în condițiile simplificate prevăzute de Legea privind raporturile de muncă – Employment Relations Act , ERA, din 2004). Cum nu a intervenit nicio schimbare în materie, Comitetul reiterează concluzia sa că situația nu este conformă cu articolul 6§4 din Cartă în acest sens.” 2. Cu privire la acțiunile de protest secundare

Întocmai precum Comisia de experți a OIM, CEDS a criticat în mod constant situația din Regatul Unit. În cuprinsul primei sale evaluări în materie (Concluziile XIII-1, 1993), acesta a afirmat următoarele: „În conformitate cu raportul, Comitetul a luat notă de observațiile Guvernului referitoare la restricțiile asupra dreptului la grevă, impuse prin Legea muncii din 1990 în Marea Britanie. El a constatat în special că, dacă Guvernul sublinia importanța protejării dreptului angajatorilor de a concedia salariații ce au participat la o grevă, acesta sublinia în egală măsură și faptul că legislația continua să: i) protejeze în mod special pichetele pașnice de grevă formate chiar la locul lor de muncă; ii) confere imunitate legală pichetelor de grevă legale și pașnice; iii) confere imunitate legală conflictelor de muncă legale. Comitetul a mai luat act de observațiile recente ale Comisiei de experți a OIM ce recomandau modificarea legislației pentru a respecta principiul libertății sindicale, în conformitate cu Convenția OIM nr. 87 (Libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, 1948). Ținând cont de aceste informații și luând notă de faptul că nu există nicio imunitate prevăzută pentru lucrători în ceea ce privește: - acțiunea revendicativă secundară, alta decât instigarea la grevă, în timpul pichetării pașnice; - acțiunea revendicativă organizată în sprijinul salariaților concediați în timp ce luau parte la o acțiune neoficială; Comitetul a reiterat concluzia sa negativă precedentă pentru motivele invocate în al douăsprezecelea ciclu de control.” (Concluzii XIII-I, perioada de referință 1990-1991).”

În cuprinsul celui mai recent raport în materie (Concluziile XIX-3, 2010), CEDS s-a exprimat astfel: „În concluziile sale precedente (...) Comitetul a constatat că acțiunea colectivă legală se limita la conflictele între lucrători și angajatorul lor, împiedicând astfel sindicatul de a desfășura o acțiune împotriva angajatorului de facto dacă acesta nu era angajatorul direct. El a mai constatat că instanțele britanice excludeau acțiunea colectivă privind un viitor angajator și condiții de muncă viitoare, în contextul transferului unei părți din activitatea unei întreprinderi (University College London NHS Trust împotriva UNISON). Prin urmare, Comitetul a considerat că posibilitățile lucrătorilor de a-și apăra interesele pe cale acțiunii colective legale era excesiv de restrâns în Regatul Unit. Cum nu a intervenit nicio schimbare în materie, Comitetul reiterează concluzia sa că situația nu este conformă cu articolul 6§4 din Cartă în acest sens.” C. Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene Dispozițiile pertinente în cauză sunt următoarele: „Articolul 12 Libertatea de întrunire și de asociere 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asocierea la toate nivelurile, și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale. (...) Articolul 28 Dreptul de negociere și acțiune colectivă Lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.” Articolul 28 face parte din Titlul IV al Cartei. În ceea ce privește Regatul Unit, este necesar să fie menționat și Protocolul (nr. 30) la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta stipulează, în măsura în care prezintă relevanță în cauză: „Articolul 1 (...) 2. În special și pentru eliminarea oricărei îndoieli, nicio dispoziție din titlul IV al Cartei nu creează pentru Polonia sau pentru Regatul Unit drepturi care să poată fi invocate în fața unei instanțe, decât în măsura în care Polonia sau Regatul Unit a prevăzut astfel de drepturi în legislația sa națională.” IV.

În cuprinsul primelor sale observații, Guvernul a încercat să găsească un sprijin pentru situația din Regatul Unit făcând trimitere la situația din următoarele state: Spania, Olanda, Italia, Austria, Norvegia, Danemarca și Germania. El a susținut că acestea ofereau imaginea unei tendințe extinse la nivel european de a supune protestele secundare unor condiții mult mai restrictive decât acțiunile revendicative propriu-zise. Răspunzând acestei susțineri, reclamantul a pus la dispoziția Curții opinii ale experților în dreptul muncii dintr-un număr de State europene, ce contraziceau afirmațiile Guvernului. Reclamantul a conchis că Regatul Unit este, din acest punct de vedere, cel mai restrictiv dintre Statele Părți la Convenție. Guvernul a concluzionat că studiul demonstra că, în ciuda marii diversități de sisteme și tradiții legate de relațiile de muncă la nivelul Europei, cele mai multe State făceau distincție între mijloacele de presiune inițiale și cele secundare, cu o restricție mai mare în al doilea caz. Dreptul extins pe care îl pretindeau reclamanții nu beneficia de sprijinul niciunui consens real la nivel european.

Curtea observă că mecanismul de supraveghere pus în practică de Carta Socială Europeană [6] oferă informații comparative. Așa cum s-a menționat anterior, acest organism a criticat în mod repetat situația din Regatul Unit, care pare a fi singurul Stat supus criticii în această materie specifică. CEDS a emis în ultimii ani comentarii asupra legalității acțiunii de protest secundare (folosind uneori termenii de grevă „prin simpatie” sau „de solidaritate”) în următoarele State: Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Malta, Norvegia, Portugalia, România, Republica Slovacia, Spania și Suedia. În legătură cu celelalte trei State identificate în studiul Waneck ca neautorizând acțiunile de protest secundare, Curtea ia notă de faptul că CEDS nu a făcut nicio critică cu privire la situația din Olanda sub acest aspect. În aceeași măsură, nu a făcut niciun fel de comentariu în legătură cu situația din Austria sau Luxemburg, State care nu au acceptat articolul 6 paragraful 4 din Carta Socială.

Alte informații comparative sunt disponibile prin intermediul publicațiilor și a bazelor de date legale ale OIM. De exemplu, Comisia de experți s-a aplecat asupra înlăturării din Constituția turcă a interdicției grevelor de solidaritate („Conferind o față umană globalizării”, op. cit. , paragraful 125). De asemenea, în cadrul analizei sale a implementării Convenției nr. 87 de către State, s-a referit și la legalitatea grevelor prin simpatie din Albania, Georgia și Letonia. Comitetul libertății sindicale a analizat greva de solidaritate din Ungaria (plângerea nr. 2775) și a mai observat că legislația rusă nu prevede în mod expres sau, în tot cazul, nici nu interzice o astfel de acțiune de protest (plângerea nr. 2251). În plus, Curtea observă că în dreptul elvețian grevele sunt autorizate dacă au „legătură cu raporturile de muncă” (articolul 28 paragraful 4 din Constituție). Conform unui comentariu al textului constituțional, o grevă trebuie să aibă efectiv legătură cu condițiile de muncă și să nu urmărească obiective corporatiste sau politice, străine de întreprindere sau de unitatea în cauză („Drept constituțional elvețian” – Droit constitutionnel suisse , vol. II, Auer, Malinverni și Hottelier p. 723). ÎN DREPT I.

Guvernul a contestat această susținere.

Curtea va analiza cele două seturi de circumstanțe faptice prezentate de reclamant și problemele distincte legate de Convenție pe care le ridică fiecare dintre acestea. A. Admisibilitatea 1. Anunțul privind organizarea referendumului prealabil grevei

În legătură cu prima plângere, care nu a fost comunicată Guvernului, Curtea o consideră inadmisibilă pentru motivele care urmează. Din faptele exemplului practic furnizat, așa cum au fost prezentate de către reclamant, reiese că deși sindicatul s-a confruntat cu o anumită întârziere în declanșarea acțiunii de protest pentru apărarea intereselor membrilor săi, acesta a reușit să organizeze o grevă două luni mai târziu. Respectiva acțiune, așa cum a recunoscut chiar reclamantul, a determinat EDF să îmbunătățească oferta sa către membrii sindicali, care a fost acceptată de aceștia și a devenit efectivă sub forma unui contract colectiv la scurt timp după aceea. Curtea nu poate trece cu vederea această soluționare reușită. Analiza cu privire la emiterea ordonanței președințiale împotriva sindicatului RMT, izolată de evenimentele subsecvente, ar fi artificială. În concluzie, nu există niciun motiv care să permită Curții să constate că a existat o ingerință în exercitarea drepturilor reclamantului, protejate de articolul 11 din Convenție, care să fi depășit obligația de a se conforma cerințelor procedurale stipulate în lege, ceea ce a și reușit să facă. Deși acele cerințe au făcut obiectul criticilor din partea organelor internaționale (a se vedea partea a III-a din cadrul circumstanțelor cauzei, mai sus), Curtea nu poate examina plângerile decât în lumina faptelor concrete. Ea consideră că ceea ce evidențiază în realitatea situația EDF este, în definitiv, o acțiune colectivă organizată cu succes de sindicatul reclamant în numele membrilor săi. Prin urmare, acest aspect al cererii este vădit nefondat și trebuie respins ca inadmisibil, conform articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. 2. Acțiunile de protest secundare

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect al cererii, o primă problemă de admisibilitate reiese din faptul că reclamantul s-a adresat cu aceeași chestiune Comitetului libertății sindicale a OIM. Aceasta a avut loc ulterior sesizării Curții cu prezenta cerere, sindicatul RMT susținând în cuprinsul acesteia intenția sa de a se adresa Comitetului libertății sindicale. Printr-o scrisoare din data de 6 iunie 2013, reclamantul a informat Curtea că și-a „retras irevocabil” acea plângere. Guvernul a susținut că menținerea în paralel a două cereri internaționale pentru mai mulți ani, urmată de retragerea uneia pentru a obține un avantaj tactic în procedura din fața Curții, trebuia calificată drept o exercitare abuzivă a dreptului de a formula o plângere. El a adăugat că articolul 35 § 2(b) din Convenție (al cărui text este enunțat în paragraful 48 de mai jos) nu ar trebui interpretat astfel încât să-i limiteze aplicarea doar la cazuri în care reclamantul a demarat deja o altă procedură internațională în materie. În opinia Guvernului, o interpretare atât de literală a textului legii ar fi contrară scopului dispoziției, deoarece ar permite unui reclamant să formuleze o cerere în temeiul Convenției pentru ca apoi, chiar a doua zi, să sesizeze cu același caz un alt organ internațional.

Reclamantul a răspuns că, în tot acest timp, Guvernul a fost la curent cu existența plângerii din fața Comitetului libertății sindicale, întrucât a trimis răspunsul său oficial către OIM în iulie 2011. Respectivul răspuns făcuse referire, de fapt, la existența prezentei cereri în fața Curții, notând – în mod corect – că sindicatul RMT acordase prioritate clară procedurii în temeiul Convenției. Aceasta pentru motivul că Regatul Unit a desconsiderat pur și simplu criticile formulate de organele competente ale OIM, altfel fiind obligat să execute o hotărâre favorabilă reclamantului. Retragerea plângerii către OIM, înaintea adoptării unei decizii de către Comitetul libertății sindicale, însemna că posibilitatea unor proceduri internaționale multiple pentru un singur caz fusese înlăturată.

Articolul 35 § 2(b) din Convenție prevede: „2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, în cazul în care b) ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă nu conține fapte noi.” După cum a fost hotărât în jurisprudența Curții, această dispoziție nu se limitează la situațiile în care un reclamant a sesizat deja un alt organ internațional cu privire la aceeași chestiune. Curtea a decis că nu data unei astfel de măsuri este factorul decisiv, ci dacă o decizie asupra fondului a fost deja adoptată până la data examinării cererii de către Curte ( Peraldi împotriva Franței (dec.), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009). Aceasta nu s-a întâmplat în prezenta cauză (contrar, a se vedea POA și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59253/11, 21 mai 2013, în care sindicatul reclamant sesizase deja cu o cerere Comitetul libertății sindicale, care adoptase o decizie asupra fondului). Mai mult, Curtea nu consideră că reclamantul a abuzat de dreptul său de petiție. De la bun început, acesta nu a ascuns Curții intenția sa de a apela și la o altă procedură internațională ( per a contrario , a se vedea cauza Cereceda Martin și alții împotriva Spaniei , nr. 16358/90, 12 octombrie 1992, Decizii și Rapoarte 73, p. 133). Decizia sa de a retrage în final acea plângere ca o măsură de precauție nu poate fi considerată abuzivă în sensul articolului 35 § 3(a) din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului cu privire la acest capăt de cerere.

Guvernul a mai afirmat că plângerea referitoare la grevele de solidaritate ar trebui respinsă ca fiind vădit nefondată. El a apreciat că nu a existat nicio încălcare sau chiar ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de asociere, de vreme de articolul 11 nu garanta vreun drept la acțiunile de protest secundare. În schimb, formularea textuală a dispoziției era clară în sensul că viza acțiunile colective ale salariaților pentru apărarea intereselor proprii. Grevele de solidaritate, care nu erau altceva decât o dovadă de susținere a unui alt grup de lucrători, erau lipsite de legătura necesară între acțiunile colective de protest și interesele directe ale persoanelor ce luau parte la ele. Din faptele prezentate nu rezulta, în opinia Guvernului, că situația membrilor sindicatului RMT, salariați ai societății Hydrex, ar fi avut vreun impact real asupra situației colegilor acestora, salariați ai societății Jarvis. În ipoteza materializării oricărei amenințări de această factură la adresa ultimilor, aceștia ar fi avut posibilitatea de a declara grevă, așa cum au procedat și membrii Hydrex.

Reclamantul a respins interpretarea dată de Guvern articolului 11 § 1 calificând-o drept excesiv de restrânsă.

Curtea consideră că excepția preliminară formulată de Guvern cu privire la acest al doilea capăt de cerere ridică o problemă de interpretare a Convenției care nu se pretează unei soluționări adecvate la nivelul stadiului de examinare a admisibilității cererii. Prin urmare, Curtea unește excepția cu fondul cauzei, pentru a le examina împreună mai jos.

Curtea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate față de această parte a cererii, referitoare la acțiunile de protest secundare. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Fondul 1. Observațiile părților a) Sindicatul reclamant

Reclamantul a susținut că interdicția asupra acțiunilor de protest secundare i-a redus în mod serios capacitatea sa de protecție eficientă a membrilor Hydrex împotriva unei deteriorări drastice a condițiilor de muncă. Dacă ar fi avut posibilitatea de a lansa o grevă de solidaritate la societatea Jarvis, era foarte probabil ca Hydrex să fi renunțat la înrăutățirea situației lucrătorilor. Numărul de membri angajați de Hydrex fiind atât de redus, efectul grevei a fost neglijabil. Posibilitatea extrem de restrânsă de a forma un pichet legal nu făcuse nicio diferență. Oferta revizuită făcută de societate, în ciuda prezentării ei într-o lumină favorabilă de către conducerea sindicatului, a fost respinsă în unanimitate de către participanții la scrutin ca fiind total inadecvată. Reclamantul a susținut că o grevă susținută de membrii săi din cadrul societății Jarvis ar fi fost motivată nu numai de solidaritatea cu colegi sindicaliști, care fuseseră foștii lor colegi de muncă, ci și de grija de a-și menține propriile condiții de muncă. Datorită mediului competitiv în care lucrau, decizia unei societăți de a reduce costurile de personal ar putea foarte bine să atragă reduceri similare în sânul societăților concurente. Așa cum reieșea din situația de la Hydrex, unei societăți îi era ușor să înceteze contractele salariaților, pentru a-i angaja din nou în condiții mai puțin favorabile. Interdicția asupra acțiunilor de protest secundare avea efectul de a discredita acțiunea sindicală în numele membrilor săi într-un anumit sector de activitate, în detrimentul tuturor lucrătorilor de acest fel. Cu începere din anii 1980, s-a înregistrat un declin semnificativ și constant în rolul acordurilor colective la nivelul economiei britanice, ceea ce făcea și mai vitală autorizarea sindicatelor de a acționa efectiv în numele membrilor lor, apărându-i pe cei aflați într-o postură de vulnerabilitate sporită. În opinia reclamantului, dreptul la acțiuni de protest secundare a beneficiat de o protecție adecvată la nivelul dreptului intern numai în timpul perioadei anterioare anilor 1980. Guvernul aflat atunci în exercițiu nu a considerat necesar să restrângă exercițiul acestui drept. Scopul clar al legilor din anii 1980 și 1992 a fost acela de a discredita rolul și influența sindicatelor, plasând salariații într-o postură vulnerabilă. Susținerile Guvernului conform cărora grevele au avut repercusiuni asupra economiei anilor 1970 și 1980 erau lipsite de dovezi și, în plus, erau exagerate și inexacte. În ciuda lipsei unor dovezi concrete, sindicatele au fost blamate în mod pe nedrept, timp de peste treizeci de ani, pentru dificultățile economice cu care s-a confruntat Marea Britanie, motiv pentru care și făceau obiectul unei reglementări extrem de restrictive.

Ca răspuns la afirmația Guvernului că acțiunea de protest secundară, prin însăși natura sa, avea drept efect angajarea altor salariați în conflicte de muncă la care nu erau parte și față de care nu exercitau niciun control, reclamantul a susținut că astfel de afirmații erau irelevante în contextul situației de fapt din prezenta speță. O astfel de acțiune ar fi implicat doar forța de muncă din cadrul societății Jarvis, suficientă pentru a determina Hydrex să nu se atingă de condițiile de muncă existente. În orice caz, reclamantul a respins ca generalizări afirmațiile Guvernului referitoare la efectele perturbatorii cauzate de grevele de solidaritate și la riscurile pe care acestea le implicau pentru drepturile terților, protejate de Convenție (ingerințele în activitatea întreprinderilor, amenințările la adresa mijloacelor de trai și chiar – în situații extreme – la adresa vieții și a sănătății). În alte domenii de drept existau suficiente garanții, inclusiv în dreptul penal. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru o interdicție totală a grevei secundare. Un regim mai puțin restrictiv ar putea fi conceput cu siguranță, conform cerințelor principiului proporționalității. Posibilitatea de a organiza pichete pașnice nu constituia o diferență notabilă, așa cum reiese din faptele cauzei; aceasta nu atenua efectele disproporționate ale interdicției asupra acțiunilor de protest secundare.

Citând o serie de hotărâri și decizii adoptate de Curte în cauze referitoare la sindicate, reclamantul a susținut că inițierea de greve trebuie văzută în prezent drept un element esențial și de-sine-stătător al libertății sindicale pe care Statele sunt ținute să o respecte. Alternativ, de vreme ce Curtea a considerat negocierile colective ca fiind un element esențial al drepturilor sindicale, este logic să rezulte că dreptul la grevă este de o importanță egală, deoarece în lipsa amenințării acțiunilor revendicative, negocierea colectivă ar fi lipsită de orice fel de eficiență și ar fi ceva mai mult decât o „cerșetorie colectivă”. Interdicția acțiunii revendicative secundare afecta însăși esența libertății de asociere, ceea ce putea fi acceptat numai în prezența unei justificări cu adevărat convingătoare. Statul trebuie să îndeplinească un criteriu strict de necesitate, în prezența unei marje de apreciere restrânse, supusă examenului foarte riguros al Curții.

Reclamantul a îndemnat Curtea să respingă orice concepție restrânsă asupra libertății de asociere a sindicatelor, limitată la protecția intereselor strict personale ale lucrătorilor individuali. O astfel de interpretare ar sărăci substanța articolului 11. În numeroase cazuri pe care le-a soluționat referitor la greve, Curtea nu a acordat niciodată importanță mizei conflictului pentru lucrătorii parte la acesta. Urmărirea de către sindicate a unor obiective extinse, comune, era complet legitimă. Mișcarea sindicală privea în mod fundamental solidaritatea între membrii sindicali și între lucrători, la modul mai general, iar formularea articolului 11 din Convenție ar trebui interpretată în consecință. Lucrătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a se angaja în acțiuni revendicative pentru a-i proteja pe cei care ar fi împiedicați de a proceda întocmai sau cărora, de unii singuri, le lipsește forța colectivă de a-și apăra interesele la locul de muncă. Această concepție largă a libertății de asociere era îmbrățișată de cele mai importante două organe internaționale în materia drepturilor sindicale, Comisia de experți a OIM și CEDS. Ambele au criticat Regatul Unit în repetate rânduri pentru interdicția aplicată acțiunilor de protest secundare, pe care au apreciat-o ca fiind incompatibilă cu cerințele legale internaționale pertinente. Acestea au fost interpretate în sensul că singura condiție acceptabilă ce putea fi impusă acțiunii de protest secundare era aceea a legalității conflictului inițial în sine. Reclamantul a îndemnat Curtea să adopte aceeași poziție. Dacă aceasta ar fi prea extensivă, ar putea fi imaginat un criteriu al proximității, și anume, o cerință a unei legături de orice natură între lucrătorii implicați în greva inițială și cei protestând prin simpatie cu aceștia. O astfel de legătură exista în speță, de vreme ce grupul de salariați în cauză a făcut parte inițial dintre salariații Jarvis și ei au continuat să presteze același tip de activitate în aceleași locații, în urma transferului. O degradare a condițiilor de muncă ale acestora ar fi putut avea repercusiuni asupra tuturor lucrătorilor din acel sector. În economia modernă, forța de muncă devenea tot mai fragmentată prin transferul întreprinderilor sau a unor părți din acestea, crearea structurilor corporatiste, munca prin agent de muncă, privatizare, externalizarea serviciilor ce conducea la alte subcontractări, activitatea ce nu constituie activitatea propriu-zisă a lucrătorilor care desfășoară activități independente și așa mai departe. Această stare a lucrurilor a condus la o situație în care persoane desfășurând aceeași activitate la același loc de muncă ar putea avea angajatori diferiți, ceea ce însemna că nu se puteau sprijini legal unii pe alții în timpul conflictelor de muncă.

Prin interdicția totală a acțiunilor de protest secundare, Regatul Unit se încadra într-o minoritate redusă de țări europene ce au adoptat o astfel de poziție extremă. Abordarea adoptată de marea majoritate a Statelor europene, în ciuda diferențelor dintre ele în materia relațiilor de muncă în general, era una permisivă. Acesta constituia, așa cum a susținut reclamantul, consensul la nivel european în materie. b) Guvernul

Guvernul a contestat modul în care reclamantul a prezentat situația societății Hydrex. El a observat că, în conformitate cu legislația internă, grupul de salariați Jarvis a continuat să beneficieze de aceleași condiții de muncă ulterior transferului, pentru o perioadă de doi ani de zile. În acel moment, așa cum reiese din documentele depuse de reclamant, dificultățile financiare au determinat societatea să propună persoanelor în cauză contracte noi, mai puțin avantajoase. Reclamantul le-a apărat interesele acționând în calitate de reprezentant al acestora și în final prin acțiunea de grevă, ce a condus la o ofertă îmbunătățită. Deși respectiva ofertă a fost respinsă și reclamantul o califica în prezent ca fiind inadecvată, ea a fost susținută la epoca faptelor de către Secretariatul General al RMT, care a considerat greva un succes și a îndemnat membrii sindicali să voteze pentru acceptarea ei.

În ceea ce privește membrii sindicatului RMT salariați ai grupului Jarvis, Guvernul a notat, contrar speculațiilor reclamantului, că nu exista nicio dovadă a unei intenții a angajatorului de a le restrânge condițiile de muncă, așa cum procedase Hydrex. Cele două societăți nu aveau nicio legătură una cu cealaltă. Dacă ar fi existat vreo mișcare în acest sens, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a organiza o grevă printre salariații Jarvis pentru apărarea intereselor acestora.

Guvernul a susținut că dreptul la grevă era protejat în mod corespunzător în dreptul intern. Atâta timp cât acțiunile revendicative erau organizate cu respectarea dispozițiilor legale pertinente, un lucrător individual era protejat împotriva concedierii și sindicatul beneficia de imunitate pe terenul răspunderii civile delictuale. Instanțele interne au considerat că regimul juridic era compatibil cu articolul 11, în sensul dat de interpretarea Curții (cauza Metrobus , citată în paragraful 11 de mai sus). Guvernul a precizat că Parlamentul a luat toate măsurile pentru a garanta că o interdicție generală a acțiunilor de protest secundare nu afecta acțiunea de protest inițială – mișcarea de protest secundară ar fi legală dacă ar constitui și o acțiune primară în raport cu alt conflict de muncă (articolul 224(5) din Legea din 1992). Mai mult, persoanele ce participau la acțiuni revendicative aveau autorizația de a forma un pichet pașnic la locul lor de muncă ori în apropierea acestuia, în scopul de a-i instiga pe alții, în mod pașnic, să se retragă de la muncă.

În conformitate cu susținerile Guvernului, cadrul legislativ actual s-a conturat ca o reacție la destabilizarea la scară largă a economiei britanice din cauza acțiunilor de protest secundare foarte răspândite în anii 1970 și 1980. Anterior intrării în vigoare a Legii muncii din 1980, sindicatele beneficiau de o posibilitate extinsă de a organiza mișcări de protest secundare, cu consecințe extrem de dăunătoare pentru întreprinderi și forța lor de muncă, precum și pentru publicul larg. Un conflict dintr-un sector al economiei ar putea să se răsfrângă rapid asupra altora, implicând terți care nu aveau nicio miză în conflict și nicio posibilitate reală de a-l rezolva. Gradul de permisivitate al legislației în vigoare la epoca faptelor a devenit evident în cauza MacShane . Guvernul aflat atunci în exercițiu a stabilit că este necesară aplicarea unei restricții, iar dezbaterile parlamentare ale vremii conțineau numeroase exemple ale daunelor și destabilizărilor provocate de grevele de solidaritate nerestricționate. Zece ani mai târziu, Guvernul a apreciat că acțiunea de protest secundară, chiar în forma sa cea mai restricționată, era potențial dăunătoare economiei, în special prin descurajarea societăților multinaționale de la a-și dezvolta operațiunile în Regatul Unit. În consecință, parlamentul a introdus prezenta interdicție. Deși Partidul Laburist, aflat în opoziție la acea vreme, a respins această mișcare, nu a încercat niciodată să o înlăture în decursul celor 13 ani de guvernare. De asemenea, nici actuala coaliție aflată la guvernare nu avea intenția de a repune în discuție chestiunea. Aceasta demonstra o acceptare politică foarte extinsă la nivelul Regatului Unit a echilibrului realizat în prezent cu privire la dreptul la grevă.

Guvernul a admis că, ținând cont de jurisprudența recentă a Curții, dreptul prevăzut de articolul 11 de a se afilia unui sindicat presupunea posibilitatea de a participa la grevă. Totuși, acesta nu era sub nicio formă un drept absolut – el putând fi supus unor condiții și restricții în conformitate cu articolul 11 § 2, ce țineau de marja de apreciere a Statului. În aceeași măsură, Guvernul nu considera acțiunea de protest secundară ca fiind un element esențial al libertății de asociere, negăsind niciun fel de argument în acest sens în jurisprudența pertinentă a Curții, care de altfel nici nu aborda chestiunea acțiunilor de protest secundare.

În schimb, interpretarea proprie a acestei jurisprudențe era în sensul că trebuia să existe o legătură între interesele angajaților și acțiunea de protest declanșată de sindicat în numele lor, fie că este vorba despre negociere colectivă sau grevă. Această legătură lipsea în situația societății Hydrex. O mișcare de protest secundară a salariaților Jarvis pentru susținerea foștilor colegi ai acestora ar fi avut la bază numai ideea de solidaritate – o astfel de mișcare nu ar fi avut nicio legătură reală cu interesele lor față de societatea Jarvis, cu care nu aveau niciun fel de conflict. În consecință, restricția asupra acțiunii de protest secundare nu constituia o ingerință asupra vreunei componente esențiale a libertății de asociere. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a dreptului protejat de articolul 11 § 1.

În opinia Guvernului, modalitatea de reglementare a acțiunii de protest secundare ținea în totalitate de marja de apreciere a Regatului Unit. Așa cum a hotărât Curtea în jurisprudența sa, marja de apreciere trebuie să fie una largă în acest domeniu, ținând cont de aspectele sensibile de natură socială și politică pe care le implică, precum și de diferențele semnificative dintre modalitățile de încadrare la nivel național a relațiilor de muncă în Europa. În orice caz, situația ar trebui examinată sub unghiul articolului 11 în ansamblul său, care presupunea cerința realizării unui echilibru între efectele restricției asupra drepturilor reclamantului și efectele potențiale ale acțiunii de protest secundare asupra terților. În ceea ce privește primul element, Guvernul a scos în evidență faptul că interdicția acțiunii de protest secundare nu afecta posibilitatea unui sindicat de a declanșa o acțiune de protest primară în apărarea intereselor proprii ale membrilor săi. Acest fapt trebuie apreciat în considerarea efectelor necontrolabile și de anvergură pe care acțiunea de protest secundară le poate avea asupra drepturilor și libertăților altora, inclusiv a drepturilor garantate de Convenție și în special de articolul 1 din Protocolul nr. 1 și chiar și de articolul 2. Atunci când pentru realizarea echilibrului se opuneau drepturi concurente protejate de Convenție, jurisprudența Curții acorda autorităților naționale o marjă de apreciere extinsă. În opinia Guvernului, echilibrul realizat la nivelul Regatului Unit era întemeiat.

Un element suplimentar îl reprezenta structura puternic descentralizată a relațiilor de muncă în cadrul Regatului Unit, care contrasta cu situația din multe alte State europene. Guvernul a apreciat că aceasta amplificase efectul destabilizator al mișcărilor de protest secundare din anii 1970 și că scenariul s-ar repeta, dacă Curtea ar stabili că situația este incompatibilă cu cerințele Convenției. De asemenea, ar mai trebui ținut cont de faptul că – din nou în contrast cu alte sisteme naționale din Europa – sindicatele dispuneau deja de o libertate vastă în materia grevei. În sistemul britanic nu exista conceptul de „clauză de pace”, adică o obligație de a nu declanșa acțiuni revendicative pe durata existenței unui acord colectiv. De asemenea, nu exista nicio regulă de proporționalitate pentru a limita intensitatea și întinderea unei greve, o chestiune aflată în întregime la dispoziția sindicatelor. Ca răspuns la argumentul reclamantului cu privire la declinul negocierilor colective de-a lungul ultimilor 30 de ani, Guvernul a afirmat atitudinea sa neutră în materie – dacă lucrătorii sau angajatorii doreau să se angajeze colectiv sau sub orice altă formă era o chestiune lăsată la aprecierea lor. Guvernul a contestat faptul că declinul se datora interdicției acțiunilor sindicale secundare sau oricărei alte restricții la care a făcut trimitere reclamantul. Existau o serie de alți factori în joc, cum ar fi privatizarea a numeroase foste întreprinderi publice, ale căror forțe de muncă au fost în mod tradițional puternic sindicalizate, precum și dezvoltarea notabilă a dreptului muncii, ce a dus la acordarea a mult mai multor drepturi lucrătorilor, drepturi ce puteau fi obținute mai degrabă prin intermediul instanțelor decât prin intervenția sindicatelor.

Restricția fusese introdusă de atâta vreme încât, în opinia Guvernului, administrația și forța de muncă se adaptaseră la aceasta, deși la nivelul sindicatelor existau semnele incipiente ale unei atitudini conflictuale sporite față de strategia economică a Guvernului în contextul condițiilor economice dificile din prezent. Redresarea țării ar fi periclitată dacă reclamantul ar obține câștig de cauză și Guvernul ar trebui să înlăture interdicția asupra acțiunilor colective secundare.

În afara regulilor referitoare la grevă, sindicatele aveau la dispoziție posibilitatea de a-și face publice solicitările prin exercitarea dreptului extins la libertatea de asociere. Guvernul a oferit exemplul demonstrațiilor organizate de inginerii electrici într-un număr de spații publice pentru a informa publicul în legătură cu un conflict de muncă aflat în desfășurare.

Guvernul a respins susținerea reclamantului conform căreia interdicția totală a acțiunilor sindicale secundare ar putea fi înlocuită cu o restricție fondată pe o noțiune de proximitate sau distanțare. Acestea erau noțiuni inerent vagi și orice regulă formulată în astfel de termeni ar conduce în mod inevitabil la o incertitudine juridică și ar fi astfel de așteptat să genereze și litigii în materie. Ceea ce reclamantul urmărea de fapt era obținerea dreptului de a organiza greve exclusiv în temeiul solidarității dintre lucrătorii din diferite societăți, cu singura condiție a legalității grevei inițiale. Aceasta era o cerere pentru eliminarea tuturor restricțiilor în materia acțiunilor de protest secundare, cu dispariția criteriului echilibrului. Niciun astfel de drept general și nediferențiat nu putea fi conceput în temeiul articolului 11. Deși reclamantul a susținut că situația societății Hydrex nu prezenta riscul unei răsfrângeri de anvergură asupra altor sectoare, acest argument nu era relevant – Parlamentul a hotărât să nu autorizeze aprecierile de la caz la caz, ci a acordat preferință unei reguli clare și uniforme. În consecință, interdicția nu putea fi decât fie conformă Convenției, fie contrară ei. În ultimul caz, consecința ar fi acceptarea unui drept foarte vast de a declanșa acțiuni de protest secundare, cu toate ramificațiile posibile pentru societate.

Analiza de mai sus nu era afectată, în opinia Guvernului, de dispozițiile altor texte internaționale la care făcuse trimitere reclamantul. În ceea ce privește articolul 6 § 4 din Carta Socială, Guvernul a apreciat că CEDS privea dreptul la grevă ca făcând parte din procesul de negociere colectivă dintre sindicate și angajatori, în contextul conflictelor de interese dintre aceștia. Ceea ce corespundea, în opinia Guvernului, acțiunii de protest primare, care privea direct interesele lucrătorilor, și nu celei secundare. El a mai observat că CEDS nu era un organ judiciar sau cvasi-judiciar, ci un simplu organism independent ce-și trimitea anual concluziile Comitetului de miniștri. Acesta din urmă era cel ce avea puterea de a adopta recomandări pentru State cu privire la orice aspect al nerespectării Cartei. În ceea ce privește interdicția acțiunii de protest sindicale, Comitetul de miniștri nu a adoptat niciodată o poziție în materie. În orice caz, motivul criticii aduse de către CEDS Regatului Unit sub acest aspect era acela că interdicția putea să împiedice lucrătorii de la a protesta împotriva angajatorului „real” sau de facto , atunci când acesta este o entitate diferită de angajatorul direct. Acesta a fost și motivul criticii exprimate de Comisia de experți a OIM, dar era lipsit de relevanță în situația Hydrex, care constituia baza factuală a analizei Curții în materie. În orice caz, nici respectiva Comisie nu era un organ judiciar sau cvasi-judiciar, iar interpretarea dată de aceasta Cartei nu era una finală. Rolul său era mai degrabă de a efectua o evaluare imparțială și tehnică a statutului de aplicare a standardelor internaționale ale muncii. De fapt, chestiunea dreptului la grevă era în prezent cauza unei controverse aprige în cadrul OIM, din care făcea parte și readucerea în discuție a statutului interpretărilor făcute de Comisia de experți. În plus, Guvernul a distins o divergență de opinii între Comisia de experți și Comitetul libertății sindicale, cel din urmă considerând că dreptul la grevă este aplicabil numai în situația apărării intereselor economice ale unei persoane. Abținerea Consiliului administrativ al OIM de la adoptarea oricărei poziții asupra situației era un aspect demn de semnalat. Prin urmare, Guvernul a respins faptul că Regatul Unit își încălca obligațiile ce îi reveneau în temeiul Convenției nr. 87.

Comentând informațiile comparative aflate la dispoziția Curții, Guvernul a notat că Regatul Unit nu era singurul Stat care interzicea sau restricționa semnificativ acțiunile de protest secundare. Având în vedere marea diversitate a diferitelor sisteme ale relațiilor de muncă din Europa, orice comparație superficială cu privire la această problemă punctuală nu ar fi de mare ajutor. Contrar celor susținute de reclamanți, această diversitate pleda în favoarea recunoașterii unei marje largi de apreciere. c) Terții intervenienți i) ETUC/TUC

Cele două organizații și-au exprimat punctul de vedere în sensul că dreptul la grevă este absolut esențial pentru funcționarea sindicalismului în societățile libere și că o interdicție totală a acțiunilor de protest secundare este inacceptabilă. Ele au făcut trimitere la o serie de tratate internaționale care recunosc expres dreptul la grevă sau care au fost oficial interpretate ca protejând acest drept. În jurisprudența organelor de control din cadrul OIM, dreptul la grevă beneficia de o vastă aplicare și de o protecție considerabilă. Restricțiile puteau fi imaginate, dar acestea nu trebuiau să fie de așa natură încât să conducă în practică la o limitare excesivă a dreptului la grevă. Era necesar ca grevele de solidaritate să fie autorizate. Acest fapt era clar stabilit în jurisprudența CEDS. Interdicția totală a acțiunilor de protest secundare presupunea ca lucrătorii aflați în conflict să nu poată apela în nicio împrejurare la membrii din propriul sindicat pentru sprijin sau la cei din orice alt sindicat cu care cel dintâi era asociat la un nivel înalt (de exemplu, federație sau confederație). Astfel se restrângea însuși scopul de a se afilia unui sindicat și se compromitea scopul acestui aspect al articolului 11, care reflecta principiul că lucrătorii ar trebui să fie liberi să se organizeze împreună pentru sprijin reciproc în perioadele de criză. Interdicția era o inovație relativ recentă, intervenind la aproximativ opt decenii după adoptarea statutului ce a pus bazele relațiilor de muncă britanice, Legea privind conflictele de muncă din 1906. Guvernul nu a reușit să justifice restricția în fața Comisiei de experți din cadrul OIM. În special, Comisia a respins argumentul Guvernului referitor la necesitatea interdicției ce ar fi izvorât din natura descentralizată a sistemului britanic al relațiilor de muncă. Dimpotrivă, Comisia a apreciat că aceasta făcea și mai important ca lucrătorii să aibă posibilitatea de a organiza proteste sindicale împotriva patronilor celor mai apți să discrediteze acțiunea sindicală prin intermediul unor structuri corporatiste complexe, prin transferarea muncii sau prin scindarea întreprinderilor. Lucrătorilor din Regatul Unit le era interzis să participe la acțiuni revendicative în sprijinul colegilor angajați de alt patron ce făcea parte din același grup de societăți, deși riscau să fie afectați de rezultatul conflictului. Ceea ce nu putea fi acceptabil. Cele două organizații și-au exprimat uimirea față de ignorarea de către Guvern a necesității de modificare a legii și față de refuzul de a aduce legislația la nivelul unor standarde internaționale minimale. Punctul central la nivelul Statelor europene părea a se afla undeva între interdicția totală a unei astfel de acțiuni și lipsa oricărei restricții. Interdicția totală în vigoare în Regatul Unit constituia o restrângere nejustificată a dreptului la libertatea de asociere, ce nu putea fi motivat ca protejând drepturile și libertățile altora în toate circumstanțele. ii) Liberty

Liberty a apreciat că interdicția aplicată acțiunilor de protest secundare constituia o ingerință nejustificată asupra drepturilor lucrătorilor și ale sindicatelor acestora. În multe circumstanțe, lucrătorii nu aveau de fapt posibilitatea de a-și exercita dreptul, protejat de articolul 11, de a se angaja în acțiuni revendicative; de exemplu, cei angajați în întreprinderi de mică anvergură sau lucrând pentru entități unde condițiile de muncă erau stabilite efectiv de un terț, cum ar fi un client, ori cei al căror statut de încadrare în muncă este nesigur. Configurația clasică în care toți membrii aceleiași forțe de muncă aveau același angajator nu mai corespundea realității unei mari și crescânde categorii de lucrători. Estimările la nivelul economiei britanice indicau faptul că peste 3 milioane de posturi de muncă erau externalizate, o mare parte dintre acestea fiind din sectorul public, unde prezența sindicală a fost în mod tradițional cea mai ridicată. Această fragmentare a pieței tradiționale a muncii avea consecințe asupra dreptului muncii în general și făcea tot mai dificilă apărarea de către sindicate a intereselor membrilor acestora, care erau tot mai dispersați între operatori economici diferiți. În acest context, efectul interdicției acțiunilor de protest secundare era acela de a diminua considerabil valoarea apartenenței sindicale, întrucât împiedica sindicatul de la mobilizări de anvergură, în solidaritate cu și pentru a proteja interesele membrilor aflați în conflict cu angajatorul lor direct. Interdicția facilita societăților posibilitatea de a submina influența sindicatelor prin reconfigurarea organizațiilor. Jurisprudența internă stabilea în mod clar că autonomia personalității juridice ( corporate veil ) nu putea fi înlăturată în astfel de cazuri. Acest lucru priva sindicatele de posibilitatea de a declanșa măsuri revendicative eficiente împotriva celor ce dețineau adevărata putere sau controlul decizional. Înainte de 1980, domeniul de aplicare al acțiunilor sindicale secundare era foarte vast, așa cum a demonstrat și Camera Lorzilor în cauza N.W.L. Ltd. împotriva Woods ([1979] 1 WLR 1294), în care a fost recunoscută legalitatea acțiunii revendicative declanșată de niște lucrători portuari în solidaritate cu marinarii străini ce munceau contra unei remunerații infime pe vase aflate sub pavilion străin. Interdicția îi priva pe unii lucrători de unica lor sursă eficientă de sprijin, sub forma presiunii financiare exercitate asupra relațiilor comerciale ale angajatorului. De asemenea, ea împiedica exercitarea libertății sindicale la nivelul micilor societăți (cu mai puțin de 21 de angajați), care erau excluse de la procedura legală pentru recunoașterea sindicatelor. Dacă un astfel de angajator refuza din proprie voință să recunoască un sindicat, interdicția acțiunii sindicale secundare făcea imposibilă declanșarea de acțiuni revendicative de către colegii de la alte locuri de muncă, pentru a determina angajatorul să accepte reprezentarea sindicală.

Liberty a susținut că Curtea a protejat în mod constant esența libertății de asociere a lucrătorilor și nu a acordat niciodată importanță faptului de a ști dacă o grevă era inițială sau de orice alt tip. Deși articolul 11 § 2 permitea limitarea dreptului la acțiunea de protest secundară și punerea sa în balanță alături de drepturile și libertățile concurente, aceasta nu putea merge până la a nega esența însăși a dreptului.

Guvernul a răspuns observațiilor depuse de Liberty, subliniind că aceasta din urmă a făcut referire la chestiuni mai generale și de natură contextuală, irelevante pentru faptele prezentei cauze. Deși a fost de acord că structura pieței muncii a evoluat în cursul ultimelor două decenii, Guvernul a contestat concluzia că aceasta ar fi împiedicat în general lucrătorii interesați să profite de beneficiile conferite de drepturile sindicale. În practică s-a văzut că sindicatele erau de fapt capabile să acționeze eficient în astfel de circumstanțe – cele trei exemple la care a făcut trimitere Liberty erau de fapt situații de rezolvări reușite ale unor conflicte de muncă pe calea implicării sindicatelor (cele trei exemple priveau: unul, personalul din serviciile de catering ale liniilor aeriene, altul, șoferii de autobuz din Londra în timpul Olimpiadei din 2012 și altul șoferii de autocisterne). Acuzația că lucrătorii au fost împiedicați să declanșeze acțiuni sindicale împotriva părții care le stabilea în realitate condițiile de muncă nu era altceva decât o ipoteză – nefiind oferit niciun exemplu. În aceeași măsură, nu a existat nicio scădere a numărului de zile pierdute anual în acțiuni de grevă în ultimii 20 de ani, ceea ce tindea să respingă opinia organizației Liberty în legătură cu legislația internă care ar fi restrâns tot mai mult libertatea sindicală. Din acest punct de vedere, Regatul Unit se afla la nivelul mediei din UE și OECD. În ceea ce privește susținerea că limita de 21 de angajați constituia o scăpare legislativă de care angajatorii se puteau ușor folosi pentru a evita să recunoască un sindicat, Guvernul nu i-a putut distinge pertinența în cauza de față. În tot cazul, există o serie de garanții în vigoare pentru a împiedica angajatorii să eludeze obligația lor legală. Singura excepție o constituiau micile societăți propriu-zise și aceasta pentru motive întemeiate de politică publică. În sfârșit, Guvernul a susținut că în jurisprudența Curții nu puteau fi identificate argumente explicite pentru afirmația că dreptul la acțiunile de protest secundare este un element esențial al libertății de asociere sau că interdicția nu putea fi justificată în temeiul articolului 11 d) Aprecierea Curții i) Aplicabilitatea articolului 11

Curtea trebuie să stabilească pentru început dacă, așa cum susține reclamantul, acțiunea de protest secundară intră în domeniul de aplicare al articolului 11 din Convenție sau dacă, așa cum susține Guvernul, nu intră. Chestiunea este una nouă, nemaifiind ridicată direct de niciun alt caz precedent.

Ceea ce propune Guvernul este o interpretare în litera legii a celei de-a doua fraze din primul paragraf al articolului 11. Deși există posibilitatea de a deduce un astfel de înțeles din formularea textului în sine, Curtea amintește că, în conformitate cu articolul 31 § 1 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, dispozițiile unui tratat trebuie interpretate conform înțelesului lor obișnuit, în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului tratatului. Mai mult, Curtea a afirmat adeseori că Convenția nu poate fi interpretată izolat, ci în armonie cu principiile generale ale dreptului internațional. În conformitate cu articolul 31 § 1 c) din Convenția de la Viena, trebuie să se țină cont de „orice reguli pertinente de drept internațional aplicabile relațiilor dintre părți” și în special de regulile referitoare la protecția internațională a drepturilor omului (a se vedea X împotriva Letoniei [MC], nr. 27853/09, § 92, ECHR 2013, și alte referințe indicate acolo). În acest sens, din fragmentele de mai sus (paragrafele 26-37) reiese clar că acțiunea de protest secundară este recunoscută și protejată ca element al libertății sindicale, în temeiul Convenției nr. 87 a OIM și a Cartei Sociale Europene. Deși Guvernul a înfățișat pozițiile adoptate de organele de control ale instrumentelor amintite de o manieră restrânsă, aceste organe au criticat interdicția din Regatul Unit asupra mijloacelor de presiune secundare datorită unui risc de abuz sesizabil din partea angajatorilor, pe care l-au și ilustrat cu câteva exemple. Mai departe, Guvernul a pus sub semnul îndoielii autoritatea, în sensul Convenției, ce putea fi atașată deciziilor interpretative ale organelor de experți însărcinate cu supravegherea respectării acestor standarde internaționale specifice. Curtea va examina acest aspect mai târziu în cadrul analizei sale. La momentul de față, ea consideră ca suficient să facă trimitere la următorul pasaj din hotărârea Demir și Baykara (§85): „Curtea, cu ocazia definirii înțelesului termenilor și a noțiunilor din textul Convenției, poate și trebuie să ia în considerare elemente de drept internațional, altele decât Convenția, interpretarea unor astfel de elemente de către organele competente, precum și practica Statelor europene ce reflectă valorile lor comune.” În ce privește articolul 11, adoptarea de către Curte a unei interpretări a întinderii libertății de asociere a sindicatelor, cu mult mai îngustă decât cea prevalentă în dreptul internațional, ar fi contrară acestei metode. În plus, o astfel de înțelegere a libertății sindicale este susținută și de practica multor State europene, care au autorizat de multă vreme grevele de natură secundară drept o formă legală de protest sindical.

Este adevărat că, prin natura sa, acțiunea revendicativă secundară ar putea reprezenta mai degrabă un accesoriu decât un aspect central al libertății sindicale, chestiune la care Curtea se va întoarce în etapa următoare a analizei sale. În orice caz, declanșarea unei acțiuni revendicative secundare de către un sindicat, inclusiv a unei greve, împotriva unui angajator pentru a contribui la un conflict în care sunt implicați membrii sindicali cu un alt angajator, trebuie privită ca făcând parte din activitatea sindicală protejată de articolul 11.

Prin urmare, Curtea conchide că dorința reclamantului de a organiza o acțiune de protest secundară pentru sprijinirea angajaților Hydrex, trebuie privită ca o dorință de a exercita, fără nicio restricție impusă de legislația internă, dreptul său la libertatea de asociere, în sensul articolului 11 § 1 din Convenție. Astfel, interdicția legală a acțiunii de protest secundare, așa cum s-a aplicat în exemplul evocat de reclamant, constituie o ingerință în drepturile reclamantului protejate de această dispoziție. Pentru a fi compatibilă cu paragraful 2 al articolului 11, o astfel de ingerință trebuie dovedită ca fiind „prevăzută de lege”, ca urmărind un scop legitim și ca fiind „necesară într-o societate democratică” în vederea atingerii acelor scopuri. ii) Legalitatea și legitimitatea ingerinței

Părțile nu au contestat faptul că ingerința este prevăzută de lege. Curtea este de aceeași părere.

În ceea ce privește scopul ingerinței, reclamantul a susținut că nu a putut discerne niciunul din scopurile legitime din articolul 11 § 2. Ea nu privea cu siguranță securitatea națională sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor sau protecția sănătății ori a moralei. Cu privire la ultimul scop recunoscut ca legitim, și anume „protecția drepturilor și a libertăților altora”, argumentul reclamantului a fost acela că ar fi lipsit de logică să se limiteze dreptul la grevă pe motivul impactului unei astfel de acțiuni asupra angajatorului. Scopul grevei era tocmai acela de a avea un impact puternic asupra poziției angajatorului, de a-l determina pe acesta din urmă să respecte solicitările forței de muncă. Ar fi eronat ca aceasta să fie acceptată drept justificare pentru restrângerea dreptului la grevă. Prin urmare, reclamantul a solicitat Curții să reconsidere motivarea exprimată în acest sens în cauza UNISON ( UNISON împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 53574/99, ECHR 2002 ‑ I), în care Curtea a fost de acord că limitarea dreptului la grevă privea „drepturile altora”, cu referire la angajator. Nu ar trebui permis ca interesul economic al unui angajator să prevaleze asupra drepturilor omului ale angajaților. O astfel de motivare era contrară abordării CEDS, de exemplu, care nu accepta existența unui principiu de proporționalitate între participarea la grevă și consecințele acesteia asupra intereselor angajatorului. Reclamantul a mai susținut că decizia din cauza UNISON nu era consistentă cu hotărârea anterioară a Curții din cauza Gustafsson împotriva Suediei (25 aprilie 1996, Rapoarte de hotărâri și decizii 1996 ‑ II). În acel caz, Curtea a respins pretenția reclamantului referitoare la boicotul de către sindicat a întreprinderii sale ca fiind o ingerință în drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, Curtea a respins și susținerea că impactul asupra întreprinderii sale, deși îi cauzase prejudicii economice considerabile, ar fi dat naștere vreunei obligații pozitive în sarcina Statului pentru a veni în ajutorul său. În schimb, Curtea ar trebui în schimb să adopte o abordare riguroasă, așa cum a procedat în două cazuri referitoare la sancțiunile împotriva salariaților din sectorul public ce au participat la o grevă de o zi ( Karaçay împotriva Turciei , nr. 6615/03, 27 martie 2007 și Kaya și Seyhan împotriva Turciei , nr. 30946/04, 15 septembrie 2009). În fiecare caz, Curtea nu a fost convinsă că ingerințele în cauză urmăreau scopuri legitime, deși, în virtutea concluziei că ingerințele litigioase nu erau „necesare într-o societate democratică”, a lăsat până la urmă chestiunea nefinalizată.

Guvernul a susținut că interdicția urmărea să protejeze drepturile și libertățile altora, mai presus de toate ale persoanelor ce nu aveau legătură cu conflictul de muncă. Ținând seama de efectele necontrolabile și de anvergură pe care acțiunea de protest secundară le poate provoca asupra terților, protejarea acestora din urmă era în mod clar un obiectiv legitim urmărit de Parlament în momentul introducerii interdicției. Guvernul a adăugat că se putea imagina cu ușurință modul în care acțiunea de protest secundară putea amenința exercitarea drepturilor apărate de Convenție, cum ar fi dreptul de a-și câștiga existența.

Curtea apreciază că prezenta speță se distinge de cauza UNISON . Aceasta privea greva propriu-zisă, sindicatul reclamant invocând faptul că a fost împiedicat de la organizarea de acțiuni revendicative în apărarea intereselor membrilor săi pe viitor, în contextul privatizării iminente a serviciilor medicale din spitale. În cursul procedurilor interne, Curtea de Apel a susținut că impactul unei astfel de greve asupra publicului era irelevant pentru problemele juridice din speță. Curtea a adoptat aceeași viziune, motiv pentru care scopul „apărării drepturilor și libertăților altora” a fost considerat, în contextul speței, ca referindu-se doar la drepturile angajatorului. Motivul ce distinge prezenta cauză este faptul că aceasta privește acțiunea de protest secundară. Conform susținerilor Guvernului, acțiunea sindicală secundară ar putea avea, prin însăși natura sa, ramificații mult mai vaste decât protestul sindical inițial. Există posibilitatea ca aceasta să influențeze drepturile persoanelor ce nu iau parte la conflictul de muncă, să cauzeze daune grave economiei și să afecteze prestarea serviciilor către public. În consecință, Curtea consideră că, prin interzicerea acțiunii de protest secundare, Parlamentul a urmărit scopul legitim de protecție a drepturilor și libertăților altora, care nu se limitează la partea angajatorului în cadrul unui conflict de muncă. iii) Necesitatea într-o societate democratică

Curții îi rămâne de stabilit dacă interdicția legală a acțiunii revendicative secundare, în măsura în care a afectat posibilitatea reclamantului de a proteja interesele membrilor săi, salariați Hydrex, poate fi privită ca fiind „necesară într-o societate democratică”. Pentru a fi astfel considerată, trebuie dovedit că ingerința în speță corespunde unei „nevoi sociale imperioase”, că motivele avansate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt pertinente și suficiente și că este proporțională cu scopul legitim urmărit.

Curtea va examina în primul rând aserțiunea reclamantului că dreptul la grevă trebuie considerat ca un element esențial al libertății sindicale, în sensul articolului 11, astfel încât restricționarea sa ar slăbi însăși substanța libertății de asociere. Ea amintește că a pronunțat hotărâri în numeroase cauze în care restricțiile asupra acțiunilor revendicative au fost considerate ca antrenând încălcări ale articolului 11 (a se vedea, de exemplu, Karaçay împotriva Turciei , nr. 6615/03, 27 martie 2007; Dilek și alții împotriva Turciei , nr. 74611/01, 26876/02 și 27628/02, 17 iulie 2007; Urcan și alții împotriva Turciei , nr. 23018/04, 23034/04, 23042/04, 23071/04, 23073/04, 23081/04, 23086/04, 23091/04, 23094/04, 23444/04 și 23676/04, 17 iulie 2008; Enerji Yapı-Yol Sen împotriva Turciei , nr. 68959/01, 21 aprilie 2009). Reclamantul a pus accentul pe ultima dintre aceste hotărâri, în care noțiunea de „corolar indispensabil” a fost utilizată în legătură cu dreptul la grevă, legându-l de dreptul sindical ( Enerji , paragraful §24). Totuși, ar trebui observat că, în cauză, hotărârea atrăgea atenția mai degrabă asupra poziției adoptate de organele de control ale OIM decât asupra unei evoluții a interpretării articolului 11 pe calea conferirii unui statut privilegiat dreptului la grevă. De o manieră mai generală, ceea ce ilustrează cazurile de mai sus este faptul că greva este clar protejată de articolul 11. Prin urmare, Curtea nu consideră necesar în prezenta speță să stabilească dacă organizării unei acțiuni revendicative ar trebui să i se confere statutul de element esențial al garanției oferite de articolul 11.

Ceea ce reiese din circumstanțele speței este că reclamantul a exercitat de fapt două dintre elementele libertății de asociere, ce au fost considerate ca esențiale, și anume dreptul unui sindicat de a încerca să determine angajatorul să asculte ceea ce are de spus în numele membrilor săi și dreptul de a se angaja în negocieri colective. Greva membrilor săi, salariați Hydrex, era parte a acestei exercitări și, deși nu și-a atins scopul, ea nu fusese nici inutilă, întrucât a determinat societatea să își revizuiască oferta, pe care reclamantul a și lăudat-o membrilor săi. Deși Guvernul a criticat reclamantul pentru susținerea ofertei revi