N. împotriva Regatului Unit

Reclamantul s-a născut în Uganda în 1974. Locuiește în prezent în Londra. Reclamantul a intrat în Regatul Unit la 28 martie 1998 cu un nume presupus. Ea a fost grav bolnavă și a fost admisă la spital, unde a fost diagnosticată ca HIV-pozitiv cu „immunosupresie considerabilă și ... diseminarea micobacterium TB”. 10. La 31 martie 1998, avocatii au depus o cerere de azil în numele ei, susținând că a fost tratată rău și violată de Mișcarea Rezistenței Naționale din Uganda din cauza asociației sale cu armata de rezistență a Domnului, și susținând că se teme de viața și siguranța ei dacă a fost returnată. 11. În august 1998, reclamantul a dezvoltat o a doua boală care definește ajutoare, sarcoma lui Kaposi.

Numărul ei de CD4 a scăzut la 10 (cel al unei persoane sănătoase este peste 500). După tratamentul cu medicamente antiretrovirale și monitorizarea frecventă, starea ei a început să se stabilizeze astfel încât până în 2005, atunci când Camera Lordilor a examinat cazul, numărul ei de CD4 a crescut la 414. 12. În martie 2001, un medic consultant a elaborat un raport de experți, la cererea avocatului reclamantului, care a exprimat opinia că fără a continua tratamentul antiretroviral regulat pentru îmbunătățirea și menținerea numărului de CD4, și pentru a se asigura că a fost utilizată combinația corectă a medicamentelor, speranța de viață a reclamantului ar fi mai mică de un an, datorită sarcomului Kaposi diseminat și riscul de infecții.

Medicamentul de care are nevoie va fi disponibil în Uganda, dar numai la cheltuieli considerabile și în aprovizionare limitată în orașul de origine al reclamantului, Masaka. În plus, autorul raportului a subliniat că în Uganda nu există nicio dispoziție privind monitorizarea sângelui finanțat public, asistența medicală de bază, securitatea socială, alimente sau locuințe. 13. Secretarul de stat a refuzat cererea de azil la 28 martie 2001 din motive de credibilitate și, de asemenea, din cauză că nu s-a acceptat faptul că autoritățile ugandese sunt interesate de solicitant. De asemenea, a fost respinsă afirmația articolului 3 a reclamantului, secretarul de stat care menționează că tratamentul Ajutoarelor din Uganda a fost comparabil cu cel din orice altă țară africană și că toate medicamentele antiretrovirale majore au fost disponibile în Uganda la prețuri foarte subvenționate.

14. Un arbitrar a determinat apelul reclamantului la 10 iulie 2002. El a respins recursul împotriva refuzului de azil, dar a permis recursul din motivele articolului 3 prin trimitere la cazul D. Regatul Unit (2 mai 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-III). El a constatat că cazul reclamantului intră în domeniul de aplicare al instructiunilor Direcției de azil, care prevăd ca concediul excepțional să rămână în Regatul Unit sau să intre în Regatul Unit trebuie acordat: „... în cazul în care există dovezi medicale credibile că returnarea, datorită facilităților medicale din țara în cauză, ar reduce speranța de viață a reclamantului și ar face obiectul suferinței fizice și mentale acute, în circumstanțe în care Marea Britanie [Regatul Unit] poate fi considerată ca fiind responsabilă pentru îngrijirea sa…

” 15. Secretarul de stat a apelat împotriva constatării articolului 3, susținând că toate drogurile disponibile în cadrul Serviciului Național de Sănătate din Regatul Unit ar putea fi obținute, de asemenea, la nivel local, și majoritatea au fost disponibile, de asemenea, la un preț redus prin intermediul proiectelor finanțate de Organizația Națiunilor Unite și din programele finanțate de donatori bilaterale. Returnarea reclamantului nu ar fi, prin urmare, la „o absență completă a tratamentului medical”, astfel încât nu ar fi supusă la „acuta suferință fizică și mentală”.

Tribunalul de Apel pentru imigrație a permis apelul la 29 noiembrie 2002. Acesta a constatat următoarele: „Tratamentul medical este disponibil în Uganda pentru condiția [aplicantului], chiar dacă Tribunalul acceptă că nivelul proviziilor medicale din Uganda se situează sub nivelul celui din Regatul Unit și va continua să se lase în spatele avansului continuu al avansurilor în materie de droguri, care inevitabil să devină disponibile pentru prima dată în țări extrem de dezvoltate.

Cu toate acestea, în Uganda se desfășoară eforturi mari pentru a aborda situația Aids – sunt disponibile medicamentele de tratare a ajutoarelor, sunt furnizate forme rafinate de droguri (de fapt cu retarde de timp) și nu ar fi până când [aplicantul] specific și nevoile diferite au devenit cunoscute că nevoile ei pot fi evaluate și atunci disponibilitatea unui tratament adecvat hotărât.” 16. Lăsarea recursului la Curtea de Apel a fost acordată la 26 iunie 2003, iar la 16 octombrie 2003, recursul reclamantului la Curtea de Apel a fost respins cu majoritate de doi la unu ([2003] EWCA Civ 1369). Cu privire la cazul D. Regatul Unit (citat mai sus), Legile Lordului Justiție (cu care Lordul Justiție Dyson a fost de acord) a declarat: „Contrul dintre bunăstarea relativă acordată într-un stat semnatar unei persoane foarte bolnave care, pentru un timp, chiar și mult timp, este disponibil acolo, și șarpețele și dificultatele care (fără nicio încălcare a dreptului internațional) ar face față dacă ar fi revenit acasă, este în mintea mea – chiar dacă contrastul este foarte mare – o bază extrem de fragilă pentru a ridica o datorie juridică asupra statului de a conferi sau de a extinde dreptul de a rămâne pe teritoriul său, o datorie nesuportată de orice decizie sau politică adoptată de armamentul democratic, executiv sau legislativ al guvernului statului.

Elaborarea politicii de imigrare ... este un paradigm al responsabilității guvernului ales. Unul înțelege cu ușurință că o astfel de responsabilitate poate fi calificată de o obligație juridică supravenționată care decurge în temeiul CEDO [Convenției], în cazul în care persoana în cauză pretinde că este protejată de tortură sau de alte maltraturi în țara sa de origine, în încălcarea standardelor articolului 3, mai ales în cazul în care aceasta ar fi îndeplinită în mâinile statului. Dar o pretenție de a fi protejată de efectele dure ale unei dorințe de resurse, deși a făcut mai dure din contrastul său cu facilitățile disponibile în țara gazdă, este în mintea mea ceva cu totul…

Aș susține că aplicarea articolului 3 în cazul în care plângerea este în esență lipsită de resurse în țara de origine a reclamantului (în contraste cu ceea ce a fost disponibil în țara din care urmează să fie eliminat) este justificată numai atunci când apelul umanitar al cazului este atât de puternic încât nu ar putea fi respins din motiv de către autoritățile unui stat civilizat. Acest lucru nu, recunosc, se ridică la un test legal ascuțit ... un caz din acest gen trebuie să se bazeze pe fapte care nu sunt doar excepționale, ci extreme; extreme, adică, judecate în contextul cazurilor în care toate sau multe dintre acestea (cum ar fi aceasta) solicită compasiune pentru motive presante ...” Lordul Justiție Carnwath, discordant, nu a putut spune că faptele din acest caz au fost atât de clare că singura concluzie rezonabilă a fost că art. 3 nu s-a aplicat.

Având în vedere contrastul puternic dintre poziția reclamantului în Regatul Unit și siguranța practică a unei speranțe de viață reduse dramatic dacă se reîntoarce în Uganda fără sprijin familial eficient, el ar fi trimis cazul către organismul de constatare a faptelor în acest caz, Tribunalul de Apel pentru imigrație. 17. La 5 mai 2005, Camera de Lords a respins în unanimitate apelul reclamantului ([2005] UKHL 31). Lordul Nicholls of Birkenhead a rezumat prognoza reclamantului după cum urmează: „... În august 1998 [reclamantul] a dezvoltat o a doua boală defensivă Aids, sarcoma lui Kaposi. Numărul de celule CD4 a unei persoane sănătoase normale este peste 500. A ei a scăzut la 10. Ca urmare a medicamentelor moderne și a unui tratament medical calificat pe o perioadă lungă, inclusiv un curs prelungit de chimioterapie sistematică, [aplicantul] este acum mult mai bun.

Numărul său CD4 a crescut [de la 10] la 414, starea ei este stabilă. Medicii ei spun că, dacă ea continuă să aibă acces la droguri și la facilitățile medicale disponibile în Regatul Unit, ar trebui să rămână bine pentru „decade”. Dar fără aceste droguri și facilități, prognoza este „deplorabilă”: ea va suferi de sănătate bolnavă, disconfort, durere și moarte în termen de un an sau doi. Acest lucru se datorează faptului că medicamentele antiretrovirale foarte active pe care le primește în prezent nu o vindecă boala ei. Nu o reface la starea ei de pre-doleantă. Medicamentul repetă funcțiile sistemului imunitar compromis și o protejează de consecințele deficitului imunitar în timp ce, și numai în timp ce, ea continuă să-l primească.

Realitatea crudă este că dacă [aplicantul] se întoarce în Uganda abilitatea ei de a obține medicamentele necesare este problematică. Așadar, dacă se întoarce în Uganda și nu poate obține asistența medicală necesară pentru a-și ține boala sub control, poziția ei va fi similară cu o mașină de susținere a vieții.” Lord Hope of Craighead, cu care Lord Nicholls, Lord Brown of Eaton-sub-Heiwood și Lord Walker of Gestingthorpe au fost de acord, menționat în detaliu jurisprudenței Curții (vezi punctele 32-41 de mai jos), și au deținut după cum urmează: „... Strasbourg a respectat două principii de bază, pe de o parte, caracterul fundamental al garanțiilor articolului 3 se aplică indiferent de comportamentul reproșabil al reclamantului…

Pe de altă parte, extratereștrii care fac obiectul expulzării nu pot pretinde niciun drept de a rămâne pe teritoriul unui stat contractant, pentru a continua să beneficieze de asistența medicală, socială sau de alte forme prestată de statul expulzător. Pentru o excepție care să fie făcută în cazul în care expulzarea este respinsă pentru motive medicale, circumstanțele trebuie să fie excepționale... Întrebarea pe care Curtea trebuie să se concentreze este dacă starea actuală de sănătate a reclamantului este astfel încât, pe motive umanitare, el nu ar trebui să fie expulzat decât dacă nu poate [se poate] demonstra că instalațiile medicale și sociale de care are astfel de nevoie sunt de fapt disponibile în statul de primire.

Singurele cazuri în care acest test a fost constatat să fie îndeplinit sunt D. Regatul Unit ... și B.B. Franța ... [T]he Curtea de Strasbourg a fost suferită în hotărârile sale de a evita orice prelungire suplimentară a categoriei excepționale de caz care reprezintă D. Regatul Unit. Este posibil ca Curtea să nu se confrunte într-adevăr cu consecințele evoluției tehnicilor medicale de la cauza D. Regatul Unit și B.B. Franța au fost hotărâte. Poziția de astăzi este că infecțiile cu HIV pot fi controlate în mod eficient și indefinit prin administrarea medicamentelor retrovirale. În aproape toate cazurile în care acest tratament este administrat cu succes se va constata că în prezent pacientul este în sănătate bună.

Dar în aproape toate aceste cazuri de oprire a tratamentului va duce într-un timp foarte scurt la o renaștere a tuturor simptomelor din care pacientul a fost inițial suferință și la o moarte timpurie. Tratamentul antiretroviral poate fi comparat cu o mașină de susținere a vieții. Deși efectele de terminare a tratamentului nu sunt atât de imediat, pe termen lung ei sunt la fel de fatale. Se pare că Curtea se concentrează un pic pe starea de sănătate a reclamantului care, pe o analiză adevărată, se datorează în întregime tratamentului a cărui continuare este atât de mult în pericol, dar nu se poate spune că Curtea nu este conștientă de progresele științelor medicale în acest domeniu. Toate cazurile recente de la S.C.C.

Suedia au demonstrat această caracteristică. Faptul că Curtea pare să fi fost deplasată de acestea este datorită respectării principiului că extratereștrii care fac obiectul expulzării nu pot pretinde niciun drept de a rămâne pe teritoriul unui stat contractant pentru a continua să beneficieze de asistența medicală, socială sau de alte forme furnizată de statul expulzător. Modul în care acest principiu a fost menționat și apoi aplicat în Amegnigan v. Olanda ... este, în opinia mea, extrem de semnificativ. Ceea ce în realitate Curtea spune că faptul că tratamentul poate fi depășit de atingerea reclamantului în statul de primire nu trebuie tratat ca o circumstanță excepțională. S-ar putea să fie diferit dacă ar putea fi spus că nu era disponibil deloc acolo și că reclamantul a fost expus la un risc inevitabil din cauza absenței sale complete.

Dar este din ce în ce mai puțin probabil ca acest lucru să fie cazul având în vedere cuantumul ajutorului medical care ajunge acum la țările din lumea a treia, în special cele din Africa subsahariană. Pentru ca circumstanțele să fie, așa cum a fost pus în Amegnigan v. Olanda, „foarte excepțional” ar trebui să fie demonstrat că starea medicală a reclamantului a ajuns la o etapă atât de critică încât există motive umanitare convingătoare pentru a nu-l înlătura într-un loc care lipsește serviciile medicale și sociale pe care ar trebui să le prevină suferința acută în timp ce el este pe moarte… Atâta timp cât [ reclamantul] continuă să ia tratamentul pe care îl va rămâne sănătosă și va avea câteva decenii de sănătate bună de care să aștepte cu nerăbdare.

Condiția actuală nu se poate spune că este critică. Ea este potrivită pentru a călători și va rămâne potrivită dacă și atâta timp cât poate obține tratamentul de care are nevoie când se întoarce în Uganda. Dovezile sunt că tratamentul de care are nevoie este disponibil acolo, deși la un cost considerabil. Ea încă are rude acolo, deși poziția ei este că nici unul dintre ei ar fi dispus și capabil de a găzdui și de a avea grijă de ea. În opinia mea cazul ei cade în aceeași categorie ca S.C.C. Suedia, Arcila Henao v. Olanda, Ndangoya v. Suedia și Amegnigan v. Țările de Jos, în cazul în care Curtea a susținut în mod constant că testul unor circumstanțe excepționale nu a fost îndeplinit. În opinia mea, jurisprudența Curții conduce inevitabil la concluzia că îndepărtarea ei în Uganda nu ar încălca garanțiile articolului 3 din Convenție…

” Lord Hope a concluzionat prin observarea: „Câte prelungire a principiilor în D. Regatul Unit] ar avea efectul de a permite tuturor celor din condiția [aplicantului] un drept de azil în această țară, până la momentul în care standardul de instalații medicale disponibile în țările lor de origine pentru tratamentul HIV/Aids a ajuns la cel disponibil în Europa. Ar risca să atragă în Regatul Unit un număr mare de persoane care deja suferă de HIV în speranța că și ei ar putea rămâne aici pe termen indefinit, astfel încât să poată profita de resursele medicale disponibile în această țară. Acest lucru ar avea ca rezultat un angajament foarte mare și fără îndoială nequantificabil al resurselor pe care le este, de exemplu, cel mai puțin, extrem de discutabil pe care statele părți la Convenție ar fi convenit vreodată.

Cel mai bun cursul, ar fi crezut, ar fi ca statele să continue să își concentreze eforturile pe pașile care sunt luate în prezent, cu ajutorul companiilor de droguri, să pună la dispoziție asistența medicală necesară în mod universal și liber în țările din lumea a treia care încă suferă atât de mult de flagelul incetinător al HIV/Aids.” Baronesa Hale din Richmond, de acord că apelul ar trebui respins, a revizuit autoritățile interne și convenției și a exprimat testul care urmează: „... dacă boala reclamantului a ajuns la o astfel de etapă critică (de exemplu, el este pe moarte) că ar fi tratament inuman să-l privească de îngrijirea pe care îl primește în prezent și să-l trimită acasă la moartea timpurie, cu excepția cazului în care există îngrijire care să-l permită să întâmple această soartă cu demnitate…

[ Testul] nu este îndeplinit cu privire la faptele acestui caz.” 18. Potrivit informațiilor obținute de Curte, HIV este în mod normal tratat de medicamente antiretrovirale. În Regatul Unit, în comun cu cele mai multe țări dezvoltate, aceste medicamente sunt furnizate în combinație, o practică cunoscută sub numele de „terapie antiretrovirală foarte activă” (HAART). Administrarea corectă a medicamentelor antiretrovirale depinde de monitorizarea regulată a pacientului, inclusiv testele de sânge, precum și de disponibilitatea personalului medical pentru a ajusta la intervale frecvente nivelul și tipul de medicamente luate. Acest tratament este, în general, disponibil gratuit pe Serviciul Național de Sănătate.

19. În Uganda, au fost făcute încercări de a reduce dependența țării de medicamentele importate, inclusiv de a produce medicamente generice la nivel local. Cu toate acestea, în comun cu majoritatea țărilor africane subsahariene, disponibilitatea medicamentelor antiretrovirale este împiedicată de resurse financiare limitate și de deficiențe în infrastructura medicală necesară pentru administrarea efectivă a acestora.

Ca urmare, potrivit cercetărilor efectuate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS), aproximativ jumătate din cei care au nevoie de terapie antiretrovirală în Uganda îl primesc (OMS, „Progresul privind accesul global la terapie antiretrovirală HIV”, martie 2006, p. 9, 11 și 72). Programul comun al Organizației Națiunilor Unite privind HIV/SIDA (ONUSIDA) și OMS în analiza lor de situație a țării din 2007 privind Uganda a menționat, de asemenea, obstacole majore pentru prevenirea, tratamentul, îngrijirea și sprijinul pentru HIV, inclusiv investițiile publice limitate, acoperirea limitată a serviciilor și lipsa unui cadru de politică.

Există, de asemenea, disparități semnificative în furnizarea de droguri între zonele urbane și rurale (OMS, „Profil de țară summar pentru scalonul de tratament al HIV/Aids: Uganda”, decembrie 2005). În plus, progresele înregistrate în furnizarea de asistență medicală au fost compensate de numărul tot mai mare de persoane care au nevoie de tratament (ONUSIDA/OMS, „Actualizarea epidemiei” 2006, p. 18) și având în vedere creșterea rapidă a populației din Uganda, rata stabilă a incidenței HIV înseamnă că un număr tot mai mare de persoane achiziționează HIV în fiecare an (ONUSIDA/OMS, „Aids Epidemic Update”, decembrie 2007, p. 17).

8. The applicant was born in Uganda in 1974. She currently lives in London. 9. The applicant entered the United Kingdom on 28 March 1998 under an assumed name. She was seriously ill and was admitted to hospital, where she was diagnosed as HIV-positive with “considerable immunosuppression and ... disseminated mycobacterium TB”. 10. On 31 March 1998 solicitors lodged an asylum application on her behalf, claiming that she had been ill-treated and raped by the National Resistance Movement in Uganda because of her association with the Lord’s Resistance Army, and asserting that she was in fear of her life and safety if she were returned. 11. In August 1998 the applicant developed a second Aids-defining illness, Kaposi’s sarcoma.

Her CD4 count was down to 10 (that of a healthy person is over 500). After treatment with antiretroviral drugs and frequent monitoring, her condition began to stabilise so that by 2005, when the House of Lords examined the case, her CD4 count had risen to 414. 12. In March 2001 a consultant physician prepared an expert report, at the request of the applicant’s solicitor, which expressed the view that without continuing regular antiretroviral treatment to improve and maintain her CD4 count, and monitoring to ensure that the correct combination of drugs was used, the applicant’s life expectancy would be less than one year, due to the disseminated Kaposi’s sarcoma and the risk of infections. The medication she needed would be available in Uganda, but only at considerable expense and in limited supply in the applicant’s home town of Masaka.

Moreover, the author of the report pointed out that in Uganda there was no provision for publicly funded blood monitoring, basic nursing care, social security, food or housing. 13. The Secretary of State refused the asylum claim on 28 March 2001 on grounds of credibility, and also because it was not accepted that the Ugandan authorities were interested in the applicant. The applicant’s Article 3 claim was also rejected, the Secretary of State noting that treatment of Aids in Uganda was comparable to that in any other African country, and that all the major antiretroviral drugs were available in Uganda at highly subsidised prices. 14. An adjudicator determined the applicant’s appeal on 10 July 2002. He dismissed the appeal against the asylum refusal, but allowed the appeal on Article 3 grounds by reference to the case of D. v. the United Kingdom (2 May 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-III).

He found that the applicant’s case fell within the scope of the Asylum Directorate Instructions which provide that exceptional leave to remain in or enter the United Kingdom must be given: “... where there is credible medical evidence that return, due to the medical facilities in the country concerned, would reduce the applicant’s life expectancy and subject him to acute physical and mental suffering, in circumstances where the UK [United Kingdom] can be regarded as having assumed responsibility for his care… ” 15. The Secretary of State appealed against the Article 3 finding, contending that all the Aids drugs available under the National Health Service in the United Kingdom could also be obtained locally, and most were also available at a reduced price through the United Nations’ funded projects and from bilateral Aids donor-funded programmes.

The applicant’s return would not, therefore, be to a “complete absence of medical treatment”, and so would not subject her to “acute physical and mental suffering”. The Immigration Appeal Tribunal allowed the appeal on 29 November 2002. It found as follows: “Medical treatment is available in Uganda for the [applicant’s] condition even though the Tribunal accept that the level of medical provision in Uganda falls below that in the United Kingdom and will continue to lag behind the advance of continuing drug advances which inevitably first become available in highly developed countries.

Nonetheless, extensive efforts are being made in Uganda to tackle the Aids situation – Aids-treating drugs are available, refined forms of drug are being supplied (albeit with time lags) and it would not be until the [applicant’s] specific and varying needs became known that her needs could be assessed and the then availability of appropriate treatment decided.” 16. Leave to appeal to the Court of Appeal was granted on 26 June 2003, and on 16 October 2003 the applicant’s appeal to the Court of Appeal was dismissed by a majority of two to one ([2003] EWCA Civ 1369). With reference to the case of D. v. the United Kingdom (cited above), Lord Justice Laws (with whom Lord Justice Dyson concurred) stated: “The contrast between the relative well-being accorded in a signatory State to a very sick person who, for a while, even a long while, is accommodated there, and the scarcities and hardships which (without any violation of international law) he would face if he were returned home, is to my mind – even if the contrast is very great – an extremely fragile basis upon which to erect a legal duty upon the State to confer or extend a right to remain in its territory, a duty unsupported by any decision or policy adopted by the democratic arm, executive or legislature, of the State’s government.

The elaboration of immigration policy ... is a paradigm of the responsibility of elected government. One readily understands that such a responsibility may be qualified by a supervening legal obligation arising under the ECHR [the Convention] where the person in question claims to be protected from torture or other mistreatment in his home country in violation of the Article 3 standards, especially if it would be meted out to him at the hands of the State. But a claim to be protected from the harsh effects of a want of resources, albeit made harsher by its contrast with the facilities available in the host country, is to my mind something else altogether…

I would hold that the application of Article 3 where the complaint in essence is of want of resources in the applicant’s home country (in contrast to what has been available in the country from which he is to be removed) is only justified where the humanitarian appeal of the case is so powerful that it could not in reason be resisted by the authorities of a civilised State. That does not, I acknowledge, amount to a sharp legal test ... an Article 3 case of this kind must be based on facts which are not only exceptional, but extreme; extreme, that is, judged in the context of cases all or many of which (like this one) demand one’s sympathy on pressing grounds ...” Lord Justice Carnwath, dissenting, was unable to say that the facts of the case were so clear that the only reasonable conclusion was that Article 3 did not apply.

Given the stark contrast between the applicant’s position in the United Kingdom and the practical certainty of a dramatically reduced life expectancy if returned to Uganda with no effective family support, he would have remitted the case to the fact-finding body in the case, the Immigration Appeal Tribunal. 17. Leave to appeal to the House of Lords was granted, and on 5 May 2005 the House of Lords unanimously dismissed the applicant’s appeal ([2005] UKHL 31). Lord Nicholls of Birkenhead summarised the applicant’s prognosis as follows: “... In August 1998 [the applicant] developed a second Aids-defining illness, Kaposi’s sarcoma. The CD4 cell count of a normal healthy person is over 500. Hers was down to 10. As a result of modern drugs and skilled medical treatment over a lengthy period, including a prolonged course of systematic chemotherapy, the [applicant] is now much better.

Her CD4 count has risen [from 10] to 414. Her condition is stable. Her doctors say that if she continues to have access to the drugs and medical facilities available in the United Kingdom she should remain well for ‘decades’. But without these drugs and facilities the prognosis is ‘appalling’: she will suffer ill health, discomfort, pain and death within a year or two. This is because the highly active antiretroviral medication she is currently receiving does not cure her disease. It does not restore her to her pre-disease state. The medication replicates the functions of her compromised immune system and protects her from the consequences of her immune deficiency while, and only while, she continues to receive it.

The cruel reality is that if the [applicant] returns to Uganda her ability to obtain the necessary medication is problematic. So if she returns to Uganda and cannot obtain the medical assistance she needs to keep her illness under control, her position will be similar to having a life-support machine turned off.” Lord Hope of Craighead, with whom Lord Nicholls, Lord Brown of Eaton-under-Heywood and Lord Walker of Gestingthorpe agreed, referred in detail to the Court’s case-law (see paragraphs 32-41 below), and held as follows: “... that Strasbourg has adhered throughout to two basic principles. On the one hand, the fundamental nature of the Article 3 guarantees applies irrespective of the reprehensible conduct of the applicant…

On the other hand, aliens who are subject to expulsion cannot claim any entitlement to remain in the territory of a Contracting State in order to continue to benefit from medical, social or other forms of assistance provided by the expelling State. For an exception to be made where expulsion is resisted on medical grounds the circumstances must be exceptional ... The question on which the Court has to concentrate is whether the present state of the applicant’s health is such that, on humanitarian grounds, he ought not to be expelled unless it can [be] shown that the medical and social facilities that he so obviously needs are actually available to him in the receiving State. The only cases where this test has been found to be satisfied are D. v. the United Kingdom ... and B.B.

v. France ... [T]he Strasbourg Court has been at pains in its decisions to avoid any further extension of the exceptional category of case which D. v. the United Kingdom represents. It may be that the Court has not really faced up to the consequences of developments in medical techniques since the cases of D. v. the United Kingdom and B.B. v. France were decided. The position today is that HIV infections can be controlled effectively and indefinitely by the administration of retroviral drugs. In almost all cases where this treatment is being delivered successfully it will be found that at present the patient is in good health. But in almost all these cases stopping the treatment will lead in a very short time to a revival of all the symptoms from which the patient was originally suffering and to an early death.

The antiretroviral treatment can be likened to a lifesupport machine. Although the effects of terminating the treatment are not so immediate, in the longer term they are just as fatal. It appears to be somewhat disingenuous for the Court to concentrate on the applicant’s state of health which, on a true analysis, is due entirely to the treatment whose continuation is so much at risk. But it cannot be said that the Court is unaware of the advances of medical science in this field. All the recent cases since S.C.C. v. Sweden have demonstrated this feature. The fact that the Court appears to have been unmoved by them is due, I think, to its adherence to the principle that aliens who are subject to expulsion cannot claim any entitlement to remain in the territory of a Contracting State in order to continue to benefit from medical, social or other forms of assistance provided by the expelling State.

The way this principle was referred to and then applied in Amegnigan v. the Netherlands ... is, in my opinion, highly significant. What the Court is in effect saying it that the fact that the treatment may be beyond the reach of the applicant in the receiving State is not to be treated as an exceptional circumstance. It might be different if it could be said that it was not available there at all and that the applicant was exposed to an inevitable risk due to its complete absence. But that is increasingly unlikely to be the case in view of the amount of medical aid that is now reaching countries in the Third World, especially those in sub-Saharan Africa.

For the circumstances to be, as it was put in Amegnigan v. the Netherlands, ‘very exceptional’ it would need to be shown that the applicant’s medical condition had reached such a critical stage that there were compelling humanitarian grounds for not removing him to a place which lacked the medical and social services which he would need to prevent acute suffering while he is dying… So long as [the applicant] continues to take the treatment she will remain healthy and she will have several decades of good health to look forward to. Her present condition cannot be said to be critical. She is fit to travel, and will remain fit if and so long as she can obtain the treatment that she needs when she returns to Uganda.

The evidence is that the treatment that she needs is available there, albeit at considerable cost. She also still has relatives there, although her position is that none of them would be willing and able to accommodate and take care of her. In my opinion her case falls into the same category as S.C.C. v. Sweden, Arcila Henao v. the Netherlands, Ndangoya v. Sweden and Amegnigan v. the Netherlands, where the Court has consistently held that the test of exceptional circumstances has not been satisfied. In my opinion the Court’s jurisprudence leads inevitably to the conclusion that her removal to Uganda would not violate the guarantees of Article 3 of the Convention…

” Lord Hope concluded by observing: “[Any extension of the principles in D. v. the United Kingdom] would have the effect of affording all those in the [applicant’s] condition a right of asylum in this country until such time as the standard of medical facilities available in their home countries for the treatment of HIV/Aids had reached that which is available in Europe. It would risk drawing into the United Kingdom large numbers of people already suffering from HIV in the hope that they too could remain here indefinitely so that they could take the benefit of the medical resources that are available in this country. This would result in a very great and no doubt unquantifiable commitment of resources which it is, to say the least, highly questionable the States Parties to the Convention would ever have agreed to.

The better course, one might have thought, would be for States to continue to concentrate their efforts on the steps which are currently being taken, with the assistance of the drugs companies, to make the necessary medical care universally and freely available in the countries of the third world which are still suffering so much from the relentless scourge of HIV/Aids.” Baroness Hale of Richmond, agreeing that the appeal should be dismissed, reviewed the domestic and Convention authorities and phrased the test to be applied as follows: “... whether the applicant’s illness has reached such a critical stage (i.e. he is dying) that it would be inhuman treatment to deprive him of the care which he is currently receiving and send him home to an early death unless there is care available there to enable him to meet that fate with dignity…

[The test] is not met on the facts of this case.” 18. According to information obtained by the Court of its own motion, HIV is normally treated by antiretroviral drugs. In the United Kingdom, in common with most developed countries, these drugs are provided in combination, a practice known as “highly active antiretroviral therapy” (HAART). The proper administration of antiretroviral drugs depends on regular monitoring of the patient, including blood tests, and the availability of medical personnel to adjust at frequent intervals the level and type of drugs taken. Such treatment is generally available free of charge on the National Health Service. 19. In Uganda, attempts have been made to reduce the country’s dependency on imported medication, including producing generic drugs locally.

However, in common with most sub-Saharan African countries, the availability of antiretroviral drugs is hampered by limited financial resources and by shortcomings in the health-care infrastructure required to administer them effectively. As a result, according to research carried out by the World Health Organisation (WHO), approximately only half of those needing antiretroviral therapy in Uganda receive it (WHO, “Progress on Global Access to HIV Antiretroviral Therapy”, March 2006, pp. 9, 11 and 72). The Joint United Nations Programme on HIV/Aids (UNAIDS) and WHO in their 2007 country situation analysis on Uganda also cited major barriers to HIV prevention, treatment, care and support as including limited public investment, limited service coverage and lack of a policy framework.

There are also significant disparities in the provision of drugs between urban and rural areas (WHO, “Summary Country Profile for HIV/Aids Treatment Scale-Up: Uganda”, December 2005). In addition, progress in providing medical care has been offset by the ever-increasing number of people requiring treatment (UNAIDS/WHO, “Aids Epidemic Update”, 2006, p. 18) and given the rapid population growth in Uganda, its stable HIV incidence rate means that an increasing number of people acquire HIV each year (UNAIDS/WHO, “Aids Epidemic Update”, December 2007, p. 17).