X și alții împotriva Austriei

La originea cauzei se află cererea nr. 19010/07 îndreptată împotriva Republicii Austria, prin care trei cetățeni austrieci („reclamanții”) au sesizat Curtea la data de 24 aprilie 2007, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). Președintele Marii Camere a admis cererea reclamanților ca identitatea acestora să nu fie dezvăluită (articolul 47 § 3 din Regulamentul Curții).

Reclamanții sunt reprezentați de dl H. Graupner, avocat în Viena. Guvernul austriac (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul ambasador H. Tichy, Șeful Departamentului de Drept Internațional din cadrul Ministerului Federal pentru Afaceri Europene și Internaționale.

Reclamanții au pretins că au fost discriminați față de cuplurile formate din persoane de sex diferit, întrucât adopția coparentală era imposibilă din punct de vedere juridic în dreptul austriac în cazul unui cuplu format din persoane de același sex.

Cererea a fost repartizată Secției I a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La data de 29 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. S ‑ a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună (articolul 29 § 1). La data de 1 decembrie 2011, a avut loc o ședință a Secției I. La data de 5 iunie 2012, o cameră a secției respective compusă din judecătorii Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos și Erik Møse, precum și din Søren Nielsen, grefier de secție, s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul 30 din Convenție), niciuna dintre părți neformulând obiecții în termenul prevăzut (articolul 72 din Regulament).

Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile articolului 26 § 4 și 5 din Convenție și ale articolului 24 din Regulamentul Curții.

Atât Guvernul, cât și reclamantul, au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei.

În plus, s-au primit observații din partea unor terți, și anume prof. R. Wintemute în numele a șase organizații neguvernamentale: Fédération internationale des ligues des droits de l’Homme (FIDH), Comisia internațională a juriștilor (CIJ), European Region of the International Lesbian, Gay, Bisexual, Trans and Intersex Association (ILGA-Europe), British Association for Adoption and Fostering (BAAF), Network of European LGBT Families Associations (NELFA) și European Commission on Sexual Orientation Law (ECSOL), cărora Președintele Marii Camere le-a admis cererea de a interveni în procedura scrisă. Au fost primite de asemenea observații din partea unor terți de la Centrul European pentru Drept și Justiție (ECLJ), Procurorul General al Irlandei de Nord, Amnesty International (AI) și Alliance Defending Freedom (ADF), cărora le-a fost admisă, de asemenea, cererea de a interveni în procedura scrisă.

La data de 3 octombrie 2012, a avut loc o ședință publică în clădirea Curții Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg (articolul 59 § 3 din Regulament). Au compărut în fața Curții: (a) pentru Guvern B. Ohms , Cancelaria Federală, Agent adjunct , Dl M. Stormann, Ministerul Federal de Justiție, Dna A. J ankovic, Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale consilieri ; b) pentru reclamanți H. Graupner , Avocat . Curtea a ascultat declarațiile dnei Ohms și a dlui Graupner, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de către judecători. ÎN FAPT I.

Prima reclamantă și cea de-a treia reclamantă au o relație stabilă. Cel de-al doilea reclamant, născut în afara căsătoriei, este fiul celei de-a treia reclamante. Tatăl său a recunoscut paternitatea, iar mama sa exercită în mod exclusiv autoritatea părintească. Cei trei reclamanți au locuit la același domiciliu începând cu a cincea aniversare a celui de-al doilea reclamant, iar prima reclamantă și cea de-a treia reclamantă se ocupă împreună de creșterea acestuia.

La data de 17 februarie 2005, prima reclamantă și cel de-al doilea reclamant, reprezentat de mama sa, au încheiat o convenție care prevedea adopția celui de-al doilea reclamant de către prima reclamantă. Această convenție avea ca scop crearea, între prima reclamantă și cel de-al doilea reclamant, a unui raport juridic care să reflecte legătura dintre aceștia, fără a aduce atingere relației dintre copil și mama sa, cea de-a treia reclamantă.

Reclamantele, conștiente că formularea articolului 182 alin. (2) C. civ. ( Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch ) ar putea fi interpretată ca excluzând adopția copilului unuia dintre partenerii dintr-un cuplu format din persoane de același sex de către celălalt partener fără ca relația cu părintele firesc de același sex cu adoptatorul să fie ruptă, au solicitat Curții Constituționale să declare neconstituțională dispoziția respectivă, aceasta fiind discriminatorie în ceea ce le privește, pe motivul orientării lor sexuale. În cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite, articolul 182 alin. (2) C. civ. permite adopția coparentală, adică adopția copilului unuia dintre parteneri de către celălalt partener fără ca legătura juridică dintre cel dintâi și copil să fie afectată.

La data de 14 iunie 2005, Curtea Constituțională a respins cererea ca inadmisibilă în temeiul articolului 140 din Constituția federală. Aceasta a observat că, pentru a se pronunța asupra omologării convenției privind adopția, instanța districtuală competentă ar trebui să clarifice dacă articolul 182 alin. (2) C. civ. dă sau nu dreptul la adopție coparentală cuplurilor formate din persoane de același sex. În cazul în care instanța districtuală respinge cererea de omologare a convenției, reclamanții pot înainta obiecțiile lor de neconstituționalitate a respectivei dispoziții instanțelor de apel, care, în schimb, dacă împărtășesc punctul de vedere al reclamanților, pot deferi chestiunea Curții Constituționale.

La data de 26 septembrie 2005, reclamanții au solicitat instanței districtuale competente să omologheze convenția privind adopția, în temeiul căreia prima reclamantă și cea de-a treia reclamantă ar deveni părinții celui de-al doilea reclamant. În cuprinsul cererii lor, au explicat că prima reclamantă și cel de-al doilea reclamant au stabilit legături emoționale strânse și că, pentru cel de-al doilea reclamant era benefic să trăiască într-un cămin alături de doi adulți preocupați de bunăstarea acestuia. Scopul lor era acela de a obține recunoașterea juridică a celulei lor familiale de facto. Prima reclamantă l-ar substitui astfel pe tatăl celui de-al doilea reclamant. Acestea au menționat că tatăl celui de-al doilea reclamant nu a consimțit la adopție, fără a-și motiva în vreun fel poziția. În plus, au susținut că acesta a manifestat o ostilitate extremă față de familia lor și că, prin urmare, instanța ar trebui să nu ia în considerare refuzul său de a consimți la adopție în temeiul articolului 181 alin. (3) C. civ., întrucât adopția era în interesul superior al copilului. În susținerea cererii lor, reclamantele au anexat un raport al Serviciului pentru protecția copilului care confirma că prima reclamantă și cea de-a treia reclamantă partajau sarcinile cotidiane legate de creșterea copilului, precum și responsabilitatea pentru educația acestuia și conchidea, deși își exprima îndoiala cu privire la legalitatea acestei soluții, că acordarea autorității părintești comune era oportună.

La data de 10 octombrie 2005, instanța districtuală a respins cererea de omologare a convenției privind adopția, reținând că articolul 182 alin. (2) C. civ. nu prevedea nicio formă de adopție care să producă efectele dorite de către reclamante. Motivarea deciziei sale este redactată după cum urmează: „Dna [...], cea de-a treia reclamantă, exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința fiului său minor [...], care s-a născut în afara căsătoriei. [Ea] locuiește în [...] împreună cu partenera sa [...] (prima reclamantă) și cu [...] (cel de-al doilea reclamant). La data de 12 octombrie 2001, a fost respinsă ca nefondată cererea comună depusă de către mama copilului și de către partenera sa în vederea transferării parțiale a autorității părintești în privința [copilului] către partenera mamei, astfel încât ambele femei să poată exercita în comun autoritatea părintească. În temeiul convenției privind adopția din data de 17 februarie 2005 a cărei aprobare se solicită, prima reclamantă, în calitate de parteneră a mamei [copilului], a consimțit să adopte copilul. Reclamantele solicită instanței aprobarea adopției astfel încât legătura cu tatăl firesc și cu rudele acestuia în temeiul dreptului familiei să fie întreruptă, în timp ce legătura cu mama firească să rămână intactă. Acestea solicită instanței să nu ia în considerare refuzul tatălui copilului de a consimți la adopție. Cererea reclamantelor, care are în fapt scopul de a asigura exercitarea autorității părintești în comun de către mama firească și mama adoptatoare – care alcătuiesc un cuplu format din persoane de același sex - este nefondată. Articolul 179 C. civ. dă dreptul la adopție fie unei singure persoane, fie soților. O persoană căsătorită poate adopta un copil în mod individual numai în anumite condiții stricte. Din a doua teză a articolului 182 alin. (2) C. civ. rezultă că în cazul în care copilul este adoptat numai de către un bărbat (sau de către o femeie) raporturile juridice familiale – altele decât legătura de filiație în sine – nu se rup decât în privința tatălui firesc (mamei firești) și a rudelor lui (ei), dacă minorul este adoptat numai de către un bărbat (sau o femeie). În măsura în care legătura dintre copil și celălalt părinte se menține ulterior adopției, instanța o declară ruptă în privința părintelui în cauză sub rezerva exprimării consimțământului de către acesta. Articolul 182 C. civ. a fost modificat în 1960 (Jurnalul Oficial nr. 58/1960). În lumina formulării lipsite de echivoc a dispoziției respective și a intenției clare a legiuitorului de la acea vreme, trebuie să se considere că, în cazul adopției de către o singură persoană, raportul juridic dintre adoptat și părintele firesc de același sex cu părintele adoptator își încetează existența, în timp ce raportul cu părintele de sex opus se păstrează [a se vedea, de asemenea, Schlemmer in Schwimann, ABGB 2 I art. 182 alin. (3)]. Numai în această situație legea permite instanțelor să declare rupt cel din urmă raport menționat – căruia nu i se aduce atingere prin adopția în sine. Prin urmare, convenția a cărei aprobare a fost solicitată de reclamante, care ar conduce la adopția [copilului] de către o femeie și la încetarea raportului cu tatăl său firesc, însă nu și cu mama sa firească, este prin urmare contrară dispozițiilor legale. Potrivit instanței, interpretarea acestei dispoziții legislative în conformitate cu Constituția - care, în mod evident, se impune – nu alterează această constatare. Este corect că, potrivit jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, chestiunile referitoare la orientarea sexuală beneficiază de protecția dreptului la respectarea viații private și de familie (articolul 8 din Convenție). Este de asemenea adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții, discriminarea fondată pe orientarea sexuală este în esență incompatibilă cu articolele 8 și 14 din Convenție. Cu toate acestea, este necesar să se observe că, în mod constant, Curtea Europeană s-a pronunțat că statele membre ale Consiliului Europei au în această materie o marjă de apreciere a cărei amploare este invers proporțională cu cea a comunității punctelor de vedere care pot exista între ordinile lor juridice. La punctul 41 din hotărârea sa pronunțată în cauza Fretté c. Franței (nr. 36515/97, 26 mai 2002), Curtea Europeană a indicat în mod expres că dreptul homosexualilor de a adopta traversa o fază de tranziție și cunoștea evoluții sociale care justificau recunoașterea unei marje de apreciere extinse statelor membre, precizând totuși că această marjă de apreciere nu putea fi interpretată ca o cartă albă acordată statelor pentru a lua decizii arbitrare. Chestiunea dacă un stat membru oferă posibilitatea pentru două persoane de același sex să dea naștere în condiții de egalitate unui raport juridic cu un copil este un aspect care îi revine însuși statului spre soluționare, sub rezerva limitărilor prevăzute de articolul 8 § 2 din Convenție. În opinia acestei instanțe, chiar și în eventualitatea interpretării dispozițiilor legislative în conformitate cu Constituția, astfel cum se impune, dreptul austriac în vigoare în prezent exclude o astfel de posibilitate. Convenția pe care reclamantele o au în vedere impune o modificare legislativă; aceasta nu putea fi încuviințată printr-o hotărâre a unei instanțe de drept comun de interpretare a articolului 182 C. civ. într-o manieră contrară formulării lipsite de echivoc a respectivei dispoziții. Pentru aceste motive, instanța respinge cererea de omologare a convenției privind adopția.”

Reclamantele au formulat apel împotriva hotărârii respective. Invocând articolele 8 și 14 din Convenție, reclamantele au argumentat că articolul 182 alin. (2) C. civ. era discriminatoriu, deoarece făcea o distincție nejustificată între cuplurile formate din persoane de sex diferit și cele formate din persoane de același sex. Acestea au subliniat că adopția coparentală era posibilă în cazul cuplurilor heterosexuale, căsătoriți sau nu, însă nu și în cazul cuplurilor formate din persoane de același sex. Potrivit acestora, cauza lor, care avea ca obiect diferența de tratament între cuplurile formate din persoane de sex diferit și cuplurile formate din persoane de același sex, era deosebită de cauza Fretté, care avea ca obiect adopția de către un homosexual celibatar.

Având în vedere hotărârea Curții pronunțată în cauza Karner c. Austriei (nr. 40016/98, CEDO 2003 ‑ IX), diferența de tratament între cuplurile formate din persoane de sex diferit necăsătorite și cuplurile formate din persoane de același sex ridica probleme deosebite. Numai un număr mic de state europene încuviința adopția coparentală în cazul cuplurilor de același sex; majoritatea statelor rezervă adopția coparentală cuplurilor căsătorite și exista un consens că nu ar trebui tratate în mod diferențiat cuplurile formate din persoane de sex diferit necăsătorite față de cuplurile formate din persoane de același sex. Diferențierea denunțată nu servea unui scop legitim: mai exact, nu era necesară pentru a proteja interesele copilului. Reclamantele au arătat că există lucrări științifice potrivit cărora copiii se dezvoltau la fel de bine în familiile compuse din părinți homosexuali ca și în familiile compuse din părinți heterosexuali. Nu orientarea sexuală era determinantă a părinților, ci capacitatea lor de a asigura o familie stabilă și iubitoare. Reclamantele au solicitat instanței de apel să caseze hotărârea instanței districtuale și să le aprobe cererea din data de 26 septembrie 2005 sau, cu titlu subsidiar, să retrimită cauza instanței districtuale pentru o nouă examinare.

La data de 21 februarie 2006, instanța regională a respins apelul reclamantelor. În hotărârea sa, a descris un set de proceduri conexe privind, pe de o parte, dreptul de vizită și obligația de întreținere a tatălui celui de-al doilea reclamant și, pe de altă parte, acțiunile prin care prima și ce-a de a treia reclamantă au încercat fără succes să obțină acordarea autorității părintești comune privindu-l pe cel de-al doilea reclamant). Instanța regională și-a exprimat îndoiala că cea de-a treia reclamantă putea să își reprezinte fiul în cadrul procedurii întrucât exista un potențial conflict de interese. Aceasta a continuat după cum urmează: „O examinare suplimentară a acestui chestiuni nu este totuși necesară întrucât, în opinia acestei instanțe – astfel cum este redată mai jos - cererea de omologare a convenției privind adopția ar trebui respinsă fără o cercetare suplimentară, și a și fost respinsă în primă instanță, având ca rezultat faptul că reprezentarea copilului în cadrul procedurii nu este pusă în discuție. În hotărârile lor anterioare asupra cererii de transferare parțială a autorității părintești în privința [copilului] către [partenera mamei], instanțele competente au observat că, în timp ce dreptul austriac al familiei nu oferă o definiție legală a noțiunii de „părinți”, rezultă cu claritate din ansamblul dispozițiilor sale că, pentru legiuitor, un cuplu părintesc se compune (în principiu) din două persoane de sex opus. Prin urmare, legislația atribuia cu titlu principal autoritatea părintească părinților firești sau, în cazul unui copil născut în afara căsătoriei, mamei firești. Numai în cazurile în care acest lucru nu era posibil, legea dădea dreptul altor persoane la atribuirea autorității părintești. În cazul în care părinții firești (tatăl și mama) erau prezenți, nu era necesar să fie atribuită custodia unei alte persoane, chiar dacă, dintr-un punct de vedere pur factual, persoana respectivă avea o relație strânsă cu copilul (a se compara cu OGH, 7 Ob 144/02 f). Instanțele au subliniat că această poziție juridică nu determina nicio discriminare a cuplurilor formate din persoane de același sex, însă normele de dreptul familiei erau întemeiate, în concordanță cu realitatea biologică, pe fundamentul unui cuplu compus din părinți de sex diferit. În opinia instanței, aceste considerații se aplică chestiunii examinate în speță, respectiv oportunității omologării adopției unui minor de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți. De asemenea, în acest caz, având în vedere prezența celor doi părinți ai săi de sexe diferite, nu este necesar să fie creat un „părinte legal” suplimentar. Scopul nu este nicidecum acela de a îl discrimina pe partenerul de același sex al mamei copilului; cu toate acestea, atunci când ambii părinți de sexe diferite sunt prezenți, nu este necesară o dispoziție care să îndreptățească substituirea unuia dintre părinți cu partenerul de același sex al celuilalt părinte. Adopția unui minor este în mod fundamental instituită pentru a da naștere unei relații analoge celei care există între părinții firești și copiii lor. Din dosarul cauzei reiese că tatăl firesc al copilului are contacte regulate cu acesta, având drept rezultat întreținerea unor legături solide cu ambii săi părinți de sexe diferite. În aceste condiții, nu este necesar ca, prin încuviințarea adopției, să fie substituit nici unul dintre părinții firești cu partenerul de același sex al oricăruia dintre cei doi. Jurisprudența în materia dreptului părinților de vizită și de găzduire recunoaște deopotrivă că, potrivit studiilor de psihologie și de sociologie disponibile, este de o importanță semnificativă pentru dezvoltarea ulterioară a copilului ca acesta să mențină contactul personal adecvat cu părintele cu care el sau ea nu locuiește împreună (a se vedea, inter alia , EFSlg 100.205). În consecință, legislația merge până în punctul în care conferă un drept copilului de a avea contacte personale cu părintele alături de care nu locuiește (a se vedea, inter alia , OGH, 3 Ob 254/03 z). Pentru aceleași considerente, nu există nicio îndoială că, pentru buna dezvoltare a copilului minor, este de dorit ca acesta să poată întreține contacte personale cu cei doi părinți ai săi de sex opus, respectiv cu o femeie (mama sa) și cu un bărbat (tatăl său) responsabili de educarea sa și că niciun efort nu trebuie precupețit în acest scop (spre comparație, inter alia , EFSlg 89.668). În aceste condiții, menținerea unor relații personale, cel puțin de nivel minim, între ambii părinți și copil este de dorit și în general reprezintă o cerință în interesul dezvoltării sănătoase a copilului (spre comparație, OGH, 7 Ob 234/99 h). Aceste considerații se opun, de asemenea, în mod evident adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți în cazul în care această măsură are ca efect întreruperea raporturilor juridice familiale cu celălalt părinte. Astfel cum s-a menționat mai sus, această poziție juridică nu reprezintă sub nicio formă o discriminare împotriva cuplurilor formate din persoane de același sex. În această privință, instanța de prim grad, în motivarea deciziei atacate, în mod corect a făcut trimitere la jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu care orientarea sexuală intră sub incidența protecției vieții private și de familie (art. 8 din Convenție), având drept rezultat că discriminarea respectivă pe baza orientării sexuale este în mod fundamental incompatibilă cu art. 8 și 14 din Convenție. Cu toate acestea, instanța de prim grad a subliniat în mod corect că ordinilor juridice naționale trebuie să li se acorde o marjă de apreciere în adoptarea legislației, marjă care este în mod corespunzător extinsă acolo unde nu există un acord lipsit de echivoc între ordinile juridice ale statelor membre în privința domeniului în discuție. Subliniind că marja de apreciere nu trebuie să fie interpretată a conferi statelor o carte albă pentru a lua decizii arbitrare, instanța de prim grad apreciază că acesteia trebuie să i se ofere o interpretare extinsă în domeniul dreptului la adopție al homosexualilor întrucât acestea erau chestiuni ce făceau obiectul evoluției societății. În această privință, sistemul juridic austriac nu conținea nicio dispoziție care să prevadă adopția unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți. Reclamantele nu au adus argumente convingătoare pentru a demonstra că dispozițiile în vigoare echivalează cu o discriminare a partenerilor de același sex. Chiar și în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite, singurul raport juridic care poate fi întrerupt în cazul adopției copilului unuia dintre parteneri este raportul juridic dintre copil și părintele de același sex cu părintele adoptiv. Într-o asemenea ipoteză, copilul continuă să se afle în îngrijirea a doi părinți de sexe diferite. Această circumstanță, care este importantă pentru dezvoltarea copilului, nu se regăsește totuși în cazul adopției sale de către partenerul de același sex al unuia dintre părinții săi; prin urmare, nu există nicio probă a unui tratament diferențiat nejustificat în această privință. În plus, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului la care au făcut trimitere reclamantele (a se vedea Karner împotriva Austriei , 24 iulie 2003), Curtea a reamintit că tratamentul diferențiat al persoanelor care se află în relație cu persoane de același sex urma să fie considerat discriminatoriu numai dacă nu avea o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărea un scop legitim sau dacă nu exista un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Astfel, Curtea apreciază tratamentul diferențiat ca fiind compatibil cu Convenția numai atunci când motive hotărâtoare au fost avansate. Prin urmare, pentru a justifica orice tratament diferențiat bazat pe orientarea sexuală trebuie să fie avansate motive deosebit de convingătoare. Cu toate acestea, Curtea a recunoscut explicit în hotărârea pronunțată în cauza Karner că protecția «familiei tradiționale» constituie în principiu un motiv important și legitim pentru a justifica un tratament diferențiat din partea legiuitorului național. În același timp, a constatat că scopul protecției familiei în sens tradițional era mai degrabă abstract și că o varietate largă de măsuri concrete putea fi utilizată pentru punerea în aplicare a acesteia. Era necesar să fie oferite motive imperative pentru a exclude din sfera de aplicare a anumitor dispoziții legislative persoane care se află în relații cu persoane de același sex. În speța respectivă, ce avea ca obiect dreptul partenerului de același sex al defunctului de a succeda în dreptul la locațiune, Curtea a constatat că nu fusese oferit un astfel de motiv. Cu toate acestea, hotărârea respectivă nu asigură niciun suport pentru argumentația reclamantelor în prezenta cauză. În temeiul dreptului – recunoscut de către Curte – de a introduce în sistemul juridic național măsuri pentru a proteja «familia tradițională», poziția adoptată în sistemul juridic austriac, ca o chestiune de principiu și în concordanță cu realitatea biologică potrivit căreia un minor ar trebui să aibă drept părinți un cuplu de sex opus, trebuie să fie respectată. În consecință, instanța apreciază că decizia legiuitorului de a nu prevedea posibilitatea adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinții săi, care ar avea ca rezultat întreruperea relației cu părintele de sex opus, urmărește fără îndoială un «scop legitim». În același mod, nu se poate preciza că între acest scop și mijloacele folosite nu există «un raport rezonabil de proporționalitate». În mod contrar susținerilor reclamantelor, această situație juridică nu se întemeiază pe «prejudecățile majorității heterosexuale în detrimentul minorității homosexuale», ci este numai menită să garanteze că, pe perioada dezvoltării lor, minorii mențin contacte regulate atât cu părintele de sex feminin, cât și cu părintele de sex masculin. Acest scop trebuie să fie respectat în același mod ca și decizia mamei copilului de a trăi într-o relație cu un partener de același sex. În aceste condiții, nimic nu pare să justifice privarea copilului de legăturile sale de familie cu părintele său de sex diferit. Totuși, exact acesta este motivul pentru care mama copilului și partenera sa au inițiat prezenta acțiune și au continuat procedura prin introducerea apelului. În consecință, având în vedere aceste considerații în general, prezenta acțiune trebuie să fie respinsă. Admisibilitatea unui recurs este reglementată prin art. 59 alin. (1) și (2) și 62 alin. (1) din Legea privind procedura necontencioasă. Dacă este adevărat că Curtea Supremă s-a pronunțat deja în prezenta cauză, hotărârea sa privea legalitatea transferului (parțială) a autorității părintești în privința copilului în beneficiul partenerei mamei sale. În schimb, din informațiile cunoscute de prezenta instanță, Curtea Supremă nu s-a pronunțat niciodată în mod expres și specific asupra aspectului în dezbatere, mai exact, asupra legalității adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți. Acesta este motivul pentru care hotărârea de față prezintă o importanță deosebită sub aspectul unității dreptului, securității juridice și evoluției dreptului.”

Reclamantele au formulat recurs în fața Curții Supreme. Acestea au argumentat că articolul 182 alin. (2) C. civ. astfel cum a fost aplicat de către instanțe a condus la un tratament diferențiat între cuplurile formate din persoane de sex diferit și cele formate din persoane de același sex în situațiile în care unul dintre parteneri dorea să adopte copilul biologic al celuilalt partener. În timp ce cuplurile formate din persoane de sex diferit (inclusiv cele necăsătorite) puteau să stabilească o legătură de filiație suplimentară între copil și partenerul unuia dintre părinții săi, acest lucru era imposibil în cazul cuplurilor formate din persoane de același sex întrucât avea ca rezultat substituirea părintelui firesc. Astfel, orice tip de adopție coparentală era exclus. Instanța regională a încercat să motiveze tratamentul diferențiat făcând trimitere la obiectivele de a proteja familia în sens tradițional și de a permite copilului să se dezvolte alături un bărbat și de o femeie. Cu toate acestea, instanța regională nu a demonstrat că excluderea din sfera dreptului la adopție coparentală a familiilor compuse din persoane de același sex îndeplinește acest obiectiv. Potrivit unor studii recente,cuplurile formate din persoane de același sex erau la fel de apte să crească copii ca și cuplurile formate din persoane de sexe diferite. Mai mult, speța nu urmărea să clarifice dacă cel de-al doilea reclamant trebuia sau nu să crească într-o familie compusă din persoane de același sex. De facto , acesta făcea deja parte dintr-o familie compusă din persoane de același sex. Prin urmare, se punea întrebarea dacă era justificat să fie refuzată recunoașterea juridică a legăturii dintre acesta și prima reclamantă. Nu s-a demonstrat necesitatea de a face distincție între cuplurile formate din persoane de sexe diferite necăsătorite și cele formate din persoane de același sex. În cele din urmă, reclamantele au susținut că în numeroase state europene adopția coparentală era rezervată cuplurilor căsătorite. Acestea au argumentat că atunci când un stat alege, așa cum Austria a făcut, să permită adopția coparentală în cazul cuplurilor necăsătorite, acesta nu are libertatea de a face distincție pe baza orientării sexuale.

La data de 27 septembrie 2006, Curtea Supremă a respins recursul formulat de reclamante. Instanța a reținut următoarele: „[Minorul] este copilul biologic al celei de-a treia reclamante, doamna ..., și al domnului ..., născut la [...]. Mama copilului exercită exclusiv autoritatea părintească. Aceasta domiciliază în [...] împreună cu partenera sa (prima reclamantă) și cu [minorul]. Reclamantele au solicitat instanței omologarea convenției privind adopția încheiată la 17 februarie 2005 de către prima reclamantă și minor, reprezentat de către mama sa, în temeiul căreia prima reclamantă consimțea să adopte copilul. Cu toate acestea, convenția prevedea ca prima reclamantă să îl substituie pe tatăl firesc, iar nu pe mama copilului. Reclamantele au solicitat instanței aprobarea adopției astfel încât legătura cu tatăl firesc și cu rudele acestuia în temeiul dreptului familiei să fie întreruptă, în timp ce legătura cu mama firească să rămână intactă. Acestea au solicitat instanțelor să nu ia în considerare refuzul tatălui copilului de a consimți la adopție. Instanța de prim grad de jurisdicție a respins cererea de omologare, opinând că art. 182 C. civ. exprima intenția clară a legiuitorului potrivit căreia în cazul adopției monoparentale raportul juridic cu părintele de același sex cu părintele adoptiv ar trebui să își înceteze existența, iar raportul cu părintele de sex opus ar trebui menținut. Potrivit instanței de prim grad, numai în această situație legea dădea dreptul instanțelor să constatate de asemenea că acest din urmă raport, care nu fusese afectat per se de adopție, fusese întrerupt. Potrivit instanței de prim grad, convenția a cărei aprobare a fost solicitată de reclamante, care ar conduce la adopția [copilului] de către o femeie și la încetarea raportului juridic cu tatăl său firesc, însă nu și cu mama sa firească, este prin urmare contrară dispozițiilor legale. Această interpretare a fost conformă Constituției și în special art. 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statele membre beneficiau în special de o marjă largă de apreciere în sfera adopției de către homosexuali, întrucât aceste aspecte făceau obiectul schimbărilor sociale și se aflau într-o etapă de tranziție. Chestiunea dacă un stat membru a oferit posibilitatea pentru două persoane de același sex să stabilească în condiții de egalitate un raport juridic cu un copil este un aspect care îi revine însuși statului spre soluționare, sub rezerva limitărilor prevăzute de art. 8 § 2 din Convenție. Convenția privind adopția avută în vedere de reclamante nu era prevăzută de dreptul austriac. Instanța de apel a confirmat hotărârea pronunțată de instanța inferioară, apreciind că legea avea în mod evident la bază premisa că termenul „părinți” desemna în mod necesar două persoane de sex opus. Această situație se reflecta în dispozițiile legislative privind autoritatea părintească, potrivit cărora, din principiu, se acorda prioritate părinților firești în raport cu alte persoane. Aceleași considerații se aplicau în domeniul dispozițiilor legislative în materia adopției. Și în acest caz dispozițiile legislative se bazau, în conformitate cu realitatea biologică, pe prezența unui cuplu format din părinți de sex opus. Atunci când ambii părinți de sex opus erau prezenți, nu era necesară o dispoziție care să permită substituirea unuia dintre părinți cu partenerul de același sex al celuilalt părinte; nu se face astfel dovada vreunei intenții de a discrimina partenerii de același sex. În materia dreptului de vizitare și de găzduire s-a recunoscut fără posibilitate de tăgadă că, pentru ca un minor să de dezvolte armonios, era de dorit ca el sau ea să aibă legături personale cu ambii părinți – de sex opus -, cu alte cuvinte cu o femeie (mama) și un bărbat (tatăl) care sunt responsabili pentru acesta. Cel puțin un nivel minim de contacte personale între copil și ambii părinți (firești) era de dorit și era în general o cerință în interesul dezvoltării sănătoase a copilului. Aceste considerații ar putea fi aplicate în raport cu adopția. Instanța de apel a menținut concluzia instanței inferioare potrivit căreia nu a existat o discriminare a partenerilor de același sex din punctul de vedere al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. O diferență de tratament al persoanelor care se află în relații cu parteneri de același sex trebuia să fie considerată discriminatorie numai dacă nu avea o justificare obiectivă și rezonabilă, cu alte cuvinte, dacă norma respectivă nu urmărea un scop legitim sau dacă nu exista un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Atunci când au fost expuse motive solide, diferențele de tratament au fost considerate a fi compatibile cu Convenția. Legiuitorul austriac a urmărit un astfel de scop legitim în încercarea sa de a se asigura că minorii, aflați în creștere, aveau contacte regulate, necesare dezvoltării lor, atât cu părintele de sex masculin, cât și cu cel de sex feminin. Scopul respectiv era acela de a fi acordat același respect precum deciziei mamei de a se afla într-o relație cu un partener de același sex. Cu toate acestea, nu exista nicio justificare pentru a lipsi un copil de legăturile sale de familie cu părintele său de sex opus. Instanța de apel s-a pronunțat că era necesar ca posibilitatea introducerii unui recurs să fie acordată din moment ce nu exista o jurisprudență cu privire la chestiunea legalității adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinții săi firești. Recursul reclamantelor este admisibil din motivele expuse de către instanța de apel. Cu toate acestea nu este fondat. Art. 179 alin. (2) C. civ. prevede că adopția unui copil de către mai mult de o persoană este permisă numai în cazul în care părinții adoptivi sunt soț și soție. Doctrina a concluzionat că adopția de către mai mult de o persoană de același sex (indiferent dacă simultan sau consecutiv) este interzisă (a se vedea Schwimann in Schwimann, C. civ. art. 179, pct. 6, și Hopf in Koziol/Bydlinksi/Bollenberger, art.179, pct. 2, ambele citate de către instanța civilă regională din Viena, 27 august 2001 – EFSlg 96.699). A doua teză a art. 182 alin. (2) C. civ. reglementează efectele produse în eventualitatea adopției de către un singur părinte adoptiv. Dacă minorul este adoptat doar de un tată adoptiv (mamă adoptivă), raporturile de familie încetează să existe numai în raport cu tatăl firesc (mama firească) și rudele sale. Rezultă cu claritate din jurisprudență (ErlBem RV 107 BlgNR IX. GP, 21) că această dispoziție ar trebui să fie interpretată în sensul în care legăturile juridice nepatrimoniale sunt rupte numai în raport cu părintele firesc care este substituit de un părinte adoptiv de același sex. Mai exact, acest fapt are semnificația că minorul sau minora nu poate, de exemplu, fi lipsit de tatăl său firesc dacă el sau ea este adoptat de către o femeie (a se vedea de asemenea: Schwimann in Schwimann , op. cit., art. 182, pct. 3; Stabentheiner in Rummel I art. 182, pct. 2). În mod contrar susținerilor reclamantelor, această dispoziție nu trebuie să aibă interpretarea extensivă pe care ele o preconizează, nici nu există o lacună legislativă neintenționată care să necesite acoperirea sa prin analogie. Conform jurisprudenței (op. cit., 11), principalul scop al adopției este de a promova interesul superior al copilului minor (principiul protecției). Adopția ar trebui să reprezinte un mijloc corespunzător de a încredința unor indivizi apți și responsabili creșterea și educare copiilor care nu au părinți, a celor care provin din familii destrămate sau a celor ai căror părinți, indiferent din ce motive, nu pot să le asigure o educație corectă ori chiar nu își doresc copiii respectivi. Cu toate acestea, scopul respectiv poate fi atins numai atunci când adopția permite recrearea cât mai repede cu putință a situație din familia firească. De asemenea, rezultă clar din jurisprudență (6 Ob 179/05z) că legătura dintre copil și părintele adoptiv trebuie asimilată, din punct de vedere social și psihologic, celei existente între părinții firești și copiii lor. Modelul raportului copil-părinte în contextul adopției minorilor se inspiră din legăturile specifice sociale și psihologice care există între părinți și tineri care se apropie de vârsta adultă. Aceste raporturi asociază legăturilor sociale clasice de proximitate fizică și relațională (coabitarea, grija din partea părinților săi față de nevoile fizice și psihologice ale copilului) relații afective similare iubirii reciproce dintre părinți și copiii lor și conferă celor dintâi un rol specific de mentori și de modele-cheie. Art. 182 alin. (2) C. civ. impune o interdicție generală (care nu este aplicabilă numai în cazul partenerilor de același sex) în privința adopției de către un bărbat atât timp cât legătura de filiație cu tatăl firesc al copilului există încă, și de către o femeie atunci când o astfel de legătură există încă cu mama firească. Prin urmare, în temeiul art. 182 alin. (2) o persoană care adoptă pe cont propriu un copil nu se substituie unuia sau celuilalt părinte, indiferent care ar fi acesta, ci se substituie exclusiv părintelui de același sex cu ea. Adopția copilului de către partenera mamei firești este prin urmare imposibilă din punct de vedere juridic. Contrar celor susținute de reclamante, această dispoziție îndeplinește criteriul de conformitate cu Constituția (din perspectiva drepturilor fundamentale). În cauza Fretté împotriva Franței , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată să se pronunțe dacă refuzul autorităților de a încuviința adopția unui copil de către un bărbat homosexual reprezenta o discriminare. În hotărârea sa pronunțată la 26 februarie 2002, Curtea a constatat că adopția însemna „a oferi unui copil o familie, nu a oferi unei familii un copil”. Conform Curții, era misiunea statului să se asigure că persoanele selectate în vederea adopției erau cele în măsură a oferi unui copil cel mai potrivit cămin din toate punctele de vedere. Nu în cele din urmă având în vedere diferențele semnificative la nivelul opiniei publice naționale și internaționale cu privire la posibilele consecințe asupra unui copil adoptat de către un părinte homosexual sau de către părinți homosexuali, și fără a omite faptul că nu existau suficienți copii adoptabili pentru a răspunde cererii, statelor trebuia să li se acorde o marjă largă de apreciere în acest domeniu. Refuzul de a încuviința adopția de către un homosexual nu era contrară art. 14 din Convenție în coroborare cu art. 8 dacă urmărea un scop legitim, respectiv protejarea intereselor superioare ale copilului, și nu încălca principiul proporționalității dintre mijloacele folosite și scopul preconizat a fi atins. Reclamantele nu au demonstrat, și nici nu există vreo probă în acest sens, că dispozițiile art. 182 alin. (2) din C. civ. austriac depășesc marja de apreciere acordată de Curtea Europeană ori că acestea nesocotesc principiul proporționalității. Prin urmare, Curtea Supremă nu are îndoieli în privința compatibilității acestei dispoziții cu Constituția, aspect pus în discuție de către reclamante. Având în vedere imposibilitatea juridică de a adopta, nu este necesar să se examineze în continuare dacă au fost îndeplinite condițiile pentru a nu se ține seama de absența consimțământului tatălui, măsură excepțională prevăzută de art. 181 alin. (3) C. civ.” Hotărârea a fost notificată avocatului reclamantelor la 24 octombrie 2006. II.

Codul civil ( Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch ) conține dispozițiile următoare pentru conceptele „mamă” și „tată”: Art. 137b este redactat după cum urmează: „Mama unui copil este femeia care i-a dat naștere.” Art. 138 prevede: „(1) Tatăl copilului este bărbatul 1. cu care este căsătorită mama copilului la momentul nașterii copilului sau, fiind soțul mamei, care a decedat nu mai devreme de trei sute de zile anterioare nașterii copilului sau 2. care a recunoscut paternitatea sau 3. față de care paternitatea a fost stabilită de către o instanță.”

Dispozițiile următoare din Codul civil cu privire la adopție sunt relevante în prezenta cauză. Dispozițiile relevante ale art. 179 prevăd: „(1) Persoanele care au vârsta prevăzută de lege și deplină capacitate juridică [...] pot adopta. Adopția are ca efect crearea unei legături de filiație între copilul adoptat și părintele adoptiv. (2) Adopția unui copil de către mai mult de o persoană, indiferent dacă este simultană sau succesivă, în acest din urmă caz, înțelegându-se că prima legătură adoptivă se menține, este permisă numai atunci când părinții adoptivi formează un cuplu căsătorit. Ca regulă, soții pot adopta un copil numai împreună. O excepție poate fi făcută atunci când copilul care urmează a fi adoptat este copilul biologic al soțului, atunci când unul dintre soți nu îndeplinește cerința vârstei legale sau a diferenței de vârstă necesare între acesta și adoptat, atunci când soții nu împart de cel puțin trei ani domiciliul matrimonial comun sau atunci când există motive similare și deosebit de serioase care justifică adopția de către un singur soț.”

În conformitate cu art. 179a C. civ., adopția necesită o convenție scrisă între adoptator și adoptat (care trebuie să fie reprezentat de către reprezentantul său legal atunci când este minor) și omologarea acestei convenții de către instanță.

Instanța omologhează convenția dacă aceasta servește intereselor copilului și dacă o relație echivalentă celei părinte firesc-copil există deja sau dacă o astfel de relație tinde să se creeze (art. 180a C. civ.).

Art. 181 C. civ. în versiunea în vigoare la momentul faptelor, și în măsura în care prezintă relevanță, este formulat după cum urmează: „(1) Omologarea convenției privind adopția poate fi încuviințată numai dacă persoanele următoare consimt la adopție 1. părinții copilului minor care urmează a fi adoptat; 2. soțul adoptatorului; 3. soțul persoanei care urmează a fi adoptate; 4. copilul care urmează a fi adoptat din momentul în care a împlinit vârsta de paisprezece ani; ... (3) Atunci când una dintre persoanele menționate la primul paragraf pct. 1 – 3 nu consimte fără a oferi motive legitime, instanța nu ia în considerare refuzul la cererea uneia dintre părți.”

În conformitate cu jurisprudența instanțelor austriece, măsura prevăzută la art. 181 alin. (3) C. civ., care permite instanței să nu ia în considerare refuzul uneia dintre părți de a consimți la adopție, are un caracter excepțional și nu poate fi luată decât în cazul în care interesul copilului care urmează a fi adoptat prevalează în mod clar asupra intereselor părintelui său firesc care se opune adopției, în special interesul său de a menține relații cu copilul. Poate fi avută de asemenea în vedere dacă refuzul nu este justificat din punct de vedere moral, de exemplu dacă părintele care refuză să consimtă a dovedit în mod constant ostilitate față de familia adoptatoare sau atunci când neîndeplinirea cu vinovăție a obligațiilor legale față de copil au compromis pe termen lung dezvoltarea acestuia sau ar fi compromis-o fără intervenția unui terț.

Art. 182 C. civ. reglementează efectele adopției. Acesta este formulat după cum urmează: „(1) Adopția dă naștere acelorași drepturi cu cele care decurg din filiația legitimă între, pe de o parte, adoptator și descendenții săi, și, pe de altă parte, adoptat și acei descendenți ai săi care sunt minori la momentul la care adopția produce efecte. (2) În cazul adopției unui copil de către un cuplu căsătorit, raporturile juridice de familie – altele decât legătura de filiație însăși (art. 40) – existentă între, pe de o parte, părinții firești și membrii lor de familie, și, pe de altă parte, copilul adoptat și acei descendenți ai săi care sunt minori la momentul la care adopția produce efecte, își încetează existența la acel moment sub rezerva excepțiilor prevăzute la art. 182a. În cazul în care copilul este adoptat numai de către un tată adoptiv (o mamă adoptivă), raportul încetează să existe numai în privința tatălui firesc (mamei firești) și a rudelor acestuia (acesteia); în măsura în care raportul juridic cu unul dintre părinți rămâne intact după adopție, instanța îl declară întrerupt în cazul în care părintele respectiv consimte. Raportul încetează să existe din momentul în care declarația de exprimare a consimțământului este dată, însă nu mai devreme de data la care adopția produce efecte." Astfel cum o demonstrează hotărârea Curții Supreme în prezenta cauză, această dispoziție este interpretată ca excluzând adopția de către partenerul dintr-un cuplu format din persoane de același sex a copilului celuilalt partener.

Adopția are ca efect încetarea legăturilor de rudenie, cu excepția celei de filiație, între copilul adoptat și părintele său firesc sau părinții săi firești. De aici rezultă în special că aceștia din urmă menționați pierd toate drepturile părintești, precum autoritatea părintească, dreptul de vizitare și dreptul de a fi consultați și informați (a se vedea mai jos).

Cu toate acestea, părintele firesc sau părinții firești ai copilului adoptat rămân debitori ai obligației subsidiare de întreținere a acestuia (art. 182a C. civ.). De asemenea, art. 182b prevede menținerea unei legături în materie succesorală: adoptatul păstrează drepturile succesorale în privința părintelui firesc sau părinților firești, iar aceștia, precum și descendenții lor, vin în subsidiar la succesiunea adoptatului, drepturile succesorale ale părinților adoptivi și ale descendenților lor prevalând.

Din dispozițiile Codului civil prezentate mai sus rezultă că, în dreptul austriac, adopția este fie adopție simultană de către un cuplu (această formă fiind rezervată exclusiv cuplurilor căsătorite), fie adopție de către o singură persoană. Această ultimă formă de adopție este deschisă atât heterosexualilor, cât și homosexualilor, care fac parte, în cazul celor dintâi, dintr-un cuplu căsătorit (situație în care posibilitățile de a adopta un copil sunt semnificativ restrânse), dintr-o uniune liberă sau sunt celibatari, ori în celălalt caz, care fac parte dintr-un parteneriat înregistrat, dintr-o uniune liberă sau sunt celibatari.

Adopția coparentală, respectiv adopția de către unul dintre parteneri a copilului firesc al celuilalt, este permisă în cazul cuplurilor heterosexuale (indiferent dacă sunt căsătorite sau nu), însă nu și în cazul celor formate din persoane de același sex.

În prezent, se află în examinare un proiect de lege de modificare a dispozițiilor Codului civil care reglementează raporturile dintre părinți și copii și dreptul la nume, precum și de modificare a altor dispoziții legislative ( Kindschaftsrechts und Namensrechtsänderungsgesetz ). Acesta nu conține propuneri de modificare a dispozițiilor în discuție în speță, în special art. 179 – 182 C. civ. Cu toate că dispozițiile respective sunt renumerotate în cadrul propunerii de modificare, formularea lor rămâne nemodificată. B. Dispoziții cu privire la cuplurile formate din persoane de același sex

Cuplurile formate din persoane de același sex nu au dreptul să se căsătorească în conformitate cu art. 44 C. civ. (a se vedea în acest sens Schalk și Kopf împotriva Austriei , nr. 30141/04, 24 iunie 2010). Art. 44 din C. civ. prevede: „Contractul de căsătorie constituie baza relațiilor de familie. În temeiul contractului de căsătorie, două persoane de sex opus își declară intenția legitimă de a trăi împreună și a de fi unite prin legăturile indisolubile ale căsătoriei, de a procrea și a crește copii și de a-și oferi sprijin și ajutor reciproc.”

La 1 ianuarie 2010, a intrat în vigoare Legea privind parteneriatul înregistrat. Această lege oferă posibilitatea cuplurilor formate din persoane de același sex de a încheia un parteneriat înregistrat.

Art. 2 din Legea privind parteneriatul înregistrat prevede următoarele: „Un parteneriat înregistrat nu poate fi încheiat decât între două persoane de același sex (parteneri înregistrați). Acestea se angajează să lege o relație durabilă care să implice drepturi și obligații durabile.”

Regulile cu privire la încheierea parteneriatului înregistrat, la efectele sale și la dizolvarea sa sunt asemănătoare celor care reglementează căsătoria (pentru mai multe detalii, a se vedea Schalk și Kopf , citată mai sus, pct. 16-23). Asemănător cuplurilor căsătorite, partenerii înregistrați trebuie să trăiască împreună din toate punctele de vedere precum soții, să aibă domiciliul comun, să se respecte și să își ofere sprijin reciproc (art. 8 §§ 2 și 3). Partenerii înregistrați au aceleași obligații de întreținere precum soții (art. 12). De asemenea, Legea privind parteneriatul înregistrat aduce legislației în vigoare o serie de modificări menite să confere partenerilor înregistrați același statut cu cel al soților în diverse alte ramuri de drept precum dreptul succesiunilor, dreptul muncii, dreptul social și al securității sociale, dreptul fiscal, dreptul cu privire la protecția datelor și serviciul public, aspectele referitoare la pașaport și la declararea domiciliului, precum și dreptul străinilor.

Cu toate acestea, anumite diferențe între căsătorie și parteneriatul înregistrat se mențin, cea mai importantă vizând drepturile părintești. De exemplu, au dreptul la reproducere asistată exclusiv cuplurile căsătorite sau necăsătorite de sexe diferite [art. 2 alin. (1) din Legea cu privire la procrearea artificială - Fort ­ pflanzungs ­ medizingesetz ].

În plus, partenerii înregistrați nu au nici dreptul de a adopta împreună un copil, nici dreptul la adopție coparentală.

Art. 8 alin. (4) din Legea privind parteneriatul înregistrat prevede următoarele: „Un partener înregistrat nu are nici dreptul de a adopta împreună cu partenerul său un copil, nici dreptul de a adopta copilul partenerului său.”

În schimb, o persoană care este partener într-un parteneriat înregistrat poate adopta individual un copil: o modificare adusă art. 181 alin. (1) a doua teză din Codul civil introdusă în același timp cu Legea privind parteneriatul înregistrat prevede că partenerul înregistrat trebuie să își exprime consimțământul dacă partenerul său sau partenera sa dorește să adopte un copil.

În partea sa generală, raportul explicativ asupra proiectului de lege ( Erläu ­ terungen zur Regierungsvorlage , Anexa nr. 485 la documentele Consiliului Național, XXIV GP) subliniază că Legea privind parteneriatul înregistrat are ca scop să ofere cuplurilor formate din persoane de același sex un mecanism oficial pentru recunoașterea relației lor și atribuirea efectului legal acesteia, având în vedere în special evoluțiile intervenite în țările europene. Cu toate acestea, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a include dispoziții cu privire la copii sau orice alte modificări aduse legislației în vigoare cu privire la copii. În această privință, raportul subliniază că adopția simultană a unui copil de către partenerii înregistrați este exclusă, la fel ca și adopția de către un partener înregistrat a copilului celuilalt partener.

Comentariul referitor la art. 8 alin. (4) din Legea privind parteneriatul înregistrat arată că interdicția de a adopta pentru situația prevăzută de dispoziția respectivă fusese solicitată în mod repetat pe durata procedurii de consultare. În plus, potrivit comentariului exprimat, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele E.B împotriva Franței (nr. 435466/02, 22 ianuarie 2008) și Fretté (citată anterior) nu sunt relevante în acest context întrucât acestea privesc exclusiv capacitatea reclamantelor de a crește un copil. Legiuitorul avea libertatea de a reglementa acest aspect. În plus, în cazul unui parteneriat înregistrat, atât adopția coparentală, cât și adopția simultană sunt întotdeauna interzise întrucât legislația austriacă cu privire la adopție interzice ca un copil să aibă, din punct de vedere juridic, doi tați sau două mame.

Comentariul cu privire la modificarea adusă art. 181 alin. (1) a doua teză din Codul civil se limitează la a enunța că absența din proiectul de lege a oricărei propuneri de modificare a acestei dispoziții este cauzată de o omisiune care ulterior a fost îndreptată. C. Dispoziții cu privire la copiii născuți în afara căsătoriei

În conformitate cu art. 166 C. civ. mama exercită autoritatea părintească exclusivă în privința copilului născut în afara căsătoriei (ceea ce înseamnă că mamei îi este încredințat copilul, că ea se ocupă de creșterea și educarea copilului, că ea este reprezentantul legal al copilului și că ea administrează bunurile acestuia).

În temeiul art. 167 C. civ., în cazul în care părinții unui copil născut în afara căsătoriei conviețuiesc, aceștia pot conveni să exercite autoritatea părintească în comun. O modificare a Codului civil care a intrat în vigoare la 1 iulie 2001 a extins posibilitatea părinților unui copil născut în afara căsătoriei de a conveni să exercite autoritatea părintească în comun chiar dacă nu conviețuiesc. Orice convenție privind exercitarea autorității părintești în comun trebuie omologată de către instanță care va stabili dacă aceasta servește interesului superior al copilului.

Ambii părinți sunt obligați să asigure întreținerea copilului [art. 140 alin. (1) C. civ.]. În principiu, obligația de întreținere se execută în natură. Cu toate acestea, părintele care nu coabitează cu copilul trebuie să execute obligația de întreținere prin plata pensiei de întreținere.

Părintele care nu coabitează cu copilul are drept de vizită și de găzduire în conformitate cu art. 148 alin. (1) C. civ. Începând cu 1 iulie 2001 această prerogativă este considerată a aparține nu doar părintelui, ci de asemenea copilului însuși (înainte de data respectivă era considerat a fi un drept al părintelui). Este sarcina părinților și a copilului să convină asupra modalităților de exercitare a dreptului de vizită și de găzduire. Dacă aceștia nu ajung la un acord asupra acestui aspect, îi revine instanței, la cererea uneia dintre persoanele în cauză, obligația de a reglementa dreptul de vizită și de găzduire în funcție de nevoile și de dorințele copilului, în conformitate cu interesul superior al acestuia.

În plus, în temeiul art. 178 alin. (1) C. civ., părintele care nu exercită autoritatea părintească are dreptul de a fi informat asupra anumitor aspecte importante referitoare la copil, unele dintre acestea implicând aprobarea sa. III. Convenții internaționale și documente ale Consiliului Europei A. Convenția cu privire la drepturile copilului

Convenția cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Aceasta a fost ratificată de toate statele membre ale Consiliului Europei. Dispozițiile relevante sunt formulate după cum urmează: Art. 3 „1. În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. 2. Statele părți se obligă să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod legal, și în acest scop vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare. 3. Statele părți vor veghea ca instituțiile, serviciile și așezămintele care răspund de protecția și îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite de autoritățile competente, în special cele referitoare la securitate și sănătate, la numărul și calificarea personalului din aceste instituții, precum și la asigurarea unei supravegheri competente.” Art. 21 „Statele părți care recunosc și/sau autorizează adopția vor veghea ca interesele supreme ale copilului să primeze și: a) vor veghea ca adopția unui copil să fie autorizată numai de autoritățile competente care verifică, în conformitate cu legea și cu procedurile aplicabile, precum și pe baza tuturor informațiilor pertinente și credibile, că adopția se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinții, cu rudele și cu reprezentanții săi legali și, dacă este cazul, că persoanele interesate și-au dat consimțământul cu privire la adopție în cunoștință de cauză în urma unei consilieri corespunzătoare; ...” B. Convenția europeană în materia adopției de copii (revizuită în 2008)

Convenția europeană în materia adopției de copii revizuită a fost deschisă spre semnare la 27 noiembrie 2008 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 2011. A fost ratificată de șapte state, respectiv Danemarca, Finlanda, Țările de Jos, Norvegia, România, Spania și Ucraina. Austria nu a ratificat și nici nu a semnat convenția.

Unul dintre motivele care au stat la baza revizuirii, astfel cum se prevede în preambulul Convenției din 2008, a fost acela că anumite dispoziții ale Convenției europene în materia adopției de copii din 1967 erau depășite și contrare jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Dispozițiile relevante ale Convenției din 2008 sunt formulate după cum urmează: Art. 4 - Încuviințarea adopției „1. Autoritatea competentă nu încuviințează adopția decât dacă și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului. 2. În fiecare caz autoritatea competentă acordă o importanță deosebită pentru ca adopția să asigure copilului un mediu stabil și armonios.” Art. 7 - Condiții pentru adopție „1. Legislația permite adopția unui copil: a) de către două persoane de sex diferit (i) care sunt căsătorite una cu cealaltă, sau (ii) atunci când există o astfel de instituție, care au încheiat un parteneriat înregistrat; b) de către o singură persoană. 2. Statele au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei convenții la cuplurile formate din persoane de același sex care sunt căsătorite una cu cealaltă sau care au încheiat un parteneriat înregistrat. De asemenea, acestea au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei convenții la cuplurile formate din persoane de sexe diferite și de același sex care trăiesc împreună într-o relație stabilă.” Art. 11 - Efectele adopției „1. Prin adopție, copilul devine membru cu drepturi depline al familiei adoptatorului/adoptatorilor și are în raport cu adoptatorul/adoptatorii și familia acestuia/acestora aceleași drepturi și obligații ca și copilul adoptatorului/adoptatorilor a cărui filiație este legal stabilită. Adoptatorul/Adoptatorii își asumă responsabilitatea parentală față de copil. Adopția pune capăt legăturii juridice existente între copil și tatăl, mama și familia de origine. 2. Cu toate acestea, soțul sau partenerul, înregistrat ori nu, al adoptatorului își păstrează drepturile și obligațiile față de copilul adoptat, dacă acesta este copilul său, cu excepția cazului în care legislația nu prevede altfel. [...]”

În cadrul rubricii „Considerații generale”, raportul explicativ al Convenției din 2008 prevede: „14. Dintr-un anumit punct de vedere, bunele practici în materie de adopție implică numai un principiu esențial, respectiv acela ca adopția să fie realizată în interesul superior al copilului, astfel cum se prevede la art. 4 alin. (1) din convenție. [...]” [traducere neoficială]

În cuprinsul secțiunii „art. 7 – Condiții pentru adopție”, raportul explicativ prevede următoarele, în măsura în care sunt relevante în prezenta cauză: „42. Articolul prevede adopția fie de către un cuplu, fie de către o singură persoană. 43. În timp ce domeniul de aplicare a Convenției din 1967 este limitat la cuplurile heterosexuale căsătorite, domeniul de aplicare a Convenției revizuite este extins la cuplurile heterosexuale necăsătorite care au intrat într-un parteneriat înregistrat în statele care recunosc această instituție. Această dispoziție ia în considerare evoluția constatată în numeroase state. [...] 45. În ceea ce privește alin. (2), s-a subliniat că anumite state părți (Suedia în 2002 și Regatul Unit în 2005) au denunțat Convenția din 1967 pe motiv că, în temeiul dreptului lor intern, partenerii înregistrați de același sex pot depune o cerere comună pentru a deveni părinți adoptivi, ceea ce contravenea convenției. Situații similare din alte state ar putea conduce la denunțarea Convenției din 1967. Cu toate acestea, s-a subliniat de asemenea că dreptul partenerilor înregistrați de același sex de a adopta împreună un copil nu reprezenta o soluție pe care numeroase state părți să fie dispuse să o accepte la această dată. 46. În aceste circumstanțe, alin. (2) permite acelor state care au dorit să procedeze astfel să extindă Convenția revizuită pentru a reglementa adopțiile de către cuplurile formate din persoane de același sex care sunt căsătorite sau parteneri înregistrați. În această privință, nu este neobișnuit ca instrumente ale Consiliului Europei să introducă dispoziții inovatoare, lăsând însă libertatea statelor părți de a decide aplicarea dispozițiilor respective [...]. Statele au de asemenea posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei convenții la cuplurile formate din persoane de sexe diferite sau de același sex care trăiesc împreună într-o relație stabilă. Este sarcina statelor părți să stabilească criteriile de evaluare a stabilității unei astfel de relații.” [traducere neoficială] C. Recomandarea Comitetului de Miniștri

Recomandarea CM/Rec(2010)5 a Comitetului de Miniștri privind măsurile de combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen, adoptată la 31 martie 2010, acoperă o gamă largă de domenii în care persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender se pot confrunta cu discriminarea. În capitolul privind „Dreptul la respectarea vieții private și de familie”, recomandarea prevede următoarele: „23. Atunci când legislația națională conferă drepturi și obligații cuplurilor necăsătorite, este necesar ca statele membre să se asigure că aceasta se aplică într-o manieră nediscriminatorie atât cuplurilor formate din persoane de același sex, cât și celor formate din persoane de sexe diferite, inclusiv în ceea ce privește pensia de urmaș și drepturile locative. 24. Atunci când legislația națională recunoaște parteneriatele înregistrate între persoane de același sex, este necesar ca statele membre să se asigure că statutul lor juridic și drepturile și obligațiile lor sunt echivalente cu cele ale cuplurilor heterosexuale într-o situație comparabilă. 25. Atunci când legislația națională nu recunoaște și nu conferă drepturi sau obligații parteneriatelor înregistrate între persoane de același sex și cuplurilor necăsătorite, statele membre sunt invitate să ia în considerare posibilitatea de a oferi, în absența oricărei discriminări, inclusiv în ceea ce privește cuplurile formate din persoane de sexe diferite, cuplurilor formate din persoane de același sex mijloacele juridice sau de altă natură pentru a răspunde problemelor practice legate de realitatea socială în care acestea trăiesc. 27. Având în vedere că interesul superior al copilului trebuie să fie prevalent în deciziile în materia adopției de copii, statele membre a căror legislație națională permite persoanelor celibatare să adopte copii ar trebui să garanteze aplicarea acesteia în absența discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen.” [traducere neoficială] IV. Drept comparat B. Studiul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

Un studiu recent al Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei intitulat „Discriminarea pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen” (editată de Consiliului Europei, iunie 2011) conține următoarele informații asupra acestei probleme: „LGBT [persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender ] pot adopta un copil prin una din cele trei proceduri. O persoană singură de sex feminin lesbiană sau de sex masculin homosexuală poate deveni părinte adoptiv (adopție de către o singură persoană). Altfel, o persoană poate adopta copiii firești sau adoptați ai partenerului său/partenerei sale de același sex fără ca primul părinte să își piardă drepturile sale legale. Acestea sunt așa numitele «adopții coparentale» și îi asigură copilului doi reprezentanți legali. Adopțiile coparentale protejează de asemenea părinții, asigurându-le amândurora statutul juridic recunoscut de părinte. În absența adopției coparentale, copilul și părintele care nu este firesc sunt lipsiți de drepturile părintești dacă părintele firesc decedează ori în cazul divorțului, separației ori în alte circumstanțe care împiedică părintele să își exercite responsabilitățile părintești. De asemenea, copilul nu are dreptul la succesiunea părintelui care nu este firesc. În plus, la nivel practic, în cazul în care nu este permisă adopția coparentală este exclusă posibilitatea de a avea dreptul la concediu parental ceea ce poate constitui un prejudiciu pentru familiile LGBT. Cea de-a treia procedură o reprezintă adopția simultană a unui copil de către un cuplu de același sex. Zece state membre permit adopția coparentală în cazul cuplurilor de același sex (Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Islanda, Țările de Jos, Norvegia, Spania, Suedia și Regatul Unit). Cu excepția Finlandei și Germaniei aceste state permit de asemenea adopția simultană în cazul cuplurilor de același sex. În Austria și Franța nu există posibilitatea adopției coparentale, însă cuplurile de același sex care au încheiat parteneriate înregistrate au dreptul într-o anumită măsură la autoritate părintească și responsabilități părintești. Treizeci și cinci de state membre nu oferă posibilitatea adopției simultane sau a adopției coparentale: Albania, Andora, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Georgia, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru, Polonia, România, Federația Rusă, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Elveția, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia și Ucraina. [...]” B. Alte elemente de drept comparat

Din informațiile de care dispune Curtea, inclusiv un studiu referitor la treizeci și nouă de state membre ale Consiliului Europei, rezultă că în plus față de cele zece state membre menționate în studiul Comisarului pentru drepturile omului, [Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Islanda, Țările de Jos, Norvegia, Spania, Suedia și Regatul Unit (cu excepția Irlandei de Nord)], un singur stat membru, și anume Slovenia, a permis, potrivit jurisprudenței sale naționale recente, adopția coparentală în cazul cuplurilor de același sex.

Cele mai multe (douăzeci și patru) dintre cele treizeci și nouă de state membre ale Consiliului Europei în privința cărora Curtea deține informații rezervă dreptul la adopție coparentală cuplurilor căsătorite. Zece state membre [Belgia, Islanda, Țările de Jos, Portugalia, România, Rusia, Slovenia, Spania, Ucraina și Regatul Unit (cu excepția Irlandei de Nord)] permit de asemenea adopția coparentală în cazul cuplurilor necăsătorite. Șase state din acest grup permit adopția coparentală în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite și al cuplurilor formate din persoane de același sex necăsătorite, în timp ce patru (Portugalia, România, Rusia și Ucraina) permit adopția – la fel ca Austria – numai în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite necăsătorite, însă nu și în cazul cuplurilor formate din persoane de același sex necăsătorite. Celelalte state care au făcut obiectul studiului au adoptat soluții diferite, de exemplu care să permită adopția coparentală în cazul cuplurilor căsătorite și al partenerilor înregistrați (de exemplu, în Germania și Finlanda), însă nu și în cazul cuplurilor necăsătorite, indiferent dacă erau de sexe diferite ori de același sex. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție

Invocând art. 14 din Convenție coroborat cu art. 8, reclamantele s-au plâns că au făcut obiectul unei discriminări cu privire la exercitarea dreptului lor la familie pe motivul orientării sexuale a primei și a celei de-a treia reclamante. Acestea au argumentat că nu exista o justificare rezonabilă și obiectivă pentru a permite adopția copilului unuia dintre parteneri de către celălalt partener în cazul cuplurilor heterosexuale, căsătorite sau necăsătorite, în timp ce se interzicea adopția copilului unuia dintre parteneri de către celălalt partener în cazul cuplurilor de același sex. Art. 8 din convenție este redactat după cum urmează: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, al domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” Art. 14 prevede: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul a susținut că era necesar ca cererea să fie declarată inadmisibilă întrucât era în mod vădit nefondată. A argumentat că, având în vedere faptele, în speță, nu se punea problema unei discriminări. În special, a argumentat că instanțele interne au refuzat să aprobe adopția celui de-al doilea reclamant pe motiv că tatăl său nu consimțise la adopție și că aceasta nu era în interesul copilului. În consecință, imposibilitatea juridică în cazul unei persoane homosexuale de a adopta copilul partenerului sau al partenerei sale, imposibilitate care rezulta din art. 182 alin. (2) C. civ. nu fusese pusă în discuție. Din punctul de vedere al Guvernului, reclamantele solicitau astfel Curții să controleze in abstracto această dispoziție.

Astfel, s-ar deduce că, potrivit argumentelor Guvernului, reclamantele nu se pot pretinde a fi victimele unei încălcări în sensul art. 34 din Convenție întrucât, potrivit circumstanțelor specifice cauzei, acestea nu au fost afectate direct de legea denunțată în speță. Cu toate acestea, Curtea observă că Guvernul nu a ridicat nicio excepție de inadmisibilitate în acest sens. Curtea consideră că este necesar ca aspectele invocate de Guvern în acest context să fie tratate în cadrul examinării fondului cauzei.

Curtea observă că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, observă că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților (a) Reclamantele

Reclamantele au susținut că se aflau într-o situație similară celei a cuplurilor formate din persoane de sexe diferite care creșteau copii. Acestea au făcut trimitere la numeroase studii științifice care confirmau că minorii se dezvoltau la fel de bine în familii de același sex ca și în familiile de sexe diferite.

Reclamantele au subliniat că adopția coparentală era deschisă cuplurilor căsătorite. Cuplurile de același sex nu aveau dreptul să se căsătorească conform dreptului austriac. Chiar dacă încheiau un parteneriat înregistrat, adopția coparentală era în mod expres interzisă prin art. 8 § 4 din Legea privind parteneriatul înregistrat. Cu toate acestea, reclamantele au evidențiat că nu revendicau un drept care era rezervat familiilor întemeiate pe căsătorie.

Problema fundamentală în prezenta cauză era aceea a inegalității de tratament între cuplurile formate din persoane de sexe diferite necăsătorite și cuplurile formate din persoane de același sex necăsătorite. În conformitate cu dreptul austriac, adopția coparentală era permisă în cazul cuplurilor heterosexuale necăsătorite, însă nu și în cazul cuplurilor de același sex necăsătorite. Reclamantele au subliniat că aceasta reprezenta o diferență esențială prin comparație cu Gas și Dubois împotriva Franței (nr. 25951/07, 15 martie 2012) întrucât, în conformitate cu dreptul francez, adopția coparentală era rezervată cuplurilor căsătorite. Prin urmare, prezenta cauză a ridicat o problemă similară celei din cauza Karner împotriva Austriei (nr. 40016/98, CEDO 2003 ‑ IX), în măsura în care un drept care era conferit cuplurilor heterosexuale necăsătorite era refuzat cuplurilor de același sex. În continuare, au argumentat că numai patru state membre ale Consiliului Europei au adoptat aceeași poziție ca și Austria, adică au permis adopția coparentală în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite necăsătorite, în timp ce au interzis adopția în cazul cuplurilor de același sex. Majoritatea fie au rezervat adopția coparentală cuplurilor căsătorite, fie au dat dreptul la adopție cuplurilor necăsătorite indiferent de orientarea sexuală a acestora.

Reclamantele au apreciat că în mod incontestabil au fost tratate diferit în procedura contestată. În fața instanțelor naționale, acestea au argumentat că refuzul tatălui celui de-al doilea reclamant de a consimți la adopție nu era justificat întrucât acesta acționa împotriva intereselor copilului. În consecință, interesul celui de-al doilea reclamant în privința adopției prevala față de interesul tatălui său de a se opune acesteia. Prin urmare, au argumentat că instanța ar fi trebuit să nu ia în considerare refuzul tatălui în conformitate cu art. 181 alin. (3) C. civ. În cazul cuplurilor de sex opus, instanța districtuală ar fi trebuit să realizeze o cercetare detaliată și ar fi trebuit să pronunțe o hotărâre separată în această privință. Totuși, în prezenta cauză, reclamantelor li s-a refuzat orice cercetare a faptelor pe motiv că adopția solicitată nu era posibilă în nicio situație în temeiul dreptului austriac. Această poziție a fost confirmată în mod explicit de către Curtea Supremă.

Reclamantele au subliniat că punctul central al cererii lor era acela că se aflau în imposibilitatea absolută de a adopta. Cauza era prin urmare similară cauzei E.B. împotriva Franței [(MC), nr. 43546/02, 22 ianuarie 2008] în măsura în care reclamantele fuseseră private de orice posibilitate reală de a adopta pe motivul orientării lor sexuale.

Reclamantele au subliniat argumentul Guvernului potrivit căruia legislația austriacă în materia adopției avea ca obiectiv protejarea intereselor copilului. Potrivit jurisprudenței Curții, revenea Guvernului sarcina de a demonstra că excluderea cuplurilor de același sex de la adopția coparentală era necesară pentru atingerea acestui obiectiv. În cadrul comunității științifice, exista un larg consens că, pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copiilor, cuplurile de același sex erau capabile în aceeași măsură ca și cuplurile formate din persoane de sexe diferite. Dintre studiile pe care le-au amintit, reclamantele au făcut trimitere la studiul vast denumit „Viața copiilor în cadrul parteneriatelor de același sex” realizat la solicitarea Ministerului de Justiție german [Rupp Martina (ed.), Die Lebenssituation von Kindern in gleich ­ geschlechtlichen Partnerschaften, Koln, 2009].

În măsura în care Guvernul a argumentat că dreptul austriac urmărea evitarea situației în care un copil avea, din punct de vedere juridic, doi tați ori două mame, reclamantele au arătat că ele formau de mai mulți ani o familie de facto , însă li se nega deocamdată orice posibilitate de a obține recunoașterea juridică a vieții lor familiale. În plus, au motivat că în temeiul dreptului austriac un copil adoptat avea adesea două mame ori doi tați. În temeiul art. 182 alin. (2) C. civ., adopția a rupt legăturile familiale între copilul adoptat și părintele firesc sau părinții firești. Totuși, obligațiile de întreținere și drepturile succesorale reciproce, chiar dacă subsidiare celor ale părinților adoptivi, rămâneau intacte.

Reclamantele au înaintat un argument suplimentar bazat pe Convenția europeană în materia adopției de copii din 2008, pe Recomandarea Comitetului de Miniștri din 31 martie 2010 și pe Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului. În toate aceste documente, principiul fundamental în materia adopției era reprezentat de interesul superior al copilului și nu de sexul ori de orientarea sexuală a părinților. În cele din urmă, au contestat argumentul Guvernului potrivit căruia existau suficiente alternative în temeiul dreptului austriac pentru a fi obținută recunoașterea juridică a relației dintre un copil și partenerul sau partenera de același sex a părintelui său. (b) Guvernul

Guvernul nu a contestat aplicabilitatea art. 14 coroborat cu art. 8. Guvernul a admis că relația dintre cei trei reclamanți intra în sfera conceptului de viață de familie. Totuși, a subliniat că faptele prezentei cauze erau diferite de cele ale cauzei Gas și Dubois (citată anterior), întrucât cel de-al doilea reclamant avea un tată cu care menținea o relație de familie.

În plus, Guvernul a argumentat că situația reclamantelor nu era comparabilă cu cea a unui cuplu căsătorit în care unul dintre soți dorea să adopte copilul celuilalt soț și a invitat Curtea să respecte constatările sale în cauza Gas și Dubois (citată anterior, pct. 66-68).

În ceea ce privește comparația cu un cuplu format din persoane de sexe diferite necăsătorite, Guvernul admite că reclamantele se aflau într-o situație similară, recunoscând că, sub aspectul persoanelor, cuplurile de același sex ar putea fi în principiu la fel de potrivite sau de nepotrivite ca și cuplurile formate din persoane de sexe diferite pentru a adopta copii în general ori pentru adopția coparentală în special. Se aflau de asemenea într-o situație comparabilă având în vedere că orice adopție implică consimțământul ambilor părinți firești.

Guvernul a adăugat că faptul că adopția unui minor rupea legătura de filiație era considerat a fi compatibil cu art. 8 [s-a făcut trimitere la Emonet și alții împotriva Elveției (nr. 39051/03, 13 decembrie 2007), și Eski împotriva Austriei (nr. 21949/03, 25 ianuarie 2007), și că statele se bucurau de o marjă largă de apreciere în materia legislației cu privire la adopție. Legislația austriacă în materia adopției acorda prioritate părinților firești atunci când se punea în discuție îngrijirea copilului lor. Din moment ce adopția avea ca efect pierderea drepturilor părintești, aceasta trebuia încuviințată doar dacă era în mod clar în interesul copilului. Consimțământul părintelui substituit, a cărui relație cu copilul era de asemenea protejată prin art. 8, reprezenta prin urmare o condiție necesară pentru adopție. Legislația austriacă asigura un echilibru rezonabil între toate interesele implicate.

Pe baza faptelor cauzei, Guvernul a argumentat că nu se punea în speță problema unei discriminări întrucât nu existase nicio diferență de tratament între situația primei și celei de-a treia reclamante și situația unui cuplu format din persoane de sexe diferite necăsătorite. Potrivit Guvernului, instanțele naționale, în special instanța regională, au examinat amănunțit chestiunea interesului celui de-al doilea reclamant în privința adopției și au concluzionat că acesta menținea o relație cu tatăl său și, prin urmare, nu era necesară înlocuirea acestuia din urmă cu un părinte adoptiv. Guvernul a subliniat că în special consimțământul ambilor părinți firești reprezenta o condiție esențială prealabilă adopției. Întrucât, în prezenta cauză, tatăl celui de-al doilea reclamant nu a consimțit, instanțele ar fi fost împiedicate să omologheze adopția dacă cererea provenea de la partenerul de sex opus al celei de-a treia reclamante și care nu era căsătorit cu aceasta. În continuare, Guvernul a argumentat că reclamantele nu și-au fundamentat susținerile potrivit cărora existau motive pentru a nu fi luat în considerare refuzul tatălui de a consimți la adopție și nici nu au solicitat ca instanțele să se pronunțe în mod expres asupra acestui aspect.

În continuare, Guvernul a susținut că scopul Codului civil nu era acela de a exclude partenerii de același sex. Imposibilitatea ca o femeie să adopte copilul altei femei s-ar aplica și dacă o mătușă dorea să își adopte nepotul atât timp cât legătura dintre acesta și mama sa se menținea intactă. Excluderea expresă din sfera adopției coparentale a cuplurilor de același sex fusese introdusă de-abia în 2010 prin Legea privind parteneriatul înregistrat. Această lege nu era în vigoare la momentul la care prezenta cauză a fost soluționată de instanțele naționale și prin urmare nu prezenta relevanță în context.

În situația în care Curtea ar concluziona că a existat o diferență de tratament și ar examina legitimitatea excluderii cuplurilor de același sex din sfera adopției coparentale, Guvernul a argumentat că aceasta era justificată de scopuri legitime care erau acela de a recrea familia firească și acela de a proteja bunăstarea copilului. Legislația austriacă în materia adopției nu avea ca obiectiv excluderea cuplurilor formate din persoane de același sex, dar, ca regulă generală, urmărea să evite situația în care un copil avea, din punct de vedere juridic, două mame sau doi tați. Legislația urmărea aceste obiective prin măsuri corespunzătoare, luând de asemenea în considerare necesitatea de a ține seama de interesele altor persoane implicate, și proteja prin alte mijloace interesele partenerului părintelui copilului.

În cele din urmă, Guvernul s-a exprimat că statele beneficiau de o marjă largă de apreciere în materia adopției coparentale de către cuplurile de același sex. Potrivit informațiilor de care dispunea Guvernul, numai zece state membre ale Consiliului Europei dădeau dreptul la astfel de adopții. În aceste condiții, rezultă că nu exista un standard european și nici măcar nu se putea considera că exista o tendință ori o orientare în materie. (c) Terții intervenienți (i) FIDH, ICJ, ILGA-Europe, BAAF, NELFA și ECSOL

În observațiile lor comune, aceste șase organizații neguvernamentale s-au exprimat că, precum în cauza Karner (citată anterior), prezenta cauză avea ca obiect o diferență de tratament în măsura în care unui cuplu format din persoane de sexe diferite necăsătorite îi era conferit un drept care era refuzat unui cuplu format din persoane de același sex necăsătorit. Criteriile enunțate în cauza Karner ar trebui, în consecință, să fie aplicate. În plus, în cauzele Salgueiro da Silva Mouta împotriva Portugaliei (nr. 33290/96, CEDO 1999 ‑ IX) și E.B. împotriva Franței (citată anterior), Curtea a recunoscut implicit că nu existau motive pentru care un copil să nu fie crescut de o persoană homosexuală care trăiește alături de un partener de același sex. Curtea Interamericană pentru Drepturile Omului a ajuns recent la o concluzie similară în cauza Atala Riffo și fiicele împotriva Chile (hotărârea din 24 februarie 2012).

În plus, în cea ce privește chestiunea consensului la nivel european, este necesar să se arate că majoritatea celor patruzeci și șapte de state membre ale Consiliului Europei rezervă adopția coparentală cuplurilor formate din persoane de sexe diferite căsătorite. În ceea ce privește prezenta cauză, numai acele state care au extins adopția coparentală la alte cupluri, de exemplu cuplurile formate din persoane de același sex (căsătorite, care au încheiat un parteneriat înregistrat sau care conviețuiesc) sau cuplurile formate din persoane de sexe diferite necăsătorite, pot să servească drept element de comparație. În cadrul acelui grup, paisprezece state au extins – ori intenționau să extindă – adopția coparentală în privința cuplurilor de același sex, în timp ce cinci (inclusiv Austria) au extins-o în privința cuplurilor formate din persoane de sexe diferite necăsătorite, excluzând totodată cuplurile de același sex.

În cele din urmă, art. 7 din Convenția europeană în materia adopției de copii din 2008 a recunoscut diversitatea legislațiilor în materia adopției. Acest lucru nu schimbă faptul că art. 14 și 8 din Convenție interzic statelor membre să extindă dreptul de a adopta la un grup, însă nu și la altul pe motive discriminatorii. (ii) Centrul European pentru Drept și Justiție (ECLJ)

ECLJ a argumentat că art. 8 nu era aplicabil în prezenta cauză întrucât nu existase nicio ingerință în viața de familie de facto a reclamantelor. În plus, a observat că nu exista un drept de a adopta sau de a fi adoptat. În esență, reclamantele revendicau un drept la recunoașterea vieții lor de familie. Totuși, dreptul de a întemeia o familie în temeiul art. 12 era, asemenea dreptului la căsătorie, rezervat cuplurilor formate din persoane de sexe diferite.

În situația în care cauza ar fi examinată din perspectiva art. 8, chiar presupunând că a existat un amestec în exercitarea dreptului reclamantelor la respectarea vieții lor de familie, acesta era prevăzut de lege, respectiv art. 182 alin. (2) C. civ., și urmărea un scop legitim, respectiv protejarea relației dintre cel de-al doilea reclamant și tatăl său, care nu consimțise la adopție. Refuzul instanțelor naționale de a omologa adopția solicitată de reclamante servea de asemenea unor scopuri legitime de ocrotire a familiei naturale și de garantare a securității juridice pentru copil. Realitatea biologică reprezenta un factor obiectiv și, prin urmare, urma să fie privită drept o justificare rezonabilă.

În ceea ce privește art. 14 coroborat cu art. 8, ECLJ a argumentat că prima și cea de-a treia reclamantă nu se aflau într-o situație similară cu cea a unui cuplu format din persoane de sexe diferite întrucât nu aveau posibilitatea biologică de a întemeia o familie. Întrucât art. 182 alin. (2) C. civ. se aplica în cazul tuturor cuplurilor, indiferent dacă erau formate din persoane de sexe diferite sau de același sex, nu existase o diferență de tratament. Faptul că această dispoziție produce efecte diferite după cum se aplică în cazul unui cuplu de același sex sau al unui cuplu format din persoane de sexe diferite nu constituie o discriminare. (iii) Procurorul General al Irlandei de Nord

Procurorul General al Irlandei de Nord a făcut trimitere la Convenția europeană în materia adopției de copii din 2008, apreciind că aceasta putea servi la evaluarea măsurii în care exista un consens la nivel european în privința adopției. Acesta a observat în special că art. 4 stabilea drept principiu guvernator al oricărei adopții interesul superior al copilului. Art. 7 clarifica că nu exista un consens în privința adopției de către cuplurile formate din persoane de același sex.

Procurorul General a explicat că, în prezent, în Irlanda de Nord era pendinte un proces din moment ce, în temeiul art. 14 și 15 alin. (1) din Ordonanța cu privire la adopție (în Irlanda de Nord) din 1987, astfel cum a fost modificată de Legea cu privire la parteneriatul civil, niciun cuplu de același sex, indiferent dacă erau parteneri civili sau nu, și nicio persoană de orientare homosexuală care încheiase un parteneriat civil nu putea să adopte, în timp ce o persoană singură, indiferent de orientarea sa sexuală, care nu încheiase un parteneriat civil putea să adopte. În cadrul respectivei proceduri în justiție s-a susținut că efectul cumulativ al acestor dispoziții a încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 8.

Pornind de la observația că prin Convenție nu se garanta dreptul de a adopta, Procurorul General din Irlanda de Nord a concluzionat pe baza jurisprudenței recente a Curții [ E.B. împotriva Franței, Gas și Dubois, Schalk și Kopf , toate citate anterior, și S.H. și alții împotriva Austriei (MC), nr. 57813/00, 3 noiembrie 2011] că, până în prezent, Curtea a făcut dovada unei rețineri judiciare, recunoscând că legiuitorul național era mai în măsură decât instanța europeană să aprecieze aspectele legate de noțiunea de familie, căsătorie și relații dintre părinți și copii. (iv) Amnesty International

Amnesty International a oferit o prezentare de ansamblu a clauzelor nediscriminatorii care se regăseau în tratatele internaționale și regionale privind protecția drepturilor omului, precum și a jurisprudenței relevante a Curții Interamericane pentru Drepturile Omului. De asemenea, s-a inspirat din interpretarea clauzelor relevante realizată de organismele de monitorizare a diferitelor tratate ale Organizației Națiunilor Unite, în special Comisia pentru Drepturile Omului și Comisia pentru Drepturile Copilului.

Amnesty International a subliniat că orice diferență de tratament fondată pe orientarea sexuală trebuie justificată prin motive deosebit de solide și de convingătoare și a făcut trimitere în special la hotărârea recentă pronunțată de Curtea Interamericană ( Atala Riffo și fiicele împotriva Chile) prin care s-a clarificat că „orientarea sexuală face parte din intimitatea unei persoane și nu este relevantă atunci când se examinează aspecte referitoare la capacitatea unui individ de a fi părinte.”

În continuare, Amnesty International a făcut trimitere la Convenția cu privire la drepturile copilului, subliniind că art. 3 consacra interesul copilului drept „considerentul prevalent” în toate acțiunile care privesc copiii. În ceea ce privește adopția, prin art. 21 din Convenția cu privire la drepturile copilului s-a stabilit că interesele supreme ale copilului reprezentau „considerentul prevalent”. Astfel, Convenția cu privire la drepturile copilului a impus limite importante marjei de apreciere a statelor, interzicându-le, de exemplu, să aplice standarde diferite fondate pe compunerea familiei copilului ori pe orientarea sexuală a părintelui. În consecință, orice sistem de adopții trebuie să permită instanțelor sau altor autorități competente să ia în considerare interesul superior al copilului atunci când se pronunță asupra cererilor de adopție. (v) Alliance Defending Freedom

Alliance Defending Freedom a subliniat că nu era garantat prin Convenție un drept la adopție și nu era, de asemenea, recunoscut prin jurisprudența Curții un astfel de drept în temeiul art. 8. În schimb, Curtea a constatat aplicabilitatea art. 14 coroborat cu art. 8 în cauzele având ca obiect învinuiri de discriminare în materie de adopție și a soluționat un număr mic de cauze de acest tip ( Fretté împotriva Franței , nr. 36515/97, CEDO 2002-I, E.B. împotriva Franței și Gas și Dubois, ambele citate anterior). Era important să se sublinieze că, în hotărârea pronunțată în cauza E.B. împotriva Franței, Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că potrivit legislației franceze o persoană singură avea dreptul de a adopta un copil, deschizându-se astfel posibilitatea de adopta pentru o persoană homosexuală singură. Prezenta cauză se distingea de speța respectivă, iar pentru Alliance Defending Freedom constatarea unei încălcări ar echivala încercării de rescriere a dreptului statelor care rezervau adopția coparentală cuplurilor heterosexuale. În contextul respectiv, terțul intervenient a subliniat că nu exista un consens la nivel european asupra chestiunii.

Drept al doilea argument, Alliance Defending Freedom a susținut că teza larg răspândită a „nediferențierii” – mai exact, teoria susținută prin diverse studii potrivit căreia copiii crescuți în cadrul unor cupluri formate din persoane de același sex nu erau în nici un fel dezavantajați prin comparație cu copiii crescuți de părinți heterosexuali – a fost pusă la îndoială de studii recente, în special studii realizate în Statele Unite. Având în vedere caracterul neconcludent al constatărilor cercetărilor științifice și marja largă de apreciere de care se bucură statele în domeniul dreptului familiei, era justificat în interesul copilului ca adopția, inclusiv adopția coparentală, să fie rezervată cuplurilor heterosexuale. 2. Motivarea Curții (a) Aplicabilitatea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 8

Curtea a soluționat mai multe cauze având ca obiect discriminarea pe motive de orientare sexuală în domeniul vieții private și de familie. Unele dintre acestea au fost examinate exclusiv din perspectiva art. 8, și anume cauzele având ca obiect interzicerea în temeiul dreptului penal a relațiilor homosexuale dintre adulți (a se vedea Dudgeon împotriva Regatului Unit , 22 octombrie 1981, Seria A nr. 45; Norris împotriva Irlandei , 26 octombrie 1988, Seria A nr. 142; și Modinos împotriva Ciprului , 22 aprilie 1993, Seria A nr. 259) și eliberarea homosexualilor din cadrul forțelor armate (a se vedea Smith și Grady împotriva Regatului Unit , nr. 33985/96 și 33986/96, CEDO 1999 ‑ VI). Celelalte au fost examinate din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 8. Chestiunile în litigiu au vizat stabilirea, în materie penală, a unei vârste diferite pentru exprimarea consimțământului pentru relații homosexuale, pe de o parte, și pentru relații heterosexuale, pe de altă parte (a se vedea L. și V. împotriva Austriei , nr. 39392/98 și 39829/98, CEDO 2003 ‑ I), atribuirea autorității părintești (a se vedea Salgueiro da Silva Mouta, citată anterior), aprobarea adopției unui copil (a se vedea Fretté, E.B. împotriva Franței și Gas și Dubois , toate citate anterior), dreptul partenerului supraviețuitor al defunctului la transmiterea contractului de locațiune încheiat de defunct (a se vedea Karner, citată anterior, și Kozak împotriva Poloniei , nr. 13102/02, 2 martie 2010), dreptul la asigurări sociale (a se vedea P.B. și J.S. împotriva Austriei , nr. 18984/02, 22 iulie 2010) și accesul cuplurilor formate din persoane de același sex la căsătorie sau la o altă formă de recunoaștere juridică (a se vedea Schalk and Kopf citată anterior).

În prezenta cauză, reclamantele au invocat art. 14 coroborat cu art. 8, susținând că toți trei se bucură de o viață de familie împreună. Guvernul nu contestă aplicabilitatea art. 14 coroborat cu art. 8. Curtea nu constată niciun motiv pentru a urma o abordare diferită din următoarele considerente.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 completează celelalte dispoziții materiale ale Convenției și ale protocoalelor acesteia. Acesta nu are o existență autonomă, din moment ce are efecte numai în legătură cu „exercitarea drepturilor și libertăților” apărate prin dispozițiile respective. Cu toate că aplicarea art. 14 nu implică o încălcare a dispozițiilor respective – și până la acest nivel este autonomă – nu se poate pune problema aplicării sale decât dacă faptele în litigiu întră în sfera unuia sau mai multor din cea din urmă (a se vedea, de exemplu, Schalk și Kopf , citată anterior, pct. 89; E.B. împotriva Franței , citată anterior, pct. 47; Karner , citată anterior, pct. 32; și Petrovic împotriva Austriei , 27 martie 1998, pct. 22, Culegere de hotărâri și decizii, 1998 ‑ II).

Curtea reamintește că relația pe care o întreține un cuplu format din persoane de același sex care conviețuiau de facto de o manieră stabilă intră în sfera de aplicare a noțiunii de „viață de familie” pentru aceleași considerente ca și relația unui cuplu format din persoane de sexe diferite care se află într-o situație similară ( Schalk și Kopf, citată anterior, pct. 94). În plus, în decizia sa privind admisibilitatea în cauza Gas și Dubois împotriva Franței (nr. 25951/07, 31 august 2010), Curtea a constatat că relația dintre două femei care trăiau împreună și care au încheiat un parteneriat civil și copilul conceput de una dintre ele prin mijloace de reproducere asistată, dar care era crescut de amândouă, constituia „viață de familie” în sensul art. 8 din Convenție.

În prezenta cauză, prima și cea de-a treia reclamantă compun un cuplu stabil format din persoane de același sex. Acestea conviețuiau de mai mulți ani, iar cel de-al doilea reclamant locuia împreună cu ele. Mama sa și partenera acesteia se ocupau împreună de el. Prin urmare, Curtea constată că relația care îi unește pe cei trei reclamanți intră în sfera noțiunii de „viață de familie” în sensul art. 8 din Convenție.

Curtea concluzionează că art. 14 din Convenție coroborat cu art. 8 se aplică faptelor prezentei cauze. (b) Respectarea art. 14 coroborat cu art. 8 (i) Principiile care decurg din jurisprudența Curții

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru ca o problemă să fie ridicată în temeiul art. 14 trebuie să existe o diferență de tratament al unor persoane plasate în situații similare relevante. O astfel de diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere atunci când evaluează dacă și în ce măsură diferențele în situații altfel similare justifică o dife