CASE OF X AND OTHERS v. AUSTRIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF X AND OTHERS v. AUSTRIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2013)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA

X ȘI ALȚII c. AUSTRIEI

(Cererea nr. 19010/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

19 februarie 2013

Această hotărâre este definitivă, dar poate fi supusă unor modificări de formă.

Î

n cauza X și alții c. Austriei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în formațiune de Mare Cameră compusă din:

Dean Spielmann,

Președinte,

Josep Casadevall,

Guido Raimondi,

Ineta Ziemele,

Nina Vajić,

Lech Garlicki,

Peer Lorenzen,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Egbert Myjer,

Danutė Jočienė,

Ján Šikuta,

Vincent A. de Gaetano,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Erik Møse,

André Potocki,

judecători,

și Johan Callewaert,

Grefier Adjunct al Marii Camere,

După deliberări secrete pe data de 3 octombrie 2012 și 9 ianuarie 2013,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele susmenționate:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr. 19010/07 îndreptată împotriva Republicii Austria, prin care trei cetățeni austrieci („reclamanții”)

au sesizat Curtea la data de 24 aprilie 2007, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). Președintele Marii Camere a admis cererea reclamanților ca identitatea acestora să nu fie dezvăluită (articolul 47 § 3 din Regulamentul Curții).

52 §

1 din Regulamentul Curții). La data de 29 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. S

‑

a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună (articolul

29

§

1). La data de

1 decembrie 2011, a avut loc o ședință a Secției I. La data de 5 iunie 2012, o cameră a secției respective compusă din judecătorii Nina

Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Julia

Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos și Erik Møse, precum și din Søren Nielsen, grefier de secție, s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul 30 din Convenție), niciuna dintre părți neformulând obiecții în termenul prevăzut (articolul 72 din Regulament).

24 din Regulamentul Curții.

R.

Wintemute în numele a șase organizații neguvernamentale:

Fédération internationale des ligues des droits de l’Homme

(FIDH), Comisia internațională a juriștilor (CIJ),

European Region of the International Lesbian, Gay, Bisexual, Trans and Intersex Association

(ILGA-Europe),

British Association for Adoption and Fostering

(BAAF),

Network of European LGBT Families Associations

(NELFA) și European Commission on Sexual Orientation Law (ECSOL), cărora Președintele Marii Camere le-a admis cererea de a interveni în procedura scrisă. Au fost primite de asemenea observații din partea unor terți de la Centrul European pentru Drept și Justiție (ECLJ), Procurorul General al Irlandei de Nord, Amnesty International (AI) și Alliance Defending Freedom (ADF), cărora le-a fost admisă, de asemenea, cererea de a interveni în procedura scrisă.

8.

La data de 3 octombrie 2012, a avut loc o ședință publică în clădirea Curții Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg (articolul

59

Au compărut în fața Curții:

(a)

pentru Guvern

B. Ohms

, Cancelaria Federală,

Agent adjunct

,

Dl

M. Stormann,

Ministerul Federal de Justiție,

Dna

A. J

ankovic,

Ministerul Federal al Afacerilor Europene și

Internaționale

consilieri

;

b)

pentru reclamanți

H. Graupner

,

Avocat

.

Curtea a ascultat declarațiile dnei Ohms și a dlui Graupner, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de către judecători.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

9.

Prima reclamantă și cea de-a treia reclamantă s-au născut în 1967, iar cel de-al doilea reclamant s-a născut în 1995.

Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch

) ar putea fi interpretată ca excluzând adopția copilului unuia dintre partenerii dintr-un cuplu format din persoane de același sex de către celălalt partener fără ca relația cu părintele firesc de același sex cu adoptatorul să fie ruptă, au solicitat Curții Constituționale să declare neconstituțională dispoziția respectivă, aceasta fiind discriminatorie în ceea ce le privește, pe motivul orientării lor sexuale. În cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite, articolul 182 alin. (2) C. civ. permite adopția coparentală, adică adopția copilului unuia dintre parteneri de către celălalt partener fără ca legătura juridică dintre cel dintâi și copil să fie afectată.

de facto.

Prima reclamantă l-ar substitui astfel pe tatăl celui de-al doilea reclamant. Acestea au menționat că tatăl celui de-al doilea reclamant nu a consimțit la adopție, fără a-și motiva în vreun fel poziția. În plus, au susținut că acesta a manifestat o ostilitate extremă față de familia lor și că, prin urmare, instanța ar trebui să nu ia în considerare refuzul său de a consimți la adopție în temeiul articolului 181 alin. (3) C. civ., întrucât adopția era în interesul superior al copilului. În susținerea cererii lor, reclamantele au anexat un raport al Serviciului pentru protecția copilului care confirma că prima reclamantă și cea de-a treia reclamantă partajau sarcinile cotidiane legate de creșterea copilului, precum și responsabilitatea pentru educația acestuia și conchidea, deși își exprima îndoiala cu privire la legalitatea acestei soluții, că acordarea autorității părintești comune era oportună.

„Dna [...], cea de-a treia reclamantă, exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința fiului său minor [...], care s-a născut în afara căsătoriei. [Ea] locuiește în [...] împreună cu partenera sa [...] (prima reclamantă) și cu [...] (cel de-al doilea reclamant).

La data de 12 octombrie 2001, a fost respinsă ca nefondată cererea comună depusă de către mama copilului și de către partenera sa în vederea transferării parțiale a autorității părintești în privința [copilului] către partenera mamei, astfel încât ambele femei să poată exercita în comun autoritatea părintească.

În temeiul convenției privind adopția din data de 17 februarie 2005 a cărei aprobare se solicită, prima reclamantă, în calitate de parteneră a mamei [copilului], a consimțit să adopte copilul.

Reclamantele solicită instanței aprobarea adopției astfel încât legătura cu tatăl firesc și cu rudele acestuia în temeiul dreptului familiei să fie întreruptă, în timp ce legătura cu mama firească să rămână intactă. Acestea solicită instanței să nu ia în considerare refuzul tatălui copilului de a consimți la adopție.

Cererea reclamantelor, care are în fapt scopul de a asigura exercitarea autorității părintești în comun de către mama firească și mama adoptatoare – care alcătuiesc un cuplu format din persoane de același sex - este nefondată.

Articolul 179 C. civ. dă dreptul la adopție fie unei singure persoane, fie soților. O persoană căsătorită poate adopta un copil în mod individual numai în anumite condiții stricte. Din a doua teză a articolului 182 alin. (2) C. civ. rezultă că în cazul în care copilul este adoptat numai de către un bărbat (sau de către o femeie) raporturile juridice familiale – altele decât legătura de filiație în sine – nu se rup decât în privința tatălui firesc (mamei firești) și a rudelor lui (ei), dacă minorul este adoptat numai de către un bărbat (sau o femeie). În măsura în care legătura dintre copil și celălalt părinte se menține ulterior adopției, instanța o declară ruptă în privința părintelui în cauză sub rezerva exprimării consimțământului de către acesta.

Articolul 182 C. civ. a fost modificat în 1960 (Jurnalul Oficial nr. 58/1960). În lumina formulării lipsite de echivoc a dispoziției respective și a intenției clare a legiuitorului de la acea vreme, trebuie să se considere că, în cazul adopției de către o singură persoană, raportul juridic dintre adoptat și părintele firesc de același sex cu părintele adoptator își încetează existența, în timp ce raportul cu părintele de sex opus se păstrează [a se vedea, de asemenea, Schlemmer in

Schwimann,

ABGB

2

I art.

182 alin. (3)]. Numai în această situație legea permite instanțelor să declare rupt cel din urmă raport menționat – căruia nu i se aduce atingere prin adopția în sine.

Prin urmare, convenția a cărei aprobare a fost solicitată de reclamante, care ar conduce la adopția [copilului] de către o femeie și la încetarea raportului cu tatăl său firesc, însă nu și cu mama sa firească, este prin urmare contrară dispozițiilor legale. Potrivit instanței, interpretarea acestei dispoziții legislative în conformitate cu Constituția - care, în mod evident, se impune – nu alterează această constatare.

Este corect că, potrivit jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, chestiunile referitoare la orientarea sexuală beneficiază de protecția dreptului la respectarea viații private și de familie (articolul 8 din Convenție). Este de asemenea adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții, discriminarea fondată pe orientarea sexuală este în esență incompatibilă cu articolele 8 și 14 din Convenție. Cu toate acestea, este necesar să se observe că, în mod constant, Curtea Europeană s-a pronunțat că statele membre ale Consiliului Europei au în această materie o marjă de apreciere a cărei amploare este invers proporțională cu cea a comunității punctelor de vedere care pot exista între ordinile lor juridice. La punctul 41 din hotărârea sa pronunțată în cauza

Fretté c. Franței

(nr.

36515/97, 26 mai 2002), Curtea Europeană a indicat în mod expres că dreptul homosexualilor de a adopta traversa o fază de tranziție și cunoștea evoluții sociale care justificau recunoașterea unei marje de apreciere extinse statelor membre, precizând totuși că această marjă de apreciere nu putea fi interpretată ca o cartă albă acordată statelor pentru a lua decizii arbitrare.

Chestiunea dacă un stat membru oferă posibilitatea pentru două persoane de același sex să dea naștere în condiții de egalitate unui raport juridic cu un copil este un aspect care îi revine însuși statului spre soluționare, sub rezerva limitărilor prevăzute de articolul 8 § 2 din Convenție. În opinia acestei instanțe, chiar și în eventualitatea interpretării dispozițiilor legislative în conformitate cu Constituția, astfel cum se impune, dreptul austriac în vigoare în prezent exclude o astfel de posibilitate. Convenția pe care reclamantele o au în vedere impune o modificare legislativă; aceasta nu putea fi încuviințată printr-o hotărâre a unei instanțe de drept comun de interpretare a articolului 182 C. civ. într-o manieră contrară formulării lipsite de echivoc a respectivei dispoziții.

Pentru aceste motive, instanța respinge cererea de omologare a convenției privind adopția.”

Fretté,

care avea ca obiect adopția de către un homosexual celibatar.

Karner c.

Austriei

(nr.

40016/98, CEDO 2003

‑

IX), diferența de tratament între cuplurile formate din persoane de sex diferit necăsătorite și cuplurile formate din persoane de același sex ridica probleme deosebite. Numai un număr mic de state europene încuviința adopția coparentală în cazul cuplurilor de același sex; majoritatea statelor rezervă adopția coparentală cuplurilor căsătorite și exista un consens că nu ar trebui tratate în mod diferențiat cuplurile formate din persoane de sex diferit necăsătorite față de cuplurile formate din persoane de același sex. Diferențierea denunțată nu servea unui scop legitim: mai exact, nu era necesară pentru a proteja interesele copilului. Reclamantele au arătat că există lucrări științifice potrivit cărora copiii se dezvoltau la fel de bine în familiile compuse din părinți homosexuali ca și în familiile compuse din părinți heterosexuali. Nu orientarea sexuală era determinantă a părinților, ci capacitatea lor de a asigura o familie stabilă și iubitoare. Reclamantele au solicitat instanței de apel să caseze hotărârea instanței districtuale și să le aprobe cererea din data de 26 septembrie 2005 sau, cu titlu subsidiar, să retrimită cauza instanței districtuale pentru o nouă examinare.

„O examinare suplimentară a acestui chestiuni nu este totuși necesară întrucât, în opinia acestei instanțe – astfel cum este redată mai jos - cererea de omologare a convenției privind adopția ar trebui respinsă fără o cercetare suplimentară, și a și fost respinsă în primă instanță, având ca rezultat faptul că reprezentarea copilului în cadrul procedurii nu este pusă în discuție.

În hotărârile lor anterioare asupra cererii de transferare parțială a autorității părintești în privința [copilului] către [partenera mamei], instanțele competente au observat că, în timp ce dreptul austriac al familiei nu oferă o definiție legală a noțiunii de „părinți”, rezultă cu claritate din ansamblul dispozițiilor sale că, pentru legiuitor, un cuplu părintesc se compune (în principiu) din două persoane de sex opus. Prin urmare, legislația atribuia cu titlu principal autoritatea părintească părinților firești sau, în cazul unui copil născut în afara căsătoriei, mamei firești. Numai în cazurile în care acest lucru nu era posibil, legea dădea dreptul altor persoane la atribuirea autorității părintești. În cazul în care părinții firești (tatăl și mama) erau prezenți, nu era necesar să fie atribuită custodia unei alte persoane, chiar dacă, dintr-un punct de vedere pur factual, persoana respectivă avea o relație strânsă cu copilul (a se compara cu OGH, 7 Ob 144/02 f). Instanțele au subliniat că această poziție juridică nu determina nicio discriminare a cuplurilor formate din persoane de același sex, însă normele de dreptul familiei erau întemeiate, în concordanță cu realitatea biologică, pe fundamentul unui cuplu compus din părinți de sex diferit.

În opinia instanței, aceste considerații se aplică chestiunii examinate în speță, respectiv oportunității omologării adopției unui minor de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți. De asemenea, în acest caz, având în vedere prezența celor doi părinți ai săi de sexe diferite, nu este necesar să fie creat un „părinte legal” suplimentar. Scopul nu este nicidecum acela de a îl discrimina pe partenerul de același sex al mamei copilului; cu toate acestea, atunci când ambii părinți de sexe diferite sunt prezenți, nu este necesară o dispoziție care să îndreptățească substituirea unuia dintre părinți cu partenerul de același sex al celuilalt părinte.

Adopția unui minor este în mod fundamental instituită pentru a da naștere unei relații analoge celei care există între părinții firești și copiii lor. Din dosarul cauzei reiese că tatăl firesc al copilului are contacte regulate cu acesta, având drept rezultat întreținerea unor legături solide cu ambii săi părinți de sexe diferite. În aceste condiții, nu este necesar ca, prin încuviințarea adopției, să fie substituit nici unul dintre părinții firești cu partenerul de același sex al oricăruia dintre cei doi.

Jurisprudența în materia dreptului părinților de vizită și de găzduire recunoaște deopotrivă că, potrivit studiilor de psihologie și de sociologie disponibile, este de o importanță semnificativă pentru dezvoltarea ulterioară a copilului ca acesta să mențină contactul personal adecvat cu părintele cu care el sau ea nu locuiește împreună (a se vedea,

inter alia

, EFSlg 100.205). În consecință, legislația merge până în punctul în care conferă un drept copilului de a avea contacte personale cu părintele alături de care nu locuiește (a se vedea,

inter alia

, OGH, 3 Ob 254/03 z). Pentru aceleași considerente, nu există nicio îndoială că, pentru buna dezvoltare a copilului minor, este de dorit ca acesta să poată întreține contacte personale cu cei doi părinți ai săi de sex opus, respectiv cu o femeie (mama sa) și cu un bărbat (tatăl său) responsabili de educarea sa și că niciun efort nu trebuie precupețit în acest scop (spre comparație,

inter alia

, EFSlg 89.668). În aceste condiții, menținerea unor relații personale, cel puțin de nivel minim, între ambii părinți și copil este de dorit și în general reprezintă o cerință în interesul dezvoltării sănătoase a copilului (spre comparație, OGH, 7 Ob 234/99 h). Aceste considerații se opun, de asemenea, în mod evident adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți în cazul în care această măsură are ca efect întreruperea raporturilor juridice familiale cu celălalt părinte.

Astfel cum s-a menționat mai sus, această poziție juridică nu reprezintă sub nicio formă o discriminare împotriva cuplurilor formate din persoane de același sex. În această privință, instanța de prim grad, în motivarea deciziei atacate, în mod corect a făcut trimitere la jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu care orientarea sexuală intră sub incidența protecției vieții private și de familie (art. 8 din Convenție), având drept rezultat că discriminarea respectivă pe baza orientării sexuale este în mod fundamental incompatibilă cu art. 8 și 14 din Convenție. Cu toate acestea, instanța de prim grad a subliniat în mod corect că ordinilor juridice naționale trebuie să li se acorde o marjă de apreciere în adoptarea legislației, marjă care este în mod corespunzător extinsă acolo unde nu există un acord lipsit de echivoc între ordinile juridice ale statelor membre în privința domeniului în discuție. Subliniind că marja de apreciere nu trebuie să fie interpretată a conferi statelor o

carte albă

pentru a lua decizii arbitrare, instanța de prim grad apreciază că acesteia trebuie să i se ofere o interpretare extinsă în domeniul dreptului la adopție al homosexualilor întrucât acestea erau chestiuni ce făceau obiectul evoluției societății. În această privință, sistemul juridic austriac nu conținea nicio dispoziție care să prevadă adopția unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți.

Reclamantele nu au adus argumente convingătoare pentru a demonstra că dispozițiile în vigoare echivalează cu o discriminare a partenerilor de același sex. Chiar și în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite, singurul raport juridic care poate fi întrerupt în cazul adopției copilului unuia dintre parteneri este raportul juridic dintre copil și părintele de același sex cu părintele adoptiv. Într-o asemenea ipoteză, copilul continuă să se afle în îngrijirea a doi părinți de sexe diferite. Această circumstanță, care este importantă pentru dezvoltarea copilului, nu se regăsește totuși în cazul adopției sale de către partenerul de același sex al unuia dintre părinții săi; prin urmare, nu există nicio probă a unui tratament diferențiat nejustificat în această privință. În plus, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului la care au făcut trimitere reclamantele (a se vedea

Karner împotriva Austriei

, 24

iulie 2003), Curtea a reamintit că tratamentul diferențiat al persoanelor care se află în relație cu persoane de același sex urma să fie considerat discriminatoriu numai dacă nu avea o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărea un scop legitim sau dacă nu exista un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Astfel, Curtea apreciază tratamentul diferențiat ca fiind compatibil cu Convenția numai atunci când motive hotărâtoare au fost avansate. Prin urmare, pentru a justifica orice tratament diferențiat bazat pe orientarea sexuală trebuie să fie avansate motive deosebit de convingătoare. Cu toate acestea, Curtea a recunoscut explicit în hotărârea pronunțată în cauza

Karner

că protecția «familiei tradiționale» constituie în principiu un motiv important și legitim pentru a justifica un tratament diferențiat din partea legiuitorului național. În același timp, a constatat că scopul protecției familiei în sens tradițional era mai degrabă abstract și că o varietate largă de măsuri concrete putea fi utilizată pentru punerea în aplicare a acesteia. Era necesar să fie oferite motive imperative pentru a exclude din sfera de aplicare a anumitor dispoziții legislative persoane care se află în relații cu persoane de același sex. În speța respectivă, ce avea ca obiect dreptul partenerului de același sex al defunctului de a succeda în dreptul la locațiune, Curtea a constatat că nu fusese oferit un astfel de motiv.

Cu toate acestea, hotărârea respectivă nu asigură niciun suport pentru argumentația reclamantelor în prezenta cauză. În temeiul dreptului – recunoscut de către Curte – de a introduce în sistemul juridic național măsuri pentru a proteja «familia tradițională», poziția adoptată în sistemul juridic austriac, ca o chestiune de principiu și în concordanță cu realitatea biologică potrivit căreia un minor ar trebui să aibă drept părinți un cuplu de sex opus, trebuie să fie respectată. În consecință, instanța apreciază că decizia legiuitorului de a nu prevedea posibilitatea adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinții săi, care ar avea ca rezultat întreruperea relației cu părintele de sex opus, urmărește fără îndoială un «scop legitim». În același mod, nu se poate preciza că între acest scop și mijloacele folosite nu există «un raport rezonabil de proporționalitate». În mod contrar susținerilor reclamantelor, această situație juridică nu se întemeiază pe «prejudecățile majorității heterosexuale în detrimentul minorității homosexuale», ci este numai menită să garanteze că, pe perioada dezvoltării lor, minorii mențin contacte regulate atât cu părintele de sex feminin, cât și cu părintele de sex masculin. Acest scop trebuie să fie respectat în același mod ca și decizia mamei copilului de a trăi într-o relație cu un partener de același sex. În aceste condiții, nimic nu pare să justifice privarea copilului de legăturile sale de familie cu părintele său de sex diferit. Totuși, exact acesta este motivul pentru care mama copilului și partenera sa au inițiat prezenta acțiune și au continuat procedura prin introducerea apelului.

În consecință, având în vedere aceste considerații în general, prezenta acțiune trebuie să fie respinsă.

Admisibilitatea unui recurs este reglementată prin art. 59 alin. (1) și (2) și 62 alin. (1) din Legea privind procedura necontencioasă. Dacă este adevărat că Curtea Supremă s-a pronunțat deja în prezenta cauză, hotărârea sa privea legalitatea transferului (parțială) a autorității părintești în privința copilului în beneficiul partenerei mamei sale. În schimb, din informațiile cunoscute de prezenta instanță, Curtea Supremă nu s-a pronunțat niciodată în mod expres și specific asupra aspectului în dezbatere, mai exact, asupra legalității adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinți. Acesta este motivul pentru care hotărârea de față prezintă o importanță deosebită sub aspectul unității dreptului, securității juridice și evoluției dreptului.”

De facto

, acesta făcea deja parte dintr-o familie compusă din persoane de același sex. Prin urmare, se punea întrebarea dacă era justificat să fie refuzată recunoașterea juridică a legăturii dintre acesta și prima reclamantă. Nu s-a demonstrat necesitatea de a face distincție între cuplurile formate din persoane de sexe diferite necăsătorite și cele formate din persoane de același sex. În cele din urmă, reclamantele au susținut că în numeroase state europene adopția coparentală era rezervată cuplurilor căsătorite. Acestea au argumentat că atunci când un stat alege, așa cum Austria a făcut, să permită adopția coparentală în cazul cuplurilor necăsătorite, acesta nu are libertatea de a face distincție pe baza orientării sexuale.

„[Minorul] este copilul biologic al celei de-a treia reclamante, doamna ..., și al domnului ..., născut la [...]. Mama copilului exercită exclusiv autoritatea părintească. Aceasta domiciliază în [...] împreună cu partenera sa (prima reclamantă) și cu [minorul]. Reclamantele au solicitat instanței omologarea convenției privind adopția încheiată la 17 februarie 2005 de către prima reclamantă și minor, reprezentat de către mama sa, în temeiul căreia prima reclamantă consimțea să adopte copilul. Cu toate acestea, convenția prevedea ca prima reclamantă să îl substituie pe tatăl firesc, iar nu pe mama copilului. Reclamantele au solicitat instanței aprobarea adopției astfel încât legătura cu tatăl firesc și cu rudele acestuia în temeiul dreptului familiei să fie întreruptă, în timp ce legătura cu mama firească să rămână intactă. Acestea au solicitat instanțelor să nu ia în considerare refuzul tatălui copilului de a consimți la adopție.

Instanța de prim grad de jurisdicție a respins cererea de omologare, opinând că art. 182 C. civ. exprima intenția clară a legiuitorului potrivit căreia în cazul adopției monoparentale raportul juridic cu părintele de același sex cu părintele adoptiv ar trebui să își înceteze existența, iar raportul cu părintele de sex opus ar trebui menținut. Potrivit instanței de prim grad, numai în această situație legea dădea dreptul instanțelor să constatate de asemenea că acest din urmă raport, care nu fusese afectat

per se

de adopție, fusese întrerupt. Potrivit instanței de prim grad, convenția a cărei aprobare a fost solicitată de reclamante, care ar conduce la adopția [copilului] de către o femeie și la încetarea raportului juridic cu tatăl său firesc, însă nu și cu mama sa firească, este prin urmare contrară dispozițiilor legale. Această interpretare a fost conformă Constituției și în special art. 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statele membre beneficiau în special de o marjă largă de apreciere în sfera adopției de către homosexuali, întrucât aceste aspecte făceau obiectul schimbărilor sociale și se aflau într-o etapă de tranziție. Chestiunea dacă un stat membru a oferit posibilitatea pentru două persoane de același sex să stabilească în condiții de egalitate un raport juridic cu un copil este un aspect care îi revine însuși statului spre soluționare, sub rezerva limitărilor prevăzute de art. 8 § 2 din Convenție. Convenția privind adopția avută în vedere de reclamante nu era prevăzută de dreptul austriac.

Instanța de apel a confirmat hotărârea pronunțată de instanța inferioară, apreciind că legea avea în mod evident la bază premisa că termenul „părinți” desemna în mod necesar două persoane de sex opus. Această situație se reflecta în dispozițiile legislative privind autoritatea părintească, potrivit cărora, din principiu, se acorda prioritate părinților firești în raport cu alte persoane. Aceleași considerații se aplicau în domeniul dispozițiilor legislative în materia adopției. Și în acest caz dispozițiile legislative se bazau, în conformitate cu realitatea biologică, pe prezența unui cuplu format din părinți de sex opus. Atunci când ambii părinți de sex opus erau prezenți, nu era necesară o dispoziție care să permită substituirea unuia dintre părinți cu partenerul de același sex al celuilalt părinte; nu se face astfel dovada vreunei intenții de a discrimina partenerii de același sex. În materia dreptului de vizitare și de găzduire s-a recunoscut fără posibilitate de tăgadă că, pentru ca un minor să de dezvolte armonios, era de dorit ca el sau ea să aibă legături personale cu ambii părinți – de sex opus -, cu alte cuvinte cu o femeie (mama) și un bărbat (tatăl) care sunt responsabili pentru acesta. Cel puțin un nivel minim de contacte personale între copil și ambii părinți (firești) era de dorit și era în general o cerință în interesul dezvoltării sănătoase a copilului. Aceste considerații ar putea fi aplicate în raport cu adopția. Instanța de apel a menținut concluzia instanței inferioare potrivit căreia nu a existat o discriminare a partenerilor de același sex din punctul de vedere al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. O diferență de tratament al persoanelor care se află în relații cu parteneri de același sex trebuia să fie considerată discriminatorie numai dacă nu avea o justificare obiectivă și rezonabilă, cu alte cuvinte, dacă norma respectivă nu urmărea un scop legitim sau dacă nu exista un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Atunci când au fost expuse motive solide, diferențele de tratament au fost considerate a fi compatibile cu Convenția. Legiuitorul austriac a urmărit un astfel de scop legitim în încercarea sa de a se asigura că minorii, aflați în creștere, aveau contacte regulate, necesare dezvoltării lor, atât cu părintele de sex masculin, cât și cu cel de sex feminin. Scopul respectiv era acela de a fi acordat același respect precum deciziei mamei de a se afla într-o relație cu un partener de același sex. Cu toate acestea, nu exista nicio justificare pentru a lipsi un copil de legăturile sale de familie cu părintele său de sex opus.

Instanța de apel s-a pronunțat că era necesar ca posibilitatea introducerii unui recurs să fie acordată din moment ce nu exista o jurisprudență cu privire la chestiunea legalității adopției unui copil de către partenerul de același sex al unuia dintre părinții săi firești.

Recursul reclamantelor este admisibil din motivele expuse de către instanța de apel. Cu toate acestea nu este fondat.

Art. 179 alin. (2) C. civ. prevede că adopția unui copil de către mai mult de o persoană este permisă numai în cazul în care părinții adoptivi sunt soț și soție. Doctrina a concluzionat că adopția de către mai mult de o persoană de același sex (indiferent dacă simultan sau consecutiv) este interzisă (a se vedea Schwimann in

Schwimann,

C. civ. art. 179, pct. 6, și Hopf in

Koziol/Bydlinksi/Bollenberger,

art.179, pct. 2, ambele citate de către instanța civilă regională din Viena, 27 august 2001 – EFSlg 96.699).

A doua teză a art. 182 alin. (2) C. civ. reglementează efectele produse în eventualitatea adopției de către un singur părinte adoptiv. Dacă minorul este adoptat doar de un tată adoptiv (mamă adoptivă), raporturile de familie încetează să existe numai în raport cu tatăl firesc (mama firească) și rudele sale. Rezultă cu claritate din jurisprudență (ErlBem RV 107 BlgNR IX. GP, 21) că această dispoziție ar trebui să fie interpretată în sensul în care legăturile juridice nepatrimoniale sunt rupte numai în raport cu părintele firesc care este substituit de un părinte adoptiv de același sex. Mai exact, acest fapt are semnificația că minorul sau minora nu poate, de exemplu, fi lipsit de tatăl său firesc dacă el sau ea este adoptat de către o femeie (a se vedea de asemenea: Schwimann in

Schwimann

, op. cit., art. 182, pct. 3; Stabentheiner in

Rummel I

art.

182, pct. 2).

În mod contrar susținerilor reclamantelor, această dispoziție nu trebuie să aibă interpretarea extensivă pe care ele o preconizează, nici nu există o lacună legislativă neintenționată care să necesite acoperirea sa prin analogie. Conform jurisprudenței (op.

cit.,

11), principalul scop al adopției este de a promova interesul superior al copilului minor (principiul protecției). Adopția ar trebui să reprezinte un mijloc corespunzător de a încredința unor indivizi apți și responsabili creșterea și educare copiilor care nu au părinți, a celor care provin din familii destrămate sau a celor ai căror părinți, indiferent din ce motive, nu pot să le asigure o educație corectă ori chiar nu își doresc copiii respectivi. Cu toate acestea, scopul respectiv poate fi atins numai atunci când adopția permite recrearea cât mai repede cu putință a situație din familia firească.

De asemenea, rezultă clar din jurisprudență (6 Ob 179/05z) că legătura dintre copil și părintele adoptiv trebuie asimilată, din punct de vedere social și psihologic, celei existente între părinții firești și copiii lor. Modelul raportului copil-părinte în contextul adopției minorilor se inspiră din legăturile specifice sociale și psihologice care există între părinți și tineri care se apropie de vârsta adultă. Aceste raporturi asociază legăturilor sociale clasice de proximitate fizică și relațională (coabitarea, grija din partea părinților săi față de nevoile fizice și psihologice ale copilului) relații afective similare iubirii reciproce dintre părinți și copiii lor și conferă celor dintâi un rol specific de mentori și de modele-cheie.

Art. 182 alin. (2) C. civ. impune o interdicție generală (care nu este aplicabilă numai în cazul partenerilor de același sex) în privința adopției de către un bărbat atât timp cât legătura de filiație cu tatăl firesc al copilului există încă, și de către o femeie atunci când o astfel de legătură există încă cu mama firească. Prin urmare, în temeiul art. 182 alin. (2) o persoană care adoptă pe cont propriu un copil nu se substituie unuia sau celuilalt părinte, indiferent care ar fi acesta, ci se substituie exclusiv părintelui de același sex cu ea. Adopția copilului de către partenera mamei firești este prin urmare imposibilă din punct de vedere juridic.

Contrar celor susținute de reclamante, această dispoziție îndeplinește criteriul de conformitate cu Constituția (din perspectiva drepturilor fundamentale). În cauza

Fretté

împotriva Franței

, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată să se pronunțe dacă refuzul autorităților de a încuviința adopția unui copil de către un bărbat homosexual reprezenta o discriminare. În hotărârea sa pronunțată la 26 februarie 2002, Curtea a constatat că adopția însemna „a oferi unui copil o familie, nu a oferi unei familii un copil”. Conform Curții, era misiunea statului să se asigure că persoanele selectate în vederea adopției erau cele în măsură a oferi unui copil cel mai potrivit cămin din toate punctele de vedere. Nu în cele din urmă având în vedere diferențele semnificative la nivelul opiniei publice naționale și internaționale cu privire la posibilele consecințe asupra unui copil adoptat de către un părinte homosexual sau de către părinți homosexuali, și fără a omite faptul că nu existau suficienți copii adoptabili pentru a răspunde cererii, statelor trebuia să li se acorde o marjă largă de apreciere în acest domeniu. Refuzul de a încuviința adopția de către un homosexual nu era contrară art. 14 din Convenție în coroborare cu art. 8 dacă urmărea un scop legitim, respectiv protejarea intereselor superioare ale copilului, și nu încălca principiul proporționalității dintre mijloacele folosite și scopul preconizat a fi atins.

Reclamantele nu au demonstrat, și nici nu există vreo probă în acest sens, că dispozițiile art. 182 alin. (2) din C. civ. austriac depășesc marja de apreciere acordată de Curtea Europeană ori că acestea nesocotesc principiul proporționalității. Prin urmare, Curtea Supremă nu are îndoieli în privința compatibilității acestei dispoziții cu Constituția, aspect pus în discuție de către reclamante.

Având în vedere imposibilitatea juridică de a adopta, nu este necesar să se examineze în continuare dacă au fost îndeplinite condițiile pentru a nu se ține seama de absența consimțământului tatălui, măsură excepțională prevăzută de art. 181 alin. (3) C. civ.”

Hotărârea a fost notificată avocatului reclamantelor la 24 octombrie 2006.

II.

DREPT INTERN ȘI DOCTRINA RELEVANTĂ

A.

Adopția

Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch

) conține dispozițiile următoare pentru conceptele „mamă” și „tată”:

Art.

137b este redactat după cum urmează:

„Mama unui copil este femeia care i-a dat naștere.”

Art.

138 prevede:

„(1) Tatăl copilului este bărbatul

Dispozițiile relevante ale art. 179 prevăd:

„(1) Persoanele care au vârsta prevăzută de lege și deplină capacitate juridică [...] pot adopta. Adopția are ca efect crearea unei legături de filiație între copilul adoptat și părintele adoptiv.

(2) Adopția unui copil de către mai mult de o persoană, indiferent dacă este simultană sau succesivă, în acest din urmă caz, înțelegându-se că prima legătură adoptivă se menține, este permisă numai atunci când părinții adoptivi formează un cuplu căsătorit. Ca regulă, soții pot adopta un copil numai împreună. O excepție poate fi făcută atunci când copilul care urmează a fi adoptat este copilul biologic al soțului, atunci când unul dintre soți nu îndeplinește cerința vârstei legale sau a diferenței de vârstă necesare între acesta și adoptat, atunci când soții nu împart de cel puțin trei ani domiciliul matrimonial comun sau atunci când există motive similare și deosebit de serioase care justifică adopția de către un singur soț.”

„(1) Omologarea convenției privind adopția poate fi încuviințată numai dacă persoanele următoare consimt la adopție

...

(3) Atunci când una dintre persoanele menționate la primul paragraf pct. 1 – 3 nu consimte fără a oferi motive legitime, instanța nu ia în considerare refuzul la cererea uneia dintre părți.”

„(1) Adopția dă naștere acelorași drepturi cu cele care decurg din filiația legitimă între, pe de o parte, adoptator și descendenții săi, și, pe de altă parte, adoptat și acei descendenți ai săi care sunt minori la momentul la care adopția produce efecte.

(2) În cazul adopției unui copil de către un cuplu căsătorit, raporturile juridice de familie – altele decât legătura de filiație însăși (art. 40) – existentă între, pe de o parte, părinții firești și membrii lor de familie, și, pe de altă parte, copilul adoptat și acei descendenți ai săi care sunt minori la momentul la care adopția produce efecte, își încetează existența la acel moment sub rezerva excepțiilor prevăzute la art. 182a. În cazul în care copilul este adoptat numai de către un tată adoptiv (o mamă adoptivă), raportul încetează să existe numai în privința tatălui firesc (mamei firești) și a rudelor acestuia (acesteia); în măsura în care raportul juridic cu unul dintre părinți rămâne intact după adopție, instanța îl declară întrerupt în cazul în care părintele respectiv consimte. Raportul încetează să existe din momentul în care declarația de exprimare a consimțământului este dată, însă nu mai devreme de data la care adopția produce efecte."

Astfel cum o demonstrează hotărârea Curții Supreme în prezenta cauză, această dispoziție este interpretată ca excluzând adopția de către partenerul dintr-un cuplu format din persoane de același sex a copilului celuilalt partener.

Kindschaftsrechts und Namensrechtsänderungsgesetz

). Acesta nu conține propuneri de modificare a dispozițiilor în discuție în speță, în special art. 179 – 182 C. civ. Cu toate că dispozițiile respective sunt renumerotate în cadrul propunerii de modificare, formularea lor rămâne nemodificată.

B. Dispoziții cu privire la cuplurile formate din persoane de același sex

Schalk și Kopf împotriva Austriei

, nr.

30141/04, 24 iunie 2010). Art.

44 din C. civ. prevede:

„Contractul de căsătorie constituie baza relațiilor de familie. În temeiul contractului de căsătorie, două persoane de sex opus își declară intenția legitimă de a trăi împreună și a de fi unite prin legăturile indisolubile ale căsătoriei, de a procrea și a crește copii și de a-și oferi sprijin și ajutor reciproc.”

„Un parteneriat înregistrat nu poate fi încheiat decât între două persoane de același sex (parteneri înregistrați). Acestea se angajează să lege o relație durabilă care să implice drepturi și obligații durabile.”

Schalk și Kopf

, citată mai sus, pct.

16-23). Asemănător cuplurilor căsătorite, partenerii înregistrați trebuie să trăiască împreună din toate punctele de vedere precum soții, să aibă domiciliul comun, să se respecte și să își ofere sprijin reciproc (art. 8 §§ 2 și 3). Partenerii înregistrați au aceleași obligații de întreținere precum soții (art. 12). De asemenea, Legea privind parteneriatul înregistrat aduce legislației în vigoare o serie de modificări menite să confere partenerilor înregistrați același statut cu cel al soților în diverse alte ramuri de drept precum dreptul succesiunilor, dreptul muncii, dreptul social și al securității sociale, dreptul fiscal, dreptul cu privire la protecția datelor și serviciul public, aspectele referitoare la pașaport și la declararea domiciliului, precum și dreptul străinilor.

Fort

­

pflanzungs

­

medizingesetz

].

„Un partener înregistrat nu are nici dreptul de a adopta împreună cu partenerul său un copil, nici dreptul de a adopta copilul partenerului său.”

Erläu

­

terungen zur Regierungsvorlage

, Anexa nr. 485 la documentele Consiliului Național, XXIV GP) subliniază că Legea privind parteneriatul înregistrat are ca scop să ofere cuplurilor formate din persoane de același sex un mecanism oficial pentru recunoașterea relației lor și atribuirea efectului legal acesteia, având în vedere în special evoluțiile intervenite în țările europene. Cu toate acestea, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a include dispoziții cu privire la copii sau orice alte modificări aduse legislației în vigoare cu privire la copii. În această privință, raportul subliniază că adopția simultană a unui copil de către partenerii înregistrați este exclusă, la fel ca și adopția de către un partener înregistrat a copilului celuilalt partener.

E.B împotriva Franței

(nr.

435466/02, 22

ianuarie 2008) și

Fretté

(citată anterior) nu sunt relevante în acest context întrucât acestea privesc exclusiv capacitatea reclamantelor de a crește un copil. Legiuitorul avea libertatea de a reglementa acest aspect. În plus, în cazul unui parteneriat înregistrat, atât adopția coparentală, cât și adopția simultană sunt întotdeauna interzise întrucât legislația austriacă cu privire la adopție interzice ca un copil să aibă, din punct de vedere juridic, doi tați sau două mame.

C. Dispoziții cu privire la copiii născuți în afara căsătoriei

III. Convenții internaționale și documente ale Consiliului Europei

A. Convenția cu privire la drepturile copilului

Art.

3

„1. În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.

Art.

21

„Statele părți care recunosc și/sau autorizează adopția vor veghea ca interesele supreme ale copilului să primeze și:

a) vor veghea ca adopția unui copil să fie autorizată numai de autoritățile competente care verifică, în conformitate cu legea și cu procedurile aplicabile, precum și pe baza tuturor informațiilor pertinente și credibile, că adopția se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinții, cu rudele și cu reprezentanții săi legali și, dacă este cazul, că persoanele interesate și-au dat consimțământul cu privire la adopție în cunoștință de cauză în urma unei consilieri corespunzătoare;

...”

B. Convenția europeană în materia adopției de copii (revizuită în 2008)

Art. 4 - Încuviințarea adopției

„1. Autoritatea competentă nu încuviințează adopția decât dacă și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.

Art. 7 - Condiții pentru adopție

„1. Legislația permite adopția unui copil:

a) de către două persoane de sex diferit

(i) care sunt căsătorite una cu cealaltă, sau

(ii) atunci când există o astfel de instituție, care au încheiat un parteneriat înregistrat;

b) de către o singură persoană.

Art. 11 - Efectele adopției

„1. Prin adopție, copilul devine membru cu drepturi depline al familiei adoptatorului/adoptatorilor și are în raport cu adoptatorul/adoptatorii și familia acestuia/acestora aceleași drepturi și obligații ca și copilul adoptatorului/adoptatorilor a cărui filiație este legal stabilită. Adoptatorul/Adoptatorii își asumă responsabilitatea parentală față de copil. Adopția pune capăt legăturii juridice existente între copil și tatăl, mama și familia de origine.

[...]”

„14. Dintr-un anumit punct de vedere, bunele practici în materie de adopție implică numai un principiu esențial, respectiv acela ca adopția să fie realizată în interesul superior al copilului, astfel cum se prevede la art. 4 alin. (1) din convenție. [...]” [traducere neoficială]

„42. Articolul prevede adopția fie de către un cuplu, fie de către o singură persoană.

Statele au de asemenea posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei convenții la cuplurile formate din persoane de sexe diferite sau de același sex care trăiesc împreună într-o relație stabilă. Este sarcina statelor părți să stabilească criteriile de evaluare a stabilității unei astfel de relații.” [traducere neoficială]

C. Recomandarea Comitetului de Miniștri

se pot confrunta cu discriminarea.

În capitolul privind „Dreptul la respectarea vieții private și de familie”, recomandarea prevede următoarele:

„23. Atunci când legislația națională conferă drepturi și obligații cuplurilor necăsătorite, este necesar ca statele membre să se asigure că aceasta se aplică într-o manieră nediscriminatorie atât cuplurilor formate din persoane de același sex, cât și celor formate din persoane de sexe diferite, inclusiv în ceea ce privește pensia de urmaș și drepturile locative.

IV. Drept comparat

B. Studiul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

„LGBT [persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender

] pot adopta un copil prin una din cele trei proceduri.

O persoană singură de sex feminin lesbiană sau de sex masculin homosexuală poate deveni părinte adoptiv (adopție de către o singură persoană). Altfel, o persoană poate adopta copiii firești sau adoptați ai partenerului său/partenerei sale de același sex fără ca primul părinte să își piardă drepturile sale legale. Acestea sunt așa numitele «adopții coparentale» și îi asigură copilului doi reprezentanți legali. Adopțiile coparentale protejează de asemenea părinții, asigurându-le amândurora statutul juridic recunoscut de părinte. În absența adopției coparentale, copilul și părintele care nu este firesc sunt lipsiți de drepturile părintești dacă părintele firesc decedează ori în cazul divorțului, separației ori în alte circumstanțe care împiedică părintele să își exercite responsabilitățile părintești. De asemenea, copilul nu are dreptul la succesiunea părintelui care nu este firesc. În plus, la nivel practic, în cazul în care nu este permisă adopția coparentală este exclusă posibilitatea de a avea dreptul la concediu parental ceea ce poate constitui un prejudiciu pentru familiile LGBT. Cea de-a treia procedură o reprezintă adopția simultană a unui copil de către un cuplu de același sex.

Zece state membre permit adopția coparentală în cazul cuplurilor de același sex (Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Islanda, Țările de Jos, Norvegia, Spania, Suedia și Regatul Unit). Cu excepția Finlandei și Germaniei aceste state permit de asemenea adopția simultană în cazul cuplurilor de același sex. În Austria și Franța nu există posibilitatea adopției coparentale, însă cuplurile de același sex care au încheiat parteneriate înregistrate au dreptul într-o anumită măsură la autoritate părintească și responsabilități părintești. Treizeci și cinci de state membre nu oferă posibilitatea adopției simultane sau a adopției coparentale: Albania, Andora, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Georgia, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru, Polonia, România, Federația Rusă, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Elveția, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia și Ucraina. [...]”

B. Alte elemente de drept comparat

Zece state membre [Belgia, Islanda, Țările de Jos, Portugalia, România, Rusia, Slovenia, Spania, Ucraina și Regatul Unit (cu excepția Irlandei de Nord)] permit de asemenea adopția coparentală în cazul cuplurilor necăsătorite. Șase state din acest grup permit adopția coparentală în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite și al cuplurilor formate din persoane de același sex necăsătorite, în timp ce patru (Portugalia, România, Rusia și Ucraina) permit adopția – la fel ca Austria – numai în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite necăsătorite, însă nu și în cazul cuplurilor formate din persoane de același sex necăsătorite.

Celelalte state care au făcut obiectul studiului au adoptat soluții diferite, de exemplu care să permită adopția coparentală în cazul cuplurilor căsătorite și al partenerilor înregistrați (de exemplu, în Germania și Finlanda), însă nu și în cazul cuplurilor necăsătorite, indiferent dacă erau de sexe diferite ori de același sex.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție

Art.

8 din convenție este redactat după cum urmează:

este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Art.

14 prevede:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A. Cu privire la admisibilitate

in abstracto

această dispoziție.

61.

Curtea observă că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, observă că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1.

Argumentele părților

(a) Reclamantele

Gas și Dubois împotriva Franței

(nr. 25951/07, 15

martie 2012) întrucât, în conformitate cu dreptul francez, adopția coparentală era rezervată cuplurilor căsătorite. Prin urmare, prezenta cauză a ridicat o problemă similară celei din cauza

Karner împotriva Austriei

(nr. 40016/98, CEDO 2003

‑

IX), în măsura în care un drept care era conferit cuplurilor heterosexuale necăsătorite era refuzat cuplurilor de același sex. În continuare, au argumentat că numai patru state membre ale Consiliului Europei au adoptat aceeași poziție ca și Austria, adică au permis adopția coparentală în cazul cuplurilor formate din persoane de sexe diferite necăsătorite, în timp ce au interzis adopția în cazul cuplurilor de același sex. Majoritatea fie au rezervat adopția coparentală cuplurilor căsătorite, fie au dat dreptul la adopție cuplurilor necăsătorite indiferent de orientarea sexuală a acestora.

E.B. împotriva Franței

[(MC), nr. 43546/02, 22 ianuarie 2008] în măsura în care reclamantele fuseseră private de orice posibilitate reală de a adopta pe motivul orientării lor sexuale.

Die Lebenssituation von Kindern in gleich

­

geschlechtlichen Partnerschaften,

Koln, 2009].

de facto

, însă li se nega deocamdată orice posibilitate de a obține recunoașterea juridică a vieții lor familiale. În plus, au motivat că în temeiul dreptului austriac un copil adoptat avea adesea două mame ori doi tați. În temeiul art. 182 alin. (2) C. civ., adopția a rupt legăturile familiale între copilul adoptat și părintele firesc sau părinții firești. Totuși, obligațiile de întreținere și drepturile succesorale reciproce, chiar dacă subsidiare celor ale părinților adoptivi, rămâneau intacte.

(b) Guvernul

Gas și Dubois

(citată anterior), întrucât cel de-al doilea reclamant avea un tată cu care menținea o relație de familie.

Gas și Dubois

(citată anterior, pct. 66-68).

Emonet și alții împotriva Elveției

(nr. 39051/03, 13

decembrie 2007), și

Eski împotriva Austriei

(nr.

21949/03, 25 ianuarie 2007), și că statele se bucurau de o marjă largă de apreciere în materia legislației cu privire la adopție. Legislația austriacă în materia adopției acorda prioritate părinților firești atunci când se punea în discuție îngrijirea copilului lor. Din moment ce adopția avea ca efect pierderea drepturilor părintești, aceasta trebuia încuviințată doar dacă era în mod clar în interesul copilului. Consimțământul părintelui substituit, a cărui relație cu copilul era de asemenea protejată prin art. 8, reprezenta prin urmare o condiție necesară pentru adopție. Legislația austriacă asigura un echilibru rezonabil între toate interesele implicate.

(c) Terții intervenienți

(i)

FIDH, ICJ, ILGA-Europe, BAAF, NELFA și ECSOL

Karner

(citată anterior), prezenta cauză avea ca obiect o diferență de tratament în măsura în care unui cuplu format din persoane de sexe diferite necăsătorite îi era conferit un drept care era refuzat unui cuplu format din persoane de același sex necăsătorit. Criteriile enunțate în cauza

Karner

ar trebui, în consecință, să fie aplicate. În plus, în cauzele

Salgueiro

da Silva Mouta împotriva Portugaliei

(nr. 33290/96, CEDO 1999

‑

IX) și

E.B. împotriva Franței

(citată anterior), Curtea a recunoscut implicit că nu existau motive pentru care un copil să nu fie crescut de o persoană homosexuală care trăiește alături de un partener de același sex. Curtea Interamericană pentru Drepturile Omului a ajuns recent la o concluzie similară în cauza

Atala

Riffo și fiicele împotriva Chile

(hotărârea din 24 februarie 2012).

(ii) Centrul European pentru Drept și Justiție (ECLJ)

de facto

a reclamantelor. În plus, a observat că nu exista un drept de a adopta sau de a fi adoptat. În esență, reclamantele revendicau un drept la recunoașterea vieții lor de familie. Totuși, dreptul de a întemeia o familie în temeiul art. 12 era, asemenea dreptului la căsătorie, rezervat cuplurilor formate din persoane de sexe diferite.

(iii) Procurorul General al Irlandei de Nord

E.B. împotriva Franței, Gas și Dubois, Schalk

și Kopf

, toate citate anterior, și

S.H. și alții împotriva Austriei

(MC), nr.

57813/00, 3 noiembrie 2011] că, până în prezent, Curtea a făcut dovada unei rețineri judiciare, recunoscând că legiuitorul național era mai în măsură decât instanța europeană să aprecieze aspectele legate de noțiunea de familie, căsătorie și relații dintre părinți și copii.

(iv)

Amnesty International

Atala Riffo și fiicele împotriva Chile)

prin care s-a clarificat că „orientarea sexuală face parte din intimitatea unei persoane și nu este relevantă atunci când se examinează aspecte referitoare la capacitatea unui individ de a fi părinte.”

(v)

Alliance Defending Freedom

Fretté împotriva Franței

, nr. 36515/97, CEDO 2002-I,

E.B. împotriva Franței

și

Gas și Dubois,

ambele citate anterior). Era important să se sublinieze că, în hotărârea pronunțată în cauza

E.B. împotriva Franței,

Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că potrivit legislației franceze o persoană singură avea dreptul de a adopta un copil, deschizându-se astfel posibilitatea de adopta pentru o persoană homosexuală singură. Prezenta cauză se distingea de speța respectivă, iar pentru Alliance Defending Freedom constatarea unei încălcări ar echivala încercării de rescriere a dreptului statelor care rezervau adopția coparentală cuplurilor heterosexuale. În contextul respectiv, terțul intervenient a subliniat că nu exista un consens la nivel european asupra chestiunii.

2.

Motivarea Curții

(a) Aplicabilitatea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 8

Dudgeon împotriva Regatului Unit

, 22 octombrie 1981, Seria

A nr. 45;

Norris împotriva Irlandei

, 26

octombrie 1988, Seria

A nr. 142; și

Modinos

împotriva Ciprului

, 22 aprilie 1993, Seria

A nr. 259) și eliberarea homosexualilor din cadrul forțelor armate (a se vedea

Smith

și Grady împotriva Regatului Unit

, nr. 33985/96 și 33986/96, CEDO

1999

‑

VI). Celelalte au fost examinate din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 8. Chestiunile în litigiu au vizat stabilirea, în materie penală, a unei vârste diferite pentru exprimarea consimțământului pentru relații homosexuale, pe de o parte, și pentru relații heterosexuale, pe de altă parte (a se vedea

L. și V. împotriva Austriei

, nr. 39392/98 și 39829/98, CEDO

2003

‑

I), atribuirea autorității părintești (a se vedea

Salgueiro da Silva Mouta,

citată anterior), aprobarea adopției unui copil (a se vedea

Fretté, E.B.

împotriva

Franței

și

Gas și Dubois

, toate citate anterior), dreptul partenerului supraviețuitor al defunctului la transmiterea contractului de locațiune încheiat de defunct (a se vedea

Karner,

citată anterior, și

Kozak împotriva

Poloniei

, nr.

13102/02, 2

martie 2010), dreptul la asigurări sociale (a se vedea

P.B. și J.S. împotriva Austriei

, nr. 18984/02, 22 iulie 2010) și accesul cuplurilor formate din persoane de același sex la căsătorie sau la o altă formă de recunoaștere juridică (a se vedea

Schalk and Kopf

citată anterior).

Schalk și Kopf

, citată anterior, pct. 89;

E.B. împotriva Franței

, citată anterior, pct. 47;

Karner

, citată anterior, pct. 32; și

Petrovic împotriva Austriei

, 27 martie 1998, pct. 22,

Culegere de hotărâri și decizii,

1998

‑

II).

de facto

de o manieră stabilă intră în sfera de aplicare a noțiunii de „viață de familie” pentru aceleași considerente ca și relația unui cuplu format din persoane de sexe diferite care se află într-o situație similară (

Schalk și Kopf,

citată anterior, pct. 94). În plus, în decizia sa privind admisibilitatea în cauza

Gas și Dubois împotriva

Franței

(nr.

25951/07, 31 august 2010), Curtea a constatat că relația dintre două femei care trăiau împreună și care au încheiat un parteneriat civil și copilul conceput de una dintre ele prin mijloace de reproducere asistată, dar care era crescut de amândouă, constituia „viață de familie” în sensul art. 8 din Convenție.

(b) Respectarea art. 14 coroborat cu art. 8

(i) Principiile care decurg din jurisprudența Curții