CASE OF VINTER AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF VINTER AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2013)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA VINTER ȘI ALȚII împotriva REGATULUI UNIT

(Cererile nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

9 iulie 2013

Această hotărâre este definitivă, dar poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

În cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în complet de Mare Cameră

compus din:

Dean

Spielmann,

președinte,

Josep

Casadevall,

Guido

Raimondi,

Ineta

Ziemele,

Mark

Villiger,

Isabelle

Berro-Lefèvre,

Dragoljub

Popović,

Luis

López Guerra,

Mirjana

Lazarova Trajkovska,

Nona

Tsotsoria,

Ann

Power-Forde,

Isil

Karakaș,

Nebojša

Vučinić,

Linos-Alexandre

Sicilianos,

Paul

Lemmens,

Paul

Mahoney,

Johannes

Silvis,

judecători,

și Michael O’Boyle,

Grefier adjunct,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la 28 noiembrie 2012 și la 29 mai 2013,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată mai sus menționată:

PROCEDURA

La originea cauzei se află trei cereri (nr. 66069/09, 130/10 și

3896/10) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, trimise la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către trei cetățeni britanici, domnul Douglas Gary Vinter („primul reclamant”), domnul

Jeremy

Neville

Bamber („al doilea reclamant”) și domnul

Peter

Howard

Moore („al treilea reclamant”), la 11 decembrie 2009, 17

decembrie 2009 și respectiv 6 ianuarie 2010.

Primul reclamant s-a născut în 1969 și este în prezent deținut în penitenciarul Frankland.

El este reprezentat în fața Curții de către domnul

S.

Creighton, avocat la Londra în cadrul Bhatt Murphy Solicitors, asistat de domnul P. Weatherby, QC, avocat, precum și de profesorul D.

van

Zyl Smit.

Al doilea reclamant s-a născut în 1961 și este în prezent deținut în penitenciarul Full Sutton.

El este reprezentat în fața Curții de către domnul B. Woods, avocat la Leeds în cadrul Cousins Tyrer Solicitors, asistat de domnul

R. Horwell, QC și de domnul L. Hindmarsh, consilieri.

Al treilea un reclamant s-a născut în 1946 și este în prezent deținut în penitenciarul Wakefield.

El este reprezentat în fața Curții de Chivers Solicitors, Bingley, asistat de domnul

M. McKone, consilier.

Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna L. Dauban, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și a Commonwealth.

Reclamanții au susținut că pedepsele cu executare pe viață care le-au fost aplicate constituie tratamente contrarii dispozițiilor articolului 3 din Convenție.

Cererile au fost repartizate Secției a Patra a Curții (articolul

52 §

1 din Regulamentul Curții). În hotărârea sa din 17 ianuarie 2012, o Cameră a Secției compusă din judecătorii Garlicki,

David

Thór

Björgvinsson, Bratza, Hirvelä,

Nicolaou, Bianku,

De Gaetano, precum și T. L. Early, Grefier de Secție, a decis în unanimitate să reunească cererile, să declare admisibile capetele de cerere ale reclamanților privind articolul 3 și inadmisibil restul capetelor de cerere ale acestora. Camera a constatat, de asemenea, cu patru voturi la trei, că nu a existat o încălcare a articolului 3 cu privire la niciunul dintre reclamanți. Opinia concordantă a judecătorului De Gaetano și opinia comună parțial disidentă a judecătorilor Garlicki, David Thór Björgvinsson și

Nicolaou

au fost anexate hotărârii.

La 9 iulie 2012, ca urmare a unei cereri formulate de către reclamanți la 12 aprilie 2012, Colegiul Marii Camere a decis să trimită cauza în fața Marii Camere, în conformitate cu articolul 43 din Convenție.

Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din Regulamentul Curții.

La ultimele deliberări, Ișil Karakaș,

judecător supleant, l-a înlocuit pe András Sajó, aflat

în imposibilitatea de a lua parte în continuare la examinarea cauzei (articolul 24 § 3 din Regulamentul Curții).

Reclamanții și Guvernul au depus observații scrise (art. 59 § 1

din Regulamentul Curții) cu privire la fondul cauzei.

O ședință publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 28 noiembrie 2012 (art. 59 § 3

din Regulamentul Curții).

S-au prezentat în fața Curții:

(a)

pentru Guvern

doamna L. Dauban,

Agent,

domnul D. Perry, QC,

domnul L. Mably,

avocați,

domnul

J. Guess,

doamna

A. Foulds,

consilieri;

(b)

pentru reclamanți

domnul

R. Horwell, QC,

domnul

P. Weatherby QC,

domnul L. Hindmarsh,

avocați,

domnul S. Creighton,

domnul B. Woods,

Prof. D. Van Zyl Smit,

consilieri.

Curtea a ascultat pledoariile domnilor Perry și Weatherby, precum și răspunsurile lor la întrebările adresate de Curte.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Introducere

De la abolirea pedepsei cu moartea în Anglia și Țara Galilor, pedeapsa pentru omor este condamnarea obligatorie la închisoare pe viață. În prezent, atunci când o astfel de pedeapsă este aplicată, judecătorul are obligația de a stabili un termen minim de executare, care trebuie îndeplinit pentru a se atinge scopul punitiv și retributiv, ținând cont de gravitatea infracțiunii.

Principiile care ghidează stabilirea de către judecător a duratei minime adecvate sunt prevăzute în anexa 21 la Legea din 2003 privind justiția penală (a se vedea paragrafele

38-39 de mai jos).

Odată ce termenul minim s-a împlinit, deținutul se poate adresa cu o cerere Comisiei pentru liberări condiționate.

Cu toate acestea, în mod excepțional, „o măsură de executare pe viață” poate fi aplicată de către judecător în locul unui termen minim în cazul în care, prin aplicarea principiilor prevăzute în anexa 21, acesta consideră că gravitatea infracțiunii este extrem de mare.

Efectul unei măsuri de executare pe viață este acela că deținutul nu poate fi eliberat decât în baza prerogativei discreționare a Ministrului de Interne.

Prerogativa Ministrului de a elibera un deținut este prevăzută la articolul 30(1) din Legea privind infracțiunile (pedepsele) din 1997.

Ministrul își va exercita prerogativa doar din rațiuni de compasiune, atunci când deținutul este bolnav în stadiu terminal sau are o incapacitate gravă (a se vedea Ordonanța privind regimul penitenciar nr. 4700, expusă la paragraful 43

de mai jos).

Înainte de intrarea în vigoare a Legii din 2003, practica era ca pedepsele obligatorii cu închisoarea pe viață să fie aplicate de către judecătorul de caz, urmând ca Ministrul, la recomandarea judecătorului și a

Lord Chief Justice

, să stabilească termenul minim pe care deținutul trebuie să îl execute înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiționată. La momentul respectiv, termenul minim era, de asemenea, menționat ca fiind „cuantumul punitiv” al pedepsei.

Ministrul putea, de asemenea, aplica „o măsură de executare pe viață” unui deținut.

Într-un astfel de caz, practica Ministrului era să reexamineze decizia după două zeci și cinci de ani de închisoare pentru a determina dacă aceasta era în continuare justificată, în special în cazurile în care deținutul a făcut progrese excepționale în detenție (a se vedea cazul

Hindley

la

paragraful 46 de mai jos).

Odată cu intrarea în vigoare a Legii din 2003 (și, în special, articolul 276 și anexa 22 din Lege, care adoptă o serie de măsuri tranzitorii privind condamnații pe viață aflați în executarea pedepsei: a se vedea paragrafele 40 și 41 de mai jos), toți deținuții ale căror „cuantumuri punitive” au fost stabilite de către Ministru, au fost în măsură să se adreseze

High Court

pentru reexaminarea acestora. Ca urmare a unei astfel de cereri,

High Court

poate stabili un termen minim de executare sau poate impune executarea pe viață.

Prezenta cauză privește trei reclamanți care, fiind condamnați pentru omor în cadrul unor proceduri penale separate în Anglia și Țara Galilor, sunt în prezent în executarea pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață. Tuturor celor trei reclamanții li s-au aplicat măsuri cu executare pe viață: în cazul primului reclamant, măsura a fost aplicată de către judecătorul de caz în conformitate cu prevederile actuale privind stabilirea pedepselor; în cazul celui de-al doilea și al treilea reclamant, care au fost condamnați înainte de intrarea în vigoare a Legii din 2003, măsurile au fost aplicate de către

High Court

. Toți cei trei reclamanți susțin că aceste măsuri cu executare pe viață, așa cum au fost aplicate în cazurile lor, sunt, printre altele, incompatibile cu articolele 3 și 5 § 4 din Convenție. Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Domnul Vinter

La 20 mai 1996, primul reclamant fost condamnat la închisoare pe viață pentru uciderea unui coleg de muncă, cu un termen minim de executare de zece ani.

El a fost eliberat condiționat la 4 august 2005.

Reclamantul a început o relație cu o femeie care avea să devină victima celei de-a doua infracțiuni de omor.

Cuplul s-a căsătorit la 27 iunie 2006.

La data de 31 decembrie 2006, primul reclamant a fost implicat într-un scandal într-un local public și acuzat de violență (uzul sau amenințarea cu violență ilegală).

Eliberarea condiționată a fost revocată și reclamantul a fost reîncarcerat.

În iulie 2007, după ce a pledat vinovat la acuzația de violență, el a fost condamnat la 6 luni de închisoare. Reclamantul a fost din nou eliberat condiționat în decembrie 2007 și s-a întors să locuiască cu soția și cei patru copii ai acesteia.

Relațiile de cuplu s-au deteriorat și primul reclamant a părăsit domiciliul conjugal.

La data de 5 februarie 2008, primul reclamant și-a urmărit soția într-un local public. El a consumat în prealabil băuturi și cocaină.

Cuplul s-a certat și fiica soției, care era prezentă, a telefonat la poliție pentru a le atrage atenția asupra disputei.

Primul reclamant i-a ordonat soției să urce într-o mașină.

Când fiica a încercat să intre în mașină pentru a-și proteja mama, primul reclamant a înlăturat-o cu forța.

Apoi a plecat împreună cu soția sa. Când poliția a telefonat pentru a se asigura că este în siguranță, primul reclamant și-a obligat soția să le spună că era bine.

El a telefonat, de asemenea, la poliție, pentru a le spune că soția lui era bine și în siguranță. Câteva ore mai târziu, acesta s-a predat poliției, declarând că a ucis-o.

O examinare post-mortem a arătat că persoana decedată avea nasul spart, echimoze profunde și extinse la nivelul gâtului (ceea ce era în concordanță cu tentativa de strangulare), precum și patru plăgi înjunghiate la nivelul pieptului. La locul faptei s-au găsit două cuțite, dintre care unul avea lama spartă.

La 21 aprilie 2008, primul reclamant a pledat vinovat pentru omor și și-a instruit avocatul să nu facă susțineri privind circumstanțele atenuante pentru a nu adăuga la suferința familiei victimei.

Judecătorul

a considerat că primul reclamant face parte din acea categorie restrânsă de persoane care ar trebui private de libertate în mod permanent.

El a pronunțat condamnarea obligatorie la închisoarea pe viață și a aplicat măsura de executare pe viață.

Curtea de Apel a respins recursul reclamantului la 25 iunie 2009.

Aceasta a avut în vedere principiile generale pentru a determina termenul minim de executare a pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață (astfel cum este prevăzut în anexa 21 la Legea din 2003: a se vedea paragrafele 38 și 39 de mai jos).

Aceasta a constatat că, având în vedere circumstanțele infracțiunii, nu exista niciun motiv pentru a se îndepărta de la principiul consacrat în anexa 21 din Legea din 2003, conform căruia, pentru omorul săvârșit de către o persoană care a fost deja condamnată pentru omor, aplicarea unei măsuri de executare pe viață se impune ca adecvată în scop punitiv și disuasiv.

Domnul Bamber

La data de 7 august 1985, părinții celui de-al doilea reclamant, sora sa adoptivă și cei doi copii mici ai acesteia au fost împușcați și uciși. Ca urmare, al doilea reclamant a fost pus sub acuzare și, la 28 octombrie 1986, condamnat pentru aceste crime. Poziția Parchetului a fost aceea că faptele au fost premeditate și planificate și au fost comise în scopul unor câștiguri de ordin financiar.

De asemenea, s-a afirmat că al doilea reclamant a organizat scena crimei, în așa fel încât să inducă în eroare organele de poliție, făcând să pară ca și cum sora lui adoptivă și-a ucis familia și apoi s-a sinucis.

Judecătorul a recomandat Ministrului ca al doilea reclamant să execute douăzeci și cinci de ani de închisoare „ca un

minim

” (sublinierea sa).

Pe scrisoarea judecătorului către ministru,

Lord Chief Justice

a adăugat comentariul „din punctul meu de vedere, nu l-aș elibera

niciodată

”.

În 1988, Ministrul a aplicat măsura de executare pe viață. La momentul respectiv, practica era de a nu informa deținutul cu privire la această decizie.

Printr-o scrisoare din data de 15 decembrie 1994, reclamantul a fost informat că Ministrul a ajuns la concluzia că cerințele de ordin retributiv și disuasiv ar putea fi îndeplinite numai prin menținerea reclamantului în închisoare pe viață.

În 2008, în urma intrării în vigoare a articolului 276 și a anexei 22 la Legea din 2003, al doilea reclamant a solicitat

High Court

reexaminarea măsurii de executare pe viață.

Luând în considerare anexa 21 din Lege,

High Court

a concluzionat că, având în vedere numărul de crime comise și prezența premeditării, infracțiunea se încadra în mod clar în această categorie de cazuri în care punctul de plecare adecvat era măsura de executare pe viață. Având, de asemenea, în vedere declarațiile depuse de către rudele victimelor și cele ale reclamantului, inclusiv rapoartele cu privire la comportamentul acestuia și progresul făcut în închisoare,

High Court

a constatat că nu exista niciun motiv să se îndepărteze de la concluziile

Lord Chief Juctice

și ale Ministrului.

Prin urmare, a aplicat măsura de executare pe viață.

Al doilea reclamant s-a adresat Curții de Apel, care i-a respins demersul la 14 mai 2009.

Instanța a constatat că, înainte de aplicarea măsurii de executare pe viață în 1988, Ministrul a primit două recomandări juridice diferite: una a judecătorului, care recomanda un termen minim de douăzeci și cinci de ani și una a

Lord Chief Justice

, recomandând ca al doilea reclamant să nu fie niciodată eliberat.

Ministrul a avut dreptul de a alege între aceste recomandări sau de a nu le adopta pe niciuna.

Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că executarea pe viață impusă de

High Court

nu a fost numai corectă, ci și pe deplin justificată, conform scopului punitiv și retributiv.

Bazându-se pe hotărârea anterioară în

R v. Bieber

(a se vedea paragraful

47

de mai jos), instanța a constatat că nu se punea nicio problemă din perspectiva articolului 3 din Convenție, deoarece măsura de executare pe viață nu era o condamnare pe viață cu caracter ireductibil, în sensul utilizat în hotărârea

Kafkaris împotriva Ciprului

([GC], nr. 21906/04, ECHR 2008-...). În cele din urmă, ea a constatat că procedura de reexaminare instituită prin Legea din 2003 era compatibilă cu articolul 7 din Convenție deoarece, interpretate în mod corespunzător, dispozițiile legale relevante prevăd că un deținut nu poate fi dezavantajat de finalitatea reexaminării: termenul de executat putea fi redus sau menținut, însă nu putea fi mărit sau prelungit.

Al doilea reclamant a solicitat Curții de Apel să certifice că hotărârea în cauză privea un aspect juridic de importanță publică generală,

care ar trebui analizat de Camera Lorzilor.

Această cerere a fost respinsă la data de 23 iunie 2009.

Domnul Moore

La 29 noiembrie 1996, al treilea reclamant a fost condamnat ca urmare a unui proces în fata

Crown Court

din Chester pentru patru infracțiuni de omor.

Victimele erau bărbați homosexuali iar reclamantul, el însuși homosexual, a fost suspectat că ar fi comis crimele pentru propria satisfacție sexuală.

Fiecare victimă a fost înjunghiată de mai multe ori cu un cuțit mare de luptă, cumpărat în acest scop.

Prima victimă a fost atacată în propria casă la

23 septembrie 1995.

Curând după aceea, în week-endul din 7 octombrie 1995, al treilea reclamant s-a întâlnit cu a doua victimă într-un bar și a aranjat să o ia acasă pentru a întreține raporturi sexuale; a dus-o într-o pădure, a înjunghiat-o mortal și a lăsat corpul acolo.

A treia victimă a fost înjunghiată în caravana în care trăia, la data de 30 noiembrie 1995.

În cele din urmă, la scurt timp înainte de Crăciunul din 1995, al treilea reclamant s-a deplasat pe o plajă care era cunoscută ca fiind frecventată de homosexuali.

El a întâlnit cea de-a patra victimă pe plajă și a înjunghiat-o acolo.

Pe jacheta reclamantului și pe cuțit au fost găsite urme de sânge de la prima și a treia victimă. În posesia sa au fost găsite bunuri aparținând primei, celei de-a doua și celei de-a patra victime.

La poliție, el a făcut declarații complete cu privire la toate cele patru crime.

Poliția nu a avut cunoștință despre cea de-a doua victimă, până când reclamantul nu a menționat-o.

Corpul a fost recuperat din pădure, cu ajutorul reclamantului.

La proces, apărarea reclamantului a fost aceea că faptele au fost comise de către altcineva, deși el a recunoscut că a fost prezent la toate crimele, cu excepția celei de-a doua.

După condamnarea celui de-al treilea reclamant, judecătorul a aplicat pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață și a indicat Ministrului de Interne, că, în opinia sa, reclamantul nu ar trebui să fie eliberat niciodată.

După reexaminare,

Lord Chief Justice

a raportat că el consideră că perioada minimă înainte de eligibilitate pentru eliberare ar trebui să fie stabilită la treizeci de ani.

La 27 septembrie 2002, Ministrul a decis să aplice măsura executării pe viață.

În anul 2008, în temeiul articolului 276 și a anexei 22 la Legea din 2003 privind Justiția Penală, al treilea reclamant a solicitat

High Court

reexaminarea măsurii de executare pe viață stabilite de către Ministru.

În hotărârea sa din 12 iunie 2008,

High Court

a respins argumentul reclamantului cum că recomandarea

Lord Chief Justice

de a stabili un termen minim de treizeci de ani ar trebui acceptată. Aceasta a constatat că, deși respectivei recomandări ar trebui să i se dea importanță,

Lord Chief Justice

nu a avut în vedere principiile enunțate în anexa 21, așa cum

High Court

a fost obligată să o facă.

Ea a respins, de asemenea, susținerea că exista o problemă din perspectiva articolului 6 din Convenție, având în vedere că stabilirea măsurii de executare pe viață a fost făcută de către Ministru.

High Court

a constatat că procedura de sesizare a acesteia în baza articolului

276 și a anexei 22 din Lege asigura controlul independent necesar pentru a se stabili dacă un deținut ar trebui eliberat.

De asemenea, instanța a constatat că o măsură de executare pe viață este compatibilă cu articolele 3 și 5 din Convenție.

Având în vedere principiile generale pentru a determina durata minimă a unei condamnări obligatorii la închisoarea pe viață (astfel cum sunt prevăzute în anexa 21 la Lege), această măsură nu ridica probleme cu privire la caracterul arbitrar, stabilirea caracterului disproporționat al unei astfel de pedepse depinzând de faptele din fiecare caz în parte.

High Court

a constatat că, din moment ce cazul privea uciderea a două sau mai multe persoane, comportament sexual sau sadic, precum și un grad substanțial de premeditare, conform anexei 21, punctul de plecare era măsura de executare pe viață.

Aceasta a considerat că nu existau circumstanțe atenuante și chiar

Lord Chief Justice

, deși a recomandat un termen minim de treizeci de ani, a împărtășit opinia judecătorului potrivit căreia nu ar fi indicată eliberarea celui de-al treilea reclamant.

Prin urmare, nu au existat motive pentru a modifica măsura de executare pe viață.

Instanța a adăugat că, chiar în cazul în care punctul de plecare ar fi fost un termen minim de treizeci de ani, circumstanțele agravante ale crimelor erau de așa natură încât executarea pe viață era adecvată.

La 26 februarie 2009, Curtea de Apel a respins apelul celui de-al treilea reclamant, constatând că

High Court

a fost nu numai îndreptățită, dar în mod clar a ajuns pe drept la concluzia că o măsură de executare pe viață era adecvată.

Se pare că cel de-al treilea reclamant, pentru a i se permite sesizarea Camerei Lorzilor, a solicitat Curții de Apel certificarea faptului că hotărârea în cauză privea un aspect juridic de importanță publică generală

care ar trebui examinat de Camera Lorzilor.

La data de 14 august 2009, el a fost informat de către Secția de apeluri penale a Curții de Apel că, deoarece i-a fost respinsă cererea de a introduce un apel împotriva sentinței (spre deosebire de acordarea permisiunii de a face apel împotriva sentinței și apoi de respingere a apelului), o cerere de certificare a existenței unui aspect juridic pentru Camera Lorzilor nu putea fi formulată.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

Legea din 1998 privind drepturile omului

Articolul 3(1) din Legea din 1998 privind drepturile omului („Legea privind drepturile omului”), prevede următoarele:

„În măsura în care este posibil, legislația primară și legislația secundară trebuie interpretate și puse în aplicare într-un mod care este compatibil cu drepturile garantate de Convenție.”

Articolul 6(1) din Lege prevede că este ilegal ca o autoritate publică să acționeze într-un mod care este incompatibil cu un drept recunoscut de Convenție.

Articolul 7(1) prevede că o persoană care susține că o autoritate publică a acționat într-un mod contrar articolului 6(1), poate introduce o acțiune împotriva respectivei autorități.

Prevederile legale privind condamnările obligatorii la închisoare pe viață

Legea din 1965 privind abolirea pedepsei cu moartea pentru omor

În Anglia și Țara Galilor, pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață pentru omor este prevăzută la articolul 1(1) din Legea din 1965 privind abolirea pedepsei cu moartea pentru omor.

Legea din 2003 privind justiția penală

(a)

Partea 12, Capitolul 7

Prerogativa Ministrului de a stabili „cuantumul punitiv” pentru deținuții aflați în executarea pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață, astfel cum este prevăzută în articolul 29 din Legea din 1997 privind infracțiunile (Pedepse), a fost considerată de către Camera Lorzilor a fi incompatibilă cu articolul 6 din Convenție în

R (Anderson) v. the Secretary of State for the Home Department

[2003] 1 AC 837.

Acest lucru a condus la adoptarea Părții 12, Capitolul 7 („Efectele condamnărilor pe viață”) din Legea din 2003 privind justiția penală (articolele 269-277) și anexele 21 și 22 la Lege.

Articolul 269 din Legea din 2003 impune judecătorului ca la aplicarea unei pedepse obligatorii cu închisoarea pe viață, să stabilească termenul minim pe care deținutul trebuie să îl execute înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiționată

.

Conform articolului 269(3), acest termen minim trebuie să țină cont de gravitatea infracțiunii.

Articolul 269(4) permite judecătorului să decidă că, datorită gravității faptei, deținutul nu ar trebui să fie eligibil pentru eliberarea condiționată (în realitate, să aplice „o măsură de executare pe viață”).

Articolul 269(4) se aplică numai infractorilor care au 21 de ani sau peste, la momentul comiterii infracțiunii.

Articolul 269(5) indică judecătorului, la stabilirea gravității infracțiunii, să aibă în

vedere, printre altele,

principiile stabilite în anexa 21 la Lege.

Articolul 276 face aplicarea anexei 22 (la cazurile tranzitorii): a se vedea paragraful 40 de mai jos.

(b)

Anexa 21

Anexa 21 („Stabilirea termenului minim de executare a pedepsei obligatorii cu închisoarea pe viață”) prevede trei „puncte de plecare” diferite, care pot fi mărite sau micșorate în funcție de prezența circumstanțelor agravante sau atenuante în comiterea infracțiunii: o măsură de executare pe viață, un termen minim de executare de treizeci de ani și un termen minim de executare de cincisprezece ani.

Conform paragrafului 4(1) din anexă, în cazul în care gravitatea infracțiunii este „extrem de ridicată”, punctul de plecare adecvat este măsura de executare pe viață.

Paragraful 4(2) prevede că următoarele cazuri se încadrează în mod normal în această categorie:

„(a)

omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane, în cazul în care fiecare crimă implică oricare dintre următoarele -

(i)

un grad substanțial de premeditare sau de planificare,

(ii)

răpirea victimei sau

(iii)

comportament sexual sau sadic,

(b)

omorul săvârșit asupra unui copil în cazul în care implică răpirea copilului sau motivații sexuale sau sadice,

(c)

omorul săvârșit în scopul de a promova o cauză politică, religioasă sau ideologică, sau

(d) omorul săvârșit de către un infractor condamnat anterior pentru omor.”

Conform paragrafului 5(1), în cazul în care gravitatea faptei nu se încadrează în dispozițiile paragrafului 4(1), dar este „deosebit de însemnată”, punctul de plecare adecvat în stabilirea termenului minim este de treizeci de ani de închisoare.

Paragraf

ul

5(2) prevede că următoarele cazuri se încadrează în mod normal în această categorie:

„(a)

omorul săvârșit asupra unui ofițer de poliție sau de penitenciar aflat în desfășurarea atribuțiilor de serviciu,

(b) omorul săvârșit prin folosirea unei arme de foc sau a unui material exploziv,

(c) omorul săvârșit pentru obținerea unui câștig (cum ar fi omorul în cursul sau în perspectiva unui jaf sau furt, contra unei plăți sau în speranța unui câștig ca urmare a decesului),

(d)

omorul săvârșit pentru a împiedica sau a interfera cu desfășurarea actului justiției,

(e)

omorul care implică un comportament sexual sau sadic,

(f)

omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane,

(g)

omorul cu substrat rasial sau religios sau care ține de orientarea sexuală, sau

(h)

omorul care se încadrează în paragraful 4(2) săvârșit de un infractor care avea mai puțin de 21 de ani la momentul comiterii infracțiunii.”

Paragrafele 6 și 7 prevăd că, în toate celelalte cazuri, punctul de plecare adecvat în stabilirea termenului minim de executare este acela de cincisprezece ani (doisprezece ani pentru cei sub optsprezece ani).

Paragrafele 8 și 9 prevăd că, în alegerea unui punct de plecare, judecătorul ar trebui să ia în considerare orice circumstanțe agravante sau atenuante care pot duce la stabilirea unui termen minim al oricărei durate (indiferent de punctul de plecare), sau la aplicarea unei măsuri de executare pe viață.

Paragraful 10 prevede ca circumstanțe agravante:

"(a)

un grad semnificativ de planificare sau de premeditare,

(b)

faptul că victima este deosebit de vulnerabilă din cauza vârstei sau a unui handicap,

(c)

suferință psihică sau fizică cauzată victimei înainte de deces,

(d)

abuz de încredere,

(e)

utilizarea de violență sau amenințări împotriva unei alte persoane pentru a facilita comiterea infracțiunii,

(f)

faptul că victima furnizează un serviciu public sau exercită o funcție publică, și

(g)

ascunderea, distrugerea sau dezmembrarea corpului.”

Paragraful 11 prevede ca circumstanțe atenuante:

„(a)

intenția de a cauza prejudicii corporale grave, mai degrabă decât deces,

(b)

lipsa premeditării,

(c)

faptul că infractorul suferă de o tulburare mintală sau handicap mintal, care (deși nu se încadrează în dispozițiile articolului 2(1) din Legea din 1957 privind omuciderile (c. 11)), reduc gradul său de vinovăție,

(d)

faptul că infractorul a fost provocat (de exemplu, de stres prelungit) într-un mod care nu poate fi asimilat unei justificări prin provocare,

(e)

faptul că infractorul a acționat într-o oarecare măsură în auto-apărare,

(f)

convingerea infractorului că omorul a fost un act de milă, și

(g)

vârsta infractorului.”

(c)

Anexa 22

Anexa 22 („Pedepsele obligatorii cu închisoarea pe viață: cazuri tranzitorii”), instituie o serie de măsuri tranzitorii pentru acei deținuți care au primit condamnări pe viață obligatorii înainte de intrarea în vigoare a articolului 269 din Lege și ale căror termene minime de executare au fost stabilite de către Ministru.

De asemenea, se aplică acelor deținuți pe care Ministrul i-a indicat ca nefiind eligibili pentru eliberarea condiționată (și anume, acei deținuți pentru care a fost aplicată măsura de executare pe viață).

Paragraful 3 al anexei permite ambelor categorii de deținuți să se adreseze

High Court

.

Ca urmare a unei astfel de cereri,

High Court

trebuie, în cazul unui deținut al cărui termen minim de executare a fost stabilit de către Ministru, să pronunțe o decizie care să precizeze termenul minim pe care deținutul trebuie să îl execute înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiționată.

Potrivit paragrafului 3(1)(b), în cazul în care Ministrul a notificat deținutului faptul că i s-a aplicat măsura de executare pe viață,

High Court

poate pronunța o decizie conform căreia deținutul nu ar fi eligibil pentru eliberare („o măsură de executare pe viață”).

Termenul minim stabilit de către

High Court

nu trebuie să fie mai mare decât cel stabilit anterior de către Ministru (paragraful 3(1)(a)).

Prevederi similare se aplică pentru pedepsele pronunțate după intrarea în vigoare a Legii, cu privire la crimele comise înainte de intrarea ei în vigoare.

Paragraful 10 prevede că instanța nu poate aplica o măsură care, în opinia sa, este mai severă decât cea pe care Ministrul ar fi fost susceptibil de a o aplica în baza practicii anterioare.

Pentru a soluționa o cerere în temeiul paragrafului 3,

High Court

trebuie să aibă în

vedere, printre altele, gravitatea infracțiunii și, în acest sens, trebuie să țină deopotrivă seama de principiile generale prevăzute în anexa 21, precum și de orice recomandări către Ministru făcute de judecătorul de caz sau de

Lord Chief Justice

privind termenul minim de executare înainte de liberarea condiționată (paragrafele 4 și 5 din anexa 22).

Condamnatul poate pune, de asemenea, concluzii în fața

High Court

, inclusiv cu privire la comportamentul său și progresul în detenție de la comiterea infracțiunii, înainte ca instanța să soluționeze cererea. De asemenea, victima sau familiile victimelor își pot prezenta poziția.

Prerogativa Ministrului de a dispune eliberarea

Articolul 30(1) din Legea din 1997, prevede că Ministrul poate, în orice moment, dispune eliberarea condiționată a unui condamnat pe viață, dacă acesta este convins că există împrejurări excepționale care justifică eliberarea deținutului din motive de compasiune.

Criteriile pentru exercitarea acestei prerogative sunt stabilite de Ordonanța privind regimul penitenciar 4700, capitolul 12.

Acesta este un document emis sub autoritatea Ministrului, care stabilește politica și orientarea în gestionarea deținuților care execută o pedeapsă nedeterminată (inclusiv cei care au condamnări pe viață obligatorii), atât în timpul detenției, cât și după eliberarea condiționată.

Capitolul 12, în părțile sale relevante, prevede următoarele:

„Criteriile pentru eliberarea din compasiune pe motive medicale pentru toți deținuții condamnați la pedepse nedeterminate, sunt după cum urmează:

•

deținutul suferă de o boală în stadiu terminal și decesul este probabil să intervină în foarte scurt timp (deși nu există limite de timp stabilite, 3 luni pot fi considerate a fi o perioadă adecvată pentru o cerere adresată Secției de Evaluare a Protecției Publice), sau este imobilizat la pat sau într-un mod similar - de exemplu, cei paralizați sau care au suferințe severe;

și

•

riscul de recidivă (în special pentru infracțiunile de natură sexuală sau violentă) este minim;

și

•

menținerea în detenție ar reduce speranța de viață a deținutului;

și

•

există condiții adecvate pentru îngrijirea și tratamentul deținutului în afara penitenciarului;

și

•

eliberarea timpurie va aduce un beneficiu semnificativ în viața deținutului sau a familiei sale.”

[sublinierea în original]

Ordonanța precizează, de asemenea, că eliberarea din motive de compasiune trebuie să fie aprobată personal de către Ministru, aceasta nefiind o decizie delegată funcționarilor.

Potrivit Guvernului, la 28 aprilie 2011, 4,900 de deținuți erau în executarea unor pedepse obligatorii cu închisoarea pe viață pentru omor, în Anglia și Țara Galilor.

Patruzeci și unu de deținuți sunt în prezent sub incidența unor măsuri de executare pe viață (inclusiv cei deținuți în spitale).

Din 2000, niciun deținut pe viață nu a fost eliberat pe motive de compasiune. Ca răspuns la o cerere de informații în baza principiului libertății informației, formulată de către primul reclamant, Ministerul Justiției a indicat că, la data de 30

noiembrie 2009,

treisprezece deținuți pe viață care nu aveau aplicate măsuri de executare pe viață, fuseseră eliberați pe motive de compasiune.

Jurisprudența internă relevantă privind pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață și Convenția

1.

Jurisprudența privind mecanismul existent anterior Legii din 2003

În

R. v. Lichniak

și

R.

v

. Pyrah

[2003] 1 AC 903, Camera Lorzilor a considerat că, în accepțiunea sa la acel moment, o pedeapsă obligatorie cu închisoarea pe viață nu era incompatibilă cu articolele 3 sau 5 din Convenție.

O astfel de pedeapsă era parțial punitivă, parțial preventivă.

Elementul punitiv era reprezentat de termenul de executare, impus ca pedeapsă pentru infracțiunea gravă pe care infractorul condamnat a comis-o.

Elementul preventiv era reprezentat de prerogativa de a menține un criminal condamnat în închisoare cu excepția cazului în care, și până când, Comisia pentru liberări condiționate, un organism independent, considera că eliberarea prezintă siguranță, precum și de puterea de a reîncarcera un criminal condamnat, care a fost eliberat, dacă se constată necesitatea acestei măsuri pentru protecția publică (Lord

Bingham of Cornhill, paragraful 8 din hotărâre).

Prin urmare, Camera Lorzilor a constatat în primul rând, că cererile apelantului nu au fost suficient de riguroase pentru a se angaja articolul 3 din Convenție, iar în al doilea rând, că pedeapsa pe viață nu a fost arbitrară sau într-un alt mod contrară articolului 5 § 1 din Convenție. Lord Bingham a adăugat:

„În cazul în care Camera ar fi ajuns la concluzia că, la aplicarea unei pedepse obligatorii pe viață pentru omor, criminalul condamnat își pierde libertatea în favoarea statului pentru tot restul zilelor sale și rămâne în detenție până când (și dacă vreodată), Ministrul de Interne ajunge la concluzia că interesul public ar fi mai bine servit de eliberarea lui decât de menținerea sa în detenție, aș avea puține îndoieli că o astfel de pedeapsă ar putea fi considerată contrară articolelor 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ...ca fiind arbitrară și disproporționată.”

În

R. v. Secretary of State for the Home Department, ex parte Hindley

[2001] 1 AC 410, HL și

R. v. Anderson

[2003] 1 AC 837, HL, Camera Lorzilor a constatat că, în cadrul sistemului în vigoare privind stabilirea cuantumurilor punitive, nu exista „niciun motiv, în principiu, pentru ca o infracțiune sau infracțiuni, dacă sunt suficient de atroce, să nu fie considerate ca meritând încarcerarea pe tot parcursul vieții în scop pur punitiv” (conform Lordului Steyn la pp. 416H). Lordul Steyn, a notat, de asemenea: „din punct de vedere logic, nu e nimic contradictoriu cu conceptul de cuantum punitiv în a spune că există cazuri în care infracțiunile sunt atât de odioase încât, chiar dacă deținutul este încarcerat până la decesul acestuia, nu se vor epuiza cerințele retributive și disuasive” (p. 417H). Camera Lorzilor a constatat, de asemenea, că Ministrul nu și-a limitat ilegal prerogativa în examinarea cazurilor deținuților în care un cuantum pe viață a fost menținut după ce deținutul a executat douăzeci și cinci ani de închisoare și prin reducerea respectivelor cuantumuri, în cazurile adecvate. Hotărârea notează poziția Ministrului din 10 noiembrie 1997, în care acesta a indicat că este deschis la posibilitatea ca, în circumstanțe excepționale, inclusiv, de exemplu, un progres excepțional al deținutului în închisoare, o reexaminare și o reducere a cuantumului poate fi adecvată. Ministrul a arătat că va ține cont de această posibilitate la momentul reexaminării după douăzeci și cinci ani, în cazurile deținuților cărora li s-a aplicat un cuantum pe viață și, în acest sens, va lua în considerare elementele care transcend criteriilor retributive și disuasive (p. 417A-C).

(a) R. v. Bieber

În

R v. Bieber

[2009] 1 WLR 223 Curtea de Apel a analizat compatibilitatea Legii din 2003 cu articolul 3 din Convenție, în lumina concluziilor din hotărârea

Kafkaris împotriva Ciprului

[GC], nr. 21906/04, ECHR 2008-...

Constatând că în

Kafkaris

, Curtea a statuat că aplicarea unei pedepse ireductibile cu închisoarea pe viață ar putea ridica probleme în temeiul articolului 3, Curtea de Apel a precizat:

„39. Aparent Curtea [în

Kafkaris

] a considerat că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață pune o problemă în temeiul articolului 3, în situația în care se ajunge ca un condamnat să fie deținut peste termenul justificat de motivele legitime ale încarcerării. Acest aspect este implicit prin faptul că nu se pune nicio problemă în temeiul articolului 3 atunci când există, în drept și în practică, o posibilitate ca infractorul să fie eliberat, chiar dacă rămâne posibil, sau chiar probabil, ca eliberarea sa să nu aibă loc pe tot parcursul vieții acestuia. Cerința esențială pare a fi posibilitatea unei reexaminări care să stabilească dacă menținerea în detenție rămâne justificată.

Kafkaris

ridică o problemă mai dificilă. Există un termen maxim de executare a unei pedepse care poate fi justificat de obiective punitive și disuasive, după care un deținut să trebuiască a fi eliberat în cazul în care reabilitarea l-a transformat într-un om care nu mai reprezintă o amenințare prin comportament criminal? Dacă această întrebare primește un răspuns afirmativ, atunci o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață, care poate duce la detenție dincolo de acest termen este, fără îndoială, inumană și pune o problemă în temeiul articolului 3. Opinia concordantă a judecătorului Bratza și opinia disidentă a celor cinci judecători sugerează confirmarea acestei poziții. Materialul european la care ne-am referit sugerează că unele state membre consideră că există o pedeapsă maximă cu închisoarea, care poate fi justificată prin pedepsire, după care omenirea cere ca infractorului să i se dea posibilitatea de a demonstra că este apt pentru a fi primit înapoi în societate.

Kafkaris

. Curtea a analizat, în acea cauză, o condamnare pe viață obligatorie, abordarea Curții trebuind luată în considerare în acest context. Noi nu considerăm că din hotărârea majorității Marii Camere rezultă că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață, impusă de un judecător pentru a reflecta pedepsirea corespunzătoare și descurajarea cu privire la o infracțiune foarte gravă, este în potențial conflict cu articolul 3.

”

Curtea de Apel a analizat apoi dacă aplicarea în sine a unei condamnări pe viață ireductibile a constituit o încălcare a articolului 3 sau dacă o potențială încălcare

ar putea avea loc doar dacă infractorul este menținut în închisoare dincolo de perioada care ar putea fi justificată din rațiuni punitive și disuasive. Instanța a concluzionat că era vorba de cea din urmă ipostază.

Bazându-se pe aceste argumente, Curtea de Apel a concluzionat:

„45. În timp ce, în conformitate cu legislația engleză, infracțiunea de omor atrage o condamnare obligatorie pe viață, aceasta nu este în mod normal o pedeapsă ireductibilă. Judecătorul precizează durata minimă a fi executată în scop punitiv și disuasiv înainte ca eliberarea condiționată a infractorului să poată fi luată în considerare. În cazul în care este specificat un termen de executare pe viață, este pentru că judecătorul consideră că infracțiunea este atât de gravă încât, în scop punitiv și disuasiv, infractorul trebuie să rămână în închisoare pentru tot restul zilelor sale. Pentru motivele indicate, nu considerăm că instanța de la Strasbourg a decis că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață, aplicată în mod deliberat de un judecător în astfel de circumstanțe, va rezulta într-o detenție care încalcă articolul 3. Nici nu considerăm că o astfel de abordare va fi considerată în viitor.

...

...

În prezent, practica Ministrului este de a folosi această prerogativă rar, în cazurile în care, de exemplu, un deținut suferă de o boală terminală sau este imobilizat la pat sau într-un mod similar. În cazul în care, cu toate acestea, se ajunge la situația în care menținerea în detenție a unui condamnat echivalează cu un tratament inuman sau degradant, nu vedem niciun motiv pentru care, având în vedere în special obligația de a respecta Convenția, Ministrul nu ar trebui să se folosească de prerogativa sa legală pentru a elibera deținutul.

Kafkaris

, nu considerăm că un termen pe viață ar trebui să fie considerat ca pedeapsă ireductibilă. Prin urmare, orice plângere în baza articolului 3 atunci când s-a aplicat un termen pe viață ar trebui formulată nu la momentul aplicării pedepsei, ci la momentul în care deținutul consideră că, având în vedere toate circumstanțele materiale, inclusiv perioada executată și progresele realizate în închisoare, orice menținere în detenție constituie un tratament degradant sau inuman.

(b) R. v. Oakes and others

În

R v. Oakes and others

[2012] EWCA Crim 2435, Curtea de Apel a analizat din nou compatibilitatea măsurilor de executare pe viață cu dispozițiile articolului 3 din Convenție. Instanța a observat:

„Fiecare țară civilizată îmbrățișează principiul stabilit în articolul 3.

...

În același timp, însă, fiecare țară civilizată aderă, de asemenea, la principiul că cei condamnați pentru infracțiuni penale trebuie pedepsiți corespunzător. Aceste chestiuni legate de sancționarea corespunzătoare și proporțională fac obiectul unor dezbateri raționale și al unui dezacord civilizat. Evaluarea a ceea ce ar trebui să fie considerat ca pedeapsă adecvată sau pedeapsă inumană sau degradantă într-o anumită împrejurare poate produce în mod legitim răspunsuri diferite în diferite țări, și chiar răspunsuri diferite la momente diferite, în aceeași țară. Toate acestea sunt cel puțin în parte, o consecință a istoriei fiecărei țări. Întrebarea dacă măsura de executare pe viață constituie o încălcare a articolului 3 din Convenție, sau chiar a principiului din c

ommon law

demult stabilit cum că pedeapsa trebuie să fie proporțională în toate circumstanțele pertinente infracțiunii și proprii infractorului care a comis-o, a fost îndelung dezbătut.”

Instanța a continuat prin a nota că

Lord Justice

Laws în

Wellington

(a se vedea paragraful

54

de mai jos), precum și minoritatea din Camera în prezenta cauză a privit măsurile de executare pe viață cu neliniște gravă. Cu toate acestea, a remarcat că opinia contrară a fost, de asemenea, exprimată, printre altele

,

în

Hindley

și

Wellington

(a se vedea paragraful 46 de mai sus și paragraful 57 de mai jos), fiind necesar să se acorde recunoașterea și respectul cuvenit opiniilor legitime, dar inconsistente, cu privire la această chestiune.

După ce a făcut analiza hotărârilor Curții în

Babar Ahmad și alții împotriva Regatului Unit

(nr. 24027/07, 11949/08, 36742/08, 66911/09 și 67354/09, 10 aprilie 2012), în

Harkins și Edwards împotriva Regatului Unit

(nr. 9146/07 și 32650/07, 17 ianuarie 2012), precum și în prezenta cauză, instanța a constatat (la punctul 22 din hotărâre):

„Din această analiză a jurisprudenței Curții Europene, reiese clar că instanța de la Strasbourg a plecat de la premisa că, dacă instanța a ținut cont de circumstanțele atenuante proprii inculpatului, o măsură de executare pe viață impusă în baza prerogativelor judiciare cu privire la stabilirea nivelului adecvat de pedepsire și de descurajare, ca urmare a condamnării pentru o infracțiune dintre cele mai grave, nu ar constitui o pedeapsă inumană sau degradantă. Pe scurt, depinde de fiecare stat să instituie dispoziții legale pentru aplicarea unui termen minim pe viață, instanțele putând, într-un caz adecvat, aplica o asemenea măsură, în cadrul competenței instanței în acest sens.”

În cele din urmă, după ce a subliniat că o măsură de executare pe viață este o pedeapsă de ultim resort, că nicio dispoziție legală nu impune unui judecător să pronunțe o astfel de măsură dacă interesele justiției nu o cer și că principiile stabilite în anexa 21 sunt menite a fi aplicate flexibil, instanța a concluzionat:

„Rezultatul este că măsura de executare pe viață, produsul legislației primare, este rezervat câtorva infracțiuni deosebit de grave, în care, după o reflecție asupra tuturor circumstanțelor agravante și atenuante, judecătorul este convins de faptul că scopul punitiv și retributiv echitabil necesită aplicarea unei astfel de măsuri. Dacă această concluzie este justificată, măsura de executare pe viață este adecvată, însă numai în acest caz. Aceasta nu este o pedeapsă obligatorie, automată sau minimă.

În aceste condiții, prevederile anexei 21 a Legii din 2003, în special paragraful 4, care permit instanței să aplice o măsură de executare pe viață într-un caz de o gravitate excepțională, nu sunt incompatibile și nu contravin articolului 3 din Convenție.”

[2008] UKHL 72

Statele Unite ale Americii au solicitat extrădarea lui Ralston Wellington din Regatul Unit pentru a fi judecat în Missouri pentru două infracțiuni de omor deosebit de grav. În recursul său împotriva extrădării, domnul Wellington a susținut că predarea lui ar încălca articolul 3 din Convenție, pe baza faptului că exista un risc real de a fi supus la tratamente inumane și degradante, sub forma unei pedepse cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate.

În pronunțarea hotărârii

High Court

([2007] EWHC 1109 (Admin)),

Lord Justice

Laws a constatat că există „argumente solide ale filosofiei penale”, care sugerează că riscul unei pedepse cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate ar încălca intrinsec dispozițiile articolului 3 din Convenție. El a notat:

„Abolirea pedepsei cu moartea a fost lăudată și justificată în multe feluri; însă trebuie să se fi fondat cel puțin pe premisa că viața fiecărei persoane, oricât de depravată, are o valoare inalienabilă. Distrugerea unei vieți poate fi acceptată în anumite circumstanțe speciale, cum ar fi auto-apărarea sau războiul legitim; pedeapsa retributivă, însă, nu este niciodată suficientă pentru a justifica o asemenea măsură. Cu toate acestea, încarcerarea unui deținut fără speranța eliberării este în multe privințe, asimilabilă unei condamnări la moarte. El nu-și poate niciodată ispăși pedeapsa. Indiferent de cum își folosește timpul din detenție pentru a-și schimba viața, pedeapsa lui se va fi epuizat doar odată cu ultima suflare. Ca și pedeapsa cu moartea, pedeapsa cu executare pe viață este

lex talionis

. Dar simetria sa noțională sau reală cu infracțiunea pentru care este aplicată deținutului (singura virtute a

lex talionis

) este o garanție slabă a unei pedepsiri proporționale, deoarece termenul pe viață este arbitrar: acesta poate fi măsurat în zile sau decenii, în funcție de cât de mult are deținutul de trăit. Prin urmare, este susceptibil de a fi disproporționat - viciul însuși care este condamnat în baza articolului 3 - cu excepția cazului în care, desigur, se aplică logica pedepsei cu moartea: crima este atât de oribilă încât aceasta nu poate fi ispășită. În acest caz, însă, presupusa valoare inalienabilă a vieții deținutului este redusă, pur și simplu, la supraviețuirea sa: la nimic mai mult decât a respira și a fi ținut, fără îndoială, în condiții decente. Aceasta semnifică recunoașterea la suprafață a valorii vieții, nu în profunzime.”

Cu toate acestea, și „nu fără îndoieli”, el a considerat că jurisprudența relevantă, inclusiv cea a Curții, a sugerat că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață nu ar ridica întotdeauna o problemă din punctul de vedere al articolului 3.

În apelul lui Wellington la Camera Lorzilor, toți cei cinci Lorzi din complet au constatat că, având în vedere prerogativele guvernatorului statului Missouri privind clemența și comutarea, pedeapsa ar fi la fel de reductibilă ca și cea aplicată în

Kafkaris

, citată mai sus.

De asemenea, au remarcat că în

Kafkaris

, citată anterior, Curtea a spus doar că impunerea unei pedepse ireductibile cu executare pe viață poate ridica o problemă în temeiul articolului 3. Toți cei cinci Lorzi au constatat că aplicarea unei condamnări pe viață nu ar constitui în sine un tratament inuman și degradant, cu încălcarea articolului 3, decât dacă ar fi clar sau vădit disproporționată. Lordul Brown, în special, a concluzionat că această Curte nu ar considera o pedeapsă ireductibilă ca încălcând articolul 3 decât dacă și la momentul când menținerea în detenție nu ar fi mai justificată de niciun motiv - fie el de natură punitivă, disuasivă sau în scopul protecției publice.

Mai mult decât atât, Lordul Hoffmann, Lordul Scott, Baroneasa Hale și Lordul Brown au pus la îndoială concluziile Lordului Laws privind faptul că închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționat are caracterul unei

lex talionis

. Lordul Hoffmann, Baroneasa Hale și Lordul Brown nu au acceptat premisa lui că abolirea pedepsei cu moartea a fost fondată pe ideea că viața fiecărei persoane are o valoare inalienabilă; au existat alte motive pentru abolire, mai pragmatice, cum ar fi caracterul ireversibil al acesteia și lipsa efectului disuasiv. Lordul Scott a respins opinia că o pedeapsă ireductibilă cu închisoarea pe viață este inumană și degradantă pentru că neagă unui deținut posibilitatea de ispășire; odată acceptat faptul că o condamnare pe viață ar putea fi o pedeapsă adecvată, ispășirea se realizează de către deținut prin executarea pedepsei.

Cererea adresată de Wellington acestei Curți a fost radiată la 5 octombrie 2010, reclamantul exprimându-și dorința de o retrage:

Wellington

împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 60682/08, 5 octombrie 2010.

DREPTUL EUROPEAN, INTERNAȚIONAL ȘI COMPARAT PERTINENT PRIVIND CONDAMNĂRILE PE VIAȚĂ

ȘI PEDEPSELE „VĂDIT DISPROPORȚIONATE”

Textele relevante ale Consiliului Europei, Uniunii Europene și alte texte juridice internaționale cu privire la aplicarea și reexaminarea pedepselor cu închisoarea pe viață, inclusiv obligațiile statelor membre ale Consiliului Europei privind extrădarea persoanelor către un stat în care pot primi astfel de pedepse, sunt expuse în hotărârea

Kafkaris

, citată mai sus, §§ 68-76. Elementele suplimentare aduse în fața Curții în cadrul prezentelor cauze (precum și cele din

Kafkaris

care sunt invocate în mod expres de către părți), pot fi rezumate după cum urmează.

Textele Consiliului Europei

1.

Rezoluția 76(2)

Începând cu 1976, Comitetul de Miniștri a adoptat o serie de rezoluții și recomandări cu privire la deținuții pe termen lung și pe viață. Prima este Rezoluția Comitetului de Miniștri 76(2) din 17 februarie 1976 care a făcut o serie de recomandări statelor membre. Acestea au inclus:

„1. să urmeze o politică penală în care pedepsele pe termen lung sunt aplicate numai în cazul în care acestea sunt necesare pentru protecția societății;

...

Recomandarea 2003(23) (cu privire la gestionarea de către administrațiile penitenciarelor a condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung), a fost adoptată de Comitetul de Miniștri la 9 octombrie 2003. Preambulul Recomandării prevede că:

„executarea pedepselor privative de libertate necesită un echilibru între obiectivele de asigurare a securității, ordinii și disciplinei în penitenciare, pe de o parte, și asigurarea pentru deținuți a unor condiții decente de trai, regimuri active și pregătiri constructive pentru eliberare, pe de altă parte...”

Punctul 2 al Recomandării precizează obiectivele gestionării deținuților condamnați pe viață și a altor deținuți pe termen lung, care ar trebui să fie:

„- să asigure faptul că închisorile sunt locuri sigure și securizate pentru deținuți și pentru toți cei care lucrează acolo sau le vizitează;

-

să contracareze efectele distructive ale încarcerării pe viață sau pe termen lung;

-

să crească și să îmbunătățească posibilitățile acestor deținuți de a se reintegra cu succes în societate și de a duce o viață în spiritul respectării legii după eliberarea lor.”

Printre principiile generale ale Recomandării privind gestionarea acestor deținuți se numără: (i) principiul individualizării (și anume că trebuie ținut cont de diversitatea caracteristicilor personale întâlnite în rândul condamnaților pe viață și celor pe termen lung și luate în considerare la elaborarea planurilor individuale de executare a pedepsei) și (ii) principiul progresiei (conform căruia planificarea individuală a gestionării pedepsei deținutului ar trebui să vizeze asigurarea evoluției progresive în sistemul penitenciar) (a se vedea punctele 3 și 8 din Recomandare). Raportul care însoțește Recomandarea (elaborat sub auspiciile Comitetului European pentru Chestiuni Penale adăugă faptul că progresia are ca scop final o tranziție constructivă de la viața în închisoare la viața în comunitate (punctul 44 din raport).

Punctul 10 (privind planificarea pedepselor) prevede că aceste planuri ar trebui să fie utilizate pentru a asigura o abordare sistematică

,

printre altele, pentru: evoluția progresivă în sistemul penitenciar de la condiții mai restrictive la condiții mai puțin restrictive, către, în mod ideal, o fază finală petrecută în regim deschis, de preferință în comunitate; precum și condiții și măsuri de monitorizare care să conducă la o viață în spiritul respectării legii și adaptarea la comunitate după eliberarea condiționată.

Punctul 16 prevede că, din moment ce nici pericolul și nici nevoile criminogene nu sunt caracteristici intrinsec stabile, evaluarea nevoilor și a riscului ar trebui repetată la intervale de timp.

În cele din urmă, punctele 33 și 34 (privind gestionarea reintegrării în societate) prevede:

„33. Pentru a permite condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung să depășească această etapă specială de trecere de la încarcerarea îndelungată la o viață în comunitate, în spiritul respectării legilor, eliberarea lor ar trebui să fie pregătită în avans și să ia în considerare în special următoarele:

-

necesitatea unei planificări pre-eliberare și post-eliberare specifice care să răspundă riscurilor și nevoilor relevante;

-

luarea în considerare a posibilității dispunerii eliberării și continuarea în perioada post-eliberare a oricăror programe, intervenții sau tratamente urmate de către deținuți în timpul detenției;

-

necesitatea de a realiza o colaborare strânsă între administrația penitenciarului și autoritățile de supraveghere post-eliberare, serviciile sociale și medicale.

În ceea ce privește punctul 34, raportul care însoțește Recomandarea prevede (la punctul 131):

„Recomandarea Rec(2003)23 conține principiul conform căruia eliberarea condiționată ar trebui să fie posibilă pentru toți deținuții, cu excepția celor care execută pedepse extrem de scurte. Acest principiu se aplică, conform dispozițiilor din Recomandare, chiar și condamnaților pe viață. A se reține, totuși, că recomandarea implică posibilitatea de a dispune eliberarea condiționată a condamnaților pe viață și nu faptul că aceasta ar trebui să fie acordată întotdeauna.”

Recomandarea 2003(22) (privind eliberarea condiționată) a fost adoptată de Comitetul de Miniștri la 24 septembrie 2003. Aceasta este rezumată pe larg în hotărârea

Kafkaris

(citată mai sus, a se vedea paragraful 72 din hotărâre). Pe scurt, aceasta conține o serie de recomandări care reglementează pregătirea în vederea eliberării condiționate, acordarea acesteia, condițiile care pot fi impuse și garanțiile procedurale. Printre principiile sale generale sunt punctele 3 și 4(a), care prevăd:

„3. Eliberarea condiționată ar trebui să vizeze asistarea deținuților în tranziția de la viață în închisoare la o viață în spiritul respectării legilor în comunitate, prin intermediul condițiilor și a monitorizării post-eliberare care promovează acest scop și care contribuie la siguranța publică și la reducerea criminalității în comunitate.

4.a. În scopul reducerii efectelor destructive ale detenției și a promovării reinstalării deținuților în condiții menite să garanteze siguranța comunității din afară, legea ar trebui să prevadă posibilitatea eliberării condiționate a tuturor deținuților condamnați, inclusiv a condamnaților pe viață.”

Expunerea de motive care însoțește Recomandarea prevede, referitor la punctul 4:

„Deținuții pe viață nu ar trebui nici ei lipsiți de speranța de a le fi acordată eliberarea condiționată. În primul rând, nimeni nu poate argumenta în mod rezonabil că deținuții pe viață vor rămâne întotdeauna periculoși pentru societate. În al doilea rând, detenția persoanelor care nu au nicio speranță de eliberare ridică probleme serioase de gestionare în ceea ce privește crearea de stimulente pentru a coopera și a corecta un comportament inadecvat, implementarea unor programe de dezvoltare personală, organizarea unor planificări pentru viața reală și de securitate. În consecință, țările a căror legislație prevede pedepse cu închisoarea pe viață ar trebui să creeze posibilități pentru reexaminarea acestei pedepse după un număr de ani, precum și la intervale regulate, pentru a stabili dacă un deținut pe viață își poate executa restul pedepsei în comunitate și în ce condiții și cu ce măsuri de supraveghere.”

Un raport privind „Pedepsele pe viață reale/efective”, pregătit de către un membru al Comitetului European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante („CPT”), domnul Jørgen Worsaae Rasmussen (CPT(2007)55 27 iunie 2007), a revizitat diverse texte ale Consiliului Europei privind condamnările pe viață, inclusiv Recomandările (2003) 22 și 23, statuând după cum urmează: (a) principiul acordării posibilității eliberării condiționate este valabil pentru toți deținuții, „chiar și pentru condamnații pe viață” și (b) toate statele membre ale Consiliului Europei au prevederi pentru eliberarea pentru motive de compasiune, dar această „formă specială de eliberare” este distinctă de eliberarea condiționată.

Acesta a menționat că eliberarea discreționară din închisoare, precum și dispunerea ei, este o atribuție a instanțelor de judecată și nu a executivului, un punct de vedere care a dus la modificările propuse în cadrul procedurilor de reexaminare a detenției pe viață în Danemarca, Finlanda și Suedia. De asemenea, documentul a citat într-o manieră pozitivă raportul CPT privind vizita efectuată în Ungaria în 2007, în care a afirmat:

„[Î]n ceea ce privește „deținuții cu executare pe viață în mod efectiv”, CPT are rezerve serioase cu privire la conceptul conform căruia astfel de deținuți, odată condamnați, sunt considerați odată pentru totdeauna ca o amenințare permanentă pentru comunitate și sunt lipsiți de orice speranță de a le fi acordată eliberarea condiționată.”

Concluzia documentului a inclus recomandări ca: nicio categorie de deținuți să nu fie „etichetată” ca fiind susceptibilă să-și petreacă întreaga viață în închisoare, niciun refuz de eliberare să nu fie final; și nici chiar condamnații reîncarcerați să nu fie lipsiți de speranța eliberării.

Raportul CPT asupra vizitei sale în Elveția din 10-20 octombrie 2011 (25 octombrie 2012 CPT/Inf (2012) 26) conține următoarele observații cu privire la sistemul elvețian al închisorii pe viață, în care un condamnat pentru infracțiuni sexuale sau violente este considerat ca extrem de periculos și nerecuperabil:

„CPT are rezerve serioase în ceea ce privește conceptul de izolare „pe viață”, potrivit căruia aceste persoane, odată declarate extrem de periculoase și nerecuperabile, sunt considerate pentru totdeauna ca prezentând un pericol permanent pentru societate și sunt, astfel, lipsite în mod oficial de orice speranță a unei aplicări mai îngăduitoare a pedepsei sau chiar a eliberării condiționate. Având în vedere că singurul mod în care persoana în cauză poate fi eliberată este prin intermediul progreselor științifice, aceasta este lipsită de orice capacitate de a influența eventuala sa eliberare, de exemplu, printr-un comportament bun pe parcursul executării pedepsei.

În acest sens, CPT face trimitere la Recomandarea (2006)2 a Comitetului de Miniștri din 11 ianuarie 2006, privind Regulile penitenciare europene, precum și punctul 4(a) din Recomandarea (2003)22 a Comitetului de Miniștri din 24 septembrie 2003 privind eliberarea condiționată, care indică în mod clar faptul că legea ar trebui să ofere tuturor deținuților condamnați, inclusiv celor care execută o condamnare pe viață, beneficiul eliberării condiționate. Memoriul explicativ al acesteia din urmă insistă asupra faptului că deținuții pe viață nu ar trebui să fie lipsiți de orice speranță de eliberare.

CPT consideră, prin urmare, că este inuman faptul de a închide pe cineva pe viață, fără nicio speranță reală de eliberare. Comitetul îndeamnă insistent autoritățile elvețiene să reanalizeze în consecință conceptul de detenție „pe viață”.”

[subliniere în original]

Dreptul penal

internațional

Articolul 77 din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale permite aplicarea unei pedepse cu închisoarea pe viață, atunci când este justificată de gravitatea extremă a infracțiunii și circumstanțele individuale ale persoanei condamnate. Articolul 110(3) prevede că atunci când o persoană a executat douăzeci și cinci ani dintr-o pedeapsă cu închisoarea pe viață, Curtea va reexamina pedeapsa pentru a determina dacă aceasta ar trebui redusă. O astfel de reexaminare nu se va realiza înainte de această dată. Articolul 110(4) și (5) prevede:

„4. În analiza sa în conformitate cu alineatul 3, Curtea poate reduce pedeapsa dacă se constată că unul sau mai mulți dintre următorii factori sunt prezenți:

(a)

Disponibilitatea timpurie și continuă a persoanei de a coopera cu Curtea în anchetele și urmăririle penale ale acesteia;

(b) Asistența voluntară a persoanei care să permită punerea în aplicare a hotărârilor și dispozițiilor Curții în alte cauze, în special furnizarea de asistență în localizarea bunurilor care fac obiectul unor ordine de plată a unei amenzi, de confiscare sau de despăgubire care pot fi folosite în beneficiul victimelor; sau

(c) Alți factori care determină o schimbare clară și semnificativă a circumstanțelor, suficientă pentru a justifica reducerea pedepsei, astfel cum este prevăzut în Regulamentul privind procedura și probele.

5.

În cazul în care instanța stabilește în evaluarea sa inițială în conformitate cu alineatul 3 că nu este oportun să se reducă pedeapsa, va analiza apoi chestiunea reducerii pedepsei la anumite intervale și cu aplicarea unor anumite criterii prevăzute în Regulamentul privind procedura și probele.”

Procedura și alte criterii de reexaminare sunt prevăzute la articolele 223 și 224 din Regulamentul privind procedura și probele.

Articolul 223 prevede:

„Criteriile de reexaminare privind reducerea pedepsei

În examinarea aspectului reducerii pedepsei în conformitate cu articolul 110, paragrafele 3 și 5, cei trei judecători ai Camerei de Apel trebuie să ia în considerare criteriile enumerate la articolul 110, paragraful 4(a) și (b), precum și următoarele criterii :

(a)

Comportamentul persoanei condamnate în timpul detenției, care prezintă o disociere reală de infracțiunea comisă;

(b) Perspectiva de resocializare și de reinstalare a persoanei condamnate;

(c) Dacă eliberarea anticipată a persoanei condamnate ar da naștere la instabilitate socială semnificativă;

(d) Orice acțiune semnificativă desfășurată de către persoana condamnată în beneficiul victimelor, precum și orice impact asupra victimelor și familiilor lor, ca urmare a eliberării timpurii;

(e) Circumstanțele individuale ale persoanei condamnate, inclusiv înrăutățirea stării sănătății fizice sau mentale sau vârsta înaintată.”

Articolul 224(3) prevede că, pentru aplicarea articolului 110(5) din Statut, trei judecători ai Camerei de Apel vor examina problema reducerii pedepsei la fiecare trei ani, cu excepția cazului în care un interval mai scurt a fost stabilit în decizia luată în conformitate cu articolul 110(3). Articolul 224(3) prevede, de asemenea, că, în cazul unei schimbări semnificative a circumstanțelor, cei trei judecători pot permite persoanei condamnate să solicite o reexaminare în cursul perioadei de trei ani sau a perioadei mai scurte care a fost stabilită de către cei trei judecători .

Articolul 27 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie („TPII”), prevede că pedepsele cu închisoarea vor fi executate într-un stat desemnat de către Tribunalul Internațional. O astfel de detenție trebuie să fie în conformitate cu legislația aplicabilă a statului în cauză, fiind supusă supravegherii de către Tribunalul Internațional. Articolul 28 (privind grațierea sau comutarea pedepselor) prevede:

„În cazul în care, în conformitate cu legislația aplicabilă a statului în care persoana condamnată este închisă, aceasta este eligibilă pentru grațierea sau comutarea pedepsei, statul în cauză informează Tribunalul Internațional în consecință. Președintele Tribunalului Internațional, în consultare cu judecătorii, decide în această privință, pe baza intereselor justiției și a principiilor generale de drept.”

Prevederi similare articolelor 27 și 28 din Statutul TPII sunt cuprinse în Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda (articolele 26 și 27), Statutul Curții Speciale pentru Sierra Leone (articolele 22 și 23), precum și în Statutul Tribunalului Special pentru Liban (articolele 29 și 30).

Dreptul Uniunii Europene

Articolul 5(2) din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre prevede:

„În cazul în care infracțiunea în baza căreia mandatul european de arestare a fost emis se pedepsește cu o măsură privativă de libertate sau cu închisoare pe viață, executarea respectivului mandat de arestare poate fi supusă condiției ca statul membru emitent să aibă prevederi în sistemul său juridic pentru o reexaminare a pedepsei sau a măsurii aplicate, la cerere sau cel târziu după 20 de ani, sau pentru aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana are dreptul de a le solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, cu scopul neexecutării acestei pedepse sau măsuri.”

Pedeapsa cu închisoarea pe viață în statele contractante

În baza elementelor de drept comparat prezentate Curții, următoarele practici pot fi observate în statele membre.

În primul rând, există în prezent nouă țări în care pedeapsa cu închisoarea pe viață nu există: Andorra, Bosnia și Herțegovina, Croația, Muntenegru, Norvegia, Portugalia, San Marino, Serbia și Spania. Termenul maxim de detenție în aceste țări variază de la douăzeci și unu de ani în Norvegia la patruzeci și cinci de ani în Bosnia și Herțegovina. În Croația, în cazul unor infracțiuni cumulative, o pedeapsă cu închisoarea de cincizeci de ani poate fi aplicată.

În al doilea rând, în majoritatea țărilor în care poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe viață, există un mecanism specializat pentru reexaminarea pedepsei după ce deținutul a executat o anumită perioadă minimă stabilită prin lege. Un astfel de mecanism, integrat în legea și practica privind aplicarea pedepselor, este prevăzut de legislația a treizeci și două de țări: Albania (25 de ani), Armenia (20), Austria (15), Azerbaidjan (25), Belgia (15 cu o extensie de 19 sau 23 de ani pentru recidiviști), Bulgaria (20), Cipru (12), Republica Cehă (20), Danemarca (12), Estonia (30), Finlanda (12), Franța (în mod normal 18, însă 30 de ani pentru anumite crime), Georgia (25), Germania (15), Grecia (20), Ungaria (20, cu excepția cazului în care instanța dispune altfel), Irlanda (o primă examinare de către comisia de eliberare condiționată după 7 ani, cu excepția anumitor tipuri de crime), Italia (26), Letonia (25), Liechtenstein (15), Luxemburg (15), Republica Moldova (30), Monaco (15), Polonia (25), România (20), Rusia (25), Slovacia (25), Slovenia (25), Suedia (10), Elveția (15 ani reductibil la 10 ani), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (15) și Turcia (24 de ani, 30 de ani pentru detenție pe viață pentru infracțiuni calificate și 36 de ani pentru pedepse pe viață cumulate pentru infracțiuni calificate).

În ceea ce privește Regatul Unit, Curtea observă că în Scoția, la aplicarea unei condamnări pe viață, judecătorul este obligat să stabilească un termen minim, în ciuda probabilității ca o astfel de perioadă să depășească restul vieții naturale a deținutului: a se vedea Legea din 2001 privind respectarea drepturilor garantate de Convenție (Scoția).

În al treilea rând, există cinci țări care nu au reglementată eliberarea condiționată pentru deținuții pe viață: Islanda, Lituania, Malta, Țările de Jos și Ucraina. Cu toate acestea, aceste state permit condamnaților pe viață să solicite comutarea pedepselor pe viață prin intermediul grațierii ministeriale, prezidențiale sau regale. În Islanda, deși este încă disponibilă ca pedeapsă, închisoarea pe viață nu a fost niciodată aplicată.

În al patrulea rând, în plus față de Anglia și Țara Galilor, există șase țări care au sisteme de eliberare condiționată, dar care prevăd totuși dispoziții speciale pentru anumite infracțiuni sau pedepse în privința cărora eliberarea condiționată nu este disponibilă. Aceste țări sunt: Bulgaria, Ungaria, Franța, Slovacia, Elveția (pentru infractori care au comis fapte de violență sau sexuale și care sunt considerați periculoși și nerecuperabili: a se vedea raportul CPT la paragraful 64 de mai sus), precum și Turcia.

Germania

Articolul 1 din Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania prevede că demnitatea umană este inviolabilă și că respectarea și protejarea ei va fi de datoria autorităților statului. Articolul 2(2) prevede:

„Orice persoană are dreptul la viață și la integritate fizică. Libertatea persoanei este inviolabilă. Aceste drepturi pot fi afectate numai în temeiul unei legi.”

Compatibilitatea unei pedepse obligatorii cu închisoarea pe viață pentru o crimă de o „cruzime atroce” cu aceste prevederi a fost analizată de către Curtea Constituțională Federală în cauza privind

închisoarea pe viață

(

lebenslange Freiheitsstrafe

) din 21 iunie 1977, 45 BVerfGE 187

[1]

.

Instanța a constatat că statul nu ar putea transforma infractorul într-un obiect de prevenire a criminalității în detrimentul dreptului său la valoare socială, constituțional protejat. Respectarea demnității umane și a statului de drept însemnă că punerea în aplicare în mod uman a pedepsei închisorii pe viață este posibilă numai când deținutului i se acordă „o șansă concretă și realist realizabilă” de a-și recăpăta libertatea la un moment ulterior în timp; statul ar lovi în chiar nucleul demnității umane în cazul în care ar priva deținutul de orice speranță de a-și câștiga vreodată libertatea.

De asemenea, instanța a subliniat că reabilitarea este impusă constituțional în orice comunitate care a așezat demnitatea umană ca centrul intereselor sale. Unui infractor trebuie să i se acorde șansa, după ispășirea pentru crimă, de a reintra în societate. Statul este obligat - în măsura posibilului - să ia toate măsurile necesare pentru atingerea acestui obiectiv. Penitenciarele au datoria de a se strădui pentru resocializarea deținuților, de a prezerva capacitatea lor de a face față vieții și de a contracara efectele negative ale încarcerării, precum și modificările distructive de personalitate care însoțesc detenția.

Instanța a recunoscut totuși, că, pentru un criminal care a rămas o amenințare la adresa societății, obiectivul reabilitării ar putea să nu fie vreodată îndeplinit; în acest caz, circumstanțele particulare personale ale infractorului ar putea exclude reabilitarea cu succes, mai degrabă decât pedeapsa cu închisoare pe viață ca atare.

Instanța a constatat că, sub rezerva acestor concluzii, închisoarea pe viață pentru crimă nu este o pedeapsă lipsită de sens sau disproporționată. Faptul că, în conformitate cu Codul penal, condamnații pe viață au, în general, o șansă de a fi eliberați după ce își execută pedeapsa o anumită perioadă de timp, înseamnă că dispozițiile relevante ale Codului ar putea fi interpretate și aplicate într-o manieră compatibilă cu Legea Fundamentală.

În cauza ulterioară privind un

criminal de război

72 BVerfGE 105 (1986), în care reclamantul avea optzeci și șase ani și executase douăzeci de ani dintr-o condamnare pe viață impusă pentru trimiterea a cincizeci de oameni la camerele de gazare, instanța a considerat că gravitatea infracțiunii unei persoane ar putea cântări în faptul dacă aceasta ar putea fi nevoită să își execute pedeapsa pe viață. Cu toate acestea, o analiză judiciară a acestor factori nu ar trebui să pună prea mare accent pe gravitatea infracțiunii, spre deosebire de personalitatea, starea de spirit, precum și de vârsta persoanei. În acest caz, în orice reexaminare ulterioară a cererii reclamantului de eliberare, ar trebui să cântărească tot mai mult decât anterior personalitatea, vârsta și dosarul de detenție. Acest lucru se datorează faptului că efectele negative ale pedepsei devin tot mai puternice după o perioadă neobișnuit de lungă de detenție.

Legea Fundamentală nu exclude, în principiu, ca o condamnare pe viață să fie executată în totalitate, mai ales atunci când gravitatea infracțiunii a necesitat o pedeapsă mai lungă decât termenul minim pentru crimă. Cu toate acestea, chiar și în aceste cazuri, nu ar fi compatibilă cu Legea Fundamentală în cazul în care eliberarea ar putea fi luată în considerare numai în cazuri de infirmitate fizică sau mintală sau apropierea de moarte. Eliberarea pe aceste motive nu ar fi compatibilă cu demnitatea umană sau cu necesitatea pentru fiecare deținut de a avea o șansă reală și concretă de a-și recâștiga libertatea, indiferent de natura infracțiunii sale.

În decizia sa din 16 ianuarie 2010, BVerfG, 2 BvR 2299/09, Curtea Constituțională Federală a analizat un caz de extrădare în care infractorul risca „închisoarea pe viață cu executare până la moarte” (

erschwerte lebenslängliche Freiheitsstrafe bis zum Tod

) în Turcia. Guvernul german a solicitat asigurări că persoana va fi luată în considerare pentru eliberare și a primit răspunsul că președintele Turciei avea puterea de a reduce pedepsele pentru motive ca boli cronice, handicap sau bătrânețe. Instanța a refuzat să permită extrădarea, constatând că această prerogativă de eliberare oferea doar o vagă speranță de eliberare și era, astfel, insuficientă. Fără a ignora necesitatea de a respecta sistemele juridice străine, în cazul în care cineva nu are nicio perspectivă practică de eliberare, o astfel de pedeapsă ar fi crudă și degradantă (

grausam und erniedrigend

) și ar încălca cerințele demnității umane prevăzute la articolul 1.

Italia

A

rticolul 27(3) din Constituția italiană prevede că pedepsele nu pot fi inumane și că vizează reabilitarea condamnatului.

Curtea Constituțională italiană a pronunțat patru hotărâri principale în baza articolului 27(3) din Constituție.

În prima dintre ele, hotărârea din 27 iunie 1974 (204/1974), un deținut s-a adresat Ministrului Justiției solicitând eliberarea condiționată. Ministrul Justiției a consultat judecătorul responsabil cu executarea pedepsei, care, la rândul său, a trimis cauza la Curtea Constituțională pentru aviz privind constituționalitatea legislației pertinente cu privire la eliberarea condiționată, conform căreia deciziile privind eliberarea urmau să fie luate de către Ministru. Curtea Constituțională a constatat că, în temeiul articolului 27(3) din Constituție, reabilitarea era obiectivul fiecărei pedepse și dreptul fiecărui deținut. Ca atare, ar trebui să existe o reexaminare a pedepsei, efectuată de către un judecător, mai degrabă decât de un membru al executivului, pentru a stabili dacă, având în vedere perioada executată, reabilitarea fost obținută. De asemenea, instanța a subliniat că, în condiții adecvate, eliberarea condiționată este esențială pentru atingerea obiectivului reabilitării. La aceeași concluzie s-a ajuns și în ceea ce privește persoanele condamnate la detenție pe viață în închisorile militare de către această instanță în hotărârea 192/1976 din 14 iulie 1976, privind doi ofițeri militari germani care executau astfel de pedepse pentru crimele comise în timpul celui de-al doilea război mondial.

A

doua hotărâre a instanței, din 7 noiembrie 1974 (264/1974), a fost urmarea trimiterii făcute de Curtea de Jurați din Verona pentru a se stabili dacă o condamnare pe viață permite reabilitarea deținutului și, astfel, dacă este compatibilă cu articolul 27(3). Făcând trimitere la hotărârea sa anterioară din 27 iunie 1974, instanța a constatat că exista posibilitatea eliberării condiționate (chiar și pentru condamnații pe viață), deciziile privind eliberarea condiționată trebuind să fie luate de către puterea judiciară mai degrabă decât cea executivă. Acești factori însemnau că reabilitarea unui deținut pe viață era posibilă și, ca atare, practica aplicării pedepsei închisorii pe viață era compatibilă cu articolul 27(3).

Cea de-a treia hotărâre (21 septembrie 1983, nr. 274/1983) privește dispoziția din dreptul italian care, la momentul respectiv, a permis reducerea pedepselor cu câte douăzeci de zile pentru fiecare șase luni executate, dar care nu se aplica celor condamnați pe viață. Declarând prevederea neconstituțională, instanța a amintit că articolul 27(3) se aplică tuturor pedepselor fără deosebire și că prevederea care permite reducerea pedepselor (care avea scopul declarat de a încuraja reabilitarea), nu ar putea fi, în principiu, exclusă de la aplicarea la închisoarea pe viață. Efectul hotărârii a fost că, în ceea ce privește pedepsele pe viață, dispozițiile privind reducerea pedepselor se aplică pentru perioada a fi executată înainte ca un deținut pe viață să devină eligibil pentru eliberare condiționată.

A patra hotărâre (2-4 iunie 1997, nr. 161/1997) privește Articolul 177 din Codul Penal care prevedea că, dacă un deținut pe viață încalcă oricare dintre termenii eliberării condiționate (fiind astfel reîncarcerat), acesta pierde orice drept de a solicita eliberarea condiționată în viitor. Făcând trimitere la hotărârile sale anterioare privind reabilitarea și importanța eliberării condiționate pentru reabilitare, Curtea Constituțională a constatat că efectul articolului 177 era de a exclude în totalitate posibilitatea reabilitării deținutului. Instanța a statuat mai departe că posibilitatea eliberării condiționate era singurul mijloc prin care o pedeapsă cu închisoarea pe viață ar putea rămâne compatibilă cu articolul 27(3); fără o astfel de posibilitate pedeapsa ar fi incompatibilă cu articolul 27(3 ). Așa cum era formulat, articolul 177 era, prin urmare, neconstituțional. A revenit legiuitorului de a stabili condițiile în care eliberarea condiționată ar putea fi obținută, cu condiția ca aceste condiții să respecte Constituția.

Jurisprudența altor state privind pedepsele vădit disproporționate și cele pe viață

1.

„Disproporție vădită”

Interdicții în aplicarea unor pedepse vădit disproporționate pot fi găsite în legislațiile sau jurisprudența următoarelor state:

- Canada (articolul 12 din Carta Drepturilor, așa cum a fost interpretată în

R v. Smith (Edward Dewey)

[1987] 1 SCR 1045;

R v. Luxton

[1990] 2 SCR 711; și

R

v

. Latimer

[2001] 1 SCR 3);

- Hong Kong (

Lau Cheong v. Hong Kong Special Administrative Region

[2002] HKCFA 18);

- Mauritius (articolul 7 din Constituție, S

tate v. Philibert

[2007] SCJ 274);

- Namibia (S

tate v. Tcoeib

[1997] 1 LRC 90 (a se vedea paragraful 74 de mai jos); S

tate v. Vries

1997 4 LRC 1 și

Statte v Likuwa

[2000] 1 LRC 600);

- Noua Zeelandă (articolul 9 din Legea Drepturilor în Noua Zeelandă din 1990);

- Africa de Sud (

Dodo v. the State

(CCT 1/01) [2001] ZACC 16;

Niemand v. the State

(CCT 28/00) [2001] ZACC 11); și

- Statele Unite ale Americii (Punctul 8 din Constituție, astfel cum a fost interpretat, printre altele, în

Graham v. Florida

130 S. Ct. 2011, 2021 (2010)).

2.

Condamnările pe viață

În

State v. Tcoeib

[1997] 1 LRC 90 Curtea Supremă Namibiană a analizat aplicarea unei condamnări discreționare pe viață ca fiind compatibilă cu articolul 8 din Constituția statului (subsecțiunea (c) care este identică cu articolul 3 din Convenție).

Chief Justice

Mahomed, în numele Curții Supreme în unanimitate, a constatat că sistemul eliberării legale era suficient, dar a observat că în cazul în care eliberarea depindea de „exercitarea într-o manieră capricioasă” a puterii de apreciere a autorităților executive sau a celor din penitenciar, speranța eliberării ar fi „prea slabă și mult prea imprevizibilă” pentru ca deținutul să-și păstreze demnitatea cerută de articolul 8.

Chief Justice

a notat, de asemenea:

„[O] decizie deliberată de încarcerare a unui cetățean pentru tot restul vieții sale naturale ... nu poate fi justificată dacă se rezumă la o pedeapsă care blochează ireversibil gratiile închisorii pentru infractor, fără nicio perspectivă de evitare legală a acestei condiții pentru tot restul vieții sale naturale și indiferent de orice circumstanțe care ar putea apărea ulterior. Astfel de perspective pot include reevaluări sociologice și psihologice ale caracterului infractorului care ar putea distruge teama anterioară că eliberarea sa, după câțiva ani, ar putea pune în pericol siguranța altora sau dovezi care altfel ar putea arăta că infractorul a ajuns la o vârstă înaintată sau a devenit atât de infirm, de bolnav sau de căit în legătură cu trecutul său, încât menținerea în detenție a infractorului, pe cheltuiala statului, constituie o cruzime ce nu mai poate fi justificată de interesul public.”

Chief Justice

a adăugat că o astfel de cultură a „disperării susținute reciproc”, este în contradicție cu Constituția Namibiană, care cere societății să-și reformeze și să reabiliteze deținuții în timpul detenției lor.

În

de Boucherville v. the State of Mauritius

[2008] UKPC 70 recurentul a fost condamnat la moarte. Odată cu abolirea pedepsei cu moartea în Mauritius, pedeapsa sa a fost comutată într-o condamnare obligatorie pe viață. Comitetul Judiciar al Consiliului de Stat a analizat hotărârea Curții în

Kafkaris,

citată mai sus, și a constatat că garanțiile disponibile în Cipru pentru a evita ca reclamantul să rămână fără speranța eliberării nu erau disponibile în Mauritius. Curtea Supremă din Mauritius a interpretat o astfel de condamnare ca supunându-l pe de Boucherville la o sancțiune penală pentru tot restul vieții sale, o pedeapsă pentru care nu se aplică prevederile legislației privind eliberarea condiționată și reducerea pedepsei. În opinia Consiliului, aceasta însemna că pedeapsa era în mod vădit disproporționată și arbitrară și prin urmare în contradicție cu articolul 10 din Constituția statului Mauritius (dispoziții privind asigurarea protecției legii, inclusiv dreptul la un proces echitabil).

De asemenea, s-a susținut de recurent că natura obligatorie a pedepsei încalcă articolul 7 din Constituție (interzicerea torturii, a pedepselor inumane sau degradante sau a altor astfel de tratamente). În lumina concluziilor sale privind articolul 10, Consiliul a considerat că nu este necesar să soluționeze chestiunea sau să ia în considerare relevanța posibilității eliberării în conformitate cu articolul 75 (prerogativa prezidențială a grațierii). Cu toate acestea, a constatat că garanțiile disponibile în Cipru (sub forma prerogativei Procurorului General de a recomanda eliberarea și cea a președintelui de a comuta pedepse sau de a decreta eliberarea) nu erau disponibile în Mauritius. De asemenea, Consiliul a considerat că diferențele dintre condamnările definitive la moarte și detenția pe viață ar putea fi exagerate și, în acest scop, a citat aprobativ concluzia Lordului Bingham din

Lichniak

și a

Lord Justice

Laws din

Wellington

(la paragrafele 45 și 54 de mai sus).

INSTRUMENTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE PRIVIND REABILITAREA DEȚINUȚILOR

Instrumentele internaționale relevante și cele ale Consiliului Europei cu privire la obiectivele pedepselor cu închisoarea, în special în ceea ce privește importanța care trebuie acordată reabilitării, au fost detaliate în

Dickson împotriva Regatului Unit

([GC], nr. 44362/04 , §§ 28-36, ECHR 2007V). Părțile relevante în prezenta cauză pot fi rezumate după cum urmează.

Textele Consiliului Europei

În plus față de părțile din Recomandările (2003)22 și (2003)23 care se referă la reabilitarea și pregătirea constructivă a deținuților pentru eliberare, instrumentul de bază al Consiliul Europei este reprezentat de Regulile penitenciare europene.

Unul dintre principiile de bază ale acestui instrument este prevăzut de regula 6, care stipulează:

„Orice detenție este gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor care au fost private de libertate.”

Regula 102.1 prevede că regimul pentru deținuții condamnați trebuie să fie elaborat pentru a le permite să ducă o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate. Comentariul la Regulamentul din 2006 (elaborat de Comitetul European pentru Chestiuni privind Criminalitatea) prevede că regula 102 este în conformitate cu cerințele instrumentelor internaționale cheie, inclusiv articolul 10(3) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (a se vedea punctul 80 de mai jos).

Regula 103 reglementează punerea în aplicare a regimului pentru deținuții condamnați. În părțile sale relevante, acesta prevede:

”103.2 Cât mai curând posibil după admiterea într-o astfel [de închisoare], vor fi întocmite rapoarte referitoare la deținuții condamnați privind situația lor personală, planificarea propusă pentru executarea pedepsei în cazul fiecăreia dintre ei și strategia de pregătire pentru eliberarea lor.

...

103.4 Astfel de planuri vor include, în măsura posibilului:

a.

muncă;

b.

educație;

c.

alte activități; și

d. pregătirea pentru eliberare.

...

103.8 O atenție deosebită va fi acordată pentru a oferi o planificare și un regim adecvat condamnaților pe viață și altor deținuți pe termen lung.”

Regula 107 (privind eliberarea deținuților condamnați) prevede

,

printre altele, că: în cazul acelor deținuți cu pedepse mai lungi, vor fi luate măsuri pentru a asigura o revenire treptată la viața în societatea liberă (Regula 107.2) și că autoritățile penitenciare vor lucra îndeaproape cu serviciile și agențiile care supraveghează și asistă deținuții eliberați, pentru a permite tuturor deținuților condamnați să se restabilească în cadrul comunității (regula 107.4).

Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite

Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților (1957) includ următoarele principii directoare cu privire la deținuții condamnați:

„58. Scopul și justificarea unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri similare privative de libertate este, în cele din urmă, de a proteja societatea împotriva criminalității. Acest scop poate fi atins numai în cazul în care perioada petrecută în închisoare este utilizată pentru a garanta, pe cât posibil, că la întoarcerea în societate, infractorul este nu numai dispus, ci și capabil de a duce o viață în spiritul respectării legea și prin auto-susținere.

60.(1) Regimul instituției ar trebui să încerce să reducă la minimum eventualele diferențe între viața în închisoare și viața în libertate, care tind să diminueze responsabilitatea deținuților sau respectul față de demnitatea lor ca ființe umane.

(2)

Înainte de încheierea executării pedepsei, este de dorit să se ia măsurile necesare pentru a asigura pentru deținut o revenire treptată la viața în societate. Acest scop poate fi atins, în funcție de caz, printr-un regim pre-eliberare organizat în aceeași instituție sau într-o altă instituție corespunzătoare, sau prin eliberarea condiționată sub un fel de supraveghere, care nu trebuie să fie încredințată poliției, ci ar trebui să fie combinată cu o asistență socială eficientă.

...

Tratament

65.

Tratamentul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii sau la o măsură similară va avea ca scop, atât cât permite durata pedepsei, inocularea dorinței, precum și crearea aptitudinilor, de a duce o viață în spiritul respectării legii și prin auto-susținere, după eliberarea acestora. Tratamentul trebuie să fie astfel încât să încurajeze respectul de sine și să le dezvolte simțul responsabilității.

66.(1) În acest scop, se utilizează toate mijloacele adecvate, inclusiv asistența religioasă în țările în care acest lucru este posibil, educația, orientarea și formarea profesională, asistența socială individuală, consilierea privind angajarea, dezvoltarea fizică și întărirea caracterului moral, în conformitate cu nevoile individuale ale fiecărui deținut, ținând seama de istoricul său social și penal, capacitățile și aptitudinile sale fizice și psihice, temperamentul său personal, durata pedepsei și perspectivele sale după eliberare.”

Referințe privind reabilitarea sunt de asemenea incluse în regulile 24 și 62 (observarea și tratarea oricăror defecte fizice sau psihice care ar putea afecta reabilitarea), regula 63 (privind regimul deschis), regula 64 (asistența după eliberare), regula 67 (clasificarea și individualizarea), regula 75(2) (munca), regula 80 (relațiile cu cei din afara închisorii).

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Articolul 10 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în părțile sale relevante, prevede:

„1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane.

...

3.

Sistemul penitenciar va include un tratament al condamnaților cu scopul esențial de a-i reforma și reabilita social. Infractorii minori vor fi separați de adulți și li se va acorda un tratament adecvat vârstei și statutul lor juridic.”

În Comentariul general nr. 21 (1992) privind articolul 10, Comitetul pentru Drepturile Omului a declarat, printre altele,

că niciun sistem penitenciar nu ar trebui să fie doar punitiv; ar trebui să încerce, în esență, reabilitarea și reformarea socială a deținutului (a se vedea paragraful 10 din Comentariu).

ÎN

DREPT

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE

În fața Marii Camere, reclamanții și-au reiterat plângerile privind faptul că pedepsele lor cu executare pe viață sunt incompatibile cu articolul 3 din Convenție, care prevede următoarele:

”Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Concluziile Camerei

În observațiile lor fața Camerei, părțile au convenit asupra faptului că orice pedeapsă vădit disproporționată ar putea constitui rele tratamente contrare articolului 3. Camera a fost de acord cu această afirmație (observând că acesta era un criteriu larg acceptat și aplicat pentru a determina dacă o pedeapsă constituie tratament inuman sau degradant), dar a subliniat că doar în „cazuri rare și unice” criteriul va fi urmat (punctele 88 și 89 din hotărârea sa).

Camera a constatat apoi că era necesar, sub rezerva cerinței generale că o pedeapsă nu ar trebui să fie vădit disproporționată, să se facă distincție între trei tipuri de condamnări pe viață (paragraful 90 din hotărârea Camerei):

(i)

condamnarea pe viață cu posibilitatea eliberării, după o perioadă minimă;

(ii)

condamnarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate (și anume, o pedeapsă prevăzută în lege, dar care necesită o decizie judiciară înainte de a putea fi impusă); și

(iii)

condamnarea obligatorie cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate (și anume, o pedeapsă stabilită prin lege pentru o infracțiune, care nu lasă judecătorului nicio marjă de apreciere privind aplicarea acesteia).

Camera a considerat că primul tip de pedeapsă era în mod clar reductibil și, prin urmare, nicio problemă nu ar putea apărea în temeiul articolului 3 (paragraful 91 din hotărâre).

Pentru al doilea tip de pedeapsă, Camera a statuat după cum urmează:

„[N]ormal, astfel de pedepse sunt impuse pentru infracțiuni de o gravitate ridicată, cum ar fi uciderea sau omorul. În orice sistem juridic, astfel de infracțiuni, în cazul în care nu atrag o condamnare pe viață, vor atrage în mod normal o pedeapsă substanțială cu închisoarea, cu o durată probabilă de mai multe decenii. Prin urmare, orice inculpat care este condamnat pentru o astfel de infracțiune trebuie să se aștepte să execute un număr semnificativ de ani de închisoare înainte de a putea avea vreo speranță reală de eliberare, indiferent dacă a primit o condamnare pe viață sau o pedeapsă determinată. Rezultă, așadar, că, în cazul în care o condamnare pe viață este impusă de o instanță după analizarea tuturor circumstanțelor atenuante și agravante relevante, nu poate apărea nicio problemă din punctul de vedere al articolului 3 la momentul aplicării acesteia.”

Pentru aceste motive, Camera a constatat că o problemă din punctul de vedere al articolului 3 va apărea numai atunci când se dovedește că: (i) menținerea reclamantului în închisoare nu mai poate fi justificată de niciun motiv legitim de ordin penal; și (ii) pedeapsa este ireductibilă

de facto

și

de jure

(a se vedea paragraful 92 din hotărâre).

Pentru al treilea tip de pedeapsă, o condamnare obligatorie la închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate, Camera a constatat că, deși este necesar un control mai riguros pentru a stabili dacă aceasta este vădit disproporționată, o astfel de pedeapsă nu este

în sine

incompatibilă cu Convenția, o problemă din punctul de vedere al articolului 3 putând apărea numai în același mod ca și pentru o pedeapsa discreționară cu închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate.

Făcând aplicarea acestor criterii, Camera a constatat că pedepsele reclamanților erau, de fapt, condamnări discreționare la închisoarea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate.

Camera a observat mai apoi că politica Ministrului privind eliberarea din motive de compasiune pare a fi mult mai restrictivă decât practica grațierii în Cipru, analizată în

Kafkaris

, citată anterior. În primul rând, aceasta ar putea însemna teoretic ca un deținut să rămână în închisoare, chiar dacă încarcerarea sa continuă nu mai poate fi justificată de motive legitime de ordin penal, atât timp cât acesta nu a devenit bolnav în stadiu terminal sau handicapat fizic. În al doilea rând, Camera a remarcat că, în cadrul sistemului legal anterior în vigoare în Anglia și Țara Galilor, avea loc o analiză a necesității unei măsuri de executare pe viață după ce deținutul a executat douăzeci și cinci ani din pedeapsă. Nicio explicație nu a fost oferită pentru neincluderea acestui mecanism de reexaminare în legislația actuală, și anume Legea din 2003. De asemenea, o oarecare relevanță o prezintă și faptul că Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale a prevăzut un astfel de mecanism pentru condamnările pe viață impuse de această instanță. În al treilea rând, Camera a avut dubii cu privire la faptul că eliberarea din motive de compasiune ar putea fi într-adevăr considerată ca fiind o eliberare, în condiția în care tot ceea ce însemna