CASE OF MAGEE AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află trei cereri (nr. 26289/12, nr. 29062/12 și nr. 29891/12) îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord în care trei resortisanți irlandezi, domnul Gabriel Magee, domnul Colin Francis Duffy și doamna Teresa Magee („reclamanții”), au sesizat Curtea la 1 mai 2012, la 14 mai 2012 și, respectiv, la 10 mai 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”).

Primii doi reclamanți au fost reprezentați de KRW Law – LLP, o societate de avocatură cu sediul la Belfast. Cel de-al treilea reclamant a fost reprezentat de domnul P. Moriarty de la societatea O’Connor & Moriarty Solicitors, cu sediul în Lurgan. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”)

La 25 septembrie 2012, cererile primilor doi reclamanți au fost comunicate Guvernului. Cererea celui de-al treilea reclamant a fost comunicată Guvernului la 7 noiembrie 2012. Atât recamanții, cât și Guvernul au depus observații cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei (art. 59 § 1).

Primul reclamant s-a născut în 1972 și locuiește în Belfast. Cel de-al doilea reclamant s-a născut în 1967 și locuiește în Lurgan. Cel de-al treilea reclamant s-a născut în 1978 și locuiește în Craigavon.

La 14 martie 2009, primul și al treilea reclamant au fost arestați în temeiul art. 41 din Legea privind prevenirea și combaterea terorismului din anul 2000 („Legea din 2000”) sub suspiciunea de implicare în omorul unui polițist la 9 martie 2009. Ei au fost plasați în detenție la secția de poliție Antrim în aceeași zi. Primul reclamant a fost audiat de două ori la 15 martie 2009 și o dată la 16 martie 2009, iar cel de-al treilea reclamant a fost audiat de trei ori la 15 martie 2009 și o dată la 16 martie 2009.

La 16 martie 2009, Procurorul General („PG”) a făcut cereri în fața instanței locale în temeiul art. 29 din Anexa 8 la Legea din 2000 pentru obținerea unor mandate de prelungire a duratei arestării pentru ambii reclamanți cu scopul de a continua audierile și de a efectua expertize medico-legale. Primul reclamant a depus mărturie sub jurământ în timpul ședinței de judecată. În urma ședinței de judecată, judecătorul a autorizat mandatele de prelungire c cu încă cinci zile.

Fiecare reclamant a fost audiat de douăsprezece ori pe parcursul următoarelor cinci zile.

La 21 martie 2009, PG a solicitat instanței în temeiul art. 29 din Anexa 8 la Legea din 2000 prelungirea cu încă șapte zile a perioadelor specificate în mandatele de prelungire a arestării. Cererile de prelungire au fost efectuate pentru a permite continuarea audierilor reclamanților odată ce s-ar fi obținut rezultatele expertizelor medico-legale suplimentare. În timpul unor ședințe separate din 22 martie 2009, un comisar de poliție a depus mărturie sub jurământ în legătură cu necesitatea prelungirilor, fiind prezentate argumente în numele primului și celui de-al treilea reclamant.

În urma ședințelor de judecată, judecătoarea Philpott QC a pronunțat o hotărâre cu privire la primul reclamant și o încheiere

În aceste hotărâri, judecătoarea Philpott a examinat dacă Legea din 2000 sau art. 5 din Convenție a acordat instanței care urma să autorizeze sau nu prelungirea arestării, atribuții explicite sau implicite de a examina legalitatea arestării sau de a dispune eliberarea pe cauțiune. Aceasta a decis contrariul, întrucât Legea din 2000 acorda judecătorului doar competența de a decide dacă prelungirea arestării era necesară sau nu. Prin urmare, a trebuit să se limiteze la chestiunea dacă era sau nu necesar să se prelungească arestarea peste termenul de 48 de ore, în vederea efectuării anchetelor, în timp ce legalitatea arestării va trebui să fie examinată de către Înalta Curte fie prin procedura

La 14 martie 2009, cel de-al doilea reclamant a fost arestat în temeiul art. 41 din Legea din 2000 sub suspiciunea de implicare în omorul a doi soldați în incinta cazărmilor Masserene din Antrim, la 7 martie 2009. El a fost plasat în detenție la secția de poliție Antrim în aceeași zi.

La 15 martie 2009, PG a făcut o cerere în fața instanței în temeiul art. 29 din Anexa 8 la Legea din 2000 pentru obținerea unui mandat de prelungire celui de-al doilea reclamant în așteptarea rezultatelor unor expertize medico-legale.

În urma ședinței de judecată din 16 martie 2009, judecătorul a emis un mandat de prelungire a duratei arestării cu cinci zile.

Cel de-al doilea reclamant a fost audiat de douăsprezece ori pe parcursul următoarelor cinci zile. Cu toate acestea, nici audierile, nici rezultatele expertizelor medico-legale nu au furnizat probe care să ateste implicarea celui de-al doilea reclamant în omorul celor doi soldați.

La 21 martie 2009, PG a făcut o cerere în fața instanței în temeiul art. 36 din Anexa 8 la Legea din 2000 pentru prelungirea cu șapte zile a termenului specificat în mandatul de prelugire a duratei arestării. Cererea de prelungire a fost făcută întrucât se preconiza că rezultatele expertizelor medico-legale suplimentare care fuseseră trimise pentru a fi analizate de un laborator din Marea Britanie urmau să fie gata în următoarele șapte zile, iar arestarea era considerată necesară pentru continuarea audierilor și, în cazul în care existau dovezi suficiente, pentru a-l pune sub acuzare.

La 21 martie 2009, judecătoarea Philpott a admis cererea, autorizând prelungirea duratei arestării pentru cel de-al doilea reclamant până la data de 28 martie 2009, ora 07:20.

Reclamanții au solicitat autorizația de a face o cerere de control judiciar al hotărârilor judecătoarei Philpott din 21 și 22 martie 2009 prin care aceasta a autorizat prelungirea mandatelor lor de arestare. Ei au susținut în primul rând că judecătoarea Philpott a hotărât în mod eronat că o instanță care trebuie să dispună sau să respingă prelungirea arestării era scutită de a examina legalitatea arestării; în al doilea rând, că judecătoarea nu a abordat problema necesității menținerii în arest a reclamanților până la primirea rezultatelor expertizelor medico-legale; în al treilea rând, că judecătoarea nu și-a motivat decizia de menținere în arest a reclamanților; și în cele din urmă, că Anexa 8 la Legea din 2000 era incompatibilă cu art. 5 din Convenție.

Permisiunea de a face o cerere de control judiciar a fost acordată de Înalta Curte a Irlandei de Nord la 24 martie 2009, iar Înalta Curte a examinat cererile la 25 martie 2009.

În privința primului argument al reclamanților, Înalta Curte a hotărât că art. 5 și art. 32 din Anexa 8 la Legea din 2000 trebuiau examinate în conformitate cu cerințele art. 5 § 3 din Convenție, după cum se explică în jurisprudența Curții. Astfel, controlul legalității arestării trebuia să conțină o examinare a motivului arestării, deoarece o persoană poate fi reținută în temeiul Legii din 2000 pe o perioadă de până la 28 de zile fără să aibă loc un control judiciar al legalității arestării inițiale, iar acest lucru nu s-ar afla în conformitate cu dispozițiile Convenției. Prin urmare, Înalta Curte a stabilit că judecătoarea Philpott a procedat greșit atunci când nu a aprobat niciun control jurisdicțional al legalității arestării reclamantului și, în consecintă, hotărârea acesteia de a dispune prelungirea a trebuit să fie revocată. Cu toate acestea, instanța a admis că un control al legalității arestării nu trebuie să presupună o analiză detaliată a temeiului arestării, ci să reflecte constrângerile aplicate în mod necesar în cazul multor arestări pentru infracțiuni de terorism.

În ceea ce privește al doilea și al treilea argument al reclamanților, Înalta Curte a stabilit că deși judecătoarea nu s-a axat în mod direct pe faptul că reclamanții trebuiau să rămână în arest, și nu eliberați, în așteptarea rezultatelor ultimelor expertize medico-legale, aceasta a luat în considerare nevoia de menținere în arest drept temei pentru emiterea mandatului. În plus, deși argumentele acesteia au fost enumerate în mod succint, acestea erau suficiente pentru a le comunica reclamanților temeiul deciziei sale.

Examinarea celui de-al patrulea argument al reclamanților, și anume compatibilitatea Anexei 8 la Legea din 2000 cu art.5 din Convenție, a fost amânată. Într-o hotărâre pronunțată la 24 februarie 2011, Înalta Curte a Irlandei de Nord nu a admis argumentul conform căruia Anexa 8 era incompatibilă cu art.5 din Convenție. Astfel, instanța a decis că deși „autoritatea judiciară competentă” menționată la art. 5 § 1 lit.c) era fără îndoială autoritatea care avea competența de a judeca o acuzație în materie penală (magistratul, în cazul Regatului Unit), în cauza

La 4 aprilie 2011, Înalta Curte a Irlandei de Nord a afirmat că are certitudinea că hotărârea pronunțată la 24 februarie 2011 implica următoarele chestiuni de drept de importanță publică:

Cu toate acestea, Înalta Curte a refuzat să încuviințeze apelul în fața Curții Supreme.

Curtea Supremă a refuzat să încuviințeze apelul la 14 noiembrie 2011 pe motiv că cererile nu ridicau problema unei chestiuni fondate de drept de importanță publică.

Reclamanții au fost eliberați fără a fi puși sub acuzare la 25 martie 2009. Primul și al treilea reclamant nu au fost acuzați ulterior de nicio infracțiune în legătură cu omorul polițistului.

Cel de-al doilea reclamant a fost imediat arestat din nou și audiat pe parcursul următoarelor două zile. La 27 martie 2009 acesta a fost acuzat de omorul celor doi soldați, cinci tentative de omor și nerespectarea regimului armelor și munițiilor. El a fost adus înaintea unui judecător districtual de la Curtea Magistraților din Larne la 27 martie 2009. Cererea sa de eliberare pe cauțiune a fost refuzată. În urma unei ședințe de judectă din 6 și 23 noiembrie 2009, eliberarea pe cauțiune a fost refuzată de Înalta Curte pe motiv că exista riscul de recidivare din cauza asocierii sale cu o organizație republicană disidentă. Înalta Curte a refuzat din nou să aprobe eliberarea sa pe cauțiune la 8 octombrie 2010.

La 7 noiembrie 2011 cel de-al doilea reclamant a fost trimis în judecată în fața unui judecător care a prezidat fără un juriu. La 20 ianuarie 2012 acesta a fost achitat pentru toate capetele de acuzare din rechizitoriu.

Art. 40 din Legea din 2000 definește teroristul ca fiind o persoană care a săvârșit o infracțiune în sensul diverselor prevederi ale legii sau care este sau a fost implicat în comiterea, plănuirea sau instigarea la comiterea unor acte de terorism.

Art. 41 alin. (1) din lege prevede că un polițist poate aresta fără mandat o persoană pe care are motive întemeiate să o suspecteze că este terorist.

Partea a II-a a Anexei 8 la Legea din 2000 vizează problema arestării unei astfel de persoane de către poliție în primele 48 de ore.

Art. 41 alin. (3) din lege prevede că o persoană arestată trebuie eliberată cel târziu la sfârșitul perioadei de 48 de ore de la momentul arestării care face obiectul alin. (4) până la (7) citate mai jos:

Art. 29 din Anexa 8 la lege prevede că Procurorul General al Irlandei de Nord („PG”) poate sesiza o autoritate judiciară în legătură cu dispunerea unui mandat de prelungire a perioadei arestării. Conform art. 29 alin. (3), perioada de prelungire a arestării va fi de șapte zile din momentul arestării în temeiul art. 41 din Legea din 2000 cu excepția cazului în care cererea este făcută pentru o perioadă mai scurtă de timp sau autoritatea judiciară consideră că există circumstanțe care ar face inadecvată perioada specificată de șapte zile.

În Irlanda de Nord, autoritatea judiciară conform legii din 2000 este un judecător de tribunal sau districtual (Curtea Magistraților) care a fost desemnat în vederea aplicării acestei legi.

Art. 30 din Anexa 8 prevede că solicitarea unui mandat trebuie să fie făcută în timpul perioadei inițiale de detenție sau cu șase ore înainte de finalul acelei perioade.

Art. 31 precizează că solicitarea unui mandat nu poate fi examinată până când persoana în cauză nu a primit o înștiințare prin care este anunțată că acea cerere a fost formulată, ora la care a fost formulată, ora la care va fi examinată și motivul pentru care se solicită prelungirea arestării.

Art. 32 alin. (1) prevede că o autoritate judiciară poate dipsune un mandat de prelungire a arestării doar dacă are certitudinea că exită motive întemeiate pentru a considera că o prelungire a perioadei de detenție a persoanei este necesară și că ancheta faptelor premergătoare arestării este efectuată cu diligență și promptitudine.

Art. 32 alin. (1A) prevede că se solicită prelungirea duratei arestului unei persoane dacă este necesară:

O probă relevantă este o probă care atestă comiterea unei infracțiuni în sensul art. 40 sau un indiciu că persoana arestată se încadrează în sfera de aplicare a acestei prevederi.

Art. 33 precizează că persoanei subiect al cererii trebuie să i se ofere oportunitatea să aducă argumente orale sau scrise în fața autorității judiciare și să aibă un reprezentant legal în timpul ședinței de judecată. Art. 33 alin (3) prevede că autoritatea judiciară poate interzice accesul în sala de judecată persoanei la care face referire cererea sau oricărui reprezentant legal al său.

De asemenea, art. 34 îi permite PG să depună o cerere la autoritatea judiciară pentru o ordonanță de nedivulgare a informațiilor pe care intenționează să le folosească către persoana la care face referire cererea sau oricărui reprezentant legal al său. Autoritatea judiciară poate dispune o asemenea ordonanță doar dacă are certitudinea că există motive întemeiate pentru a considera că în cazul în care informațiile ar fi divulgate:

Art. 36 face referire la prelungirea mandatelor de arestare cu o perioadă de maxim 28 de zile. Fiecare cerere de prelungire poate extinde perioada de detenție cu până la șapte zile. Orice cerere care ar face ca perioada totală să depășească paisprezece zile trebuie făcută în fața unui judecător de la Înalta Curte; în caz contrar, cererea este făcută în fața unui judecător de la tribunal sau districtual (Curtea Magistraților) desemnat special.

În cauza

La fel ca în cauza de față, nevoia autorității judiciare de a examina ar putea încălca dreptul poliției de a nu divulga suspectului strategia de audiere pe care intenționează să o pună în aplicare până când acesta va fi audiat. În acest caz, nu va fi în dezavantajul persoanei lipsite de libertate să fie exclusă din sala de judecată astfel încât autoritatea judiciară să poată examina mai atent problema pentru a stabili dacă textul specific pentru acordarea unei prelungiri prevăzut la art. 32 este respectat. În acest caz, autoritatea nu va fi folosită împotriva persoanei lipsite de libertate, ci în interesul său. Așa cum a afirmat și judecătorul Hart în hotărârea sa

Ar putea fi cazuri în care să existe riscul ca atribuțiile acordate autorității judiciare în temeiul art. 33 alin. (3) să fie în dezavantajul persoanei lipsite de libertate. Aceste cazuri sunt cel mai probabil rare, dar autoritatea judiciară trebuie să aibă întotdeauna grijă să nu acționeze în acest fel.”

Cele trei cereri din prezenta cauză (nr. 26289/12, 29062/12 și 29891/12) se referă la aceleași probleme. Din motivele prezentate

Reclamanții s-au plâns că arestarea lor a încălcat art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 2 și art. 5 § 3 din Convenție, în care se prevăd următoarele:

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Curtea nu este obligată să respecte încadrarea juridică realizată de un reclamant în legătură cu faptele cauzei (a se vedea, de exemplu,

Guvernul a contestat argumentele reclamantului.

Șase luni (cel de-al doilea reclamant)

Guvernul a susținut că cel de-al doilea reclamant nu și-a depus capătul de cerere în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. În prezenta cauză, având în vedere că decizia internă definitivă a fost reprezentată de refuzul Curții Supreme din 14 noiembrie 2011 de a aproba cererea de încuviințare a apelului formulată de reclamanți (a se vedea

Guvernul a afirmat că prima scrisoare adresată Curții de către cel de-al doilea reclamant, datând din 14 mai 2012, nu ar fi putut fi trimisă prin fax Curții la acea dată, întrucât ștampila Curții indica faptul că aceasta fusese primită la 21 mai 2012, depășind termenul-limită de șase luni. În orice caz, în scrisoare nu se preciza nici măcar în sumar obiectul cererii în conformitate cu art. 47 § 5 din Regulamentul Curții și, astfel, nu ar fi putut constitui o „primă comunicare” a cererii. Într-adevăr, Guvernul nu avea cunoștință de corespondența primită din partea celui de-al doilea reclamant în termenul-limită de șase luni care să respecte prevederile art. 47 § 5 din Regulamentul Curții.

Cel de-al doilea aplicant a susținut în continuare că scrisoarea din 14 mai 2012 fusese expediată Curții la aceeași dată la ora 12:09. Acesta a depus o confirmare de primire care indica în mod clar data, ora și expedierea cu succes a scrisorii.

Cu toate că cel de-al doilea reclamant a admis faptul că această scrisoare nu menționa obiectul cererii, el a susținut că în conformitate cu art. 47 a primit o scrisoare din partea grefei prin care i se cerea să depună un formular de cerere întocmit corespunzător în termen de cel mult opt săptămâni de la data expedierii scrisorii. Termenul-limită al acestei cereri a fost respectat, deoarece cererea completată a fost trimisă Curții la 6 iulie 2012.

Din documentele depuse de cel de-al doilea reclamant și din registrele Curții reiese în mod clar că scrisoarea din 14 mai 2012 a fost trimisă prin fax grefei la ora 12:09 la aceeași dată și a fost primită la aceeași oră. Un document în formă tipărită a fost trimis prin poștă și a fost primit de grefă la 21 mai 2012. În consecință, nu există niciun dubiu că scrisoarea a fost primită de Curte în termenul-limită de șase luni. Cu toate acestea, rămâne la latitudinea Curții să hotărască dacă această cerere constituia o „primă comunicare” în temeiul art. 47 § 5 din Regulamentul Curții.

În versiunea aflată în vigoare la vremea respectivă, art. 47 § 5 din Regulamentul Curții prevedea următoarele:

Instrucțiunile practice cu privire la cererea individual

În cele din urmă, Notele explicative anexate formularelor de cerere din mai 2012 îi informau pe reclamanți că:

Este clar că art. 47 § 5 considerat împreună cu Instrucțiunile practice și cu Notele explicative anexate formularului de cerere prevedea ca scrisoarea introductivă să exprime obiectul cererii pentru a opri curgerea termenului-limită de șase luni. Acest fapt a fost confirmat recent de Curte, care a hotărât că, în conformitate cu practica consacrată a organismelor Convenției și cu art. 47 § 5 din Regulamentul Curții în versiunea aflată în vigoare la vremea respectivă, ar considera că data de introducere a unei cereri va fi data primei comunicări prin care se menționează intenția de a formula o cerere și prin care se face referire la natura cererii. O astfel de notificare, care ar putea fi făcută sub forma unei scrisori expediate prin fax, ar opri în principiu curgerea termenului de șase luni [a se vedea

Scrisoarea expediată de reclamant la 14 mai 2012 preciza următoarele:

Prin urmare, scrisoarea nu a precizat natura obiectului capetelor de cerere ale celui de-al doilea reclamant. Avocatul a declarat că la momentul redactării cererii nu primise actele din partea fostului avocat al clientului său. Cu toate acestea, motivul invocat nu explică lipsa exprimării în mod sumar a capetelor de cerere pe care cel de-al doilea reclamant intenționa să le formuleze împotriva statului pârât. În consecință, Curtea consideră că cererea din 14 mai 2012 nu a oprit curgerea termenului-limită de șase luni; dimpotrivă, niciun fel de comunicare în acest sens, și anume care să exprime natura cererii, fie și în sumar, nu a fost primită de Curte până la transmiterea formularului de cerere din 6 iulie 2012, dată ce depășea cu mult termenul-limită de șase luni.

Cu toate că în răspunsul său din 15 mai 2012 grefa îi cerea celui de-al doilea reclamant să depună în termen de opt săptămâni un formular de cerere completat, acesta nu confirma în mod vădit că cererea din 14 mai 2012 se afla în conformitate cu prevederile art. 47 § 5. Deși argumentul celui de-al doilea reclamant susținând că răspunsul grefei constituia o indicație a respectării art. 47 este valid, Guvernul avea dreptul să conteste conținutul cererii din 14 mai 2012, iar Curtea, după examinarea riguroasă a argumentelor părților, avea dreptul să admită obiecția Guvernului.

Prin urmare, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție, Curtea nu are competența să examineze capetele de cerere ale celui de-al doilea reclamant întrucât ele au fost depuse în afara termenului-limită.

Vădit nefondată

Guvernul a afirmat în continuare că cererile primului și celui de-al treilea reclamant (denumiți în continuare „reclamanții”) depuse în temeiul art. 5 erau vădit nefondate. În măsura în care reclamanții au depus cerere în temeiul art. 5 § 2 din Convenție, Curtea admite că plângerile lor sunt vădit nefondate, deoarece nu există dovezi care să ateste că nu au fost informați de îndată cu privire la motivele arestării lor. Prin urmare declară cererea inadmisibilă în temeiul art. 35 § 3 lit. a).

Cu toate acestea, Curtea are convingerea că acele capete de cerere depuse în temeiul art. 5

Argumentele părților

Reclamanții au invocat cauza

Reclamanții au susținut în continuare că era firesc ca prima înfățișare în fața Curții Magistraților după acuzare să fie considerată ca fiind înfățișarea înaintea „judecătorului sau a unui alt magistrat”, întrucât ar oferi garanții suplimentare împotriva arestării arbitrare. Mai precis, ar asigura anunțul prompt și public al acuzației aduse împotriva persoanei lipsite de libertate; ar asigura examinarea arestării prelungite a persoanei lipsite de libertate și, mai important, posibilitatea eliberării condiționate; iar dacă se dispunea prelungirea perioadei arestării, pedeapsa ar fi executată într-o închisoare, și nu într-o secție de poliție, care este puțin probabil să reprezinte un spațiu adecvat pentru perioade lungi de arestare.

Chiar și în cazul în care Curtea ar admite că prevederile art. 5 § 3 din Convenție legate de controlul judiciar nu trebuie îndeplinite de o Curte a Magistraților, reclamantul a susținut că „autoritatea judiciară” așa cum este definită în Legea din 2000 nu deținea competența și caracteristicile necesare pentru a îndeplini cerințele articolului respectiv.

În primul rând, au susținut că domeniul de aplicare a anchetei efectuate de autoritatea judiciară cu ocazia primei examinări din oficiu a arestării nu era în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție. În prezenta cauză, Înalta Curte a decis că o examinare a legalității unei arestări nu trebuie să implice o analiză detaliată a fondului deciziei de arestare și ar trebui să reflecte constrângerile necesare aplicate în multe cazuri de arestare pentru infracțiuni de terorism, în care din motive de siguranță publică s-a evitat dezvăluirea tuturor informațiilor legate de motivele care au condus la decizia de arestare. Reclamanții au susținut că decizia încălca prevederile art. 5 § 3, întrucât un astfel de test ar împiedica efectuarea unei examinări eficiente a arestării și a detenției, articolul respectiv precizând că aceasta este necesar să fie făcută cu ocazia primei examinări din oficiu de către un judecător și în examinările ulterioare. Prin urmare, chiar dacă judecătorul de tribunal a procedat în conformitate cu deciziile aprobate de Înalta Curte, nu ar fi fost suficient să respecte prevederile art. 5 § 3.

În al doilea rând, consecința logică a instituirii unui mecanism separat și distinct de procedurile legale uzuale a fost că „autoritatea judiciară” trebuia să îndeplinească două roluri distincte de examinare judiciară prevăzute la art. 5 § 3 din Convenție, examinarea din oficiu a arestării și stabilirea dacă deținutul ar trebui eliberat pe cauțiune în cursul procedurii pendinte. Jurisprudența relativă la Convenție stabilea că acest ultim rol trebuia îndeplinit în termenul corespunzător [

Guvernul a afirmat că prevederea esențială a art. 5 § 3 din Convenție se referea la faptul că persoana arestată trebuia să se înfățișeze de îndată în fața „unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”. Organismele judiciare la care se face referire la art. 5

nu trebuiau să fie identice; având în vedere că Anexa 8 prevedea ca persoana deținută să fie adusă înaintea unui judecător, aceasta era conformă cu prevederile esențiale de la art. 5 § 3. În sprijinul afirmației sale Guvernul a invocat formularea de la art. 5; scopul art. 5; și deciziile Curții în cauzele

În primul rând, diferența de limbaj folosit la art. 5 § 1 lit. c) pe de o parte și la art. 5 § 3 pe de alta, dovedea faptul că cele două organe judiciare la care se făcea referire în acele prevederi nu erau neapărat identice.

În al doilea rând, în cauza

În al treilea rând, nu exista nimic în cauzele

Guvernul a susținut în continuare că reclamanții au înțeles greșit natura primei examinări obligatorii prevăzută la art. 5 § 3 din Convenție. În primul rând, nu era obligatoriu ca o persoană reținută în temeiul art. 5 § 1 lit. c) să fi fost – sau să fie la un moment dat – pusă sub acuzare (

În al doilea rând, nu existau motive pentru a hotărî că examinarea realizată în temeiul art. 5 § 3 trebuie să includă din oficiu eliberarea condiționată sau necondiționată a persoanei lipsite de libertate în cursul procedurii din alte motive decât legalitatea arestării sau existența unor suspiciuni întemeiate legate de comiterea unei infracțiuni (

Motivarea Curții

Curtea reiterează faptul că art. 5 din Convenție figureză printre principalele dispoziții ce garantează drepturile fundamentale care protejează siguranța fizică a persoanei și că în jurisprudența Curții pot fi identificate trei principii esențiale: caracterul exhaustiv al excepțiilor, ce trebuie interpretate cu strictețe și care nu țin de diversele justificări prevăzute în alte dispoziții (în special art. 8-11 din Convenție); accentul care se pune în mod repetat pe legalitatea arestării, procedural și pe fond, necesitând respectarea deplină a statului de drept; și importanța promptitudinii și a rapidității controalelor judiciare necesare prevăzute la art. 5 § 3 și art. 5 § 4 (a se vedea

Curtea evidențiază importanța garanțiilor prevăzute la art. 5 § 3 pentru o persoană arestată. Scopul acestei prevederi este de a garanta faptul că persoanele arestate vor fi aduse de îndată în fața unui magistrat. O astfel de examinare judiciară urgentă din oficiu asigură o măsură de protecție importantă împotriva comportamentului arbitrar, a arestării

Făcând parte din cadrul garanțiilor, art. 5 § 3 conține prevederi legate de două chestiuni distincte: perioada imediată arestării, când o persoană se află sub jurisdicția autorităților, și perioada premergătoare oricărui proces din instanță, în timpul căreia persoana poate fi arestată sau eliberată condiționat sau necondiționat. Aceste două principii conferă drepturi distincte și în aparență nu sunt legate în mod logic sau temporal [a se vedea

În ceea ce privește procedura inițială din cadrul primei chestiuni, jurisprudența Curții stabilește că trebuie să existe mijloace de protecție, prin intermediul controlului judiciar, pentru o persoană arestată sau reținută „când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”, cu alte cuvinte, chiar și înainte să fi fost pusă sub acuzare (a se vedea

Controlul judiciar realizat cu ocazia primei înfățisări în fața instanței a persoanei arestate trebuie să fie în primul rând prompt, pentru a permite detectarea oricăror rele tratamente și pentru a restricționa pe cât posibil orice ingerință nejustificată în libertatea individuală. Cu toate că fiecare cauză în parte trebuie să fie examinată în funcție de particularitățile sale (

Consecința cauzei

Examinarea trebuie să se realizeze din oficiu și să nu depindă de cererea persoanei arestate; în acest caz trebuie să fie distins de art. 5

Întrucât art. 5 § 1 lit. c) formează un tot unitar împreună cu art. 5 § 3, „autoritatea judiciară competentă” menționată la alin. 1 lit. c) este un sinonim, în formă abreviată, al sintagmei „judecător sau un alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” de la alin. 3 [a se vedea, printre altele,

Magistratul trebuie să ofere garanțiile necesare de independență față de executiv și de părți, ce exclude intervenția sa în ancheta penală din partea autorității de urmărire panală, și trebuie să dețină competența de a dispune eliberarea, după audierea persoanei în cauză și examinarea legalității și a justificării arestării și a reținerii (a se vedea, printre altele,

Cu alte cuvinte, „art. 5 § 3 îi impune magistratului să examineze arestarea pe fond

Prin urmare, este nevoie ca examinarea inițială din oficiu a arestării și a detenției să poată verifica legalitatea acțiunilor și să stabilească dacă există motive întemeiate pentru a suspecta că persoana arestată a comis o infracțiune, cu alte cuvinte, dacă arestarea intră sub incidența excepțiilor permise, enumerate la art. 5 § 1 lit. c). Atunci când arestarea nu îndeplinește condițiile necesare sau este ilegală, magistratul trebuie să dețină autoritatea de eliberare a persoanei lipsite de libertate (a se vedea

Cu toate acestea, în urma consultării jurisprudenței relevante nu se poate concluziona că examinarea, ca și obligație din oficiu, trebuie să includă eliberarea condiționtă sau necondiționată a reclamantului în cursul procedurii, din alte motive decât legalitatea arestării sau existența unor motive întemeiate de a suspecta că reclamantul a comis o infracțiune. Prin urmare, nu exită motive pentru a crede că, atunci când s-a referit în hotărârea cauzei

Curtea a afirmat în mai multe ocazii că anchetarea infracțiunilor de terorism le ridică fără îndoială probleme speciale autorităților (a se vedea

Probele sunt în favoarea eliberării. Astfel cum s-a hotărât în cauza

Astfel, arestarea prelungită poate fi justificată într-un anumit caz numai dacă există indicii clare ale unei necesități reale de interes public care, în pofida prezumției de nevinovăție, are o pondere mai importantă decât regula privind respectarea libertății individului, prevăzută la art. 5 din Convenție [a se vedea, printre alte autorități,

Persistența suspiciunii întemeiate că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție

Jurisprudența Curții nu conține exemple de cauze în care s-a disputat etapa incipientă a arestării preventive în acest context, probabil din motiv că, în marea majoritate a cazurilor, existența unor suspiciuni reprezintă un motiv suficient de detenție și lipsa cauțiunii nu a putut fi contestată. Cu toate acestea, este incontestabil că trebuie să existe posibilitatea efectuării unei evaluări judiciare a eliberării în cursul procedurii întrucât chiar și în acest stadiu vor exista cazuri în care natura infracțiunii sau circumstanțele personale ale inculpatului suspectat să fie de așa natură încât arestarea să fie nerezonabilă sau nejustificată de motive relevante sau suficiente. Nu există nicio cerință expresă de „promptitudine” precum în prima propoziție de la art. 5 § 3. Cu toate acestea, o astfel de evaluare, fie că este realizată la cererea reclamantului sau de către judecător din proprie inițiativă, trebuie să fie efectuată în termenul cel mai scurt pentru a reduce la minimum orice privare nejustificată de libertate (a se vedea

Pentru a asigura că dreptul garantat este practic și eficient, nu teoretic și iluzoriu, este nu numai indicat, ci și de dorit pentru a reduce la minimum orice întârziere ca magistratul care se ocupă de prima examinare din oficiu a legalității și a existenței motivelor de detenție să aibă de asemenea competența de a dispune eliberarea pe cauțiune. Cu toate acestea, nu este o cerință a Convenției și, în principiu, nu există motive ca problemele să nu poată fi rezolvate de către doi magistrați în termenul necesar. În orice caz, întrucât ține de interpretare, nu se poate solicita ca examinarea eliberării pe cauțiune să se facă în termen mai scurt decât cel stabilit pentru examinarea preliminară din oficiu, și anume în termen de cel mult patru zile (a se vedea

Cu toate că, astfel cum s-a remarcat anterior (la pct. 80), sintagma „autoritatea judiciară competentă” menționată la art.5 § 1 lit c) este considerată sinonimă cu „judecător sau un alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” conform art. 5 § 3, nu înseamnă că organismele judiciare care exercită diversele atribuții judiciare prevăzute în cele două prevederi trebuie să fie identice. Dimpotrivă, în cadrul jurisprudenței sale, Curtea a subliniat în mod repetat că scopul principal al primului aspect din art. 5 § 3 se limitează la a asigura că persoana arestată este adusă cu promptitudine în fața unei autorități judiciare care are competența de a examina legalitatea arestării și fondul detenției și de a dispune eliberarea în cazul în care arestarea prelungită ar fi considerată ilegală. În acest caz, Curtea a hotărât că sunt îndeplinite cerințele impuse de acest prim aspect al art. 5 § 3.

Înainte de a răspunde la această întrebare, Curtea constată că pe perioada arestării reclamanții au fost aduși de două ori în fața unui judecător de tribunal special desemnat: la 48 de ore de ore după arestarea lor, atunci când procurorul general a făcut cereri de eliberare a unor mandate pentru prelungirea arestului în temeiul art. 29 din Anexa 8, și cinci zile mai târziu, atunci când procurorul general a făcut cereri de prelungire a acestor mandate în temeiul art. 36 din Anexa 8 (a se vedea

În ceea ce privește cerința legată de „promptitudine”, Curtea constată că în prezenta cauză reclamanții erau adulți aduși înaintea unui judecător în termen de 48 de ore de la arestarea lor sub suspiciunea comiterii unei infracțiuni grave de natură teroristă. Ținând cont de principiile enumerate

Cea de-a doua cerință a art. 5 § 3 este ca prima înfățișare înaintea magistratului a persoanei arestate să se realizeze din oficiu. În prezenta cauză reclamanții nu au contestat acest lucru. Conform art. 29 din Anexa 8 la Legea din 2000, polițiștii trebuiau să facă o cerere în fața judecătorului de la tribunal pentru a extinde perioada inițială de arest peste 48 de ore (a se vedea

În al treilea rând, Curtea a afirmat în mod repetat că magistratul menționat la art. 5 § 3 din Convenție trebuie să ofere garanțiile necesare de independență față de executiv și de părți; trebuie să fie capabil să examineze legalitatea și justificarea arestării și a detenției (care să includă o examinare a circumstanțelor care militează pentru sau împotriva arestării, pentru a decide dacă există motive care să justifice arestarea); și, în cazul în care există suficiente motive pentru a justifica arestarea, el trebuie să aibă competența de a dispune eliberarea.

Nu se contestă faptul că judecătoarea de la tribunal a fost independentă. Prin urmare, cele două întrebări principale la care Curtea trebuie să răspundă sunt, în primul rând, dacă ea deținea atribuțiile necesare pentru a examina legalitatea arestării reclamanților; și, în al doilea rând, dacă deținea atribuțiile necesare pentru a dispune eliberarea lor.

Cu toate că Înalta Curte a hotărât că art. 32 trebuia interpretat în conformitate cu art. 5 § 3 (a se vedea

Curtea constată că îndrumările acordate de Înalta Curte au fost făcute sumar și, prin urmare, nu s-a putut analiza cum ar fi putut fi aplicate în practică de către instanțele naționale. Cu toate acestea, în principiu, Curtea nu constată nicio neregulă în hotărârea Înaltei Curți care să contrazică jurisprudența sa. Constată în special că în cauzele precedente nu a recurs la definirea conținutului exact și/sau al formei de analiză prevăzute la art. 5 § 3; a menționat doar că magistratul trebuie să fie capabil să examineze legalitatea și justificarea arestării și a arestării, să examineze circumstanțele care militau pentru sau împotriva arestării, inclusiv existența unor suspiciuni rezonabile, și să decidă dacă există motive care să justifice arestarea. În plus, așa cum s-a menționat anterior (la pct. 83), deși a precizat că autoritățile nu aveau

din Convenție.

În prezenta cauză, Înalta Curte, deși a revocat hotărârile de prelungire a arestării pronunțate de judecătoarea de la tribunal pe motiv că nu a examinat legalitatea inițială a arestării, a avut certitudinea că judecătoarea de la tribunal a luat în considerare necesitatea arestării drept temei pentru aprobarea mandatului și că hotărârea sa a fost justificată în mod adecvat (a se vedea

În ceea ce privește problema legată de competența judecătorului de la tribunal pentru a dispune eliberarea în cazul unei arestări sau detenții ilegale, Curtea reamintește că deși o astfel de atribuție nu este menționată în Legea din 2000, în prezenta cauză Înalta Curte a admis că din moment ce prevederile acelei legi trebuiau citite în conformitate cu cerințele art. 5 § 3 din Convenție, judecătorul de tribunal trebuie să aibă atribuția să dispună eliberarea în cazul în care nu exista niciun temei juridic pentru arestarea inițială sau pentru arestarea prelungită (a se vedea

Reclamanții au susținut că judecătorul de tribunal ar trebui să aibă de asemenea atribuția de a dispune eliberarea condiționată. Cu toate acestea, astfel cum s-a menționat anterior la pct. 84, în jurisprudența Curții nu există antecedente care să susțină afirmația reclamanților conform căreia autoritatea judiciară care se ocupă de prima examinare a privării de libertate ar trebui să dețină atribuția de a dispune eliberarea condiționată. Curtea a constatat în cauza

În urma primei examinări a arestării lor, reclamanții au rămas în arestul poliției pe o perioadă suplimentară de zece zile. Cu toate că au fost aduși a doua oară înaintea unui judecător de tribunal după ce au stat în arest timp de șapte zile, se admite că pe parcursul arestării lor nu au fost aduși în fața unui judecător care să dețină atribuția de a dispune eliberarea condiționată. Prin urmare, reclamanții s-au plâns că din moment ce prevederile din Anexa 8 la Legea din 2000 nu permiteau arestaarea lor pe o perioadă mai lungă de 28 de zile fără a fi puși sub acuzare, timp în care nu trebuia să se ia în considerare eliberarea condiționată, acestea nu erau compatibile cu art. 5 § 3 din Convenție.

Curtea nu poate lua în considerare

Astfel cum se precizează

În prezenta cauză reclamanții au fost reținuți timp de douăsprezece zile, ceea ce constituie o perioadă relativ scurtă. Prin urmare, Curtea consideră că ei s-au aflat în permanență în „perioada inițială” a privării de libertate, atunci când arestarea lor putea fi justificată prin existența unei suspiciuni întemeiate privind comiterea unei infracțiuni; așadar nu era necesar să se ia în considerare eliberarea lor condiționată pe parcursul acestei perioade.

În orice caz, Curtea constată că pe perioada arestării lor existau un număr de garanții menite să îi protejeze pe reclamanți împotriva arestării arbitrare. În primul rând, conform prevederilor Anexei 8, judecătorul putea prelungi perioada de detenție cu cel mult șapte zile, iar perioada totală nu putea depăși 28 de zile. Înainte să autorizeze prelungirea, judecătorul trebuia să aibă certitudinea că existau motive întemeiate pentru a considera că prelungirea perioadei de detenție este necesară și că ancheta era efectuată cu diligență și promptitudine (a se vedea

Existau garanții mai stricte pentru orice extensie care ar prelungi arestarea în afara celor paisprezece zile; totuși, acest lucru nu a fost necesar în prezenta cauză, întrucât reclamanții au fost eliberați după douăsprezece zile.

În lumina factorilor enumerați anterior, Curtea nu consideră că imposibilitatea eliberării condiționate în timpul privării de libertate a reclamanților a încălcat prevederile art. 5 §

Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că arestarea reclamanților în temeiul Anexei 8 la Legea din 2000 nu a încălcat art. 5 § 3 din Convenție.