CASE OF VINTER AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] legal summary by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 165

iulie 2013

_________________________________________________________________________

Vinter și alții împotriva Regatului Unit [GC]

- 66069/09, 130/10 și 3896/10

Hotărârea din 9.7.2013

[GC]

Articolul 3

Tratament degradant

Tratament inuman

Închisoare pe viață cu posibilitatea eliberării numai în caz de boală terminală sau incapacitate gravă:

încălcarea dispozițiilor Convenției

î

n fapt

- În Anglia și Țara Galilor, infracțiunea de omor atrage în mod obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viață. Înainte de intrarea în vigoare a Legii privind justiția penală din 2003, Ministrul de Interne era abilitat să stabilească termenele de executare pentru condamnații la pedeapsa obligatorie cu închisoarea pe viață, indicând perioada minimă care trebuie executată înainte de a deveni eligibili pentru eliberare condiționată. După intrarea în vigoare a Legii, această prerogativă este exercitată în prezent de către judecătorul de caz. Deținuții ale căror termene au fost stabilite de către Ministru, în conformitate cu practica anterioară, se pot adresa

High Court

cu o cerere de reexaminare.

Toți cei trei reclamanți au primit „măsuri de executare pe viață”, ca urmare a unor condamnări pentru omor. O astfel de măsură înseamnă că infracțiunile lor sunt considerate atât de grave încât aceștia trebuie să rămână în închisoare pe viață, cu excepția cazului în care Ministrul dispune în mod discreționar eliberarea lor din motive de compasiune, atunci când consideră că există circumstanțe excepționale - și anume boli în stadiu terminal sau incapacitate gravă. Măsura de executare pe viață, în cazul primului reclamant, domnul Vinter, a fost aplicată de către judecătorul de caz, conform Legii din 2003 și confirmată de Curtea de Apel, pe motiv că domnul Vinter avea deja o condamnare anterioară pentru omor. Măsurile pe viață în cazurile celui de-al doilea și al treilea reclamant a fost aplicate de către Ministru în conformitate cu practica anterioară, însă au fost confirmate de către

High Court

în conformitate cu Legea din 2003, în decizii care au fost la rândul lor confirmate în apel. În cazul celui de-al doilea reclamant, domnul Bamber, s-a constatat că faptele au fost premeditate și au implicat victime multiple; acești factori, la care se adaugă motivația de ordin sexual, au fost, de asemenea, prezenți în cazul celui de-al treilea reclamant, domnul Moore.

În cererile lor adresate Curții Europene, reclamanții au susținut că aplicarea unor măsuri de executare pe viață înseamnă că pedeapsa este, de fapt, ireductibilă, cu încălcarea articolului 3 din Convenție.

Printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2012 (a se vedea

Nota de informare 148

), o Cameră a Curții a constatat, cu patru voturi la trei, că nu a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, condamnările reclamanților nereprezentând un tratament inuman sau degradant. În special, reclamanții nu au reușit să demonstreze că detenția lor continuă nu servea niciunui scop legitim de ordin penal. Camera a pus, de asemenea, accentul pe faptul că măsurile de executare pe viață ale reclamanților au fost fie aplicate recent de către un judecător (în cazul domnului Vinter), fie recent reexaminate de către

High Court

(în cazurile domnilor Bamber și Moore).

În drept

- Articolul 3: Marea Cameră a confirmat și a întărit concluzia Camerei conform căreia o condamnare vădit disproporționată ar încălca articolul 3 din Convenție, deși această condiție ar fi îndeplinită doar în situații rare și unice. În prezenta cauză, reclamanții nu au încercat să susțină că măsurile de executare pe viață au fost vădit disproporționate; în schimb, ei au pretins că absența unui cadru procedural pentru reexaminare constituie rele tratamente, nu numai, așa cum a constatat Camera, atunci când nu mai există motive legitime de ordin penal pentru a justifica continuarea detenției, ci din momentul în care măsura a fost a fost aplicată.

Curtea a reiterat faptul că statelor contractante trebuie să li se permită o marjă de apreciere în a decide cu privire la caracterul adecvat al individualizării pedepselor pentru infracțiuni specifice și trebuie să li se dea libertatea de a aplica pedepse pe viață pentru infractorii adulți care au comis fapte deosebit de grave. Cu toate acestea, aplicarea unei pedepse ireductibile cu închisoarea pe viață unui adult ar putea ridica o problemă din perspectiva articolului 3. Pentru a determina dacă o condamnare pe viață într-un anumit caz ar putea fi considerată ca ireductibilă, Curtea va căuta să stabilească dacă se poate considera că deținutul are o perspectivă de eliberare. În situația în care legislația națională oferă posibilitatea reexaminării unei pedepse pe viață în scopul comutării, reducerii, înlăturării sale sau a eliberării condiționate a deținutului, această condiție este suficientă pentru a satisface cerințele articolului 3.

Au existat o serie de motive pentru care, pentru ca o condamnare pe viață să rămână compatibilă cu articolul 3, trebuie să existe atât o perspectivă de eliberare cât și o posibilitate de reexaminare. În primul rând, este evident că un deținut nu poate fi închis decât dacă există motive legitime de ordin penal pentru a lua această măsură. Ponderea justificărilor detenției nu este neapărat statică și s-ar putea modifica pe parcursul executării pedepsei. Doar prin efectuarea unei reexaminări la un moment oportun pe parcursul executării pedepsei, aceste elemente sau modificări ar putea fi evaluate în mod corespunzător. În al doilea rând, încarcerarea fără nicio perspectivă de eliberare sau de reexaminare atrage riscul ca deținutul să nu reușească niciodată să-și ispășească pedeapsa pentru fapta comisă, indiferent de comportamentul său în închisoare și oricât de semnificativ ar fi progresul său spre reabilitare. În al treilea rând, ar fi incompatibil cu demnitatea umană ca statul să poată priva de libertate în mod forțat o persoană, fără măcar să-i ofere șansa de a-și recâștiga într-o zi libertatea. Mai mult decât atât, în prezent există susținere clară în dreptul european și internațional pentru principiul conform căruia toți deținuții, inclusiv cei care execută pedepse pe viață, ar trebui să beneficieze de posibilitatea de reabilitare și de perspectiva de eliberare, în cazul în care reabilitarea a avut loc.

În consecință, articolul 3 trebuie interpretat ca impunând reductibilitatea pedepsei cu închisoarea pe viață, în sensul unei reexaminări care să permită autorităților naționale să evalueze dacă orice modificare intervenită în cazul unui deținut pe viață este atât de semnificativă, iar progresul spre reabilitare făcut în cursul executării pedepsei atât de însemnat, încât detenția continuă nu mai poate fi justificată de motive legitime de ordin penal. Deși nu este sarcina Curții de a prescrie forma (executivă sau judecătorească) pe care reexaminarea ar trebui să o ia sau de a determina dacă aceasta ar trebui să aibă loc, elementele de drept comparat și internațional expuse au arătat în mod clar susținerea pentru instituirea unui mecanism menit să garanteze posibilitatea reexaminării nu mai târziu de douăzeci și cinci ani de la aplicarea unei pedepse cu închisoarea pe viață, cu posibilitatea unor reexaminări periodice ulterioare. O condamnare pe viață nu ar atinge standardele impuse de articolul 3 în cazul în care dreptul intern nu prevede posibilitatea unui astfel de control. În cele din urmă, deși reexaminarea impusă este un eveniment incident ulterior aplicării pedepsei, un deținut aflat în executarea unei pedepse pe viață nu ar trebui să fie obligat să aștepte și să execute un număr nedeterminat de ani înainte de a se putea plânge de natura cadrului legal al pedepsei aplicate, neconform cu cerințele articolului 3. Condamnații pe viață au dreptul de a cunoaște, la începutul pedepsei lor, ce trebuie să facă pentru a fi eligibili pentru eliberare și în ce condiții, inclusiv momentul la care reexaminarea pedepsei lor va avea loc sau poate fi solicitată. Prin urmare, în cazul în care dreptul intern nu oferă niciun mecanism sau posibilitate de reexaminare a unei pedepse pe viață, incompatibilitatea cu articolul 3 este incidentă deja din momentul în care pedeapsa cu închisoarea pe viață a fost aplicată și nu într-o etapă ulterioară de detenției.

Guvernul a susținut în fața Curții că scopul Legii din 2003 a fost de a îndepărta executivul din procesul decizional cu privire la închisoarea pe viață, acesta fiind motivul pentru eliminarea mecanismului reexaminării după 25 de ani de către Ministru, existent anterior. Cu toate acestea, Curtea a considerat că ar fi fost mai consecventă cu scopul legislativ posibilitatea ca reexaminarea după 25 de ani să se desfășoare într-un cadru juridic, mai degrabă decât să fie complet eliminată.

De asemenea, Curtea a constatat că actuala lege din Anglia și Țara Galilor este neclară cu privire la perspectiva de eliberare a condamnaților pe viață. Deși articolul 30 din Legea din 1997 acordă Ministrului puterea de a elibera orice deținut, inclusiv a unuia aflat în executarea pedepsei cu închisoarea pe viață, Ordonanța privind regimul penitenciar prevede faptul că eliberarea poate fi dispusă numai în cazul în care un deținut este bolnav în stadiu terminal sau are o incapacitate fizică. Acestea sunt condiții extrem de restrictive și, în opinia Curții, eliberarea pe motive de compasiune nu ar fi ceea ce s-a intenționat a se înțelege prin „perspectivă de eliberare” în

Kafkaris.

Prin urmare, în lumina acestui contrast între formularea laxă a articolului 30 și condițiile exhaustive enunțate în Ordonanța privind regimul penitenciar, precum și absența oricărui mecanism de reexaminare în cazul măsurilor de executare pe viață, Curtea nu este convinsă că, în prezent, pedepsele pe viață ale reclamanților pot fi considerate ca reductibile în sensul articolului 3. Prin urmare, cerințele acestei dispoziții nu au fost îndeplinite în cazul niciunuia dintre cei trei reclamanți.

Curtea a subliniat, însă, că această constatare a unei încălcări în cauzele reclamanților nu ar trebui înțeleasă ca oferindu-le o perspectivă de eliberare iminentă. Dacă trebuie sau nu eliberați va depinde, de exemplu, de persistența unor motive legitime de ordin penal pentru detenția lor continuă și dacă aceștia ar trebui menținuți în detenție pe motiv de periculozitate. Aceste chestiuni nu au fost puse în discuție în prezenta cauză și nu au făcut obiectul dezbaterii în fața Curții.

Concluzie:

încălcare (șaisprezece voturi contra unu).

Articolul 41: Constatarea unei încălcări constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de primul reclamant. Nicio cerere formulată de către ceilalți reclamanți.

(A se vedea, de asemenea,

Kafkaris împotriva Ciprului

[GC], 21906/04, 12 februarie 2008, Notă de informare 105;

Iorgov împotriva Bulgariei (nr. 2),

36295/02, 2 septembrie 2010, Notă de informare 133;

Schuchter împotriva Italiei

(dec.), 68476/10, 11 octombrie 2011, Notă de informare 145, și

Harkins și Edwards împotriva Regatului Unit,

9146/07 și 32650/07, 17 ianuarie 2012, Notă de informare 148)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Notele de informare privind jurisprudența Curții

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.