CASE OF DEL RÍO PRADA v. SPAIN - [Romanian Translation] legal summary by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

Nota de informare cu privire la jurisprudența Curții nr. 167

Octombrie 2013

Del Río Prada împotriva Spaniei [MC]

- 42750/09

Hotărârea din 21 octombrie 2013 [Marea Cameră]

Articolul 7

Articolul 7-1

Pedeapsă mai severă

Legalitatea pedepsei (

Nulla poena sine lege

)

Retroactivitate

Amânarea datei de punere în libertate a reclamantei ca urmare a unei noi jurisprudențe, ulterioare condamnării sale:

încălcare

Articolul 5

Articolul 5-1

Arestare sau detenție legală

Amânarea datei de punere în libertate a reclamantei ca urmare a unei noi jurisprudențe, ulterioare condamnării sale:

încălcare

În fapt

– Între anii 1988 și 2000, reclamanta a fost condamnată pentru săvârșirea a diverse infracțiuni legate de atacuri teroriste, în cadrul a opt proceduri penale distincte, la pedepse cu închisoarea a căror durată totală depășea 3 000 de ani. În noiembrie 2000, în considerarea conexiunilor legale și cronologice strânse dintre infracțiuni,

Audiencia Nacional

a contopit pedepsele aplicate reclamantei și a stabilit termenul maxim de executat la treizeci de ani, în conformitate cu limita prevăzută în Codul penal din 1973, în vigoare la epoca faptelor. În aprile 2008, autoritățile penitenciarului unde reclamanta era încarcerată au fixat luna iulie 2008 ca dată a punerii sale în libertate, după deducerea zilelor de pedeapsă reduse pentru munca prestată în închisoare de la începutul detenției sale în 1987. Ulterior, în luna mai 2008,

Audiencia Nacional

a solicitat autorităților centrului penitenciar să revizuiască data propusă pentru eliberarea reclamantei și să o recalculeze în baza unei noi abordări jurisprudențiale (cunoscută sub numele de „doctrina Parot”) adoptate de Curtea Supremă printr-o hotărâre din februarie 2006, conform căreia modificările regimului executării pedepsei și reducerile de pedeapsă urmau a se raporta în mod individual la fiecare dintre sentințele aplicate și nu la termenul maxim de detenție de treizeci de ani. Drept urmare, data definitivă de punere în libertate a reclamantei a fost fixată la 27 iunie 2017. Căile de atac subsecvente introduse de reclamantă au fost lipsite de succes.

Printr-o hotărâre pronunțată la data de 10 iulie 2012 (a se vedea

Nota de informare nr. 154

), una dintre Camerele din cadrul Curții a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolelor 5 și 7 din Convenție, estimând că aplicarea noii metode pentru calcularea reducerilor de pedeapsă nu fusese previzibilă la data condamnării reclamantei și a constituit o aplicare retroactivă, în detrimentul său, a unei modificări intervenite ulterior comiterii infracțiunilor.

În drept

– Articolul 7: Observațiile părților s-au referit în principal la calcularea duratei totale a pedepsei de executat de către reclamantă prin aplicarea atât a regulilor de contopire a pedepselor și de plafonare a duratei încarcerării, cât și a sistemului de reducere a pedepselor pentru munca prestată în închisoare, conform dispozițiilor Codului penal din 1973.

a)

Întinderea pedepsei aplicate

– Conform Codului penal din 1973, aplicabil la epoca săvârșirii faptelor penale, termenul maxim de detenție de treizeci de ani corespundea duratei maxime a pedepsei ce putea fi executată (

condena

) în ipoteza unor infracțiuni conexe multiple, distingându-se de noțiunea de „pedepse” (

penas

) pronunțate sau impuse prin diversele hotărâri de condamnare a făptuitorului. Mai mult, în vederea executării „pedepsei aplicate”, deținuții aveau dreptul la o reducere de o zi de închisoare pentru fiecare două zile de muncă prestată. Cu toate acestea, dispozițiile nu conțineau reguli specifice de aplicare a reducerilor de pedeapsă în cazul contopirii pedepselor multiple și al plafonării termenului de încarcerare, cum era situația reclamantei, în care pedepsele ce totalizau 3 000 de ani de privare de libertate fuseseră reduse la treizeci de ani. Abia cu ocazia redactării noului Cod penal din 1995, legea a prevăzut expres, referitor la aplicarea modificărilor regimului de executare a pedepselor, că în cazuri excepționale ar putea fi luată în considerare mai degrabă durata totală a pedepselor aplicate decât termenul maxim ce putea fi executat conform legii.

Ținând cont de jurisprudența și practica de interpretare a prevederilor pertinente din Codul penal din 1973, anterior hotărârii Curții Supreme din 2006, atunci când pedepsele aplicate unui deținut au fost contopite și s-a stabilit un plafon al duratei detenției, autoritățile penitenciarului și instanțele au imputat reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare la termenul maxim al pedepsei de executat. Prin urmare, acestea țineau cont de durata legală maximă a închisorii de treizeci de ani atunci când aplicau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în detenție. Printr-o hotărâre din martie 1994, Curtea Supremă a calificat durata legală maximă a pedepsei închisorii de treizeci de ani ca o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare”, față de care ar trebui să se aplice orice modificări ale regimului executării pedepsei prevăzute de lege. Astfel, în ciuda ambiguității dispozițiilor pertinente ale Codului penal din 1973 și a faptului că instanța supremă nu a început să le clarifice decât cu începere din 1994, era evident că practica autorităților din penitenciare și a celor judiciare era aceea de a considera durata pedepsei închisorii de executat (

condena

), rezultată din plafonul de treizeci de ani, ca fiind o pedeapsă nouă și de-sine-stătătoare și asupra căreia se imputau anumite modificări în regimul executării pedepsei, cum ar fi reducerile de pedeapsă pentru munca desfășurată în închisoare. În lumina acestei practici, reclamanta avea, în timpul executării pedepsei, toate motivele de a crede că pedeapsa aplicată era cea rezultată din termenul maxim de treizeci de ani, din care urma a se scădea orice reducere de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare. Mai mult, reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare erau prevăzute expres în dispoziții legale, care impuneau reducerea automată a duratei de executat drept recompensă pentru munca desfășurată în închisoare, cu excepția a două situații: cînd deținutul a evadat sau a efectuat o tentativă de evadare și în caz de comportament inadecvat. Chiar și în aceste două situații, reducerile de pedeapsă deja acordate de un judecător nu puteau fi retrase în mod retroactiv, întrucât zilele de pedeapsă deja scăzute erau considerate ca fiind executate și făceau parte din drepturile legal dobândite ale deținutului.

Deși Codul penal din 1995 a înlăturat posibilitatea reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare pentru viitorii deținuți, dispozițiile sale tranzitorii permiteau deținuților condamnați sub imperiul vechiului Cod penal din 1973 – cum era și reclamanta – de a beneficia în continuare de acel regim în măsura în care le era favorabil. Pe de altă parte, legea a introdus condiții mai aspre pentru liberarea condiționată, chiar și pentru deținuții condamnați înainte de intrarea sa în vigoare. Curtea a dedus de aici că, optând pentru menținerea efectelor regulilor privind reducerea pedepsei în baza muncii prestate în închisoare ca măsură tranzitorie, precum și pentru determinarea legii penale mai favorabile, legislatorul a considerat aceste reguli ca făcând parte din dreptul penal material, și anume din dispozițiile cu incidență asupra stabilirii efective a pedepsei și nu doar asupra executării ei.

În lumina celor de mai sus, la data la care reclamanta a săvârșit faptele ce au condus la urmărirea sa penală și la care a fost adoptată decizia de contopire a pedepselor și de fixare a unui termen maxim de încarcerare, prevederile legale pertinente, luate în ansamblul lor, erau formulate cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să discearnă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, întinderea pedepsei la care fusese condamnată, luând în considerare termenul legal maxim de treizeci de ani și sistemul de reducere a pedepselor pentru munca prestată în închisoare, așa cum reieșea din Codul penal din 1973. Prin urmare, pedeapsa aplicată reclamantei echivala cu o durată maximă de detenție de treizeci de ani, iar orice reducere a pedepsei în baza muncii prestate în închisoare trebuia să fie imputată asupra acestei pedepse maximale.

b)

Dacă aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a avut impact numai asupra modalităților de executare a pedepsei sau și asupra întinderii efective a acesteia

– În luna mai 2008,

Audiencia Nacional

a respins propunerea de stabilire a datei de 2 iulie 2008 ca termen al eliberării definitive a reclamantei, bazându-se în schimb pe „doctrina Parot” introdusă prin hotărârea Curții Supreme din februarie 2006 – la mult timp după săvârșirea faptelor incriminate, contopirea sentințelor și plafonarea duratei încarcerării. Aceasta a adoptat abordarea conform căreia noua regulă prin care reducerile pedepsei pentru munca prestată în închisoare urmau a fi aplicate fiecărei pedepse individuale în parte – și nu termenului maxim al închisorii de treizeci de ani, ca înainte – corespundea mai bine literei dispozițiilor din Codul penal din 1973. Aplicarea „doctrinei Parot” în situația reclamantei a lipsit de efectivitate reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, la care aceasta era îndreptățită în virtutea legii și în conformitate cu deciziile definitive ale judecătorilor responsabili pentru executarea pedepselor. Drept urmare, termenul maxim de detenție de treizeci de ani a încetat să mai fie o pedeapsă de-sine-stătătoare asupra căreia se imputau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare și a devenit, în schimb, o pedeapsă de treizeci de ani la care nu se putea aplica în mod efectiv nicio astfel de reducere.

c)

Dacă „doctrina Parot” era previzibilă în mod rezonabil

– Modificarea sistemului de aplicare a reducerilor de pedeapsă a fost rezultatul distanțării Curții Supreme de propria jurisprudență și nu al unei modificări legislative. În luna martie 1994, Curtea Supremă a îmbrățișat abordarea conform căreia termenul maxim al detenției de treizeci de ani constituia o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare” asupra căreia urmau să se impute toate reducerile de pedeapsă prevăzute de lege. În orice caz, practica autorităților penitenciare și judiciare, anterioară „doctrinei Parot”, era aceea de a aplica reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției asupra duratei maxime de încarcerare de treizeci de ani. Curtea Supremă însăși a continuat pe linia acestei jurisprudențe până în 2006, timp de zece ani de la data abrogării respectivei legi. Procedând astfel, instanța supremă a conferit o nouă interpretare prevederilor unei legi care nu mai era demult în vigoare, și anume Codul penal din 1973, care fusese abrogat prin Codul penal din 1995. În plus, dispozițiile tranzitorii din Codul penal din 1995 urmăreau menținerea efectelor sistemului de reducere de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenției, așa cum acesta fusese reglementat prin Codul penal din 1973, pentru persoanele condamnate sub imperiul acestui din urmă cod întocmai pentru a se conforma regulilor ce interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai aspre. Totuși, noua interpretare a Curții Supreme, care lipsise de efectivitate orice reducere de pedeapsă deja aplicată, a condus în practică la privarea reclamantei și a altor persoane aflate în situații similare de beneficiile sistemului de reduceri.

În sfârșit, deși Curtea acceptă faptul că instanța supremă nu a aplicat retroactiv legea de modificare a Codului penal din 1995, din raționamentul oferit de Curtea Supremă reiese în mod clar faptul că scopul acesteia era același cu al legii susamintite, și anume de a asigura executarea integrală și efectivă a duratei legale maxime de încarcerare de către persoanele condamnate la numeroase pedepse privative de libertate de lungă durată. În acest sens, deși Statele sunt libere să își modifice propria politică penală, de exemplu prin înăsprirea pedepselor aplicabile pentru săvârșirea de fapte penale, acestea trebuie să procedeze astfel cu respectarea cerințelor impuse de articolul 7 din Convenție, care interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a legii penale atunci când aceasta s-ar face în detrimenul acuzatului.

În baza tuturor considerațiilor de mai sus, la data condamnării reclamantei și la data notificării sale cu privire la decizia de contopire și de plafonare a pedepselor aplicate, nu exista nicio indicație referitoare la o tendință perceptibilă în evoluția jurisprudenței în sensul hotărârii Curții Supreme din 2006. Prin urmare, reclamanta nu avea niciun motiv de a se aștepta ca instanța supremă să opereze un reviriment jurisprudențial și ca

Audiencia Nacional

să raporteze, drept urmare, reducerile de pedeapsă ce îi fuseseră deja acordate nu la durata maximă de treizeci de ani a pedepsei de executat, ci în mod succesiv la fiecare dintre sentințele pronunțate împotriva sa. Acest reviriment jurisprudențial a avut drept efect modificarea întinderii pedepsei aplicate, în detrimentul reclamantei.

Concluzie

: încălcare (cincisprezece voturi contra două).

Articolul 5 § 1: Reclamanta a fost condamnată de o instanță competentă potrivit căilor legale și i-au fost aplicate pedepse cu închisoarea cu o durată totală de peste 3 000 de ani. În cuprinsul celor mai multe dintre hotărârile de condamnare, precum și în decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor și de plafonare a duratei de încarcerare,

Audiencia Nacional

a stabilit că reclamanta urma să execute o pedeapsă cu închisoarea de maximum treizeci de ani în conformitate cu Codul penal din 1973. Detenția reclamantei nu a atins încă acel termen maxim. Legătura de cauzalitate dintre condamnările reclamantei și menținerea sa în detenție după data de 2 iulie 2008 este evidentă, aceasta rezultând atât din verdictele de vinovăție, cât și din termenul maxim de detenție de treizeci de ani.

Ținând cont de toate motivele ce au condus-o la constatarea existenței unei încălcări a articolului 7 din Convenție, Curtea apreciază că, la datele la care reclamanata a fost condamnată, a prestat muncă în detenție și a fost notificată cu privire la decizia de contopire a pedepselor și de plafonare a duratei de încarcerare, aceasta nu ar fi putut prevedea într-o măsură rezonabilă că metoda utilizată pentru aplicarea reducerilor de pedeapsă în baza muncii prestate în închisoare urma a fi modificată ca urmare a unui reviriment al jurisprudenței Curții Supreme în 2006 și că noua abordare va fi incidentă în cazul său. Această situație a întârziat în mod efectiv data punerii sale în libertate cu aproximativ nouă ani de zile. Prin urmare, durata pedepsei cu închisoarea executată de reclamantă este mai lungă decât cea pe care ar fi trebuit să o execute conform legislației interne în vigoare la data condamnării sale, ținând cont de reducerile de pedeapsă care i-au fost deja acordate conform legii. Prin urmare, începând cu data de 3 iulie 2008, detenția reclamantei a încetat să mai fie „legală”.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).

Articolul 46: Ținând cont de circumstanțele particulare ale cauzei și de nevoia urgentă de a pune capăt încălcărilor Convenției constatate în speță, Statului pârât îi revenea obligația de a asigura punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil.

Articolul 41: EUR 30 000 pentru prejudiciu moral.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Notele de informare privind jurisprudența Curții

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.