CASE OF ALLEN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF ALLEN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2013)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA ALLEN c. MARII BRITANII

(Cererea nr. 25424/09)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

12 iulie 2013

Această hotărâre este definitivă, putând suferi exclusiv modificări de formă.

În cauza Allen c. Marii Britanii,

Curtea Europeană a drepturilor omului, în compunere de Mare Cameră, formată din:

Dean Spielmann,

Președinte,

Josep Casadevall,

Guido Raimondi,

Ineta Ziemele,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Khanlar Hajiyev,

David Thór Björgvinsson,

Ján Šikuta,

George Nicolaou,

András Sajó,

Ledi Bianku,

Zdravka Kalaydjieva,

Vincent A. De Gaetano,

Paul Lemmens,

Paul Mahoney,

Krzysztof Wojtyczek,

Judecători,

și Michael O’Boyle,

Grefier Adjunct,

După deliberări ce au avut loc în camera de consiliu pe data de

14 noiembrie 2012 și, respectiv, 22 mai 2013,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele susmenționate

:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25424/09) formulată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, prin care un cetățean britanic, doamna Lorena Allen ( "reclamanta" ) a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"), la data de 29 aprilie 2009.

4 . La data de 14 decembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Curtea a decis, de asemenea, să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitatea și fondul cererii (articolul 29 § 1).

L. Garlicki, D. Björgvinsson, N. Bratza, G. Nicolaou, L. Bianku,

Z. Kalaydjieva , V. De Gaetano și T.L. Early, Grefier de Secție, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părți neopunându-se la aceasta (articolul 30 din Convenție și articolul 72 din Regulamentul Curții).

S-au prezentat în fața Curții :

(a)

pentru Guvern

Dna

Y. Ahmed

,

Agent

,

Dl

J. Strachan

,

Avocat

,

Dl

C. Goulbourn

,

Dl

G. Baird

,

Consilieri

;

(b)

pentru reclamant

Dl

H. Southey

QC,

Consilier

.

Curtea a ascultat intervențiile dlui Strachan și dl Southey și răspunsurile lor la întrebările adresate de către Curte.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

A.

Condamnarea penală

B.

Casarea sentinței de condamnare

a remarcat :

" 70 . ... Cu privire la aspecte generale de această natură, în cazul în care există o diferență reală între cele două expertize medicale, în opinia noastră, Curtea Penală de Apel nu va fi, de obicei, forumul adecvat pentru ca aceste probleme să fie rezolvate. Accentul cade însă asupra condamnării având în vedere dovezile noi prezentate în această cale de atac. Totuși, nu se poate spune că astfel de diferențe nu pot fi rezolvate în proces. Atunci când apar astfel de probleme, aparține juraților (într-un proces penal) și judecătorului (într-un proces civil) să le rezolve, acestea fiind probleme factuale, cu luarea în considerare a tuturor dovezilor disponibile în cauză ... "

Pendleton

(paragraful 47 infra) și anume, dacă dovezile, dacă ar fi fost administrate în timpul procesului, ar fi putut, în mod rezonabil, afecta decizia juriului. Acesta a continuat:

" 143 . ... Probele administrate în timpul procesului și probele prezentate de către Coroană în acest apel construiesc un caz solid pentru condamnarea reclamantei. Susținerea avocatul Coroanei potrivit căreia triada este stabilită și că orice încercare de a o submina se bazează pe speculații este una puternică. Cu toate acestea, deși împotriva reclamantei există probe solide, avem dubii cu privire la condamnare."

" 144. În primul rând , pentru respingerea recursului ar trebui să aderăm la susținerea avocatului Coroanei și ar trebui să respingem în totalitate probele furnizate de către expertul desemnat de către reclamant, Dr. Squier...

"150. ... Pe scurt, reclamanta a fost descrisă ca o mamă atentă și grijulie. Ea l-a sunat pe Dr. Barber noaptea târziu, fiind îngrijorată pentru Patrick. Dr. Barber a descris-o ca fiind calmă și controlată la acel moment. Susținerea acuzării la proces a fost că, în intervalul dintre plecarea Dr. Barber și ora 02:30, atunci când reclamanta a sunat la serviciile de urgență trebuie să fi fost violentă față de Patrick. În opinia noastră, această poveste combinată cu lipsa vânătăilor pe cap, față sau corp, precum și lipsa fracturilor sau a oricărui alt semn în afară de cele trei tipuri de leziuni, nu se nu susține argumentul Coroanei cu privire la existența unui atac ilegal, care rămâne doar o ipoteză."

"152. Așa cum am spus, dovezile și argumentele Coroanei sunt puternice. Suntem conștienți că martorii chemați în favoarea reclamantei nu au identificat o cauză alternativă pentru leziunile lui Patrick. Dar, în acest apel, cele trei leziuni sunt singurele și, în opinia noastră, dovezile clinice nu indică NAHI. Leziunile pot fi incerte pentru motivele deja exprimate. În orice caz, în opinia noastră, conform probelor furnizate în acest apel, simpla prezență a celor trei tipuri de leziuni nu poate conduce în mod automat sau în mod necesar la un diagnostic de NAHI.

C.

Cererea de despăgubiri

1.

Decizia Secretarului de Stat

"Potrivit Secretarului de Stat, clienta dumneavoastră nu îndeplinește cerințele legale impuse de secțiunea 133 (1) din Lege, deoarece dovezile medicale luate în considerare de către Curtea de Apel nu au dezvăluit un fapt nou ... Punctul de vedere al Secretarului de Stat este că aceste noi dovezi medicale cu privire la forța necesară pentru a provoca o triadă de leziuni nu este un fapt nou sau nou descoperit, ci, mai degrabă, prezintă o schimbare a opiniei medicale cu privire la forța necesară pentru a provoca o triadă de leziuni și sunt clasificate în mod corespunzător ca noi dovezi ale faptelor cunoscute, mai degrabă decât fapte noi."

2.

Decizia Înaltei Curți

"21. ... (1) Curtea a aplicat testul

Pendleton

și nu s-a pronunțat ea însăși asupra problemelor medicale complexe ridicate în cauză; (2) tot ce a decis a fost că probele administrate ar fi putut, dacă ar fi fost acceptate de către jurați, ar fi putut conduce la achitarea reclamantei; (3) totuși, instanța a fost de părere că argumentele Coroanei eu fost puternice. Așadar, eu nu înțeleg această concluzie ca fiind concordantă cu ideea că, într-un nou proces, un judecător ar fi fost obligat să direcționeze juriul spre achitarea reclamantei; (4) probele examinare de către Curtea de Apel au fost un amestec complex de fapte și de opinii."

" 29. Interpretarea secțiunii 133 a fost abordată de către Camera Lorzilor din

R (privind punerea în aplicare a Mullen ) v Secretarul de Stat

(a se vedea paragrafele 54-62 de mai jos]. Există o binecunoscută divergență de opinii între Lord Bingham și Lord Steyn. Faptele cauzei sunt îndepărtate și respectiva

ratio decidendi

nu ajută la rezolvarea prezentei cereri. Aceasta deoarece motivul pentru care a fost anulată condamnarea în

Mullen

nu are legătură cu ancheta sau desfășurarea procesului sau cu probele care au condus la condamnare, așa că nu avea dreptul la despăgubiri în conformitate cu secțiunea 133. O caracteristică remarcabilă a acestui caz a fost că în nicio etapă a procesului nu a susținut că ar fi fost, de fapt, nevinovat de infracțiunea pentru care a fost condamnat."

Lord Chief Justice

în cazul

R

(privind punerea în aplicare a Clibery)

v. Secretarul de Stat

[2007] EWHC 1855 Admin, pe care l-a citat după cum urmează:

"41. ... " În

R

(

Mullen

) Lord Bingham evaluează două situații diferite, fiecare corespunzând, în opinia sa, unei "erori judiciare" în sensul secțiunii 133 din Legea din 1988. Prima este cazul în care noi fapte demonstrează că reclamantul nu este vinovat de infracțiunea pentru care a fost condamnat. În astfel de circumstanțe, este posibil să spun că, dacă faptele în cauză ar fi fost cunoscute de către juriu, condamnatul ar fi fost achitat. A doua este cazul în care există acte sau omisiuni în cursul procesului care nu ar fi trebuit să aibă loc și care au încălcat dreptul la un proces echitabil și este posibil să spunem că respectiva persoană a fost " condamnată pe nedrept". În astfel de condiții, este necesar să spunem că persoana respectivă nu ar fi trebui să fie condamnată."

" 42. Dl. Southey [avocatul reclamantei] nu mi-a vorbit despre doctrina de la Strasbourg cu privire la prezumția de nevinovăție. Nu mă voi referi la acest lucru. Dl. Southey va indica ulterior poziția sa asupra acestui aspect. Sub rezerva acestui lucru, mi se pare a fi în afara cadrului statutar a descrie un caz în care un juriu ar fi ajuns la o concluzie diferită drept eroare judiciară dincolo de orice îndoială rezonabilă. Observațiile lui Lord Bingham cu privire la erori judiciare nu mi se pare că au vreo influență asupra cazurilor în care s-a produs o eroare judiciară în materie de probe. În materie probatorie, ceea ce este necesar pentru a se constata o eroare judiciară este ca faptul nou sau nou descoperit indice dincolo de orice îndoială rezonabilă că a existat o eroare judiciară. Or, acest aspect nu se demonstrează atunci când se arată doar că faptul nou sau nou descoperit, dacă ar fi fost cunoscut de către juriu, ar fi putut duce la o concluzie diferită."

" 44. Să ne imaginăm o situație în care un inculpat nu oferă nicio explicație cu ocazia interogatoriului sau la proces, în care singura probă împotriva lui este declarația unui singur martor și inculpatul este condamnat pe baza acestor dovezi coroborate cu propria tăcere. În cazul în care singura marturie se dovedește ulterior a fi cu totul greșită, fie din cauza unui motiv reprehensibil al martorului sau pur și simplu din greșeală, putem susține că a existat o eroare judiciară, chiar dacă nimeni nu ar putea ști dacă inculpatul a fost vinovat sau nu. Dar această constatare nu servește reclamantei în cauza de față. Așa cum reiese din dovezile medicale prezentate Curții de Apel și juriului (...) au existat dovezi puternice împotriva acestei reclamante. După administrarea tuturor probelor, ar fi revenit juraților să decidă ... "

32 . El a conchis:

" 45. Așa cum reiese din pasajele pe care le-am citat din hotărârea Curții de Apel [în

Clibery

], tot ce a decis a fost că noile dovezi au creat posibilitatea ca, dacă ar fi fost prezentate la proces unui juriu reclamantul ar fi putut fi achitat. Dar asta nu demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că a existat o eroare judiciară în acest caz. În consecință, și pentru acest motiv simplu, resping această cerere."

3.

Decizia Curții de Apel

Lord Justice

Hughes a început prin a rezuma abordarea CACD pentru casarea condamnării reclamantei. El s-a referit la concluziile exprimate în hotărârea CACD , în sensul că, deși dovezile împotriva reclamantei erau solide, instanța de judecată a avut temeri legate soliditatea condamnării în sine. El a continuat:

"17. ... Decizia cu privire la soliditatea unei condamnări într-un caz în care există probe noi este de competența Curții de Apel; nu trebuie să stabilească ce efect ar fi avut dovezile noi în mintea unui juriu, dar într-un caz dificil, instanța de judecată poate verifica punctele sale de vedere provizorii întrebându-se dacă dovezile disponibile acum ar fi putut, în mod rezonabil, afecta decizia juriului cu privire la condamnare. În speță, este clar că CACD a adoptat această din urmă abordare și s-a bazat în mod semnificativ pentru decizia sa pe impactul potențial al dovezilor medicale noi asupra juriului ... Nu există nicio îndoială că instanța a considerat că interpretarea corectă a rezultatelor clinice în acest caz nu îi incumbă ei, ci, mai degrabă, juriului. Prin adoptarea acestei abordări a decis că probele disponibile ar fi putut, în cazul în care ar fi fost disponibile juriului să conducă la un rezultat diferit."

"18 . ... La momentul introducerii apelului, apelanta executase pedeapsa. În aceste condiții, Coroana nu a cerut rejudecarea, ceea ce ar fi cerut, fără nicio îndoială dacă sentința de condamnare ar fi fost casată pentru aceleași motive la scurt timp după proces. "

R (Mullen),

după cum urmează:

"21. ... Lordul Steyn a spus (...) că, în acest context, expresia "eroare judiciară" înseamnă că nevinovăția inculpatului este recunoscută. Lord Bingham (...) nu și-a exprimat nicio opinie cu privire la acest aspect, dar a precizat că "ezită să accepte" această interpretare . La rândul său, el a fost gata să accepte că "eroarea judiciară" acoperă în acest context omisiunile grave din cadrul procedurii, indiferent dacă nevinovăția este sau nu demonstrată."

R (Mullen)

, judecătorul a remarcat:

"26. ... Este clar că elementul crucial în interpretarea extinsă a" erorii judiciare", pe care Lord Bingham era pregătit să o înainteze este " constatarea unor nereguli grave în ... desfășurarea procesului" ... "

"27. În cauza de față, nu exista nicio neregulă în desfășurarea procesului, fie ea gravă sau nu. Vorbind de "expertize discutabile" este clar că Lord Bingham nu poate să se gândească la dovezile furnizate pe baza expertizei la momentul judecății. Cel mult putem spune că declarația dată de către expert în procesul inițial

ar putea

fi ajustată în funcție de noile cercetări și/sau concluzii medicale. În orice caz, dovezile medicale nu a fost demonstrate ca fiind eronate, chiar și în acest sens limitat. Așa cum reiese din pasajele din hotărârea CACD pe care l-am citat, decizia acestei instanțe s-a limitat la a spune că diferențele între opiniile medicale trebuie rezolvate de către un juriu. Și nici nu era o cauză în care juriului i-a fost prezentat un consens medical potrivit căruia triada de leziuni reprezenta un diagnostic de omucidere. Dovezile medicale furnizate de către apelantă admiteau teza omuciderii, dar contestata că ar putea conduce în mod necesar la această concluzie. Apelul a fost admis deoarece de-a lungul anilor a fost favorizată teza avansată de către Dr. Squier în favoarea reclamantei, și pe care juriul nu a cunoscut-o la acel moment și pe care CACD, în ciuda îndoielilor cu privire la aceasta, nu era în poziția de a o respinge în totalitate.

39.

Judecătorul a continuat cu examinarea situațiilor în care un dezacord între distinși experți ar putea să conducă la concluzia că nu ar fi înțelept sau că ar fi riscant ca procesul să continue. El a menționat că nu a existat nicio autoritate care să sugereze că în cazul în care experții nu sunt de acord cu privire la concluziile care pot fi trase din existența leziunilor, cazul ar trebui să fie retras din fața juriului. Dimpotrivă, el a considerat că soluționarea unor astfel de dezacorduri, având în vedere standardul de probă în materie penală, este o parte importantă a funcțiilor unui juriu. Prin urmare, el a conchis:

"29 . În cazul de față, nu există niciun temei pentru a spune că, pe baza noilor dovezi, nu trebuia să se prezinte cauza în fața unui juriu. Mai mult decât atât, dacă instanța ar fi vrut să spună că nu mai exista nicio acuzație împotriva reclamantei, ar fi spus acest lucru în termeni simpli. Dimpotrivă, declarațiile adesea repetate, conform cărora evaluarea opiniilor medicale divergente este o problemă de competența unui juriu sunt în întregime în contradicție cu o eventuală constatare că împotriva reclamantei nu s-ar mai putea formula nicio acuzație. De asemenea, aplicarea testului din

Pendleton

este

în contradicție cu o constatare că împotriva reclamantei nu s-ar mai putea formula nicio acuzație dacă faptele noi ar fi fost cunoscute juriului la momentul judecății.

" 40. iii. Sunt de acord, desigur, că CACD nu abordează de obicei problema vinovăției sau nevinovăției, ci doar soliditatea condamnării; dar instanța indică în mod clar în motivarea sa când nevinovăția inculpatului condamnat este cu adevărat demonstrată dincolo de orice îndoială rezonabilă prin fapte noi sau recente... Mi se pare că aplicarea articolului 133 creează dificultăți foarte reale, dacă se adoptă definiția mai largă [a erorii judiciare], pentru că atunci devine necesar să se evalueze în fiecare caz de condamnare anulat pe motiv de noi probe dacă criteriul prevăzut la articolul 133 este satisfăcut, și anume dacă s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă sau dacă este pur și simplu vorba despre un caz de îndoială asupra solidității condamnării. În cazul în care, cu toate acestea, eroare judiciară înseamnă stabilirea nevinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă , nu va fi, de obicei, nicio dificultate de a distinge cazuri în jurisprudența CACD."

Sekanina v. Austria

, 25 august 1993, seria A nr. 266 A,

Rushiti v. Austria

, nr. 28389/95, 21 martie 2000,

Weixelbraun v. Austria

, nr. 33730/96, 20 decembrie 2001,

O. împotriva Norvegiei

, nr. 29327/95, ECHR 2003-II și

Hämmern împotriva Norvegiei

, nr. 30287/96, 11 februarie 2003. El a constatat că acestea duc la concluzia că reclamanta ar avea dreptul la despăgubiri în conformitate cu articolul 133, pentru următoarele motive:

" 35. i. În niciunul dintre aceste cazuri nu a examinat dispozițiile aplicabile în speță, referitoare la despăgubiri pentru eroare judiciară dovedită, care figurează în PIDCP (Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice 1966 - a se vedea paragraful 65 de mai jos).

ii. Articolul 14 din PIDCP înglobează atât acordarea unei despăgubiri (articolul 14 alineatul (6), examinat aici, cât și, articolul 14 alineatul (2), al cărui terminologie este identică cu cea din articolul 6 alineatul (2) din CEDO. Conform articolului 14 alineatul (6) este nevoie, în mod clar, de ceva mai mult decât anularea condamnării pentru ca dreptul la despăgubiri să se nască și anume, ca o eroare judiciară să fie demonstrată prin fapte noi sau recent descoperite. Nu mi se pare că aceste prevederi ar putea coexista în acești termeni s-ar interpreta că articolul 14 alineatul (2) nu impune altceva decât anularea condamnării pe bază de fapte noi pentru ca dreptul la despăgubiri să se nască ...

iii. În timp ce PIDCP este un tratat independent de Convenția Europeană, prevederi identice cu cele din articolul 14 alineatul (6) se regăsesc în Protocolul 7 la CEDO, articolul 3. Din aceleași motive, este de neconceput că articolul 3 ar putea fi conceput în acești termeni dacă articolul 6 alineatul (2) din Convenție ar însemna că dreptul la despăgubiri se naște în mod necesar din anularea unei condamnări pe baza unor dovezi noi.

iv. Așa cum Lordul Steyn a subliniat în

Mullen

..., Curtea de la Strasbourg a avut grijă să atragă atenția, în cauza

Sekanina

... la punctul 25 ...asupra diferenței dintre dreptul intern austriac și dreptul internațional întemeiat pe articolul 3 din Protocolul nr. 7 (...)

v. Reiese clar din cazurile austriece și norvegiene că linia de demarcație dintre aplicabilitatea și inaplicabilitatea articolului 6 alineatul (2) este, în mod frecvent, una extrem de subțire. În

Sekanina,

Comisia (...) a declarat în mod expres că articolul 6 alineatul (2) nu împiedică "bineînțeles" ca aceleași fapte să fie invocate, după achitarea pe fond, pentru a întemeia a

cțiune civilă împotriva pârâtului, iar acest lucru trebuie să aibă loc în mod obișnuit, mai ales în cazurile cu privire la îngrijirea minorilor. Cu toate acestea, în

Orr v Norvegia

(...), care privea un caz de viol, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (2) a împiedicat reclamanta să primească despăgubiri după achitare, deși standardul aplicat în materie de probă a fost unul diferit, decizia fiind întemeiată pe modul în care instanța s-a exprimat cu privire la această din urmă chestiune.

vi. Fundamentul deciziilor în cazurile austriece și norvegiene a fost legătura strânsă dintre decizia de achitare pe fond și decizia cu privire la despăgubiri. În cazurile austriece, decizia cu privire la despăgubiri era de competența instanței penale, chiar dacă aceasta era, de obicei, pronunțată de către o instanță penală constituită în mod diferit după achitare, ca de exemplu, în Anglia, în ceea ce privește un ordin de confiscare. Mai mult, instanța a procedat în parte la analiza deciziei juriului. În cazurile norvegiene, achitarea a fost pronunțată de către o instanță formată din judecători și jurați, și aceiași judecători au continuat, mai mult sau mai puțin imediat, cu examinarea cererii de despăgubiri ...

vii. În schimb, o cerere de despăgubiri pe baza apariției de noi dovezi în conformitate cu articolul 14 alineatul (6) și secțiunea 133 nu este legată de vreo achitare pe fond. Mai degrabă, trebuie plătită atunci când a existat o anulare a condamnării și în cazul în care există factorul suplimentar al erorii judiciare demonstrat dincolo de orice îndoială rezonabilă, sau în mod concludent.

viii. Putem afirma, fără îndoială,... că sistemul de compensare pentru eroare judiciară din articolul 14 par. 6 seamănă cu cel din sistemul norvegian, descris de către Curte ca o procedură al cărei obiect este de a stabili dacă statul are o obligație financiară de a compensa prejudiciul creat, prin procedura penală, persoanei (a se vedea

O v. Norvegia

... ). Dar trebuie să ne punem întrebarea când anume se naște o astfel de obligație. Dacă articolul 6 par. 2 s-ar aplica acțiunilor de tipul celei analizate azi, nu ar exista niciun motiv, logică sau echitabil, să distingem între persoanele cărora li s-a anulat condamnarea pe bază de noi probe și cele ale căror condamnare este anulată din alte motive; toate aceste persoane ar fi îndreptățite să se bazeze pe prezumția de nevinovăție. Într-adevăr, nu ar exista niciun motiv de a distinge între cei care sunt condamnați, dar ale căror condamnări sunt anulate și cei achitați. Dar este clar că articolul 14 alineatul (6) nu prevede că dreptul la despăgubiri se naște în alte cazuri decât cele expres prevăzute.

ix . În

Mullen

, Lordul Steyn a declarat (...) că articolul 6 par. 2 din Convenție nu se aplică regulilor special create de articolul 14 par. 6 din PIDCP. Lord Bingham a statuat că (...) cazurile austriece și norvegiene (...) nu erau foarte relevante pentru dl. Mullen, a cărui achitare lui nu avea legătură cu fondul acuzației aduse împotriva sa."

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A.

Anularea condamnării

1.

Legea din 1968 cu privire la apel în materie penală

43

.

Secțiunea 2(1) din Legea din 1968 cu privire la apel în materie penală (cu modificările ulterioare) prevede că instanța de apel:

“(a) va admite o cerere de apel împotriva unei condamnări dacă consideră că nu există motive întemeiate pentru condamnare; și

(b) va respinge cererile de apel în orice alte cazuri.”

44

.

Secțiunea 2(2) impune anularea condamnării în cazul în care se admite apelul.

45

.

Secțiunea 2(3) prevede:

“O decizie de anulare a condamnării, cu excepția cazului când

se dispune rejudecarea în conformitate cu secțiunea 7, are rol de a impune instanței de judecată să înlocuiască o sentință de condamnare cu achitarea.

”

2.

Abordarea judiciară în materia anulării unei condamnări penale pe bază de probe noi

R v. Pendleton

[2001], UKHL 66, Camera Lorzilor s-a întrebat asupra abordării pe care ar trebui să o aibă instanțele de apel în cazurile care implică probe noi. Lord Bingham de Cornhill a explicat:

" 19 . ... În cauza

Stafford

, Camera Lorzilor a respins, pe bună dreptate, susținerea avocatului conform căreia Curtea de Apel își pusese greșit întrebarea ce efect ar avea probele noi asupra Curții de Apel și nu ce efect ar fi avut acestea asupra juriului... Eu nu sunt convins că s-a enunțat un principiu incorect în

Stafford

, atât timp cât Curtea de Apel este conștientă de faptul că trebuie să examineze dacă decizia de condamnare este întemeiată și nu dacă acuzatul este vinovat sau nu. Criteriul preconizat de către avocat în

Stafford

... are un dublu rol ... În primul rând, reamintește Curții de Apel că nu este și nu trebuie să devină factorul principal de decizie. În al doilea rând, reamintește Curții de Apel că nu are decât o înțelegere imperfectă și incompletă a procesului care a condus juriul la condamnare. Curtea de Apel poate face evaluarea probelor noi, în afara unor cauze evidente, este în dezavantaj în încercarea de a corobora dovezile noi cu restul probelor. Din aceste motive, va fi, de obicei, înțelept pentru Curtea de Apel să se întrebe dacă probele noi ar fi putut, în mod rezonabil, să afecteze decizia juriului în procesul care a dus la condamnare. În cazul în care răspinsul este afirmativ, condamnarea trebuie considerată ca neîntemeindu-se pe probe solide. "

Dial and another v. State of Trinidad and Tobago

[2005] UKPC 4, examinată de către

Privy Council

,

a comentat :

" 31. ... În termeni simpli, legea, care este acum clar stabilită, poate fi expusă după cum urmează. În cazul în care dovezile noi sunt prezentate în apel, este de competența Curții de Apel presupunând întotdeauna că le admite, să evalueze importanța lor în contextul restul probelor în acest caz. În cazul în care instanța ajunge la concluzia că probele noi nu ridică nicio îndoială rezonabilă cu privire la vinovăția acuzatului se va respinge apelul. Întrebarea se adresează instanței în sine; nu este aceea cu privire la efectul pe care l-ar fi avut dovezile noi asupra juriului. Altfel spus, în cazul în care instanța consideră cazul ca fiind unul dificil, ar putea fi util să se întrebe dacă dovezile noi, în cazul în care ar fi fost prezentate la proces, ar fi putut, în mod rezonabil, să afecteze decizia juriului de a condamna" (

R v. Pendleton

(...). Principiul de bază rămâne, totuși acela afirmat pentru prima dată în

Stafford

... și enunțat de Camera Lorzilor în

Pendleton

:

"Curtea de Apel și Camera Lorzilor ar putea considera convenabil să ia în considerare ceea ce ar fi putut judeca un juriu dacă i-ar fi fost prezentate probele noi, dar le revine responsabilitatea ultimă de a decide dacă verdictul este unul sigur. "

B.

Acordarea de conpensații pentru erori judiciare

1.

Legea cu privire la justiția penală din 1988

49

.

Secțiunea 133(1) din Legea cu privire la justiția penală din 1988 prevede că:

"

(1) Sub rezerva alineatului 2 de mai jos, în cazul în care o condamnare penală este ulterior anulată sau intervine grațierea pe baza unor probe noi care arată dincolo de orice îndoială rezonabilă că a existat o eroare judiciară, ministrul trebuie să plătească o despăgubire pentru eroare judiciară persoanei care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări (...), cu excepția cazului în care nedivulgarea faptului necunoscut este imputabilă în tot sau în parte persoanei respective.

"

2.

Interpretarea termenului de

"eroare judiciară" de către instanțe

(a)

Înainte de

cererea de despăgubire în cauza de față

R (Mullen) v. Secretarul de Stat pentru Afaceri Interne

[2004] UKHL 18, Camera Lorzilor a analizat aplicarea secțiunii 133 din Legea din 1988. Procesul dlui Mullen în Anglia a fost posibil doar pentru că autoritățile britanice au aranjat expulzarea sa din Zimbabwe, cu încălcarea flagrantă a legislației locale și internaționale. Acest element a ieșit la iveală doar după condamnare și apelul dlui Mullen la Curtea de Apel, aproximativ șapte ani mai târziu, a dus la anularea condamnării sale pe motiv că expulzarea sa a reprezentat un viciu de procedură, și anume un abuz al puterii executive. Cererea sa de despăgubire în conformitate cu secțiunea 133, sau în baza sisitemului de despăgubire

ex gratia

care exista în paralel la acel moment, i-a fost refuzată de către secretarul de stat. În cursul unei proceduri ulterioare de revizuire judiciară, Camera Lorzilor a constatat în unanimitate că secțiunea 133 nu impunea plata unei despăgubiri pentru eroare judicairă. Cu toate acestea, a existat o divergență de opinii între Lord Bingham și Lord Steyn cu privire la interpretarea secțiunii 133.

" 4. Expresia "condamnare nedreaptă" nu este un termen legal și nu are un sens bine stabilit. Este evident că expresia include condamnarea celor care sunt nevinovați de infracțiunea pentru care au fost condamnați. Dar în limbajul obișnuit expresia ar trebui cred, să fie extinsă la cei care, vinovați sau nu, nu ar fi trebuit, în mod evident, să fie condamnați. Este imposibil și inutil să se identifice motivele multiple pentru care un inculpat poate fi condamnat deși nu ar trebui. Aceasta se poate întâmpla când dovezile împotriva lor au fost fabricate, s-a comis un sperjur, expertizele au fost eronate, când dovezile în aparare au fost ascunse sau reținute, atunci când juriul a fost subiectul unor interferențe răuvoitoare, din cauza unei inechități sau prin formularea unor indicații eronate de către judecător. În cazuri de acest fel, se poate, dar de cele mai multe ori este imposibil, să se spună că un inculpat este nevinovat, dar este posibil să spunem că el a fost condamnat pe nedrept. Factorul comun în astfel de cazuri este că există o deficiență gravă în anchetarea infracțiunii sau în desfășurarea procesului, care rezultă în condamnarea unei persoane care nu ar fi trebuit să fie condamnată."

Adams

a Curții Supreme de Justiție (vezi paragraful 63 de mai jos), că observațiile făcute de Lord Bingham se refereau la termenul de "condamnare pe nedrept" în contextul sistemului de despăgubiri

ex gratia

în vigoare la momentul respectiv.

" 8 . ... Or, anulând condamnarea domnului Mullen de la Curtea de Apel (Secția penală) a condamnat abuzurile puterii executive care au dus la reținerea și răpirea lui, în singurul mod eficace în care o putea face. Dar nu a identificat nicio deficiență în procedura de judecată. Doar în caz de deficiență în procedura de judecată, ministrul este obligat, prin secțiunea 133 și articolul 14 alineatul (6), să plătească despăgubiri. Din acest motiv susțin că el nu este obligat să plătească o despăgubire în conformitate cu secțiunea 133."

58.

Lord Bingham a precizat că ezită

să accepte argumentul ministrului potrivit căruia secțiunea 133, inspirată din articolul 14 alineatul (6) din ICCPR, nu impunea plata unei despăgubiri decât în cazul unui inculpat, în cele din urmă achitat în condiții legale, cu privire la care s-a demonstrat dincolo de îndoială rezonabilă că este nevinovat de infracțiunea pentru care a fost condamnat. În lumina concluziei sale că nu se acordă nicio despăgubire, a apreciat că nu este necesar să decidă asupra acestui punct.

"41. ... Deciziile respective nu sunt relevante pentru problema examinată azi. Interacțiunea dintre articolul 6 alineatul (2) și articolul 3 din Protocolul nr 7 nu a fost luată în considerare. De fapt, în legislația austriacă, exista un drept la despăgubire mai extins decât cel prevăzut de articolul 3 din Protocolul nr 7."

" 46. Cerința ca faptul nou sau nou descoperit să arate în mod concludent (sau dincolo de orice îndoială rezonabilă în termenii secțiunii 133) că a existat o eroare judiciară" este importantă Se filtrează cazurile în care este stabilit doar că poate să fie vorba despre o condamnare pe nedrept. În mod similar, sunt excluse cazurile în care este doar probabil că a existat o condamnare pe nedrept. Aceste două categorii ar include marea majoritate a cazurilor în care un apel este admis în ciuda faptului că este formulat peste termen ... Aceste considerații militează împotriva interpretării extensive a termenului de "eroare judiciară" avansată în numele dlui Mullen. Ele demonstrează, de asemenea, neverosimilitatea interpretării extinse ..., care erodează în întregime efectul dovezilor care să arate "în mod concludent că a existat o eroare judiciară". Acceptând că în alte contexte "o eroare judiciară" este capabilă de a avea un sens mai restrâns sau mai larg, în singurul context relevant, și anume în cazul în care se demonstrează nevinovăția, se merge către o interpretare restrânsă."

61.

Lord Steyn conchide:

56 . ... sensul autonom al termenului "eroare judiciară" se extinde numai la "cazuri clare de eroare judiciară, în sensul că s-a demonstrat că persoana în cauză a fost în mod evident nevinovată", așa cum este indicat în Raportul Explicativ [la Protocolul No. 7]. Acesta este sensul internațional pe care Parlamentul l-a adoptat atunci când a adoptat secțiunea 133 din Legea din 1988."

(b)

Ulterior cererii de despăgubiri formulată de către reclamantă

R (Adams) v Secretarul de Stat pentru Justiție

[2011] UKSC 18, Curtea Supremă de Justiție, în compunere de nouă judecători, a fost rugată să analizeze din nou sensul termenului de "eroare judiciară", în secțiunea 133 din Legea din 1988. Judecătorii au exprimat opinii diferite cu privire la interpretarea corectă a termenului.

III.

JURISPRUDENȚA ȘI TEXTELE JURIDICE INTERNAȚIONALE PERTINENTE

A.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice 1966

64

.

Articolul 14(2) din ICCPR prevede că:

“Orice persoană acuzată de săvârșirea unoi infracțiuni are dreptul de a fi prezumată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în conformitate cu legea.”

65

.

Articolul 14(6) prevede:

“Atunci când o condamnare a fost anulată sau când persoana a fost achitată pe baza faptului că a apărut un fapt nou sau s-a descoperit recent un anume fapt care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări are dreptul la despăgubiri, potrivit legii, cu excepția cazului în care se dovedește că nedivulgarea faptului necunoscut în timp util îi este atribuibilă, în tot sau în parte.”

66. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a examinat aplicarea articolelor relevante din ICCPR. În

W.J.H. v. Olanda

(Comunicarea nr. 408/1990 [1992] UNHRC 25), în care se pretindea o încălcare a articolului 14 alineatul (2) și (6) ca urmare a refuzului de a acorda despăguniri după o achitare, Comitetul a observat că articolul 14 alineatul (2) se aplică numai procedurilor penale, nu și procedurilor de acordare de despăgubiri. De asemenea, a constatat că nu fuseseră îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (6).

" 30. În conformitate cu articolul 14 alineatul 2, orice persoană acuzată de o infracțiune are dreptul de a fi prezumată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale conform legii. Prezumția de nevinovăție, care este fundamentală pentru protecția drepturilor omului, impune sarcina de a dovedi acuzația organelor de urmărire penală, garantează că vinovăția nu poate fi prezumată până când nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, asigură în favoarea acuzatului avantajul îndoielii și solicită ca persoanele acuzate de o infracțiune să fie tratate în conformitate cu acest principiu. Este o datorie pentru toate autoritățile publice să se abțină de la a aduce atingere rezultatului unui proces, de exemplu, prin abținerea de la a face declarații publice, afirmând vinovăția acuzatului. Inculpații nu ar trebui, în mod normal, să fie încătușați sau ținuți în cuști în timpul proceselor sau altfel prezentați instanței de judecată într-un mod care indică faptul că aceștia pot fi criminali periculoși. Mass-media ar trebui să evite știri care să submineze prezumția de nevinovăție. Mai mult, durata detenției preventive nu ar trebui să fie luată ca o indicație de existență a vinovăție și a gradului acesteia. Refuzul cauțiunii sau răspunderea civilă nu afectează prezumția de nevinovăție." (Notele de subsol omise)

" 53. Această garanție nu se aplică dacă se dovedește că nedivulgarea unui astfel de fapt material în timp util este în întregime sau în parte atribuibilă acuzatului, în astfel de cazuri sarcina probei revenind statului. Mai mult decât atât, nu se datorează despăgubiri în cazul în care condamnarea este anulată în apel, adică înainte ca hotărârea să devină definitivă, sau prin grațiere din motive umanitare sau în cadrul exercitării discreționare a puterii sau pe considerente de echitate, care nu înseamnă că a existat o eroare judiciară."

B.

Articolul 3 din Protocolul Nr. 7 la Convenție

69

.

Articolul 3 din Protocolul Nr. 7 prevede:

"Atunci când o condamnare penală definitivă a fost anulată sau când a intervenit achitarea datorită unui fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări are dreptul la despăgubiri în conformitate cu legislația sau practica în vigoare în statul în cauză, cu excepția cazului în care se dovedește că nedivulgarea faptului necunoscut în timp util este atribuibilă, în tot sau în parte persoanei respective."

" ... nu constituie un instrument care oferă o interpretare autentică a textului protocolului, deși ar putea fi de o asemenea natură încât să faciliteze înțelegerea prevederilor conținute de acesta."

"23. În al doilea rând, articolul se aplică numai în cazul în care condamnarea a fost anulată sau persoana a fost grațiată, în ambele cazuri, pe motiv că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, adică, o deficiență gravă în pocedura judiciară, care implică un prejudiciu grav pentru persoana condamnată. Prin urmare, în conformitate cu acest articol, nu există o obligație de a plăti despăgubiri în cazul în care condamnarea a fost anulată sau pedeapsa a fost grațiată pentru orice alte motive (...)

C.

Dreptul și practica cu privire la procedurile de acordare a unor despăgubiri după încetarea urmăririi penale sau după achitare în Statele Membre

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENȚIE

"Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până la stabilirea vinovăției în conformitate cu legea."

A.

Delimitarea capătului de cerere

Englert v. Germania

, 25 august 1987, § 36, seria A nr. 123;

Sekanina

, citată mai sus, § 25;

Capeau împotriva Belgiei

, nr. 42914/98, § 23, CEDO I 2005;

Yassar Hussain împotriva Marii Britanii

, nr. 8866/04, § 20, CEDO 2006 III, și

Tendam v. Spania

, nr. 25720/05, § 36, 13 iulie 2010). În egală măsură, articolul nu garantează unei persoane achitată de o infracțiune dreptul la despăbubiri pentru eroare judiciară.

6 § 2 .

B.

Cu privire la admisibilitate

1.

Susținerile părților

(a)

Guvernul

Sekanina

, citată mai sus, § 25, Curtea a constatat că articolul 6 § 2 nu se aplică în astfel de proceduri, abordare ce este în concordanță cu abordarea Comitetului ONU pentru Drepturile Omului în

W.J.H. v. Olanda

(vezi paragraful 66 de mai sus). Refuzul de a acorda despăgubiri unei persoane pe motiv că nu îndeplinește criteriile nu ar putea fi incompatibilă cu articolul

6 § 2, în caz contrar, nu ar avea sens criteriile și restricțiile de la articolul 14 alineatul (6) ICCPR și articolul 3 din Protocolul nr 7.

(b)

Reclamanta

Rushiti și Hämmern

, ambele citate mai sus, și

Puig Panella v. Spania

, nr. 1483/02, 25 aprilie 2006). Deși, în unele cazuri, în ceea ce privește procedurile civile de acordare de despăbubiri, Curtea a constatat că articolul 6 § 2 nu se aplică, reclamanta a subliniat că, în aceste cazuri, instanțele au evaluat răspunderea civilă, în timp ce secțiunea 133 cere o evaluare a fundamentului achitării unei persoane și a ceea ce achitarea indică cu privire la răspunderea penală. Mai mult, în timp ce în cadrul procedurilor civile trebui să existe un echilibru între drepturile unor terțe părți, un astfel de echilibru nu este relevant aici, statul fiind responsabil pentru plata de despăgubiri. În orice caz, Curtea a constatat că articolul 6 § 2 se aplică chiar și în cazurile cu privire la procedurile civile, când aceste proceduri au dus la repunerea în chestiune a nevinovăției (citând

Orr v. Norvegia

, nr. 31283/04, 15 mai 2008).

Šikić v. Croația

, nr. 9143/08, § 47, 15 iulie 2010 și

Vanjak c. Croației

, nr. 29889/04, § 41, 14 ianuarie 2010, în sensul că, atunci când procedurile penale au fost întrerupte, prezumția de nevinovăție ar trebuit să fie păstrată în "orice alte proceduri de orice natură". Ea a afirmat că acest lucru trebuie să fie cu atât mai adevărat în caz de achitare, în cazul în care protecția oferită de articolul 6 § 2 este chiar mai puternică.

R (Adams)

(vezi paragraful 63 de mai sus) că problema-cheie în cadrul unei proceduri de despăgubire este motivul specific pentru care condamnarea a fost anulată, și că o decizie privind despăgubirea impune factorilor de decizie să examineze hotărârea Curții de Apel privind casarea condamnării. Un refuz de a acorda despăgubiri pe baza motivelor identificate în

R (Adams)

ridică întrebări cu privire la aspectul dacă statul a acceptat că persoana care pretinde despăgubiri este cu adevărat nevinovată. Acest lucru în sine este suficient pentru a considera articolul 6 § 2 aplicabil.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

(i)

Introducere

92.

Obiectul și scopul Convenției, ca instrument de protecție a ființelor umane, cer ca prevederile sale să fie interpretate și aplicate astfel încât să facă garanțiile sale practice și efective (a se vedea, printre altele,

Soering c. Marii Britanii

, 7 iulie 1989, § 87, seria A nr. 161 și

Al Skeini și alții c. Marii Britanii

[GC], nr. 55721/07, § 162, CEDO 2011). Curtea a precizat în mod expres că acest lucru se aplică dreptului consacrat de articolul 6 § 2 (a se vedea, de exemplu,

Allenet de Ribemont împotriva Franței

, 10 februarie 1995, § 35, seria A nr. 308 și

Capeau

, citată mai sus, § 21) .

Barberà, Messegué și Jabardo v. Spania

, 6 decembrie 1988, § 77, seria A nr. 146 și

Telfner v. Austria

, nr. 33501/96, § 15, 20 martie 2001); prezumții legale de fapt și de drept (a se vedea

Salabiaku împotriva Franței

, 7 octombrie 1988, § 28, seria A nr. 141-A și

Radio France și alții împotriva Franței

, nr. 53984/00, § 24, CEDO 2004-II); dreptul de a nu se autoincrimina (a se vedea

Saunders c. Marii Britanii

, 17 decembrie 1996, § 68, Culegere de hotărâri și Decizii 1996-VI și

Heaney și McGuinness v. Irlanda

, nr. 34720/97, § 40, CEDO 2000-XII ); publicitatea eventuală dinainte de proces (a se vedea

Akay c. Turciei

(dec.), nr. 34501/97, 19 februarie 2002 și

G.C.P. v. România

, nr. 20899/03, § 46, 20 decembrie 2011) și exprimarea prematură, de către instanța de judecată sau de către alți funcționari publici, a vinovăției inculpatului (a se vedea

Allenet de Ribemont

, citată mai sus, §§ 35-36 și

Nešťák v. Slovacia

, nr. 65559/01, § 88, 27 februarie 2007).

Marii Britanii

(dec.), nr. 62902/00, ECHR 2003 - XII și

Taliadorou și Stylianou c. Cipru

, nr. 39627/05 și 39631/05 , §§ 27 și 56-59, 16 octombrie 2008).

(ii)

Aplicabilitatea Articolului 6 § 2

Engel și alții v. Olanda

, 8 iunie 1976, § 82 , seria A nr. 22 și

Phillips împotriva Marii Britanii

, nr. 41087/98, § 31, CEDO-2001 VII). Pentru a evalua orice plângere în temeiul articolului 6 § 2, este necesar să se verifice, în primul rând, dacă procedura contestată implică o acuzație în materie penală, în sensul jurisprudenței Curții.

(a) obligația unui fost acuzat de a suporta cheltuielile de judecată și cheltuielile de urmărire penală (a se vedea

Minelli împotriva Elveției

, 25 martie 1983, §§ 30-32, seria A, nr. 62, și

McHugo c. Elveției

(dec.), nr. 55705/00, 12 mai 2005);

(b) o cerere de despăgubiri pentru arestarea preventivă sau alte neplaceri cauzate de procedura penală (a se vedea

Englert

, citată mai sus, § 35;

Nölkenbockhoff v. Germania

, 25 august 1987, § 35, seria A nr. 123;

Sekanina

, citată mai sus, § 22;

Rushiti

, citată mai sus, § 27 ;

Mulaj și Sallahi c. Austriei

(dec.), nr. 48886/99, 27 iunie 2002 ; O. , citat mai sus, §§ 33-38 ;

Hämmer

, citată mai sus , § § 41-46 ;

Baars c. Olandei

, nr. 44320/98, § 21, 28 octombrie 2003,

Capeau c. Belgiei

(dec.), nr. 42914/98, 6 aprilie 2004,

Del Latte v. Olanda

, nr. 44760/98, § 30, 9 noiembrie 2004;

A.L. c. Germaniei

, nr. 72758/01, §§ 31-33, 28 aprilie 2005,

Puig Panella

, citată mai sus, § 50 ;

Tendam

, citat de mai sus, §§ 31 și 36 ;

Bok c. Olandei

, nr. 45482/06, §§ 37-48, 18 ianuarie 2011 și

Lorenzetti împotriva Italiei

, nr. 32075/09, § 43, 10 aprilie 2012) . ;

(c) cererea unui fost acuzat de rambursare a costurilo de apărare (a se vedea

Lutz v. Germania

, 25 august 1987, §§ 56-57, seria A nr. 123;

Leutscher v. Olanda

, 26 martie 1996, § 29, Culegere 1996 II ;

Yassar Hussain

, citată mai sus, § 19 și

Ashendon și Jones împotriva Marii Britanii

, nr. 35730/07 și 4285/08, §§ 42 și 49, 15 decembrie 2011) ;

(d) cereres de despăgubire pentru daunele cauzate de o cercetare sau urmărire penală ilegală sau ilicită (a se vedea

Panteleyenko v. Ucraina

, nr. 11901/02, § 67, 29 iunie 2006 și

Grabchuk c. Ucrainei

, nr. 8599/02, § 42 , 21 septembrie 2006) ;

(e) angajarea răspunderii civile și plata de despăgubiri victimei (a se vedea

Ringvold v. Norvegia

, nr. 34964/97, § 36, CEDO 2003 II ;

Y. împotriva Norvegiei

, nr. 56568/00, § 39, CEDO 2003-II;

Orr

, citată mai sus, §§ 47-49 ;

Erkol împotriva Turciei

, nr. 50172/06, §§ 33 și 37, 19 aprilie 2011 ;

Vulakh și alții v. Rusia

, nr. 33468/03, § 32, 10 ianuarie 2012;

Diacenco v. România

, nr. 124/04, § 55, 7 februarie 2012;

Lagardère împotriva Franței

, nr. 18851/07, §§ 73 și 76, 12 aprilie 2012 și

Constantin Florea v. România

, nr. 21534/05, §§ 50 și 52, 19 iunie 2012) ;

(f) respingerea pretențiilor civile ale reclamantului împotriva asigurătorilor (a se vedea

Lundkvist c. Suediei

(dec.), nr. 48518/99, CEDO 2003-XI și

Reeves v. Norvegia

(dec.), nr. 4248/02, 8 iulie 2004) ;

(g) menținerea în vigoare a unui ordin de plasament al copilului, după ce parchetul a decis să nu formuleze acuzații împotriva părintelui cu privire la abuz asupra copilului (a se vedea

O.L. c. Finlandei

(dec.), nr. 61110/00, 5 iulie 2005) ;

(h) proceduri disciplinare sau de concediere (a se vedea

Moullet c. Franței

(dec.), nr. 27521/04, 13 septembrie 2007,

Taliadorou și Stylianou

, citată mai sus, § 25,

Šikić

, citată mai sus, §§ 42-47 și

Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei

, nr. 34388/05, § 34, 12 aprilie 2011) și

(i) revocarea dreptului reclamantului la locuință socială (a se vedea

Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei

, nr. 35522/04, §§ 28-32, 27 septembrie 2007).

Englert

, citată mai sus, § 35;

Nölkenbockhoff

, citată mai sus, § 35 și

Lutz

, citată mai sus, § 56). În mod similar, într-o serie de cauze ulterioare, Curtea a concluzionat că legislația și practica " legau cele două chestiuni - răspunderea penală a inculpatului și dreptul la despăgubire – într-un asemenea grad, încât decizia cu privire la acest din urmă aspect ar putea fi considerată ca o consecință și, într-o oarecare măsură, concomitentă, a deciziei inițiale", rezultând în aplicabilitatea articolului 6 § 2 în procesul de acordare de despăgubiri (a se vedea

Sekanina

, citată mai sus, § 22;

Rushiti

, citată mai sus, § 27 și

Weixelbraun

, citată mai sus, § 24).

O.

, citată mai sus, § 38 și

Hämmern

, citată mai sus, § 46).

Ringvold

, citată mai sus, § 38,

Y.

, citată mai sus, § 42 și

Orr

, citată mai sus, § 49).

Vanjak

, citată mai sus, § 41 și

Šikić

, citată mai sus, § 47). Aceasta a indicat, de asemenea, că dispozitivul sentinței de achitare trebuie să fie respectat de către orice autoritate referindu-se, în mod direct sau indirect, la răspunderea penală a persoanei interesate (a se vedea

Vassilios Stavropoulos

, citată mai sus, § 39 ;

Tendam

, citată mai sus, § 37 și

Lorenzetti

, citată mai sus, § 46).

(iii)

Concluzie

Maaouia c. Franței

[GC], nr. 39652/98, §§ 36-37, CEDO 2000-X). Într-adevăr, articolul 7 din Protocolul nr. 7 clarifică faptul că prevederile normative ale Protocolului trebuie să fie considerate ca articole adiționale la Convenție și că " toate dispozițiile Convenției se aplică în consecință". Articolul 3 din Protocolul nr. 7 nu pot fi, prin urmare, o formă de

lex specialis

care exclud aplicarea articolului 6 § 2.

(b)

Aplicarea principiilor generale la cauza de față

ratione materiae

ca incompatibilă cu prevederile Convenției.

C.

Cu privire la fond

1.

Susținerile părților

(a)

Reclamanta

-ar putea

, dacă ar fi fost prezentate juriului, să fi condus la un rezultat diferit" (a se vedea paragraful 33 de mai sus), că "nu exista nicio îndoială că hotărârea CACD nu implică faptul că nu a existat niciun temei ... pentru a răspunde penal" ( a se vedea paragraful 38 de mai sus), precum și constatarea Curții de Apel că "nu exista niciun temei pentru a spune că, pe baza noilor dovezi, nu a existat niciun motiv de prezentare a reclamantei în fața unui juriu" (vezi paragraful 39 de mai sus). Reclamanta susșine că aceste comentarii trebuie privite în funcție de situația generală în ceea ce privește eligibilitatea pentru despăgubiri. Reiese din hotărârea Curții de Apel că ea ar putea fi condamnată dacă ar fi rejudecată.

Capeau

,

Puig Panella și Tendam

, citate mai sus). În opinia sa, în cazul în care un stat condiționează plata despăgubirii către persoana în cauză de stabilirea nevinovăției, decizia de a nu despăgubi se datorează în mod necesar faptului că statul pune la îndoială nevinovăția persoanei respective.

Sekanina

,

Rushiti și Diacenco

, citate mai sus). Reclamanta a arătat că achitarea sa s-a făcut pe baza elementelor de fond, CACD indicând că temeiul de fapt și probatoriul care a dus la condamnare a fost subminat.

(b)

Guvernul

114 . Guvernul a contestat că ar fi avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 în cazul de față. Secțiunea 133 din Legea din 1988 nu aduce atingere prezumției de nevinovăție, deoarece nu pune în discuție corectitudinea achitării sau dreptul solicitantului de a fi prezumat nevinovat. Cauzele invocate de către reclamantă, cum ar fi

Rushiti

, citată anterior, nu pot fi interpretate ca justificând o interpretare extrem largă a articolului 6 § 2 în sensul că, odată ce o persoană a fost achitată, ea trebuie să fie tratată întotdeauna ca nevinovată. Guvernul a arătat că nu ar fi compatibil cu articolul 3 din Protocolul nr. 7 sau cu jurisprudența Curții cu privire la compatibilitatea cu articolul 6 § 2 a unei proceduri civile care decurge din aceleași fapte ( referindu-se la

Y.

, citat mai sus ) .

A.L.,

citată mai sus).

Šikić, Vanjak și Bok

, citate mai sus). Acestă jurisprudență a confirmat abordarea flexibilă a Curții cu privire la domeniul de aplicare a prezumției de nevinovăție în afara procedurilor penale și s-a arătat sensibilă la necesitatea de a se asigura că procedurile civile și disciplinare funcționează în mod eficient.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Abordarea Curții în cauze similare

Minelli

, citată mai sus, care se referea la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată după întreruperea procedurii penale, Curtea a stabilit principiul aplicabil după cum urmează :

" 37. În opinia Curții, prezumția de nevinovăție va fi încălcată dacă, fără a se fi dovedit în prealabil vinovăția unei persoane în conformitate cu legea și în special, fără ca aceasta să fi avut posibilitatea de exercitare a drepturilor sale de apărare, o hotărâre judecătorească referitoare la acesta reflectă o opinie că el este vinovat. Acest lucru poate fi astfel încât, chiar în absența oricărei constatări formale, este suficient că există un raționament care sugerează că persoana ar fi vinovată".

Minelli

, explicând că o decizie prin care se refuză restituirea către un fost acuzat a cheltuielilor sau acordarea de despăgubiri pentru detenția preventivă după încetarea procedurilor ar putea ridica o problemă în temeiul articolului 6 § 2 în cazul în care raționamentul pe care se sprijină ar putea echivala cu o determinare a vinovăției acuzatului (a se vedea

Englert

, citată mai sus, § 37;

Nölkenbockhoff

, citată mai sus, § 37 și

Lutz

, citată mai sus, § 60). Toate cele trei cauze vizau proceduri penale anterioare care s-au încheiat cu întreruperea procedurii, mai degrabă decât cu o achitare. Curtea a explicat că instanțele judecătorești naționale au descris o " stare de suspiciune" și că deciziile lor nu conțineau nicio constatare a vinovăției, neconstatându-se nicio încălcare a articolului 6 § 2.

Sekanina

, Curtea a făcut o distincție între cazurile în care procedurile penale au fost întrerupte și cele în care o hotărâre de achitare definitivă a fost pronunțată, clarificând că manifestarea suspiciunii cu privire la nevinovăție este permisă atâta timp cât încetarea procedurii nu reprezintă o determinare a fondului cauzei, dar că nu ne putem întemeia pe aceste suspiciuni atunci când intervine achitarea definitivă (

Sekanina

, citată mai sus, § 30). Astfel, principiul din

Sekanina

pare să încerce să limiteze principiul stabilit în

Minelli

la cazurile în care procedurile penale au fost întrerupte. Jurisprudența arată că, în aceste din urmă cazuri, principiul

Minelli

a fost citat în mod constant ca principiu general aplicabil (a se vedea

Leutscher

, citată mai sus, § 29 ;

Mulaj și Sallahi

, citată mai sus,

Baars

, citată mai sus, §§ 26-27,

Capeau

, citată mai sus, § 22,

A.L.,

citată mai sus, § 31 ;

Panteleyenko

, citată mai sus, § 67 și

Grabchuk

, citată mai sus, § 42). Distincția făcută în

Sekanina

între încetarea procedurii și achitare a fost aplicată în cele mai multe cazuri cu privire la hotărârile de achitare care au urmat

Sekanina

(a se vedea, de exemplu,

Rushiti

, citată mai sus, § 31;

Lamanna v. Austria

, nr. 28923/95, § 38, 10 iulie 2001;

Weixelbraun

, citată anterior, 25,

O

., citată mai sus, § 39;

Hämmern

, citată mai sus, § 47 ;

Yassar Hussain

, citată mai sus, §§ 19 și 23,

Tendam

, citată mai sus, §§ 36-41,

Ashendon și Jones

, citată mai sus, §§ 42 și 49 și

Lorenzetti

, citată mai sus, §§ 44-47 și pentru comparație,

Del Latte și Bok

, ambele citate mai sus).

Ringvold

, citată mai sus, § 38 ;

Y.

, citată mai sus § § 41-42 ; Orr , citată mai sus , § § 49 și 51 , ​​și Diacenco , citată mai sus, §§ 59-60). Această abordare a fost, de asemenea, urmată în cazurile privind creanțele civile depuse de solicitanții achitați împotriva asigurătorilor (a se vedea

Lundkvist și Reeves

, ambele citate mai sus).

Vanjak

, citată mai sus, §§ 69-72 ; și

Šikić

, citată mai sus, §§ 54-56).

Y.

, citată mai sus, §§ 43-46,

O.

, citată mai sus, §§ 39-40 ;

Hämmern

, citată mai sus, §§ 47-48,

Baars

, citată mai sus, §§ 29-31;

Reeves

, citată anterior,

Panteleyenko

, citată mai sus, § 70 ;

Grabchuk

, citată mai sus, § 45, și

Konstas împotriva Greciei

, nr. 53466/07, § 34, 24 mai 2011). Astfel, într-un caz în care instanța națională a considerat că era "în mod clar probabil" că reclamantul a "comis infracțiunile ... de care a fost acuzat", Curtea a constatat că aceasta a depășit limitele civile și a aruncat astfel la îndoială cu privire la corectitudinea achitării (a se vedea

Y.

, citată mai sus, § 46 ; a se vedea , de asemenea,

Orr

, citată mai sus , § 51 și

Diacenco

, citată mai sus , § 64). În mod similar, în cazul în care instanța națională a indicat că dosarul penal conținea dovezi suficiente pentru a stabili că o infracțiune a fost comisă, limbajul folosit a încălcat prezumția de nevinovăție (a se vedea

Panteleyenko

, citată mai sus, § 70). Există și hotărâri ale Curții în care a constatat că nu s-a risipit suspiciunea de vinovăție penală, aceasta fiind o încălcare a articolului 6 § 2 (a se vedea, de exemplu,

Sekanina

, citată mai sus, §§ 29-30 și

Rushiti

, citată mai sus, §§ 30-31). Cu toate acestea, atunci când se au în vedere natura și contextul procedurilor speciale, chiar utilizarea unui limbaj nefericit poate să nu fie decisiv (a se vedea punctul 125 de mai sus). Jurisprudența Curții oferă câteva exemple de cazuri în care nu s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 2, chiar dacă limbajul utilizat de către autoritățile naționale și de către instanțele judecătorești a fost criticat (a se vedea

Reeves

, citată mai sus și

A.L.

, citată mai sus, §§ 38-39).

(b)

Dreptul la prezumția de nevinovăție a fost respectat în cauza de față?

127.

Un aspect relevant pentru contextul speței este că condamnarea reclamantei a fost casată de CACD pe motiv că aceasta a fost "nesigură", pentru că noile probe ar fi putut afecta decizia juriului dacă ar fi fost disponibile la proces (a se vedea paragraful 20 de mai sus). CACD nu a evaluat ea însăși toate dovezile, în lumina noilor elemente, în scopul de a decide dacă a fost stabilită vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă. Nu s-a dispus nici rejudecarea, deaorece reclamanta executase deja pedeapsa cu închisoarea (a se vedea punctele 21, 26 și 34 de mai sus). În conformitate cu secțiunea 2 (3) din Legea cu privire la apel în materie penală din 1968, anularea condamnării reclamantei a dus la un verdict de achitare (vezi paragraful 45 de mai sus). Cu toate acestea, achitarea reclamantei nu a fost, în opinia Curții, o achitare "pe fond", într-un sens adevărat (compară

Sekanina și Rushiti

, ambele citate mai sus, în care achitarea s-a bazat pe principiul că orice îndoială rezonabilă ar trebui să profite acuzatului). În acest sens, deși în mod oficial este o achitare, în cazul reclamantei este vorba mai degrabă despre încetarea procesului penal (a se vedea, de exemplu,

Englert, Nölkenbockhoff, Lutz, Mulaj și Sallahi,

citate mai sus;

Roatis c. Austriei

(dec.), nr. 61903/00, 27 iunie 2002 și

Fellner c. Austriei

(dec.), nr. 64077/00, 10 octombrie 2002).

Mullen)

și , după hotărârea Curții de Apel în cazul de față, de către judecătorii de la Curtea Supremă de Justiție în

Adams

. Ceea ce Curtea trebuie să evalueze este dacă, având în vedere natura sarcinii ce le incumbă instanțelor interne și în contextul hotărârii de anulare a condamnării reclamantei (a se vedea punctul 127 de mai sus), limbajul folosit a fost de compatibil cu prezumția de nevinovăție, garantată de articolul 6 § 2.

ar fi putut

conduce juriul la o concluzie diferită" (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Mai târziu, a declarat că decizia CACD nu implica faptul că nu mai exista nicio acuzație împotriva reclamantei sau că nu mai exista vreu motiv ca aceasta să fie prezentată în fața unui juriu (vezi paragraful 38-39 de mai sus).

R (Mullen).

Din moment ce Lord Steyn și-a exprimat opinia că o eroare judiciară ar putea apărea doar în cazul în care nevinovăția a fost stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă, se iscă o discuție cu privire la nevinovăție și în ce măsura o hotărâre a CACD de anulare a unie condamnări demonstrează în general nevinovăția. S-a făcut referire în acest sens la Raportul Explicativ al Protocolui nr. 7, ceea ce explică faptul că intenția articolului 3 din acest protocol a fost de a obliga statele să furnizeze o despăgubire doar în cazul în care a existat o recunoaștere a faptului că persoana în cauză a fost "în mod evident nevinovată" (a se vedea paragraful 72 de mai sus). Este total de înțeles că, atunci când încearcă să identifice sensul unui concept legislativ ambiguu, cum ar fi "eroare judiciară", care își are originile în dispozițiile care figurează în instrumentele internaționale - în cazul nostru, articolul 14 alineatul (6) ICCPR și artico