CASE OF DEL RÍO PRADA v. SPAIN - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF DEL RÍO PRADA v. SPAIN - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2013)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA

DEL RÍO PRADA împotriva SPANIEI

(Cererea nr. 42750/09)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

21 octombrie 2013

Hotărârea este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Del Río Prada împotriva Spaniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:

Dean Spielmann,

președinte,

Guido Raimondi,

Ineta Ziemele,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Elisabeth Steiner,

George Nicolaou,

Luis López Guerra,

Ledi Bianku,

Ann Power-Forde,

Ișıl Karakaș,

Paul Lemmens,

Paul Mahoney,

Aleš Pejchal,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

Faris Vehabović,

judecători,

și Michael O’Boyle,

grefier adjunct,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la datele de 20 martie 2013 și, respectiv, 12 septembrie 2013,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42750/09) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean spaniol, doamna Inés del Río Prada („reclamanta”), la data de 3 august 2009.

2.

Reclamanta a fost reprezentată de către domnii S. Swaroop, M. Muller și M. Ivers, avocați practicanți în Londra, domnul

D. Rouget, avocat practicant în Bayonne, doamna A. Izko Aramendia, avocat practicant în Pamplona și domnul

U.

Aiartza Azurtza, avocat practicant în San Sebastian. Guvernul spaniol („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul F.

Sanz Gandásegui, și de către co-Agentul său, domnul I. Salama Salama, consilier de stat.

3.

Reclamanta s-a plâns în special că, începând cu data de 3 iulie 2008, menținerea sa în detenție nu a fost „legală” și nici „conformă căilor legale”, raportat la cerințele articolului 5 § 1 din Convenție. În temeiul articolului 7, aceasta s-a mai plâns și de faptul că ceea ce ea aprecia ca fiind aplicarea retroactivă a unui reviriment de jurisprudență a Curții Supreme ulterior condamnării sale a condus la prelungirea duratei detenției în cazul său cu aproape nouă ani.

4.

Cererea a fost repartizată Secției a III-a a Curții (conform articolului 52 § 1 din Regulamentul Curții – „regulament”). La data de 19 noiembrie 2009 președintele Secției a III-a a hotărât să comunice Guvernului cererea, stabilind totodată că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (articolul 29 § 1 din Convenție). La data de 10 iulie 2012, o Cameră din cadrul aceleiași Secții, compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra și Nona Tsotsoria, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție, a pronunțat hotărârea. Camera a decis în unanimitate că pretențiile invocate în temeiul articolului 7 și al articolului 5 § 1 din Convenție sunt admisibile și că restul pretențiilor sunt inadmisibile, după care a constatat că a existat o încălcare a acestor prevederi.

5.

La data de 4 octombrie 2012, Curtea a fost sesizată de către Guvern cu o cerere de trimitere a cauzei în fața Marii Camere. La data de 22 octombrie 2012, un complet din cadrul Marii Camere a decis să trimită cauza în fața acesteia (articolul 43 din Convenție).

6.

Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din regulament.

7.

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (articolul 59 § 1 din regulament) cu privire la fondul cauzei.

8.

În plus, au fost depuse și observații de terț intervenient de către doamna Róisín Pilla, în numele Comisiei Internaționale a Juriștilor (CIJ), a cărei intervenție în procedura scrisă a fost autorizată de către Președinte (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 3 din regulament).

9.

O audiență publică a avut loc în incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 20 martie 2013 (articolul 59 § 3 din regulament).

În fața Curții s-au prezentat:

(a)

pentru Guvern

Dl

I. Salama Salama

,

co-Agent

,

Dl

F.

Sanz Gandásegui

,

Agent,

Dl

J.

Requena Juliani,

Dl

J.

Nistal Buron

,

consilieri

;

(b)

pentru reclamantă

Dl

M. Muller

,

Dl

S.

Swaroop

,

Dl

M.

Ivers

,

avocați,

Dl

D.

Rouget

,

Dna

A.

Izko Aramendia

,

Dl

U.

Aiartza Azurtza

,

consilieri.

Curtea a ascultat pledoariile domnilor Muller, Swaroop, Ivers și

Salama Salama, precum și răspunsurile oferite de domnii Muller, Swaroop, Ivers și

Sanz Gandásegui la întrebările sale.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

10.

Reclamanta s-a născut în 1958. Aceasta execută o pedeapsă cu închisoarea în regiunea Galiției.

11.

În urma a opt proceduri penale distincte desfășurate în fața

Audiencia Nacional

[1]

, reclamanta a fost condamnată astfel:

- prin hotărârea nr. 77/1988 din 18 decembrie 1988: la opt ani de închisoare pentru apartenența la o organizație teroristă; la șapte ani de închisoare pentru deținere ilegală de arme; la patru ani de închisoare pentru deținere de material explozibil; la patru ani de închisoare pentru fals; și la șase luni de închisoare pentru uzul de documente de identitate falsificate;

- prin hotărârea nr. 8/1989 din 27 ianuarie 1989: la șaisprezece ani de închisoare pentru distrugere de bunuri, în concurs cu șase fapte de vătămare corporală gravă, una de vătămare corporală și nouă de loviri și alte violențe;

- prin hotărârea nr. 43/1989 din 22 aprilie 1989: la două pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și nouă de ani pentru infracțiunile de loviri și vătămări cauzatoare de moarte și de omor;

- prin hotărârea nr. 54/1989 din 7 noiembrie 1989, la treizeci de ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte; la unsprezece pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și nouă de ani pentru tot atâtea infracțiuni de omor; la șaptezeci și opt de pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și patru de ani pentru tot atâtea tentative de omor; și la unsprezece ani de închisoare pentru distrugere de bunuri.

Audiencia Nacional

a dispus ca, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973, durata maximă a pedepsei de executat (

condena

) să fie de treizeci de ani;

- prin hotărârea nr. 58/1989 din 25 noiembrie 1989: la trei pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și nouă de ani pentru o infracțiune de loviri ;i vătămări cauzatoare de moarte și două de omor.

Audiencia Nacional

a dispus ca, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973, durata maximă a pedepsei de executat (

condena

) să fie de treizeci de ani;

- prin hotărârea nr. 75/1990 din 10 decembrie 1990: la treizeci de ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte; la patru pedepse cu închisoarea a câte treizeci de ani pentru tot atâtea infracțiuni de omor; la unsprezece pedepse cu închisoarea a câte douăzeci de ani pentru tot atâtea tentative de omor; și la opt ani de închisoare pentru acte de terorism. Hotărârea menționa faptul că, în ceea ce privește pedepsele privative de libertate, trebuia luată în considerare durata maximă de executat, așa cum era prevăzută în articolul 70.2 din Codul penal din 1973;

- prin hotărârea nr. 29/1995 din 18 aprilie 1995: la douăzeci și opt de ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte și la douăzeci de ani și o zi pentru o tentativă de omor. Instanța a făcut din nou trimitere la limitele prevăzute de articolul 70.2 din Codul penal;

- prin hotărârea nr. 24/2000 din 8 mai 2000: la treizeci de ani de închisoare pentru o infracțiune de loviri și alte violențe în concurs ideal cu o tentativă de omor; la douăzeci și nouă de ani de închisoare pentru omor; la șaptesprezece pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și patru de ani pentru tot atâtea tentative de omor; și la unsprezece ani de închisoare pentru distrugere de bunuri. Hotărârea prevedea faptul că pedeapsa de executat nu trebuia să depășească limita prevăzută în articolul 70.2 din Codul penal din 1973. Pentru a stabili legea penală aplicabilă (Codul penal din 1973, aplicabil la data săvârșirii faptelor, sau Codul penal ulterior din 1995),

Audiencia Nacional

a apreciat că legea penală cea mai favorabilă era Codul penal din 1973, datorită duratei maxime de executare a pedepsei cu închisoarea, prevăzută în articolul 70.2 din acel cod, alături de reducerea pedepsei în considerarea muncii prestate în cursul detenției, prevăzută de articolul 100 din același cod.

12.

Durata totală a pedepselor cu închisoarea la care reclamanta a fost condamnată pentru toate aceste infracțiuni, săvârșite între anii 1982 și 1987, era de peste 3 000 de ani.

13.

Reclamanta a fost plasată în arest preventiv din data de 6 iulie 1987 până la data de 13 februarie 1989 și a început să își execute prima sentință ulterior condamnării, la data de 14 februarie 1989.

14.

Printr-o decizie din data de 30 noiembrie 2000,

Audiencia Nacional

a informat reclamanta că, datorită conexiunilor legale și cronologice dintre infracțiunile pentru care a fost condamnată, era posibilă contopirea pedepselor aplicate (

acumulación de penas

), în conformitate cu prevederile secțiunii 988 din Legea privind procedura penală (

Ley de Enjuiciamiento Criminal

) coroborate cu articolul

70.2 din Codul penal din 1973, în vigoare la data săvârșirii faptelor.

Audiencia Nacional

a fixat durata maximă a pedepsei de executat de către reclamantă la treizeci de ani, în considerarea tuturor pedepselor privative de libertate pronunțate împotriva sa.

15.

Printr-o decizie din 15 februarie 2001,

Audiencia Nacional

a fixat data de 27 iunie 2017 ca dată la care reclamanta și-ar fi executat în întregime pedeapsa cu închisoarea (

liquidación de condena

).

16.

Pe 24 aprilie 2008, ținând cont de reducerea de 3 282 de zile la care reclamanta era îndreptățită în considerarea muncii prestate cu începere din 1987, autoritățile din penitenciarul Murcia, unde aceasta își executa pedeapsa, au propus către

Audiencia Nacional

punerea sa în libertate la data de 2

iulie

Jueces de Vigilancia Penitenciaria

în primă instanță și

Audiencias Provinciales

în apel) în 1993, 1994, 1997, 2002, 2003 și 2004, pentru întreținerea curățeniei penitenciarului, a celulei proprii și a spațiilor comune și pentru urmarea de studii universitare.

17.

Totuși, pe 19 mai 2008,

Audiencia Nacional

a respins propunerea și a solicitat autorităților penitenciarului să propună o altă dată pentru punerea în libertate a reclamantei, în baza unui nou precedent (cunoscut sub numele de „doctrina Parot”) introdus de Curtea Supremă în hotărârea sa nr. 197/2006 din 28 februarie 2006. Conform acestei noi jurisprudențe, modificările regimului juridic de executare (

beneficios

) și reducerile de pedeapsă nu se mai raportau la durata maximă a pedepsei închisorii de treizeci de ani, ci în mod succesiv la fiecare dintre pedepsele aplicate (a se vedea “Dreptul și practica interne pertinente”, paragrafele

39-42 de mai jos).

18.

Audiencia Nacional

a explicat că noua jurisprudență se aplica numai persoanelor condamnate sub imperiul Codului penal din 1973 și față de care se făcuse aplicarea prevederilor articolului 70.2 din același cod. Dat fiind că reclamanta se afla în această situație, data punerii sale în libertate urma să fie modificată în mod corespunzător.

19.

Reclamanta a formulat un apel (

súplica

) împotriva acestei decizii. Ea a susținut, printre altele, că aplicarea hotărârii Curții Supreme încălca principiul neretroactivității legislației penale mai punitive în detrimentul acuzatului, întrucât, în loc de a se raporta la durata maximă de executat, care era de treizeci de ani, reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenției urmau a se raporta la fiecare dintre pedepsele aplicate. În opinia sa, efectul era acela al unei prelungiri a duratei pedepsei de executat cu aproximativ nouă ani. Modalitatea de finalizare a acestei proceduri nu a fost adusă la cunoștința Curții.

20.

Printr-o ordonanță din data de 23 iunie 2008, bazată pe o nouă propunere formulată de autoritățile penitenciarului,

Audiencia Nacional

a fixat la 27 iunie 2017 data punerii definitive în libertate a reclamantei (

licenciamiento definitivo

).

21.

Reclamanta a formulat un apel (

súplica

)

împotriva ordonanței din 23 iunie 2008. Printr-o decizie din 10 iulie 2008,

Audiencia Nacional

a respins apelul reclamantei, motivând că problema în cauză nu ținea de limitele pedepselor cu închisoarea, ci mai degrabă de modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru a determina data punerii în libertate a persoanei încarcerate. Astfel de reduceri urmau să se raporteze în mod individual la fiecare dintre pedepsele aplicate. În sfârșit,

Audiencia Nacional

a considerat că principiul aplicării neretroactive nu fusese încălcat, întrucât legea penală incidentă în cazul de față fusese cea în vigoare la data aplicării sale.

22.

Invocând articolele 14 (interzicerea discriminării), 17 (dreptul la libertate), 24 (dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă) și 25 (principiul legalității) din Constituție, reclamanta a formulat un apel

amparo

în fața Curții Constituționale. Printr-o decizie din 17 februarie 2009, Curtea Constituțională a respins apelul ca inadmisibil pe motiv că reclamanta nu demonstrase în ce măsură pretențiile erau relevante din punct de vedere constituțional.

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

[...]

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENȚIE

56.

Reclamanta a pretins că ceea ce ea aprecia ca fiind aplicarea retroactivă a unui reviriment de jurisprudență a Curții Supreme ulterior condamnării sale i-ar fi prelungit durata detenției cu aproximativ nouă ani, contrar articolului 7 din Convenție, care prevede în felul următor:

„1.

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

2.

Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

A.

Hotărârea Camerei

57.

Prin hotărârea sa din data de 10 iulie 2012, Camera a statuat în sensul existenței unei încălcări a articolului 7 din Convenție.

58.

Ea a ajuns la această concluzie după ce a subliniat, mai întâi, că deși prevederile Codului penal din 1973 aplicabile reducerilor de pedeapsă și duratei maxime a pedepsei închisorii pe care o persoană o putea executa – anume treizeci de ani conform articolului 70 din același cod – prezentau o oarecare ambiguitate, în practică, autoritățile penitenciarelor și instanțele spaniole aveau tendința de a considera durata maximă de încarcerare ca fiind o pedeapsă nouă, independentă, la care trebuiau să se raporteze ajustări precum reducerea pedepsei în baza muncii prestate în cursul detenției. Camera a conchis că, la momentele săvârșirii faptelor penale imputate și al luării deciziei de contopire a pedepselor aplicate (pe 30 noiembrie 2000), dreptul spaniol pertinent, inclusiv ramura sa jurisprudențială, fusese formulat, per ansamblu, cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să prevadă întinderea pedepsei aplicate și modalitatea de executare a acesteia (paragraful

55 din hotărâre, cu o trimitere,

per a contrario

, la cauza

Kafkaris împotriva Ciprului

[MC], nr. 21906/04

,

§ 150, ECHR 2008).

59.

În al doilea rând, Camera a observat că, în situația reclamantei, noua interpretare adoptată de Curtea Supremă referitoare la modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă condusese la o prelungire retroactivă a duratei de încarcerare a reclamantei cu aproximativ nouă ani, privând-o astfel de reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenției, la care ar fi fost de altfel îndreptățită. În aceste condiții, ea a apreciat că măsura respectivă nu numai că a privit executarea pedepsei reclamantei, dar a avut și un impact decisiv asupra întinderii „pedepsei” în sensul articolului 7 (paragraful 59 din hotărâre).

60.

În al treilea rând, Camera a luat notă de faptul că revirimentul jurisprudențial adoptat de Curtea Supremă nu avea nicio bază în jurisprudența preexistentă și de faptul că însuși Guvernul a recunoscut că practica anterioară a penitenciarelor și a instanțelor ar fi fost mult mai favorabilă reclamantei. Ea a subliniat că revirimentul de jurisprudență intervenise după intrarea în vigoare a noului Cod penal din 1995, care suprimase prevederile referitoare la reducerea pedepselor în baza muncii prestate în închisoare și introdusese noi reguli – mai stricte - pentru aplicarea schimbărilor regimului juridic de executare a pedepselor în situația deținuților condamnați la mai multe pedepse cu închisoarea de lungă durată. În acest sens, Camera a precizat că instanțele interne nu trebuie să aplice, în mod retroactiv și în detrimentul persoanei interesate, politica penală introdusă prin modificările legislative intervenite ulterior săvârșirii infracțiunii (paragraful 62 din hotărâre). Ea a concluzionat că, la data săvârșirii faptelor și la momentul contopirii tuturor pedepselor și al fixării duratei maxime a detenției, reclamantei îi era dificil, dacă nu chiar imposibil, să prevadă că modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă va face obiectul unui reviriment de jurisprudență a Curții Supreme în anul 2006, că acesta va fi pus în practică în cazul său și că, drept urmare, durata detenției sale va fi prelungită în mod considerabil (paragraful 63 din hotărâre).

B.

Observațiile părților în fața Marii Camere

1.

Reclamanta

61.

Reclamanta a susținut că durata maximă a detenției sale, anume de treizeci de ani, așa cum fusese fixată prin decizia de contopire a pedepselor și de stabilire a unui plafon maxim a duratei de executat, adoptată la 30 noiembrie 2000, constituia o nouă pedeapsă și/sau o stabilire finală a pedepsei în cazul său. Ea și-a exprimat acordul cu concluzia Camerei conform căreia, în timp ce aceasta își executa pedeapsa privativă de libertate, putea spera în mod legitim, în baza practicii existente la acel moment, ca reducerile de pedeapsă la care era îndreptățită în baza muncii prestate încă din 1987 să se aplice la durata maximă de treizeci de ani a pedepsei închisorii, așa cum era prevăzută de lege.

62.

În aceste condiții, reclamanta a estimat că aplicarea în cazul său a revirimentului jurisprudențial operat prin hotărârea nr. 197/2006 a Curții Supreme echivala cu aplicarea retroactivă a unei pedepse suplimentare ce nu putea fi caracterizată pur și simplu drept o măsură privitoare la executarea sentinței. Ea a apreciat că, drept urmare a acestui reviriment, durata de treizeci de ani fixată prin decizia din 30 noiembrie 2000, despre care fusese notificată în aceeași zi, a încetat să mai fie văzută drept o nouă pedeapsă distinctă și/sau o sentință definitivă, iar diversele sentințe pronunțate împotriva sa între anii 1988 și 2000 (totalizând peste 3 000 de ani de închisoare) în decursul a opt procese au fost oarecum restaurate. Reclamanta a pretins că, prin aplicarea reducerilor de pedeapsă la fiecare dintre sentințele pronunțate, luate separat, instanțele spaniole au privat-o de reducerile de pedeapsă deja acordate și i-au prelungit cu nouă ani durata detenției sale. Procedând astfel, instanțele în cauză nu numai că au schimbat regulile aplicabile reducerilor de pedeapsă, dar au și redefinit și/sau modificat în mod substanțial „pedeapsa” pe care fusese informată că urma să o execute.

63.

Reclamanta a susținut că revirimentul de jurisprudență operat de către Curtea Supremă prin hotărârea sa nr. 197/2006 nu era în mod rezonabil previzibil în lumina practicii și jurisprudenței anterioare și a făcut ca reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în detenție, prevăzute de Codul penal din 1973, să fie lipsite de orice efect util pentru persoanele aflate într-o situație similară cu cea a reclamantei. În opinia sa, hotărârea în cauză a condus la aplicarea în cazul său a politicii penale ce a inspirat noul Cod penal din 1995, în ciuda faptului că intenția autorilor acelui text fusese aceea de a menține prevederea referitoare la reducerea pedepsei conform Codului penal din 1973 în beneficiul oricărei persoane condamnate în baza acestui din urmă cod.

64.

Cu titlu subsidiar, era evident faptul că la momentul săvârșirii faptelor incriminate, dreptul spaniol nu era formulat cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să determine, în mod rezonabil în circumstanțele respective, care era întinderea pedepsei aplicate și modalitatea de executare a acesteia (reclamanta a făcut trimitere la cauza

Kafkaris

, citată mai sus, §

150). În opinia sa, Codul penal din 1973 era ambiguu prin aceea că nu preciza dacă durata maximă a detenției de treizeci de ani era o pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare, dacă sentințele individuale subzistau ulterior contopirii lor și nici la care dintre sentințe trebuia să se aplice reducerea pedepsei în baza muncii prestate. Hotărârea nr. 197/2006 nu ar fi clarificat chestiunea determinării pedepsei, de vreme ce Curtea Supremă nu a infirmat în mod expres decizia sa din 25 mai 1990 în conformitate cu care contopirea pedepselor prevăzută de articolul 70.2 din Codul penal din 1973 constituia o modalitate de determinare a pedepsei.

De altfel, dacă decizia respectivă ar fi fost încă în vigoare,

Audiencia Nacional

ar fi trebuit să aleagă între diferitele sentințe cărora li s-ar fi putut aplica reducerile de pedeapsă, și anume între durata maximă de treizeci de ani și pedepsele individuale. În conformitate cu jurisprudența

Scoppola împotriva Italiei (nr.

2)

, hotărâre ([MC], nr.

10249/03, 17 septembrie 2009),

Audiencia Nacional

ar fi fost obligată să aplice legea penală mai favorabilă, ținând cont totodată de circumstanțele particulare ale cauzei.

65.

De asemenea, distincția dintre pedeapsă și executarea sa nu era întotdeauna clară în practică. Guvernului îi revenea, atunci când se baza pe o astfel de distincție, sarcina de a dovedi faptul că ea se aplica într-o situație anume, mai ales când lipsa de claritate se datora modului în care Statul a redactat sau aplicat propriile legi. Prezenta cauză ar trebui distinsă de afacerile ce privesc măsuri discreționare de punere anticipată în libertate sau măsuri care nu implică o redefinire a pedepsei (reclamanta a făcut trimitere la cauzele

Hogben

, citată mai sus,

Hosein împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

,

nr. 26293/95, decizia Comisiei din 28 februarie 1996;

Grava

,

citată mai sus; și

Uttley împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

(dec.), nr.

36946/03, 29 noiembrie 2005). În subsidiar, din punctul de vedere al calității legii, prezenta cauză s-ar apropia mai degrabă de afacerea

Kafkaris

în ceea ce privește incertitudinea întinderii și a substanței pedepsei, incertitudine datorată în parte modalității de interpretare și de aplicare a regulilor privind reducerea pedepsei. În orice caz, așa cum reieșea din hotărârea

Kafkaris

, cerința „calității legii” se aplica atât întinderii pedepsei, cât și modalității sale de executare, în special atunci când conținutul și executarea pedepsei erau strâns legate.

66.

În sfârșit, în ceea ce privește jurisprudența existentă în cauzele penale, chiar admițând că instanțele pot să-și modifice abordarea practică în mod legitim pentru a răspunde evoluțiilor sociale, Guvernul nu ar fi avansat motivele pentru care revirimentul jurisprudențial trebuia să se aplice retroactiv. În orice caz, nici Guvernul și nici instanțele nu au declarat că revirimentul din anul 2006 s-ar fi aplicat reclamantei drept răspuns la „noile realități sociale”.

2.

Guvernul

67.

Guvernul a reiterat faptul că reclamanta făcea parte din gruparea criminală ETA și că participase la numeroase atacuri teroriste începând cu 1982 și până la încarcerarea sa în 1987. Acesta a mai adăugat că, pentru infracțiunile săvârșite, reclamanta fusese condamnată între 1988 și 2000 la pedepse cu închisoarea de o durată de peste 3 000 de ani, pentru douăzeci și trei de omoruri, cincizeci și șapte de tentative de omor și alte infracțiuni. El a susținut că diversele hotărâri de condamnare a reclamantei fuseseră întemeiate pe Codul penal din 1973, în vigoare la momentul săvârșirii faptelor penale și care oferea o definiție foarte clară a diferitelor infracțiuni și a pedepselor aplicabile acestora. Cinci dintre hotărârile de condamnare a reclamantei, precum și decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor și de stabilire a unei durate maxime de detenție, i-au adus la cunoștință reclamantei faptul că, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal, durata totală a pedepsei închisorii pe care urma să o execute era de treizeci de ani. Guvernul a mai subliniat că la 15 februarie 2001, dată la care

Audiencia Nacional

a adoptat decizia prin care a fixat data la care reclamanta și-ar fi executat în totalitate pedeapsa la 27 iunie 2017, aceasta din urmă obținuse deja reduceri de pedeapsă de peste patru ani de zile în baza muncii prestate în detenție. Întrucât reclamanta nu a atacat cu apel respectiva decizie, se putea considera că aceasta achiesase la data de punere în libertate astfel fixată de

Audiencia Nacional

.

68.

Așa cum reieșea în mod clar din prevederile Codului penal din 1973, durata maximă de treizeci de ani nu trebuia privită ca o nouă pedeapsă, ci mai degrabă ca o măsură de plafonare a duratei totale a detenției față de diversele sentințe de condamnare, ce urmau a fi executate succesiv, în ordinea descrescătoare a severității acestora, devenind caduce în ceea ce privește orice surplus. Singurul scop urmărit prin contopirea și plafonarea pedepselor a fost acela de a fixa durata pedepsei efective de executat, ca urmare a tuturor sentințelor pronunțate în diversele procese penale. De asemenea, articolul 100 din Codul penal din 1973 era la fel de clar în ceea ce privește faptul că reducerile pedepsei în baza muncii prestate în cursul detenției urmau a se raporta la „pedeapsa aplicată”, cu alte cuvinte la fiecare dintre pedepsele individuale, până la atingerea duratei maxime de executat.

69.

În timp ce era adevărat că în practică, anterior pronunțării de către Curtea Supremă a hotărârii nr. 197/2006, penitenciarele și instanțele spaniole aveau tendința de a aplica reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenției prin raportare la durata maximă de treizeci de ani de încarcerare, acea practică nu privea determinarea pedepsei, ci executarea ei. Mai mult, practica respectivă nu avea niciun fundament în jurisprudența Curții Supreme în absența oricărui principiu referitor la modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției. O singură hotărâre pronunțată de Curtea Supremă în 1994 nu era suficientă pentru a crea jurisprudență conform dreptului spaniol. Practica instanței supreme în materie nu fusese stabilită cu precizie până la pronunțarea hotărârii nr. 197/2006. Mai mult, Guvernul a susținut că jurisprudența respectivă fusese confirmată de Curtea Constituțională în unanimitate în diverse hotărâri pronunțate la data de 29 martie 2012, ce conțineau numeroase trimiteri la jurisprudența Curții cu privire la distincția dintre „pedeapsă” și „executarea” acesteia.

70.

În opinia Guvernului, Camera a apreciat în mod eronat că aplicarea „doctrinei Parot” a lipsit de efectivitate reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției acordate deținuților în conformitate cu Codul penal din 1973. Reducerile de pedeapsă continuau să se aplice, însă raportat la fiecare pedeapsă în parte, până la atingerea duratei maxime de executat. Limita de treizeci de ani putea fi atinsă înainte ca reducerile pedepsei în baza muncii prestate în detenție să fi avut un impact semnificativ asupra pedepselor aplicate numai în cazurile infracțiunilor celor mai grave, cum ar fi cele săvârșite de reclamantă. În aceeași măsură, Camera a apreciat în mod eronat că instanța supremă a aplicat retroactiv politica ce a inspirat reformele legislative din 1995 și 2003. Era evident că reformele în cauză nu menționau sub nicio formă modalitățile de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției, suprimate de Codul penal din 1995. Dacă politica penală aflată la baza legii din 2003 ar fi fost aplicată retroactiv, durata maximă a pedepsei cu închisoarea de executat de către reclamantă ar fi fost de patruzeci de ani.

71.

Prin hotărârea pronunțată, Camera s-a îndepărtat de la jurisprudența sa cu privire la distincția dintre măsurile ce constituie o „pedeapsă” în sine și cele referitoare la „executarea” unei pedepse. Conform acelei jurisprudențe, o măsură referitoare la reducerea unei pedepse sau la o modificare a sistemului de liberare condiționată nu constituia parte integrantă a unei „pedepse” în sensul articolului 7 (Guvernul a făcut trimitere la cauza

Grava

,

citată mai sus,

Uttley

, citată mai sus;

Kafkaris

,

citată mai sus, § 142; precum și decizia

Hogben

, citată mai sus). În cauza

Kafkaris

, Curtea a admis că o reformă a legislației penitenciare, aplicată retroactiv și excluzând persoanele condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață de la beneficiul reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare, privea executarea pedepsei și nu pedeapsa aplicată (paragraful 151). Guvernul a susținut că, în prezenta cauză, nu a existat nicio modificare a regimului juridic al penitenciarelor. Singurul efect pe care hotărârea nr. 197/2006 pronunțată de Curtea Supremă l-a avut asupra reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare a fost acela de a împiedica devansarea datei de punere în libertate a reclamantei cu nouă ani de zile și nu de a prelungi pedeapsa pronunțată împotriva acesteia.

72.

Prezenta cauză se distinge de cazurile care se referă în mod clar la pedeapsă și nu la executarea ei (Guvernul a indicat cauzele

Scoppola (nr. 2)

;

Gurguchiani

și

M. v. Germany

, toate citate mai sus). Măsura litigioasă privea reducerea pedepsei sau „punerea anticipată în libertate” și nu durata maximă ce putea fi executată în conformitate cu toate pedepsele aplicate, durată care nu fusese modificată. Reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare urmăreau alt scop decât pedeapsa în sine, fiind măsuri legate de executarea acesteia din urmă atâta timp cât permiteau punerea în libertate a deținuților înainte de executarea integrală a pedepsei, cu condiția ca aceștia să fi demonstrat voința de reinserție socială prin intermediul muncii sau al desfășurării altor activități remunerate. În aceste condiții, reducerile pedepsei în baza muncii prestate în închisoare nu puteau fi considerate drept măsuri impuse ulterior condamnării pentru o „faptă penală”; în schimb, ele erau măsuri referitoare la comportamentul deținutului în timpul executării pedepsei sale. În orice caz, reducerile în cauză nu prezentau niciun grad de „severitate” întrucât ele operau mereu în favoarea deținutului interesat prin devansarea datei punerii sale în libertate.

73.

Guvernul a mai susținut că hotărârea Camerei era contrară jurisprudenței Curții referitoare la chestiunea de a ști în ce măsură un făptuitor poate să prevadă, la momentul săvârșirii faptei, durata exactă a detenției la care ar putea fi condamnat. Întrucât reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în închisoare erau o chestiune de natură pur penitenciară, Curții Supreme nu i se putea reproșa faptul ca s-a îndepărtat de la practica sa anterioară referitoare la aplicarea reducerilor de pedeapsă, măsura neavând niciun fel de incidență asupra drepturilor garantate de articolul 7. Curtea nu a susținut niciodată că cerința previzibilității s-ar extinde și asupra duratei exacte a pedepsei privative de libertate de executat, ținând seama de modificările regimului juridic de executare, de reduceri ale pedepsei, de grațieri sau alți factori ce afectează executarea unei pedepse. Aceste aspecte erau imposibil de prevăzut și de calculat

ex ante

.

74.

În sfârșit, Guvernul a susținut că implicațiile hotărârii Camerei erau contestabile întrucât puneau la îndoială valoarea și funcția pe care Curtea însăși le-a atribuit jurisprudenței în chestiunile penale și de natură penitenciară (

Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei

[MC], nr.

34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50, ECHR 2001

‑

II). Camera a considerat că o singură hotărâre pronunțată în 1994 – eronată, în ciuda confirmării de către practica administrativă – ar trebui să prevaleze față de jurisprudența constantă a Curții Supreme, confirmată de Curtea Constituțională, deși jurisprudența acesteia din urmă corespundea mai bine literei legii în vigoare la data faptelor. Orice interpretare judiciară ce ține seama de litera legii aplicabile nu poate, ca o chestiune de principiu, să fie considerată ca fiind neprevizibilă.

C.

Observațiile terțului intervenient

75.

Comisia Internațională a Juriștilor a subliniat că principiul legalității incriminării și a pedepsei, consacrat de articolul 7 din Convenție și de alte instrumente internaționale, este un element esențial al supremației legii. Aceasta a apreciat că, în conformitate cu acest principiu, precum și cu obiectul și scopul articolului 7, care interzic orice formă de arbitrariu în aplicarea legii, conceptele autonome de „lege” și „pedeapsă” trebuie să aibă o interpretare suficient de largă pentru a putea evita strecurarea aplicării retroactive a unei legi penale sau a unei pedepse în detrimentul persoanei condamnate. Ea a susținut că atunci când modificările aduse unei legi sau interpretării legii afectează pedeapsa sau reducerea ei de o așa manieră încât conduce la alterarea semnificativă a pedepsei într-o formă ce nu era previzibilă la momentul aplicării sale inițiale, în detrimentul persoanei condamnate și a drepturilor sale garantate de Convenție, modificările în cauză privesc, prin natura lor, însuși conținutul pedepsei și nu procedura sau modalitățile pentru executarea ei, intrând prin urmare în domeniul de aplicare al interdicției retroactivității. Comisia Internațională a Juriștilor a considerat că anumite norme juridice, calificate la nivel intern ca fiind reguli de procedură penală sau de executare a pedepsei, comportau efecte importante și imprevizibile, în detrimentul drepturilor individuale, fiind prin natura lor comparabile sau echivalente cu o lege penală sau cu o pedeapsă cu caracter retroactiv. Pentru acest motiv, interdicția retroactivității ar trebui să se aplice unor astfel de prevederi.

76.

În susținerea argumentului său pentru aplicarea principiului neretroactivității la reguli procedurale sau la reguli ce guvernează executarea pedepselor și care au o incidență importantă asupra drepturilor acuzatului sau condamnatului, Comisia Internațională a Juriștilor a făcut trimitere la diverse izvoare de drept internațional și comparat (statute și reguli de procedură ale instanțelor penale internaționale, legislație și practică judiciară portugheză, franceză și olandeză).

D.

Aprecierea Curții

1.

Principiile ce decurg din jurisprudența Curții

(a)

Nullum crimen, nulla poena sine lege

77.

Garanția consacrată în articolul 7, componentă esențială a supremației legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție al Convenției, fiind evidențiat de faptul că articolul 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce amenință viața națiunii. Așa cum decurge din obiectul și scopul său, acest drept trebuie interpretat și aplicat de o așa manieră încât să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării și a sancționării arbitrare (a se vedea

S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

și

C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, 22

noiembrie 1995, § 34, Seria A nr. 335-B și, respectiv, § 32, Seria A nr. 335-C, și

Kafkaris

, citată mai sus, §

137).

78.

Articolul 7 din Convenție nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat (în legătură cu aplicarea retroactivă a unei pedepse, a se vedea

Welch împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, 9 februarie 1995, § 36, Seria A nr. 307

‑

A;

Jamil împotriva Franței

, 8 iunie 1995, § 35, Seria A nr. 317

‑

B;

Ecer și Zeyrek împotriva Turciei

, nr. 29295/95 și 29363/95, § 36, ECHR 2001

‑

II; și

Mihai Toma împotriva României

, nr. 1051/06, §§ 26-31, 24 ianuarie 2012). Acesta consacră, de o manieră mai generală, și principiul legalității incriminării și al pedepsei (

nullum crimen, nulla poena sine lege

) (a se vedea

Kokkinakis împotriva Greciei

, 25

mai 1993, § 52, Seria A nr. 260-A). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, acesta mai prevede și principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie (a se vedea

Coëme și alții împotriva Belgiei

, nr.

32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, §

145, ECHR 2000-VII; pentru o exemplificare a aplicării pedepsei prin analogie, a se vedea

Bașkaya și Okçuoğlu împotriva Turciei

[MC], nr. 23536/94 și 24408/94, §§

42

‑

43, ECHR 1999

‑

IV).

79.

Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile. Această cerință este considerată îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea

Cantoni împotriva Franței

, 15 noiembrie 1996, §

29,

Rapoarte de hotărâri și decizii

1996

‑

V, și

Kafkaris

,

citată mai sus, §

140).

80.

Prin urmare, sarcina Curții este de a determina dacă la momentul săvârșirii de către un acuzat a unui act ce a condus la urmărirea sa penală și la condamnarea sa exista o prevedere legală ce incrimina respectivul act și dacă pedeapsa aplicată nu a depășit limitele fixate de acea prevedere (a se vedea

Coëme și alții

,

citată mai sus, § 145, și

Achour împotriva Franței

[MC], nr.

67335/01, § 43, ECHR 2006

‑

IV).

(b)

Conceptul de „pedeapsă” și întinderea sa

81.

Noțiunea de „pedeapsă” din cuprinsul articolului 7 § 1 din Convenție este, întocmai ca noțiunile de „drepturi și obligații cu caracter civil” și „acuzație în materie penală” din articolul 6 § 1, un concept autonom al Convenției. Pentru a face ca protecția oferită de articolul 7 să fie efectivă, Curtea trebuie să rămână liberă de a merge dincolo de aparențe și de a aprecia de una singură dacă o anumită măsură constituie în substanță o „pedeapsă” în înțelesul acestei prevederi (a se vedea

Welch

,

citată mai sus, § 27, și

Jamil

, citată mai sus, § 30).

82.

Formularea articolului 7 § 1, fraza a doua, lasă de înțeles că punctul de plecare pentru orice evaluare a existenței unei pedepse este acela de a determina dacă măsura în cauză a fost impusă ca urmare a condamnării pentru o „faptă penală”. Alți factori ce pot fi considerați ca relevanți în acest sens sunt natura și scopul măsurii, calificarea sa în dreptul intern, procedurile legate de adoptarea și executarea sa, precum și gravitatea acesteia (a se vedea

Welch

, citată mai sus, §

28;

Jamil

,

citată mai sus, §

31;

Kafkaris

, citată mai sus, § 142; și

M.

împotriva Germaniei,

citată mai sus, § 120). Gravitatea măsurii nu este neapărat decisivă în sine, de vreme ce există numeroase măsuri nepenale de natură preventivă ce pot avea un impact substanțial asupra persoanei interesate (a se vedea

Welch

,

citată mai sus, § 32, și

Van der Velden împotriva Olandei

(dec.), nr. 29514/05, ECHR 2006

‑

XV).

83.

În jurisprudența lor, atât Comisia, cât și Curtea au stabilit o distincție între o măsură ce reprezintă prin natura sa o „pedeapsă” și o măsură ce privește „executarea” sau „punerea în aplicare” a „pedepsei”. Prin urmare, atunci când însăși natura sau scopul unei măsuri privește reducerea unei pedepse sau o schimbare în regimul liberării condiționate, aceasta nu face parte dintr-o „pedeapsă” în sensul articolului 7 (a se vedea, printre altele,

Hogben

, citată mai sus;

Hosein

, citată mai sus;

L.-G.R. împotriva Suediei,

nr. 27032/95, decizia Comisiei din 15 ianuarie 1997;

Grava

, citată mai sus, § 51;

Uttley

, citată mai sus;

Kafkaris

, citată mai sus, §

142;

Monne împotriva Franței

(dec.), nr. 39420/06, 1 aprilie 2008;

M. împotriva Germaniei

, citată mai sus, §

121; și

Giza împotriva Poloniei

(dec.), nr. 1997/11, § 31, 23 octombrie 2012). În cauza

Uttley

, de exemplu, Curtea a constatat că modificările aduse regimului liberării condiționate ulterior eliberării reclamantului nu i-au fost „impuse” acestuia, ci făceau parte dintr-un regim general aplicabil deținuților și, departe de a fi punitive, natura și scopul „măsurii” erau tocmai de a permite liberarea condiționată, motiv pentru care aceasta nu putea fi privită ca fiind „severă” în sine. În consecință, Curtea a conchis că aplicarea în cazul reclamantului a noului regim vizând liberarea condiționată nu făcea parte din „pedeapsa” la care fusese condamnat.

84.

În cauza

Kafkaris

, în care modificările aduse legislației penitenciarelor au privat deținuții aflați în executarea pedepsei cu detențiunea pe viață – inclusiv reclamantul – de dreptul la reducerea pedepsei, Curtea a apreciat că modificările priveau executarea sentinței și nu pedeapsa aplicată reclamantului, care continua să fie detențiunea pe viață. Aceasta a explicat că deși modificările aduse legislației penitenciarelor și condițiilor de punere în libertate puteau să fi înăsprit condițiile de detenție a reclamantului, aceste schimbări nu puteau fi considerate ca impunând o „pedeapsă” mai severă decât cea la care fusese condamnat de câtre instanța de judecată. Curtea a reiterat că, în acest sens, chestiunile ce țin de politicile de eliberare, de modul de implementare și de justificarea acestora țin de puterea recunoscută Statelor membre ale Convenției de a-și stabili singure politica penală (a se vedea

Achour

, citată mai sus, § 44, și

Kafkaris

, citată mai sus, § 151).

85.

Totuși, Curtea a mai recunoscut faptul că distincția dintre o măsură ce constituie o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” sau „aplicarea” unei „pedepse” se poate să nu fie atât de clară în practică (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus, § 142;

Gurguchiani

,

citată mai sus, § 31; și

M. împotriva Germaniei

,

citată mai sus, §

121). În cauza

Kafkaris

, aceasta a admis că modalitatea în care regulamentul penitenciarelor referitor la executarea pedepselor fusese înțeles și aplicat la pedeapsa detențiunii pe viață pe care o executa reclamantul a mers dincolo de o simplă executare. Astfel, în timp ce instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa detențiunii pe viață, regulamentul penitenciarelor preciza că pedeapsa consta într-o privare de libertate de douăzeci de ani, durată asupra căreia autoritățile penitenciare puteau imputa orice reducere a pedepsei. Curtea a apreciat că „distincția dintre conținutul pedepsei detențiunii pe viață și modalitatea de executare a acesteia nu era evident la o primă vedere” (paragraful 148).

86.

În cauza

Gurguchiani

, comutarea pedepsei închisorii – în timpul executării acesteia – cu expulzarea și interdicția de zece ani de pătrundere pe teritoriul țării constituia, conform Curții, o pedeapsă, întocmai ca cea aplicată la momentul condamnării reclamantului.

87.

În cauza

M. împotriva Germaniei

, Curtea a considerat că prelungirea detenției preventive a reclamantului de către instanțele competente în domeniul executării sentințelor, în temeiul unei legi adoptate ulterior săvârșirii infracțiunii de către reclamant, a constituit o pedeapsă suplimentară aplicată acestuia în mod retroactiv.

88.

Curtea subliniază că termenul „aplica” din a doua frază a articolului 7 § 1 nu poate fi interpretat ca excluzând din câmpul său de aplicare toate măsurile introduse ulterior pronunțării unei sentințe. Ea reiterează în acest sens că este de o importanță crucială ca interpretarea și aplicarea Convenției să se realizeze de o așa manieră încât garanțiile sale să devină concrete și efective, nu teroretice și iluzorii (a se vedea

Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei

[MC], nr. 27765/09, § 175, ECHR 2012, și

Scoppola (nr. 2)

,

citată mai sus, § 104).

89.

În considerarea celor de mai sus, Curtea nu exclude posibilitatea ca măsurile adoptate de autoritățile legislative, administrative sau de către instanțe ulterior pronunțării sentinței definitive sau în timpul executării acesteia, să se traducă într-o redefinire sau modificare a întinderii „pedepsei” aplicate de instanța de judecată. În această ipoteză, Curtea apreciază că măsurile în cauză trebuie să intre sub incidența interdicției de aplicare retroactivă a pedepselor consacrată în articolul 7

in fine

din Convenție. În caz contrar, Statele ar fi libere să adopte – de exemplu, prin amendamente aduse legilor sau prin reinterpretarea regulilor deja existente – măsuri care redefinesc în mod retroactiv întinderea pedepsei aplicate, în detrimentul persoanei condamnate, atunci când aceasta din urmă nu ar fi putut prevedea o astfel de evoluție la data săvârșirii faptei sau a pronunțării sentinței. În astfel de condiții, articolul 7 § 1 ar fi lipsit de orice utilitate pentru persoanele condamnate, față de care întinderea pedepselor aplicate a fost modificată

a posteriori

și în defavoarea lor. Curtea subliniază că astfel de modificări trebuie distinse de modificările aduse modalității de executare a pedepsei, care nu intră în domeniul de incidență al articolului 7 § 1

in fine.

90.

Pentru a stabili dacă o măsură luată în timpul executării unei pedepse privește numai modalitatea de executare a acesteia sau, în mod contrar, îi afectează întinderea, Curtea trebuie să analizeze în fiecare caz în parte implicațiile reale ale „pedepsei” în dreptul intern în vigoare la epoca faptelor sau, cu alte cuvinte, natura sa intrinsecă. Pentru a proceda în acest fel, aceasta trebuie să țină seama de dreptul intern în ansamblul său și de modalitatea în care era aplicat la momentul respectiv (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus, § 145).

(c)

Previzibilitatea legii penale

91.

Noțiunea de „lege” conținută în articolul 7 face trimitere la același concept ce figurează în cuprinsul altor articole din Convenție, concept ce înglobează prevederile legale, precum și practica judiciară și presupune cerințe calitative, îndeosebi cele privind accesibilitatea și previzibilitatea (a se vedea

Kokkinakis

, citată mai sus, §§

40-41;

Cantoni

,

citată mai sus, §

29;

Coëme și alții

, citată mai sus, § 145; și

E.K. împotriva Turciei

, nr. 28496/95, § 51, 7

februarie 2002). Aceste cerințe calitative trebuie întrunite în ceea ce privește atât definiția unei infracțiuni, cât și pedeapsa pe care o implică.

92.

Consecință logică a principiul aplicabilității generale a legilor, formularea textelor acestora nu este întotdeauna de o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare prin intermediul regulilor constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. În consecință, numeroase legi sunt în mod inevitabil îmbrăcate în termeni care sunt mai mult sau mai puțin vagi și ale căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea

Kokkinakis

, citată mai sus, § 40, și

Cantoni

, citată mai sus, § 31). Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, inclusiv într-o normă de drept penal, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus, §

141).

93.

Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai disiparea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (

ibid.

). Dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept este o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a Statelor membre (a se vedea

Kruslin împotriva Franței

, 24 aprilie 1990, § 29, Seria A nr. 176

‑

A). Articolul 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea

S.W.

și

C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, citată mai sus, § 36 și, respectiv, § 34;

Streletz, Kessler și Krenz

, citată mai sus, §

50;

K.-H.W. împotriva Germaniei

[MC], nr. 37201/97, § 85, ECHR 2001-II (extrase);

Korbely împotriva Germaniei

[MC], nr. 9174/02, § 71, ECHR 2008; și

Kononov împotriva Letoniei

[MC], nr. 36376/04, § 185, ECHR 2010). Absența unei interpretări jurisprudențiale accesibile și în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la constatarea existenței unei încălcări a drepturilor garantate de articolul 7 în privința persoanei acuzate (a se vedea, cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii,

Pessino împotriva Franței

, nr. 40403/02, §§ 35-36, 10 octombrie 2006,și

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României

, nr. 77193/01 și 77196/01, §§ 43-44, 24 mai 2007; cu privire la pedeapsă, a se vedea

Alimuçaj împotriva Albaniei

, nr. 20134/05, §§ 154-162, 7

februarie 2012). Dacă lucrurile ar sta altfel, obiectul și scopul acestei prevederi – conform cu care nicio persoană nu trebuie supusă urmăririi penale, condamnării și sancționării arbitrare – ar fi încălcate.

2.

Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză

94.

Curtea notează de la bun început că baza legală pentru diversele condamnări și pedepse cu închisoarea aplicate reclamantei a fost Codul penal din 1973, legea penală aplicabilă la data săvârșirii faptelor (1982-1987), aspect necontestat de reclamantă.

95.

Curtea ia act de faptul că observațiile părților privesc calcularea duratei totale a pedepsei închisorii pe care reclamanta trebuie să o execute, în conformitate cu regulile referitoare la durata maximă a detenției raportat la pedepsele contopite, pe de o parte, și sistemul de reducere a pedepsei pentru munca prestată în închisoare, conform Codului penal din 1973, pe de altă parte. În acest sens, Curtea notează că, printr-o decizie adoptată la data de 30 noiembrie 2000, în temeiul secțiunii 988 din Legea privind procedura penală și al articolului 70.2 din Codul penal din 1973,

Audiencia Nacional

a fixat durata maximă a detenției reclamantei, raportat la toate pedepsele cu închisoarea la care fusese condamnată, la treizeci de ani (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Ea mai notează că, după ce au dedus din termenul de treizeci de ani reducerile de pedeapsă acordate reclamantei pentru munca prestată în închisoare, la 24 aprilie 2008 autoritățile penitenciarului Murcia au propus către

Audiencia Nacional

data de 2 iulie 2008 ca termen pentru punerea în libertate a reclamantei (a se vedea paragraful 16 de mai sus). La data de 19 mai 2008,

Audiencia Nacional

a solicitat autorităților penitenciarului să modifice data propusă și să calculeze o nouă dată pentru punerea în libertate a reclamantei, în temeiul unei noi jurisprudențe – așa-numita „doctrină Parot” – adoptate de Curtea Supremă prin hotărârea nr. 197/2006 din 28 februarie 2006, conform căreia orice schimbare a regimului juridic de executare a pedepselor sau reducere de pedeapsă trebuie raportată succesiv la fiecare sentință de condamnare în parte până când deținutul își execută în totalitate durata maximă de încarcerare de treizeci de ani (a se vedea paragrafele 17, 18 ...). În sfârșit, Curtea observă că, aplicând această nouă jurisprudență,

Audiencia Nacional

a fixat data punerii în libertate definitive a reclamantei la 27 iunie 2017 (a se vedea paragraful 20 de mai sus).

(a)

Întinderea pedepsei aplicate

96.

În prezenta cauză, Curtea este chemată să determine implicațiile reale ale „pedepsei” aplicate reclamantei conform dreptului intern, în special în baza formulării textului legal și în lumina jurisprudenței de interpretare a acestuia. Pentru aceasta, ea trebuie să țină cont de dreptul intern în ansamblul său și de modul în care a fost aplicat la epoca faptelor (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus, § 145).

97.

Este adevărat că, la data săvârșirii faptelor de către reclamantă, articolul 70.2 din Codul penal din 1973 prevedea, în cazul condamnărilor multiple, o limită de treizeci de ani de detenție ca durată maximă a pedepsei închisorii de executat (

condena

) ... Astfel, pare să fi existat o distinție între conceptul de „durată de executat” (

condena

) și pedepsele individuale (

penas

) pronunțate sau aplicate prin diversele hotărâri de condamnare a reclamantei. În același timp, articolul 100 din Codul penal din 1973 stabilea, cu privire la reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate, că, în vederea executării „pedepsei aplicate”, deținutul avea dreptul la o reducere a duratei acesteia cu câte o zi pentru fiecare două zile de muncă prestată ... Totuși, articolul în cauză nu conținea nicio măsură specifică de aplicare a reducerilor de pedeapsă în cazul contopirii pedepselor multiple, așa cum prevedea articolul 70.2 din Codul penal, și al fixării unui termen maxim de detenție, precum în cazul reclamantei, în care pedepsele ce totalizau peste 3 000 de ani de privare de libertate fuseseră reduse la treizeci de ani prin aplicarea acelei prevederi. Curtea ia notă de faptul că abia cu ocazia introducerii articolului 78 din noul Cod penal din 1995 legea a prevăzut expres, în ceea ce privește aplicarea schimbărilor regimului de executare a pedepsei, că se putea lua în considerare, în cazuri excepționale, durata totală a pedepselor aplicate și nu termenul maxim de detenție prevăzut de lege ...

98.

Curtea trebuie să țină seama și de jurisprudența și practica de interpretare a prevederilor pertinente din Codul penal din 1973. Ea notează că, așa cum a admis și Guvernul, înainte de hotărârea nr. 197/2006 a Curții Supreme, atunci când o persoană era condamnată la multiple pedepse cu închisoarea și se stabilea contopirea lor și plafonarea termenului de detenție de executat, autoritățile penitenciare și instanțele spaniole imputau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare asupra termenului maxim de executat, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973. Prin urmare, autoritățile penitenciare și judecătorești luau în considerare termenul legal maxim de detenție de treizeci de ani pentru aplicarea reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare. Printr-o hotărâre din 8 martie 1994 (prima sa hotărâre asupra chestiunii respective – ...), Curtea Supremă a considerat termenul legal maxim de detenție de treizeci de ani drept o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare”, asupra căreia trebuiau să se impute eventualele schimbări în regimul executării pedepsei, cum ar fi liberarea condiționată și reducerea pedepsei. Instanțele spaniole, inclusiv Curtea Supremă, au adoptat aceeași abordare pentru a compara pedepsele de executat în conformitate cu Codul penal din 1995 și, respectiv, cu Codul penal anterior, ținând cont de orice reducere de pedeapsă deja acordată în baza vechiului cod, pentru a determina care era legea penală mai favorabilă ... În sfârșit, până la hotărârea nr. 197/2006 a Curții Supreme, această abordare a fost urmată în cazul a numeroși deținuți condamnați în temeiul Codului penal din 1973, ale căror zile de pedeapsă reduse în baza muncii prestate în detenție se deduceau din termenul maxim de detenție de treizeci de ani ...

99.

Urmând exemplul camerei, Marea Cameră apreciază că, în ciuda ambiguităților ce caracterizau prevederile pertinente din Codul penal din 1973 și a faptului că Curtea Supremă nu a început să le clarifice decât din 1994, era evident că practica constantă a instanțelor spaniole și a autorităților judiciare era aceea de a considera durata pedepsei închisorii de executat (

condena

), adică termenul maxim de detenție de treizeci de ani prevăzut în articolul 70.2 din Codul penal din 1973, drept o pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare, asupra căreia să se impute anumite modificări ale regimului executării pedepsei, cum ar fi reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare.

100.

În lumina acestei practici, reclamanta avea, în timpul executării pedepsei cu închisoarea, toate motivele de a crede – și mai ales după ce

Audiencia Nacional

a decis pe 30 noimebrie 2000 contopirea sentințelor pronunțate împotriva sa și plafonarea duratei detenției – că pedeapsa aplicată era termenul de treizeci de ani, din care urmau a se scădea zilele de închisoare în baza muncii prestate în cursul detenției. Într-adevăr, în cuprinsul ultimei sentințe de condamnare, pronunțată la data de 8 mai 2000, înainte de adoptarea deciziei de contopire a pedepselor,

Audiencia Nacional

a ținut cont de termenul maxim de detenție prevăzut de Codul penal din 1973, coroborat cu sistemul de reducere a pedepsei în baza muncii prestate în cursul detenției, conform articolului 100 din același cod, pentru a stabili care dintre codurile penale – cel în vigoare la epoca faptelor sau Codul penal din 1995 – era mai favorabil reclamantei (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În aceste condiții, contrar susținerilor Guvernului, faptul că reclamanta nu a atacat decizia pronunțată de

Audiencia Nacional

la 15 februarie 2001, prin care aceasta a fixat data la care s-ar fi împlinit termenul de încarcerare a reclamantei (

liquidación de condena

) la 27 iunie 2017 nu este determinant în speță, întrucât decizia nu a ținut cont de reducerile de pedeapsă deja câștigate și nu privea, prin urmare, chestiunea referitoare la modalitatea de imputare a reducerilor de pedeapsă.

101.

Curtea notează mai departe că posibilitatea de reducere a pedepsei pentru muncă desfășurată în cursul detenției era prevăzută expres în dispoziții legale (articolul 100 din Codul penal din 1973) și nu administrative (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus). Mai mult, pedepsele și reducerile acestora erau prevăzute în același cod. Curtea mai ia act de faptul că astfel de reduceri ale pedepsei antrenau diminuări substanțiale ale termenului de executat – până la o treime din durata totală a pedepsei – în comparație cu liberarea condiționată, care prevedea doar ameliorări sau ușurări ale condițiilor de executare a pedepsei (a se vedea, de exemplu,

Hogben

și

Uttley

, ambele citate mai sus; a se vedea și opinia discordantă a judecătorului A.

Asua Batarrita anexată hotărârii nr. 40/2012 a Curții Constituționale, ...). În urma scăderii zilelor de pedeapsă reduse pentru munca prestată în închisoare, reduceri validate în mod periodic de judecătorul responsabil pentru executarea pedepselor (

Juez de Vigilancia Penitenciaria

), pedeapsa era complet și definitiv executată la data eliberării aprobată de instanța care pronunțase hotărârea de condamnare. Mai mult, contrar altor măsuri ce afectează executarea unei pedepse, dreptul la reducerea pedepsei pentru munca prestată în închisoare nu era suspus aprecierii discreționare a judecătorului responsabil pentru executarea pedepselor: menirea acestuia era de a determina reducerile de pedeapsă prin simpla aplicare a legii, în baza propunerilor avansate de autorități, fără a lua în considerare criterii precum gradul de periculozitate al deținutului, șansele sale de reintegrare socială (...; a se compara cu

Boulois împotriva Luxemburgului

[MC], nr. 37575/04, §§

98-99, ECHR 2012, și

Macedo da Costa împotriva Luxemburgului

(dec.), nr.

26619/07, 5

iunie 2012). În acest sens, trebuie notat faptul că articolul 100 din Codul penal din 1973 prevedea reducerea automată a termenului de încarcerare pentru munca desfășurată în detenție, cu excepția a două cazuri distincte: atunci când deținutul a evadat sau a efectuat o tentativă de evadare sau în caz de comportament inadecvat (care, conform articolului 65 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea unităților penitenciare din 1965, presupunea săvârșirea a două sau mai multe abateri disciplinare; ...). Chiar și în aceste din urmă cazuri, reducerile de pedeapsă deja acordate de către judecător nu puteau fi înlăturate în mod retroactiv, întrucât zilele de pedeapsă deja scăzute erau considerate ca fiind executate și făceau parte din drepturile legal dobândite ale deținutului ... Prezenta cauză trebuie distinsă în acest sens de cauza

Kafkaris

, în care reducerea de cinci ani de zile acordată deținuților condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață la începutul încarcerării depindea de buna lor conduită pe parcurs (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus, §§

16 și 65).

102.

Curtea mai apreciază ca fiind semnificativ faptul că, deși Codul penal din 1995 a înlăturat posibilitatea reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare pentru viitorii deținuți, dispozițiile sale tranzitorii permiteau persoanelor condamnate sub imperiul vechiului Cod penal din 1973 – cum este și reclamanta – să beneficieze în continuare de acel regim în măsura în care le era favorabil ... Pe de altă parte, legea nr. 7/2003 a introdus condiții mai aspre pentru liberarea condiționată, chiar și pentru deținuții condamnați înainte de intrarea sa în vigoare ... Curtea deduce de aici că, optând pentru menținerea efectelor regulilor privind reducerea pedepsei în baza muncii prestate în închisoare ca măsură tranzitorie, precum și pentru determinarea legii penale mai favorabile, legislatorul spaniol a considerat aceste reguli ca făcând parte din dreptul penal material, și anume din dispozițiile cu incidență asupra stabilirii efective a pedepsei și nu asupra executării ei.

103.

În considerarea celor de mai sus, Marea Cameră apreciază, întocmai ca și Camera, că la data la care reclamanta a săvârșit faptele ce au condus la urmărirea sa penală și la care a fost adoptată decizia de contopire a pedepselor și de fixare a unui termen maxim de încarcerare, dreptul spaniol pertinent, luat în ansamblul său și incluzând practica judiciară, era formulat cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să discearnă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, întinderea pedepsei la care fusese condamnată, luând în considerare termenul maxim de treizeci de ani, prevăzut în articolul 70.2 din Codul penal din 1973, și reducerea de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, prevăzută în articolul 100 din același cod (a se vedea,

per a contrario

,

Kafkaris

, citată mai sus, §

150). Prin urmare, pedeapsa aplicată reclamantei echivala cu o durată maximă de detenție de treizeci de ani, iar orice reducere a pedepsei în baza muncii prestate în închisoare trebuia să fie imputată asupra acestei pedepse maximale.

(b)

Dacă aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a avut impact numai asupra modalităților de executare a pedepsei sau și asupra întinderii efective a acesteia

104.

Curtea trebuie să determine mai departe dacă aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a privit numai modalitatea de executare a pedepsei aplicate sau, în mod contrar, i-a afectat întinderea. Ea notează că, prin deciziile sale din 19 mai și 23 iunie 2008, instanța de condamnare a reclamantei – și anume

Audiencia Nacional

– a respins propunerea autorităților penitenciare de a stabili data de 2 iulie 2008 ca termen pentru eliberarea definitivă a reclamantei, calculat pe baza vechii metode de imputare a reducerilor de pedeapsă (a se vedea paragrafele 17, 18 și 20 de mai sus). Bazându-se pe „doctrina Parot”, introdusă prin hotărârea nr. 197/2006 pronunțată de Curtea Supremă la data de 28 februarie 2006 – la mult timp după săvârșirea faptelor, contopirea pedepselor și fixarea duratei maxime de încarcerare –

Audiencia Nacional

a schimbat data la 27 iunie 2017 (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Curtea ia act de fatul că prin hotărârea nr. 197/2006, Curtea Supremă s-a distanțat de propria interpretare adoptată într-o hotărâre anterioară din 1994 ... Majoritatea Curții Supreme a considerat că noua regulă conform căreia reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare urmau a fi imputate asupra fiecărei pedepse în parte – și nu asupra termenului maxim de treizeci de ani, cum se proceda anterior – corespundea mai bine textului dispozițiilor din Codul penal din 1973, care făceau distincție între „pedeapsă” (

pena

) și „termenul de executat” (

condena

).

105.

Deși Curtea acceptă cu ușurință faptul că instanțele interne sunt cele mai în măsură să interpreteze și aplice dreptul național, ea reiterează că această interpretare rămâne în orice caz subordonată principiului consacrat în articolul 7 din Convenție conform căruia legea este singura care poate defini o infracțiune și stabili o pedeapsă.

106.

Curtea mai notează că modul de calcul al reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare de către reclamantă – și anume numărul efectiv de zile de lucru în închisoare și numărul de zile deductibile din pedeapsa aplicată – nu a făcut obiectul vreunei contestații. Durata reducerilor de pedeapsă, așa cum a fost calculată de autoritățile penitenciarului – 3 282 de zile în total – a fost acceptată de toate instanțele care s-au pronunțat în cauză. De exemplu, în decizia sa prin care a aplicat „doctrina Parot”,

Audiencia Nacional

nu a modificat cuantumul zilelor de pedeapsă reduse pentru munca prestată în închisoare de către reclamantă. Astfel, decizia respectivă nu privea chestiunea de a ști dacă reclamanta era îndreptățită la acele reduceri de pedeapsă în funcție de, spre exemplu, conduita sa ori circumstanțele referitoare la executarea pedepsei. Scopul deciziei era acela de a determina elementul pedepsei asupra căruia trebuiau să se impute reducerile de pedeapsă.

107.

Curtea constată că aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a lipsit de efectivitate reducerile de pedeapsă pentru munca desfășurată în închisoare și la care aceasta era îndreptățită în virtutea legii și în conformitate cu deciziile definitive ale judecătorilor responsabili pentru executarea pedepselor. Cu alte cuvinte, reclamanta a fost inițial condamnată la un număr de pedepse cu închisoarea de lungă durată, care au fost contopite și plafonate la o durată efectivă de treizeci de ani, asupra căreia reducerile de pedeapsă la care aceasta trebuia să fie îndreptățită nu au avut nici un efect. Este semnificativ faptul că Guvernul nu a fost în măsură să precizeze dacă reducerile de pedeapsă acordate reclamantei pentru munca desfășurată în penitenciar au avut – sau ar putea avea – vreun efect asupra duratei încarcerării sale.

108.

În aceste condiții, deși Curtea subscrie la teza Guvernului conform căreia modalitățile de aplicare a schimbărilor în regimul de executare a pedepselor nu intră în sine sub incidența articolului 7, ea consideră că modul în care dispozițiile Codului penal din 1973 au fost aplicate în prezenta cauză a depășit limitele politicii de organizare și administrare a penitenciarelor.

109.

În considerarea celor de mai sus și a dreptului spaniol în general, Curtea estimează că recurgerea în cauza de față la noile modalități de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, introduse de „doctrina Parot”, nu poate fi văzută ca o măsură ce se referă doar la executarea pedepsei aplicate reclamantei, așa cum a susținut Guvernul. Această măsură adoptată de instanța de condamnare a reclamantei a antrenat și o redefinire a întinderii „pedepsei” aplicate. Prin efectul „doctrinei Parot”, termenul maxim de detenție de treizeci de ani a încetat să mai fie o pedeapsă de-sine-stătătoare asupra căreia se imputau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare și a devenit, în schimb, o pedeapsă de treizeci de ani la care nu se putea aplica în mod efectiv nicio astfel de reducere.

110.

În consecință, măsura litigioasă intră în câmpul de aplicare al ultimei fraze a articolului 7 § 1 din Convenție.

(c)

Dacă „doctrina Parot” era previzibilă în mod rezonabil

111.

Curtea notează că

Audiencia Nacional

a făcut recurs la noua metodă de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, introdusă de „doctrina Parot”, în loc de metoda utilizată la data săvărșirii faptelor și a condamnării reclamantei, privând-o astfel de orice fel de șansă de a beneficia de reducerile de pedeapsă la care era în orice caz îndreptățită conform legii.

112.

Această modificare a sistemului de aplicare a reducerilor de pedeapsă a fost rezultatul distanțării Curții Supreme de propria jurisprudență și nu al unei modificări legislative. În aceste condiții, rămâne de stabilit dacă noua interpretare a dispozițiilor pertinente din Codul penal din 1973, intervenită la mult timp după săvârșirea faptelor și condamnarea reclamantei – și chiar după decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor și plafonare a duratei detenției – era previzibilă în mod rezonabil pentru reclamantă, cu alte cuvinte, dacă se putea considera că aceasta reflecta o tendință perceptibilă în evoluția jurisprudenței (a se vedea

S.W.

și

C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, ...). În acest scop, Curtea trebuie să analizeze dacă reclamanta putea să fi prevăzut la data condamnării sale, precum și la momentul notificării sale cu privire la decizia de contopire a pedepselor și de plafonare a duratei detenției – dacă este cazul, în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate – că pedeapsa aplicată s-ar putea transforma într-o detenție efectivă de treizeci de ani, fără deducerea vreunei zile de detenție în considerarea reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, prevăzute de articolul 100 din Codul penal din 1973.

Pentru aceasta, Curtea trebuie să țină cont de legea aplicabilă la epoca faptelor și în special de practica judiciară și administrativă anterioară introducerii „doctrinei Parot” de către Curtea Supremă prin hotărârea sa din 28 februarie 2006. Curtea observă, în acest sens, că singurul precedent judiciar citat în acea hotărâre era o hotărâre din 8 martie 1994, în care Curtea Supremă îmbrățișase o abordare contrară, și anume aceea că termenul maxim al detenției de treizeci de ani era o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare”, asupra căreia urmau să se impute toate reducerile de pedeapsă prevăzute de lege ... În opinia Curții, faptul că o singură hotărâre nu poate crea jurisprudență, conform dreptului spaniol ... nu poate fi determinant. Mai mult decât atât, așa cum au observat și judecătorii ce au formulat opinii discordante față de hotărârea din 28 februarie 2006, un acord adoptat de plenul Curții Supreme la data de 18 iulie 2006 stabilise că reducerile de pedeapsă acordate în temeiul Codului penal din 1973 trebuiau luate în considerare cu ocazia comparării pedepselor de executat în baza noului și, respectiv, a vechiului Cod penal ... Urmare a intrării în vigoare a Codului penal din 1995, instanțele spaniole erau obligate să recurgă la acest criteriu pentru a determina, de la caz la caz, care dintre codurile penale era cel mai favorabil, ținând cont de efectele pe care reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în închisoare le-ar fi avut asupra pedepsei aplicate.

113.

Guvernul însuși a recunoscut că, anterior „doctrinei Parot”, practica autorităților penitenciare și judiciare era aceea de a aplica reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției asupra duratei maxime de încarcerare de treizeci de ani, chiar dacă decizia Curții Supreme cu privire la această chestiune a fost adoptată abia în 1994.

114.

Curtea consideră important faptul că instanța supremă a continuat pe linia acestei jurisprudențe până în 2006, timp de zece ani de la data abrogării respectivei legi. Procedând astfel, Curtea Supremă a conferit o nouă interpretare prevederilor unei legi care nu mai era demult în vigoare, și anume Codul penal din 1973, care fusese abrogat prin Codul penal din 1995. În plus, așa cum reiese de mai sus (a se vedea paragraful 102), dispozițiile tranzitorii din Codul penal din 1995 urmăreau menținerea efectelor sistemului de reducere de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției, așa cum acesta fusese reglementat prin Codul penal din 1973, pentru persoanele condamnate sub imperiul acestui din urmă cod – precum reclamanta – întocmai pentru a se conforma regulilor ce interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai aspre. Totuși, noua interpretare a Curții Supreme, care lipsea de efectivitate orice reducere de pedeapsă deja aplicată, a condus în practică la privarea reclamantei și a altor persoane aflate în situații similare de beneficiile sistemului de reduceri.

115.

Mai mult, Curtea nu poate accepta teza Guvernului conform căreia interpretarea Curții Supreme era previzibilă întrucât corespundea mai bine textului dispozițiilor Codului penal din 1973. Curtea reiterează faptul că misiunea sa nu este aceea de a verifica modul în care prevederile acelui cod ar trebui interpretate în dreptul intern, ci mai degrabă de a examina în ce măsură noua interpretare era previzibilă în mod rezonabil pentru reclamantă în contextul „legii” aplicabile la momentul respectiv. „Legea” respectivă – în sensul material al termenului, așa cum este utilizat în cuprinsul Convenției și care include și dreptul nescris sau jurisprudențial – fusese aplicată în mod constant de către autoritățile penitenciare sau judiciare timp de mulți ani, până la revirimentul jurisprudențial adus de „doctrina Parot”. Față de interpretările jurisprudențiale ce au făcut obiectul cauzelor

S.W.

și

C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, citate mai sus, revirimentul jurisprudențial din prezenta cauză nu poate fi văzut ca o interpretare a legii penale ce a urmărit o linie perceptibilă de evoluție jurisprudențială.

116.

În sfârșit, Curtea apreciază considerațiile de politică penală pe care s-a bazat Curtea Supremă ca fiind insuficiente pentru a justifica un astfel de reviriment jurisprudențial. Deși Curtea acceptă faptul că instanța supremă nu a aplicat retroactiv Legea nr. 7/2003 de modificare a Codului penal din 1995, din raționamentul oferit de Curtea Supremă reiese în mod clar faptul că scopul acesteia era același cu al legii susamintite, și anume de a asigura executarea integrală și efectivă a duratei legale maxime de încarcerare de către persoanele condamnate la numeroase pedepse privative de libertate de lungă durată ... În acest sens, deși Curtea acceptă faptul că Statele sunt libere să își stabilească propria politică penală, de exemplu prin înăsprirea pedepselor aplicabile pentru săvârșirea de fapte penale (a se vedea

Achour

, citată mai sus, § 44), acestea trebuie să procedeze astfel cu respectarea cerințelor impuse de articolul 7 (

Maktouf și Damjanović împotriva Bosniei și Herzegovinei

[MC], nr. 2312/08 și 34179/08, § 75, 18 iulie 2013). Cu privire la acest aspect, Curtea reiterează faptul că articolul 7 din Convenție interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a legii penale atunci când aceasta s-ar face în detrimenul acuzatului.

117.

În baza tuturor considerațiilor de mai sus, Curtea apreciază că, la data condamnării reclamantei și la data notificării sale cu privire la decizia de contopire și de plafonare a pedepselor aplicate acesteia, nu exista nicio indicație referitoare la o tendință perceptibilă în evoluția jurisprudenței în sensul hotărârii Curții Supreme din 28 februarie 2006. Prin urmare, reclamanta nu avea niciun motiv de a se aștepta ca instanța supremă să opereze un reviriment jurisprudențial și ca

Audiencia Nacional

să raporteze, drept urmare, reducerile de pedeapsă ce îi fuseseră deja acordate nu la durata maximă de treizeci de ani a pedepsei de executat, ci în mod succesiv la fiecare dintre sentințele pronunțate împotriva sa. Așa cum a constatat Curtea mai sus (a se vedea paragrafele 109 și 111), acest reviriment jurisprudențial a avut drept efect modificarea întinderii pedepsei aplicate, în detrimentul reclamantei.

118.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 7 din Convenție.

II.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5

§ 1 DIN CONVENȚIE

119.

Reclamanta a pretins că, începând cu data de 3 iulie 2008, a fost deținută cu încălcarea cerințelor privind „legalitatea” și „căile legale”. Aceasta și-a întemeiat plângerea pe articolul 5 din Convenție, formulat în părțile sale relevante după cum urmează:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a.

dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

[...]”

A.

Hotărârea Camerei

120.

Prin hotărârea sa, Camera a estimat, în considerarea elementelor ce au condus-o spre constatarea existenței unei încălcări a articolului 7 din Convenție, că la epoca faptelor reclamanta nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil că durata efectivă a termenului său de încarcerare va fi sporită cu aproximativ nouă ani și că, urmare a unui reviriment jurisprudențial, o nouă metodă de aplicare a reducerilor de pedeapsă îi va fi aplicată în mod retroactiv. Prin urmare, Camera a concluzionat că, începând din data de 3 iulie 2008, detenția reclamantei nu a fost „legală” și prin urmare contrară articolului 5

§

1 din Convenție (paragraful 75 din hotărâre).

B.

Observațiile părților în fața Marii Camere

1.

Reclamanta

121.

Reclamanta a susținut că articolul 5 § 1 din Convenție cuprinde și cerințe referitoare la calitatea legii, ceea ce presupune că o lege națională permițând privarea de libertate trebuie să fie suficient de clară și de previzibilă în ceea ce privește aplicarea sa. Ea a mai susținut că articolul 5 este aplicabil dreptului unei persoane condamnate de punere anticipată în libertate acolo unde prevederile legale ce instituie acel drept nu îl supun unor condiții sau arbitrariului, ci îl fac disponibil oricărei persoane care întrunește cerințele legale pentru a beneficia de acesta (

Grava

, citată mai sus, §§ 31-46), indiferent dacă măsura privea pedeapsa în sine sau aplicarea acesteia, în sensul articolului 7. Reclamanta a afirmat că prelungirea pedepsei și/sau a duratei efective a acesteia nu fuseseră previzibile în mod rezonabil și că, în subsidiar, nici conținutul pedepsei aplicate și/sau modalitatea sa de executare și/sau durata sa efectivă nu fuseseră previzibile în mod rezonabil.

2.

Guvernul

122.

Guvernul a estimat că hotărârea Camerei a reprezentat o îndepărtare de la jurisprudența Curții privitoare la articolul 5 din Convenție, în special de la hotărârile din cauzele

Kafkaris

și

M. împotriva Germaniei

, citate mai sus. Conform acestuia, în prezenta cauză ar exista o legătură de cauzalitate perfectă între pedepsele aplicate pentru infracțiunile numeroase și de natură gravă săvârșite de reclamantă și durata de timp cât aceasta a fost privată de libertate. Hotărârile de condamnare a reclamantei statuaseră faptul că aceasta ar trebui să petreacă treizeci de ani în închisoare, la fel cum o făcuseră și hotărârea din 2000 de contopire și plafonare a pedepselor privative de libertate, precum și cea din 2001 de fixare a datei eliberării definitive a reclamantei la 27 iunie 2017.

C.

Aprecierea Curții

1.

Principiile ce decurg din jurisprudența Curții

123.

Alineatele de la a) la f) ale articolului 5 § 1 din Convenție conțin o listă exhaustivă a temeiurilor ce permit lipsirea de libertate a unei persoane, nicio lipsire de libertate nefiind legală decât dacă se întemeiază pe unul dintre aceste motive (a se vedea

M. împotriva Germaniei

,

citată mai sus, § 86). Articolul 5 § 1 a) permite „detenția legală a unei persoane pe baza condamnării pronunțate de o instanță competentă”. Ținând seama de formularea textului francez al Convenției, prin termenul de „condamnare” în sensul articolului 5 § 1 a) trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (a se vedea

Guzzardi împotriva Italiei

, 6 noiembrie 1980, § 100, Seria A nr.

39), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (a se vedea

Van Droogenbroeck împotriva Belgiei

, 24 iunie 1982, §

35, Seria A nr.

50).

124.

Mai mult, termenul „pe baza” conținut în alineatul a) nu presupune numai simpla ordine cronologică de succesiune între „condamnare” și „detenție”: „detenția” trebuie, în plus, să rezulte din „condamnare”, „să urmeze și să depindă de” sau să intervină „în temeiul” acesteia. Pe scurt, trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficient de puternică între cele două (a se vedea

Weeks împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, 2

martie 1987, § 42, Seria A nr. 114, § 42;

Stafford împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

[MC],

nr. 46295/99, §

64, ECHR 2002

‑

IV;

Kafkaris

, citată mai sus, § 117; și

M. împotriva Germaniei

, citată mai sus, § 88). Totuși, odată cu trecerea timpului, legătura de cauzalitate între condamnarea inițială și prelungirea privării de libertate devine în mod treptat tot mai slabă (a se vedea

Van Droogenbroeck

, citată mai sus, § 40). Legătura de cauzalitate necesară conform alineatului a) ar putea fi eventual ruptă dacă s-ar ajunge la situația în care o decizie de a nu elibera o persoană ori de a o plasa din nou în detenție ar fi întemeiată pe motive ce contravin obiectivelor instanței de condamnare sau pe o evaluare nerezonabilă în lumina acestor obiective. În astfel de circumstanțe, o plasare în detenție inițial legală s-ar transforma într-o privare de libertate arbitrară și, prin urmare, incompatibilă cu dispozițiile articolului 5 (a se vedea

Weeks

,

citată mai sus, §

49, și

Grosskopf împotriva Germaniei

, nr.

24478/03, § 44, 21 octombrie 2010).

125.

Jurisprudența Curții relativă la 5 § 1 stabilește în mod constant că orice privare de libertate trebuie nu numai să fie întemeiată pe una din excepțiile enunțate în alineatele a) – f), ci și să fie „legală”. Atunci când se pune în discuție „legalitatea” detenției, inclusiv chestiunea de a ști dacă au fost urmate „căile legale”, Convenția face trimitere în esență la legislația națională și consacră obligația de respectare a normelor sale de fond și de procedură. Aceasta impune în primul rând ca orice arestare sau detenție să aibă o bază legală în dreptul intern, dar privește și calitatea legislației, care trebuie să fie compatibilă cu supremația legii, noțiune inerentă ansamblului articolelor Convenției (a se vedea

Kafkaris

, citată mai sus, §

116 și

M. împotriva Germaniei

,

citată mai sus, § 90). „Calitatea legii” presupune ca o lege națională ce autorizează privarea de libertate să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa, pentru a evita orice risc de arbitrariu (a se vedea

Amuur împotriva Franței

, 25

iunie 1996, § 50,

Rapoarte

1996

‑

III). Criteriul „legalității” stabilit de Convenție presupune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite persoanei – în caz de necesitate, cu asistență judiciară adecvată – de a prevedea, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele pe care le poate avea orice acțiune determinată (a se vedea

Baranowski împotriva Poloniei

, nr. 28358/95, § 52, ECHR 2000

‑

III;

M. împotriva Germaniei

,

citată mai sus, § 90; și

Oshurko împotriva Ucrainei

, nr.

33108/05, § 98, 8 septembrie 2011). Atunci când se pune în discuție privarea de libertate, este esențial ca legislația internă să definească de o manieră clară condițiile detenției (a se vedea

Creangă împotriva României

[MC], nr. 29226/03, § 120, 23 februarie 2012).

126.

În sfârșit, Curtea reiterează că, deși articolul 5 § 1 a) din Convenție nu garantează în sine dreptul deținutului la punere anticipată în libertate, fie ea condiționată sau definitivă (a se vedea

İrfan Kalan împotriva Turciei

(dec.), nr.

73561/01, 2

octombrie 2001 și

Çelikkaya împotriva Turciei

(dec.), nr. 34026/03, 1 iunie 2010), situația poate fi diferită atunci când autoritățile competente, lipsite de putere discreționară, sunt obligate să aplice o astfel de măsură oricărei persoane ce întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acest drept (a se vedea

Grava

,

citată mai sus, § 43,

Pilla împotriva Italiei

, nr. 64088/00, § 41, 2

martie 2006 și

Șahin

Karataș împotriva Turciei

, nr. 16110/03, § 37, 17 iunie 2008).

2.

Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză

127.

Curtea observă cu titlu preliminar că, așa cum a subliniat în mod just și reclamanta, distincția efectuată în sensul articolului 7 din Convenție între „pedeapsă” și „executarea” pedepsei nu este determinantă în legătură cu dispozițiile articolului 5 § 1 a). Măsurile referitoare la executarea unei sentințe sau la schimbarea regimului juridic al acesteia pot avea incidență asupra dreptului la libertate consacrat de articolul 5 § 1, întrucât durata efectivă a privării de libertate depinde, printre altele, chiar de aplicarea acestora (a se vedea, de exemplu,

Grava

, citată mai sus, §§ 45 și 51, și, cu privire la transferul deținuților între State,

Szabó împotriva Suediei

(dec.), nr. 28578/03, ECHR 2006-VIII). În timp ce articolul 7 se aplică „pedepsei” așa cum a fost impusă de instanța de condamnare, articolul 5 se aplică detenției astfel rezultate.

128.

În cauza de față, Curtea nu pune la îndoială faptul că reclamanta a fost condamnată de o instanță competentă potrivit căilor legale, în sensul articolului 5 § 1 a) din Convenție. De altfel, reclamanta însăși nu a contestat legalitatea detenției sale anterior datei de 2 iulie 2008, dată propusă inițial de autoritățile din penitenciar pentru eliberarea sa definitivă. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă menținerea în detenție a reclamantei ulterior acelei date a fost „legală” în sensul dispozițiilor articolului 5 § 1 din Convenție.

129.

Curtea ia act de faptul că

Audiencia Nacional

a hotărât, în cursul a opt proceduri judiciare diferite, că reclamanta este vinovată de săvârșirea unor diverse infracțiuni legate de atacuri teroriste. Făcându-se aplicarea dispozițiilor Codului penal în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor, reclamanta a fost condamnată la pedepse cu închisoarea a căror durată totală depășea 3 000 de ani (a se vedea paragrafele 11-12 de mai sus). În cuprinsul celor mai multe dintre aceste hotărâri, precum și în decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor și de plafonare a duratei de încarcerare,

Audiencia Nacional

a stabilit că reclamanta urma să execute o pedeapsă cu închisoarea de maximum treizeci de ani, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973 (a se vedea paragrafele 11 și 14 de mai sus). Curtea observă că detenția reclamantei nu a atins încă acel termen maxim. Legătura de cauzalitate dintre condamnările reclamantei și menținerea sa în detenție după data de 2 iulie 2008 este evidentă, aceasta rezultând atât din verdictele de vinovăție, cât și din termenul maxim de detenție de treizeci de ani, fixat la data de 30 noiembrie 2000 (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Kafkaris

,

§

120).

130.

Totuși, Curtea trebuie să verifice dacă „legea” ce a permis menținerea în detenție a reclamantei ulterior datei de 2 iulie 2008 era suficient de previzibilă în aplicarea sa. Respectarea cerinței de previzibilitate trebuie examinată cu luarea în considerare a „legii” în vigoare la momentul condamnării inițiale și pe tot parcursul perioadei ulterioare de detenție. Ținând cont de toate motivele ce au condus-o la constatarea existenței unei încălcări a articolului 7 din Convenție, Curtea apreciază că, la datele la care reclamanata a fost condamnată, a prestat muncă în detenție și a fost notificată cu privire la decizia de contopire a pedepselor și de plafonare a duratei de încarcerare, aceasta nu ar fi putut prevedea într-o măsură rezonabilă că metoda utilizată pentru aplicarea reducerilor de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenției urma a fi modificată ca urmare a unui reviriment al jurisprudenței Curții Supreme în 2006 și că noua abordare va fi incidentă în cazul său.

131.

Curtea notează că aplicarea revirimentului jurisprudențial în situația reclamantei a întârziat în mod efectiv data punerii sale în libertate cu aproximativ nouă ani de zile. Prin urmare, durata pedepsei cu închisoarea executată de aceasta este mai lungă decât cea pe care ar fi trebuit să o execute conform legislației interne în vigoare la data condamnării sale, ținând cont de reducerile de pedeapsă care i-au fost deja acordate conform legii (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Grava

,

citată mai sus, §

45).

132.

Curtea concluzionează că, începând cu data de 3 iulie 2008, detenția reclamantei a încetat să mai fie „legală”, cu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție.

III.

ARTICOLUL 46 DIN CONVENȚIE

133.

Părțile relevante ale articolului 46 din Convenție sunt formulate după cum urmează:

„1.

Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

2.

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea ei.

[...]”

A.

Hotărârea Camerei

134.

Ținând seama de circumstanțele speciale ale cauzei și de nevoia urgentă de a pune capăt încălcării articolelor 7 și 5 § 1 din Covenție, Camera a estimat că Statului pârât îi revenea obligația de a asigura punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil (paragraful

83 din hotărâre).

B.

Observațiile părților în fața Marii Camere

1.

Reclamanta

135.

Reclamanta a susținut că nefolosirea de către Curte într-un caz similar a facultății sale de a indica, cu titlu excepțional, măsuri individuale, este un fapt lipsit de relevanță. Ea a apreciat că Curtea are abilitatea de a indica măsurile ce trebuie luate și că, atunci când natura încălcării însăși nu lasă „nicio posibilitate reală de alegere a măsurilor necesare pentru remedierea acesteia”, aceasta poate decide să indice chiar o singură astfel de măsură. Reclamanta a mai criticat Guvernul pentru a nu fi indicat ce alte remedii, în afara punerii sale în libertate, ar fi existat în ipoteza în care Curtea ar fi ajuns la concluzia existenței unor încălcări ale articolelor 5 și 7 din Convenție.

2.

Guvernul

136.

Guvernul a susținut că în cauze similare privind aplicarea retroactivă a modificărilor legislative ce a condus la prelungirea detenției unei persoane condamnate, Curtea nu a făcut uz de facultatea sa, conferită cu titlu excepțional, de a indica măsuri individuale în vederea executării propriei hotărâri (a fost menționată cauza

M. împotriva Germaniei

, citată mai sus). În acest sens, el a subliniat că, deși a ajuns la concluzia existenței unei încălcări a articolului 7 în cauza

Kafkaris

(citată mai sus) întrucât legislația respectivă nu întrunea cerințele necesare, Curtea nu a indicat nicio măsură referitoare la eliberarea reclamantei, care era încă în detenție la data pronunțării hotărârii (Guvernul a mai făcut trimitere și la cauza

Kafkaris împotriva Ciprului

(dec.), nr. 9644/09, 21 iunie 2011).

C.

Aprecierea Curții

137.

În temeiul articolului 46, Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți, supravegherea executării acestora revenind Comitetului de Miniștri. Aceasta presupune că, atunci când Curtea constată existența unei încălcări, Statului pârât îi revine obligația legală nu numai de a plăti celor interesați sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41, ci și de a lua măsuri individuale și/sau, dacă este cazul, măsuri generale în cadrul ordinii juridice interne pentru a a pune capăt încălcării constatate de către Curte și pentru a remedia efectele acesteia, scopul fiind acela de a plasa reclamantul, în măsura în care este posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă cerințele Convenției nu ar fi fost încălcate (a se vedea, printre multe altele,

Scozzari și Giunta împotriva Italiei

[MC], nr. 39221/98 și 41963/98, § 249, ECHR 2000

‑

VIII;

Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2)

[MC], nr.

32772/02, § 85, ECHR 2009; și

Scoppola (nr. 2)

, citată mai sus, § 147).

138.

Este adevărat că, în principiu, Statul pârât rămâne liber de a alege mijloacele prin care se va achita de obligațiile ce îi revin în temeiul articolului 46 din Convenție, cu condiția ca astfel de mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (a se vedea

Scozzari și Giunta

,

citată mai sus, § 249). Totuși, în anumite cazuri particulare, pentru a ajuta Statul pârât să aducă la îndeplinire obligațiile sale în temeiul articolului 46, Curtea poate încerca să indice tipul de măsuri individuale și/sau generale ce ar putea fi luate pentru a pune capăt situației ce a generat constatarea existenței unei încălcări (a se vedea

Broniowski împotriva Poloniei

[MC], nr.

31443/96, §

194, ECHR 2004

‑

V și

Stanev împotriva Bulgariei

[MC], nr.

36760/06, §§

255-258, ECHR 2012). În alte cazuri excepționale, încălcarea însăși poate fi de așa natură încât să nu permită nicio posibilitate de alegere a măsurilor necesare pentru remedierea sa și Curtea poate decide să indice o singură astfel de măsură (a se vedea

Assanidze împotriva Georgiei

[MC], nr. 71503/01, §§ 202-203, ECHR 2004

‑

II;

Aleksanyan împotriva Rusiei

, nr. 46468/06, §§ 239-240, 22

decembrie 2008; și

Fatullayev împotriva Azerbadjianului

, nr.

40984/07, §§ 176-177, 22 aprilie 2010).

139.

Marea Cameră subscrie concluziei Camerei și estimează că prezenta speță aparține acestei din urmă categorii. Ținând cont de circumstanțele particulare ale cauzei și de nevoia urgentă de a pune capăt încălcărilor constatate ale Convenției, aceasta estimează cu Statului pârât îi revine obligația de a asigura punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil.

IV.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

140.

Articolul 41 din Convenție stipulează:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

141.

Reclamanta a solicitat compensarea prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, precum și rambursarea costurilor și cheltuielilor ocazionate. Guvernul s-a opus pretenției referitoare la prejudiciul moral.

A.

Hotărârea Camerei

142.

În hotărârea sa, Camera a acordat reclamantei 30 000 euro (EUR) pentru daune morale. Aceasta i-a mai acordat 1 500 EUR pentru costurile legale și cheltuielile ocazionate de procedura desfășurată în Strasbourg.

B.

Observațiile părților în fața Marii Camere

1.

Reclamanta

143.

Reclamanta a solicitat 60 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, precum și rambursarea costurilor legale și a cheltuielilor ocazionate de procedura desfășurată în fața Marii Camere, în plus față de sumele deja acordate de către Cameră. Ea nu a depus niciun document pentru a dovedi costurile și cheltuielile ocazionate de procedura în fața Marii Camere.

2.

Guvernul

144.

Guvernul a susținut că acordarea de compensații de către Curte unei persoane condamnate pentru fapte penale de natura celor săvârșite de reclamantă, care fusese declarată vinovată în urma unor proceduri judiciare ce satisfac toate cerințele unui proces echitabil, ar fi dificilă de înțeles. El a mai adăugat că în hotărârea

Kafkaris

(citată mai sus), „ținând cont de circumstanțele din speță”, Curtea a considerat că constatarea existenței unei încălcări a articolului 7 din Convenție constituia în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit.

C.

Aprecierea Curții

1.

Daune morale

145.

Curtea admite faptul că, în hotărârea

Kafkaris

, a apreciat că constatarea existenței unei încălcări reprezenta în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit. Totuși, ea amintește că în respectiva hotărâre nu a constatat vreo încălcare a articolului 5 § 1, iar încălcarea constatată a articolului 7 privea numai calitatea legii. Cauza de față este diferită, Curtea constatând că menținerea în detenție a reclamantei ulterior datei de 2 iulie 2008 este contrară articolului 5

§

1, precum și că aceasta a trebuit să execute o pedeapsă mai severă decât cea aplicată, cu încălcarea articolului 7 din Convenție (a se vedea,

mutatis mutandis

,

M. împotriva Germaniei

, citată mai sus, § 141). Această situație trebuie să îi fi cauzat reclamantei un prejudiciu moral ce nu poate fi compensat exclusiv prin constatarea existenței acestor încălcări.

146.

Ținând cont de circumstanțele din speță și judecând în echitate, Curtea acordă reclamantei 30 000 EUR sub acest capăt de cerere.

2.

Costuri și cheltuieli

147.

Conform jurisprudenței Curții, costurile și cheltuielile nu pot fi rambursate în baza articolului 41 decât în măsura în care acestea sunt dovedite ca fiind reale, necesare și rezonabile ca întindere (a se vedea, de exemplu,

Iatridis împotriva Greciei

(satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, ECHR 2000

‑

XI).

148.

Marea Cameră ia act de faptul că reclamantei i s-a acordat suma de 1 500 EUR pentru costurile legale și cheltuielile ocazionate de procedura din fața Camerei. Întrucât aceasta nu a depus niciun fel de documente probatorii cu privire la costurile și cheltuielile ocazionate de procedura desfășurată în fața Marii Camere (a se compara cu

Tănase împotriva Moldovei

[MC], nr. 7/08, § 193, ECHR 2010), acesteia trebuie să i se acorde 1 500 EUR pentru costurile legale și cheltuielile ocazionate.

3.

Dobânzi moratorii

149.

Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.

Hotărăște

, cu cincisprezece voturi contra două, că a existat o încălcare a articolului 7 din Convenție;

2.

Hotărăște

, în unanimitate, că începând cu data de 3 iulie 2008, detenția reclamantei nu a mai fost legală, cu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție;

3.

Hotărăște

, cu șaisprezece voturi contra unul, că Statul pârât trebuie să asigure punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil;

4.

Hotărăște

, cu zece voturi contra șapte, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 30 000 EUR (treizeci de mii de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;

5.

Hotărăște

, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 1 500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru costuri și cheltuieli;