PORTUGALIA (solicitarea nr. 5238/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 aprilie 2014 DEFINITIVF 10/07/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție.
În cauza Terebus c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Aleluia Sicilianos, Erik Møse, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 martie 2014, Renunță hotărârea că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei ui este o cerere (n 5238/10) îndreptat împotriva Republicii Portugheze și al cărui resortisant ucrainean, dl Andriy Terebus ( guvernul ucrainean, care a primit comunicarea cererii [art. 36 alineatul (1) din Convenție și art. 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură], a indicat că nu intenționa să se prevaleze de dreptul său de a acționa în cadrul procedurii.
La 23 august 2011, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L AcesteaSPECE Reclamantul s-a născut în 1979 și își are reședința în Labruge (Portugalia). Prin hotărârea definitivă din 23 mai 2008, Tribunalul Muncii din Porto a condamnat societatea R., fostul angajator al reclamantului, să plătească acestuia din urmă 21 291,75 EUR pentru salarii și concediere abuzivă. La 10 septembrie 2008, un executor al justiției (solicitador de execução, astăzi, agent de execuçăo) a fost numit de instanță pentru a întreprinde demersurile necesare executării hotărârii din 23 mai 2008. La 30 septembrie 2008, executorul s-a rugat Tribunalului de Muncă pentru a sechestra toate conturile bancare ale societății R. În aceeași zi, instanța a emis o ordonanță prin care se admite această cerere.
10. La o dată nespecificată, procurorul judiciar a întrebat instanța dacă asistența judiciară de care beneficiase în fața instanței muncii acoperea, de asemenea, procedura de executare. Delegația Porto de Securitate Socială a confirmat acest lucru la 24 martie 2009. La 8 mai 2009, executorul a informat instanța că societatea R. fusese dizolvată și că nu mai era înregistrată în registrul întreprinderilor din Portugalia. 12. La 21 mai 2009, această informație a fost adusă la cunoștința reclamantului. 13. Tribunalul l-a întrebat pe reclamant dacă dorește să urmărească instanța, chiar dacă executarea sa a fost dificilă, având în vedere că asociații erau de naționalitate spaniolă și nu erau domiciliați în Portugalia.
14. La 8 iunie 2009, reclamantul a confirmat că dorește să continue procedura și a solicitat instanței de muncă să delibereze un certificat de încuviințarea executării hotărârii din 23 mai 2008, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului, spuse la Bruxelles I mai., declarând că societatea R. nu părea să dispună de nici un bun în Portugalia, el nu a considerat că ar trebui să se sesizeze instanțele spaniole cu privire la o procedură de executare împotriva celui mai important asociat al societății, domnul R., un resortisant spaniol care își are reședința în Badajoz (Spania).
La 16 iunie 2009, instanța va elibera titlul executoriu solicitat de solicitant și la data de 14 iulie 2009. 16. La 17 iulie 2009, reclamantul transmite declaraia în fața executorului judecătoresc, care îi cere să continue executarea în Spania 17. Prin faxul din 13 octombrie 2009, avocatul din oficiu al reclamantului i-a adresat acestuia informații cu privire la stadiul procedurii. 18. Printr-o scrisoare din 29 octombrie 2009, adresată avocatului din oficiu al reclamantului, referitoare la Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, executorul consideră că nu are competența de a introduce executarea în cauză în instanțele spaniole. 19. Prin ordonanța din 2 decembrie 2009, instanța a solicitat reclamantului informații cu privire la acțiunile întreprinse în fața instanțelor spaniole.
20. La 16 decembrie 2009, avocatul din oficiu al reclamantului a solicitat instanței să indice cine, din proprie inițiativă sau din partea executorului, trebuia să introducă procedura de executare în Spania. 21. Printr-o ordonanță din 4 ianuarie 2010, judecătorul a decis că a făcut parte din execuția în fața instanțelor spaniole. În ziua următoare, această ordonanță a fost adusă la cunoștința reclamantului și a executorului. 22. În februarie și martie 2010, instanța a fost sesizată cu informații cu privire la situația procedurii. 23. La 31 martie 2010, executorul a informat instanța judecătorească cu privire la faptul că a transmis, la 18 februarie, titlul executoriu instanțelor spaniole și cu privire la faptul că se aștepta ca acestea să se întoarcă.
24. La 17 mai 2010, instanța de primă instanță (juzgado de prima Instanță) La 18 iunie 2010, tribunalul l-a sesizat pe executor cu privire la ceea ce făcuse. 26. 26. La 17 august 2010, executorul a declarat că, în conformitate cu informațiile primite de la instanțele spaniole, semnificația hotărârii Tribunalului Muncii din Porto fusese predată cumnatei din cadrul societății. 27. Printr-o ordonanță din 16 septembrie 2010, instanța dispune ca executorul să continue acțiunile în vederea obținerii plății creanței reclamantului. 28. Prin ordonanțele din 21 octombrie și 20 noiembrie 2010, instanța judecătorească a adresat executorului informații cu privire la situația procedurii. 29. La 8 decembrie 2010, executorul a solicitat ridicarea secretului cu privire la datele referitoare la patrimoniul principal al societății.
La 15 decembrie, instanța a acceptat această cerere. 30. La 31 ianuarie 2011, procurorul însărcinat cu administrarea fiscală a societății Elvas pentru a obține informații cu privire la patrimoniul și veniturile asociatului respectiv. Răspunsul administrației fiscale a fost atașat la dosarul procedurii la 6 aprilie 2011 și a fost adus la cunoștința reclamantului la data de aprilie 31. La 3 mai 2011, reclamantul a informat instanța care a solicitat executorului să continue executarea în Spania, deoarece asociații nu dispuneau de bunuri în Portugalia. La data de 19 septembrie a indicat că o lipsă de răspuns ar fi sancționată printr-o amendă. 33. Ultimele informații primite, care datează de la 23 octombrie 2013, procedura era încă pendinte.
II. LEGĂTURA ȘI PRACTICA INTERNE ȘI EUROPEANE Dreptul Uniunii Europene 34. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, denumit Bruxelles I a stabilit competența instanțelor în materie civilă și comercială și prevede că hotărârile pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene sunt recunoscute în celelalte state membre, fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură, cu excepția cazului în care se contestă. O declarație privind forța executorie a unei hotărâri trebuie emisă după un simplu control formal al documentelor furnizate, fără ca instanța să poată pronunța din oficiu unul dintre motivele de neexecuție prevăzute de regulament. În ceea ce privește competența teritorială a instanțelor, art. 20 din regulament dispune numai de competențe, fără a lua în considerare domiciliul (...) în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, instanțele judecătorești din statul membru de la locul de executare.
35. Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 a creat un titlu executoriu european pentru creanțele necontestate, stabilind standarde minime pentru a asigura libera circulație a hotărârilor judecătorești, a tranzacțiilor judiciare și a actelor autentice privind creanțele necontestate. Procedura de executare în Portugalia a fost modificată substanțial prin Decretul-lege nr. 38/2003 din 8 martie 2003 și nr. 226/2008 din 20 noiembrie 2008 și ultima reformă a Codului de procedură civilă din 26 iunie 2013 al Legii nr. 41/2013 din 26 iunie 2013. 37. Înainte de Decretul-lege nr. 226/2008, acesta a solicitat executorului justiției (solicitador de execução agent de execução de la Decretul-lege nr. 226/2008) de a efectua, sub controlul judecătorului însărcinat cu executarea, toate demersurile inerente procedurii de executare și, în special, citatele, citațiile și publicațiile.
Colaboratorul procedurii, sub controlul camerei executorilor (Camara dos Solicitadores) ) și într-o legătură de dependență față de judecătorul însărcinat cu executarea, executorul judiciar este responsabil cu competențele sale specifice în materie de executare și alte sarcini care îi erau atribuite prin lege. 38. În momentul în care acțiunea în executare a fost introdusă la nivel intern (adică înainte de Decretul-lege nr. 38). 226/2008), art. 808 din Codul de procedură civilă dispunea în părțile relevante ale acestuia: Tribunalul de Justiție desemnat nu poate fi eliberat din funcție decât printr-o hotărâre a judecătorului de executare, din oficiu sau la cererea reclamantului, pentru neîncredere sau neglijență în activitățile desfășurate sau pentru încălcarea gravă a obligațiilor care îi sunt impuse (...)…
226/2008 din 20 noiembrie 2008, aplicabil procedurilor introduse după intrarea sa în vigoare (articolele 22 și 23 din Decretul-lege), reclamantul poate alege și liber să descheieze executorul judiciar. De asemenea, executorii pot fi eliberați din funcție de către organul disciplinar competent, Comisia pentru eficacitatea execuțiilor, în cazul unei conduite greșite cu dol sau neglijență sau pentru încălcarea gravă a obligațiilor lor, după o investigație succintă a faptelor. Acest lucru nu a fost modificat de ultima reformă a Codului de procedură civilă al legii nr. 41/2013 din 26 iunie 2013 PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 40. Reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii și de durata la care se ajunge la executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa de către Tribunalul Muncii din Porto.
41. Curtea consideră că, în speță, recurentul denunță în esență lipsa de diligență a autorităților pentru a participa la recuperarea creanței sale.
Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Rec., p. I), Curtea consideră că obiecțiunile reclamantului trebuie să fie examinate în mod mai general de dreptul de acces la o instanță (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], n 2774/93, § 61, CEDH 1999 V) garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 42. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne și susține că reclamantul ar fi putut solicita instanței să-și preia funcția în conformitate cu art. 808 alineatul (4) din Codul de procedură civilă.
43. Cu toate acestea, în speță, Curtea consideră că excepia reieșită din neobosirea căilor de atac interne este strâns legată de temeinicia Ö Õ Õ Õ articolului 6 Õ 1 din Convenie. Prin urmare, Curtea își va relua examinarea cu privire la acest punct în cadrul examinării fondului cauzei. 44. Curtea constată, de asemenea, că obiecțiunile reclamantului nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond 45. În opinia reclamantului, întârzierea și lipsa diligenței executorului judiciar pentru a asista la executarea hotărârii Tribunalului Muncii din Porto din 23 mai 2008, acesta îi solicita acestuia din urmă să efectueze toate actele și demersurile necesare în cadrul procedurii de executare, fie în Portugalia, fie în orice țară din Uniunea Europeană.
46. Guvernul susține că procedura prezintă o anumită complexitate, având în vedere faptul că societatea debitoare a fost dizolvată și că asociații săi sunt de naționalitate spaniolă și nu își au reședința în Portugalia. Acesta susține că instanța a procedat în conformitate cu legea și că executorul nu a rămas inactiv și că a întreprins toate demersurile necesare în vederea identificării bunurilor în Portugalia care pot fi confiscate. El arată că instanța a emis titlul executoriu, referitor la introducerea procedurii în Spania, imediat după cererea reclamantului și că:iar instanța este încă interesată de evoluția acțiunilor întreprinse pentru a obține executarea hotărârii.
47. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 1 garantează tuturor dreptul de a avea acces la un tribunal care are cunoștință de orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; acesta consacră astfel dreptul la o instanță judecătorească, inclusiv dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă, constituie un aspect (Philis Grecia (n, 27 august 1991, § 59, seria A n 209). Acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți.
Într-adevăr, nu s-ar înțelege faptul că art. 6 alineatul (1) descrie în detaliu garanțiile procedurale de echitate, publicitate și precaritate care sunt acordate părților și că nu protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești ; în cazul în care acest articol ar trebui să se refere exclusiv la accesul la judecător și la desfășurarea instanței, acest lucru ar putea crea situații incompatibile cu principiul preeminării dreptului pe care statele contractante s-au angajat să îl respecte prin ratificarea convenției.
Prin urmare, este necesar să se considere că executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri judecătorești, din orice instanță, face parte integrantă din "judecătoriul" în sensul articolului 6 (a se vedea, printre altele, Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Rec., 1997 II, Papuc c. România, n 44476/04, § 35, 27 mai 2010 și Sangier c. Franța, n 50342/99, § 39, 27 mai 2003). 48. În prezenta cauză, se face trimitere la o hotărâre pronunțată de instanța de muncă din Porto prin care se impune o obligație de plată unei societăți private.
49. Cu toate că răspunderea lor nu poate fi angajată din cauza lipsei de plată a unei creanțe executorii datorate insolvenței unui debitor privat (a se vedea, mutatis mutandis Sângerier, citată anterior, § 39, Ciprova c. Republica Cehă (dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005 și Cubanit c. România (dec.), nr. 31510/02, 4 ianuarie 2007), statele au obligația pozitivă de a institui un sistem care să fie efectiv în practică și în drept și care să asigure executarea hotărârilor judecătorești definitive între persoane private (Fouklev c. Ucraina, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Responsabilitatea statelor cu privire la executarea unei hotărâri de către o persoană de drept privat poate fi, prin urmare, angajată în cazul în care autoritățile publice implicate în procedurile de executare nu dispun de diligența necesară sau în ceea ce privește executarea (fouklev, citată anterior, § 67). 50. Curtea amintește, de asemenea, că o întârziere în executarea unei hotărâri se poate justifica în circumstanțe speciale, dar nu poate avea drept consecință o încălcare a substanței în sine a dreptului protejat prin art. 6 alineatul (1) (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § 35 CEDH 2002-III; Imobiliar Saffi c. Italia, citată anterior, § 74). 51. În speță, în primul rând, Curtea constată că, în cursul procedurii de executare, s-a constatat că societatea pârâtă fusese dizolvată și că,
de naționalitate spaniolă, asociații săi nu aveau reședința în Portugalia. 52. În conformitate cu art. 20 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, în materie de executare, competența aparține instanțelor de la locul executării. Întrucât a fost introdusă doar împotriva Portugaliei, Curtea nu va lua în considerare, prin urmare, decât actele și demersurile răspunderii instanțelor portugheze. De asemenea, în speță, întrebarea care se pune este dacă acestea din urmă nu și-au îndeplinit obligația de a-l asista pe reclamant în executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa la mai 2008 de către Tribunalul Muncii din Porto.
53. Curtea arată că reclamantul a introdus acțiunea în executare la septembrie 2008 și că procedura era încă în curs de desfășurare la 23 octombrie 2013 (a se vedea punctul (53) de mai sus 54. Curtea constată că a fost numit de către instanță un executor al justiției, imediat după introducerea acțiunii în executare, în vederea derulării procedurilor necesare pentru executarea hotărârii.
În conformitate cu art. 808 din Codul de procedură civilă, în redactarea care era în vigoare în momentul introducerii procedurii în litigiu, aprozii de justiție își exercită funcțiile sub controlul judecătorului însărcinat cu executarea, lacunele sau întârzierile survenite, din vina lor, în cursul procedurii cad, prin urmare, sub responsabilitatea instanțelor portugheze (a se vedea mai sus punctul 38). 55. Curtea arată că . În perioada septembrie 2008-mai 2009, procurorul judiciar a început să sesizeze conturile bancare ale societății pârâte, dar s-a confruntat cu dizolvarea acesteia din urmă. 56. În vederea continuării acțiunii în Spania, Curtea constată că, la 8 iunie 2009, reclamantul a solicitat instanței să emită un certificat care să ateste executarea hotărârii.
Curtea constată că, la 18 februarie 2010, adică șapte luni mai târziu, ca urmare a ordonanței Tribunalului din 4 ianuarie 2010 (a se vedea mai sus punctul 23), executorul o transmite instanțelor spaniole. 58. În al doilea rând, nu a fost decât 31 ianuarie 2011 când a inițiat noi demersuri în Portugalia prin introducerea administrației fiscale în scopul de a determina patrimoniul și veniturile în Portugalia din partea părții principale a societății. 59. În lipsa unor acte și demersuri materiale în Spania, a fost responsabilitatea executorului justiției să fie informat cu privire la progresul procedurii pe acest teritoriu și să informeze în mod oportun instanța și reclamantul. Cu toate acestea, Curtea constată că: din cauza tăcerii executorului, tribunalul a fost obligat să îl sesizeze în februarie, martie, iunie, septembrie, octombrie și noiembrie 2010 și apoi în mai și septembrie 2011 pentru a-i solicita statutul procedurii.
60. Având în vedere observațiile de mai sus, Curtea consideră că executorul nu a fost diligent în cadrul procedurii, prin urmare a omis să acorde o asistență adecvată reclamantului pentru a asigura cu seriozitate executarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Muncii din Porto. 61. Cu toate acestea, având în vedere lipsa de acțiune a executorului, Curtea consideră că este posibil ca acesta din urmă să aibă dreptul de a-și exercita funcțiile în conformitate cu art. 808 din Codul de procedură civilă, în redactarea aplicabilă cazului în speță. În această privință, Curtea constată că numai instanța a avut, la momentul respectiv, competența de a lua o astfel de decizie (a se vedea punctul 38 de mai sus).
62. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că, în speță, autoritățile naționale nu l-au asistat efectiv pe solicitant în demersurile care intră în sfera lor de competență pentru a obține executarea hotărârii din 23 mai 2008.63. Prin urmare, Curtea respinge excepia preliminară a guvernului și concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenie. II. PRIVIND LEGEA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 64. În conformitate cu art. 41 din Convenie, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se deroge de la aceasta, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
65. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă, deși în scrisoarea care i-a fost adresată la 3 ianuarie 2012 s-a atras atenția asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor scrise privind fondul în comun sau într-un document separat. 66. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție. PE CES, CURȚIA, ÎN L Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 aprilie 2014, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură.
Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefevre Moduler Președinte
AFFAIRE TEREBUS c. PORTUGAL (Requête n o 5238/10) ARRÊT STRASBOURG 10 avril 2014 DÉFINITIF 10/07/2014 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Terebus c. Portugal, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de : Isabelle Berro-Lefèvre, présidente, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2014, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 5238/10) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant ukrainien, M. Andriy Terebus (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 janvier 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant a été représenté par M e P. J. da Silva, avocat à Murça (Portugal). Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. F. Graça de Carvalho, procureur général adjoint. Le gouvernement ukrainien, qui a reçu communication de la requête (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 a) du règlement), a indiqué qu’il n’entendait pas se prévaloir de son droit d’intervenir dans la procédure.
3.Le requérant dénonce essentiellement l’impossibilité d’obtenir l’exécution d’une créance.
4.Le 23 août 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.
5. Le requérant est né en 1979 et réside à Labruge (Portugal).
6.Par un jugement, devenu définitif, du 23 mai 2008, le tribunal du travail de Porto condamna la société R., ancien employeur du requérant, à verser à ce dernier 21 291,75 euros au titre d’arriérés de salaires et pour licenciement abusif.
7.La société ne s’étant pas conformée au jugement, le 4 septembre 2008, le requérant saisit à nouveau le tribunal du travail de Porto en vue d’obtenir l’exécution forcée du jugement.
8.Le 10 septembre 2008, un huissier de justice ( solicitador de execução, aujourd’hui, agente de execução ) fut nommé par le tribunal pour entreprendre les démarches nécessaires à l’exécution du jugement du 23 mai 2008.
9.Le 30 septembre 2008, l’huissier pria le tribunal du travail d’ordonner la saisie de tous les comptes bancaires de la société R. Le même jour, le tribunal rendit une ordonnance faisant droit à cette demande. 10. À une date non précisée, l’huissier de justice demanda au tribunal si l’assistance judiciaire dont l’intéressé avait bénéficié devant le tribunal du travail couvrait également la procédure d’exécution. La délégation de Porto de la sécurité sociale le confirma le 24 mars 2009.
11.Le 8 mai 2009, l’huissier informa le tribunal que la société R. avait été dissoute et qu’elle n’était plus immatriculée au registre des entreprises au Portugal.
12.Le 21 mai 2009, cette information fut portée à la connaissance du requérant.
13.Le tribunal demanda au requérant s’il souhaitait poursuivre l’instance même si l’exécution s’annonçait difficile compte tenu que les associés étaient de nationalité espagnole et n’étaient pas domiciliés au Portugal.
14.Le 8 juin 2009, le requérant confirma vouloir continuer la procédure. Il demanda au tribunal du travail d’émettre un certificat constatant la force exécutoire du jugement du 23 mai 2008, conformément au Règlement (CE) n o 44/2001 du Conseil, dit « Bruxelles I ». Relevant que la société R. ne semblait disposer d’aucun bien au Portugal, il estimait qu’il fallait saisir les juridictions espagnoles d’une procédure d’exécution contre l’associé principal de la société, M. R., un ressortissant espagnol demeurant à Badajoz (Espagne).
15.Le 16 juin 2009, le tribunal délivra le titre exécutoire demandé par le requérant et l’envoya au requérant le 14 juillet 2009.
16.Le 17 juillet 2009, le requérant transmit ladite déclaration à l’huissier de justice, le priant de poursuivre l’exécution en Espagne.
17.Par télécopie du 13 octobre 2009, l’avocat d’office du requérant demanda à l’huissier des renseignements sur l’état de la procédure.
18.Par une lettre du 29 octobre 2009, adressée à l’avocat d’office du requérant, se référant au Règlement (CE) n o 805/2004 du Parlement européen et du Conseil, l’huissier estima ne pas avoir de compétence pour introduire l’exécution en cause auprès des tribunaux espagnols.
19.Par une ordonnance du 2 décembre 2009, le tribunal sollicita du requérant des informations sur les démarches qu’il avait entreprises devant les juridictions espagnoles.
20.Le 16 décembre 2009, l’avocat d’office du requérant demanda au juge d’indiquer qui, de lui-même ou de l’huissier, devait introduire la procédure d’exécution en Espagne.
21.Par une ordonnance du 4 janvier 2010, le juge décida qu’il appartenait à l’huissier d’entamer la procédure d’exécution devant les juridictions espagnoles. Le jour suivant, cette ordonnance fut portée à la connaissance du requérant et de l’huissier.
22.En février et en mars 2010, le tribunal demanda à l’huissier des renseignements sur l’état de la procédure.
23.Le 31 mars 2010, l’huissier informa le tribunal qu’il avait transmis, le 18 février, le titre exécutoire aux juridictions espagnoles et qu’il attendait leur retour.
24.Le 17 mai 2010, le tribunal de première instance ( juzgado de primera instancia ) d’Almendralejo, en Espagne, indiqua au tribunal du travail de Porto que le juge espagnol de paix de Cortegana avait été saisi de l’affaire. Cette information fut portée à la connaissance de l’huissier le 25 mai suivant.
25.Le 18 juin 2010, le tribunal demanda à l’huissier quelles avaient été les démarches qu’il avait entreprises.
26.Le 17 août 2010, l’huissier déclara que, selon les informations qu’il avait reçues des juridictions espagnoles, la signification du jugement du tribunal du travail de Porto avait été remise à la belle-sœur de l’associé principal de la société.
27.Par une ordonnance du 16 septembre 2010, le tribunal ordonna à l’huissier de poursuivre les démarches en vue d’obtenir le paiement de la créance du requérant.
28.Par des ordonnances du 21 octobre et du 20 novembre 2010, le tribunal demanda à l’huissier des informations sur l’état de la procédure.
29.Le 8 décembre 2010, l’huissier demanda la levée du secret concernant les données relatives au patrimoine de l’associé principal de la société. Le 15 décembre, le tribunal fit droit à cette demande.
30.Le 31 janvier 2011, l’huissier saisit l’administration fiscale d’Elvas afin d’obtenir des renseignements sur le patrimoine et les revenus dudit associé. La réponse de l’administration fiscale fut jointe au dossier de la procédure le 6 avril 2011 et portée à la connaissance du requérant le 13 avril.
31.Le 3 mai 2011, le requérant informa le tribunal qu’il avait demandé à l’huissier de poursuivre l’exécution en Espagne étant donné que les associés ne disposaient pas de biens au Portugal.
32.Par une ordonnance du 5 mai 2011, le juge demanda à l’huissier des informations sur l’état de la procédure. Il renouvela cette demande le 1 er septembre. Le 19 septembre suivant, il indiqua à l’huissier qu’un défaut de réponse serait sanctionné par une amende.
33.Aux dernières informations reçues, lesquelles remontent au 23 octobre 2013, la procédure était toujours pendante. II.
A. Le droit de l’Union européenne
34.Le Règlement (CE) n o 44/2001 du Conseil du 22 décembre 2000, dit « Bruxelles I », détermine la compétence des tribunaux en matière civile et commerciale. Il stipule que les décisions rendues dans un État membre de l’Union européenne sont reconnues dans les autres États membres, sans qu’il soit nécessaire de recourir à aucune procédure sauf en cas de contestation. Une déclaration relative à la force exécutoire d’une décision doit être délivrée après un simple contrôle formel des documents fournis, sans que la juridiction puisse soulever d’office un des motifs de non-exécution prévus par le règlement. Concernant la compétence territoriale des tribunaux, l’article 20 du Règlement dispose : « Sont seuls compétents, sans considération de domicile : (...) 5. en matière d’exécution des décisions, les tribunaux de l’État membre du lieu de l’exécution. »
35.Le Règlement (CE) n o 805/2004 du Parlement européen et du Conseil du 21 avril 2004 a créé un titre exécutoire européen pour les créances incontestées. Il établit des normes minimales afin d’assurer que les décisions, transactions judiciaires et actes authentiques portant sur des créances incontestées puissent circuler librement. B. Le droit et la pratique internes
36.La procédure d’exécution au Portugal a été modifiée de manière substantielle par les décrets-lois n o 38/2003, du 8 mars 2003, et n o 226/2008, du 20 novembre 2008 et la dernière réforme du code de la procédure civile apportée par la loi n o 41/2013 du 26 juin 2013.
37.Avant le décret-loi n o 226/2008, il incombait à l’huissier de justice ( solicitador de execução ou agente de execução depuis le décret-loi n o 226/2008) d’effectuer, sous le contrôle du juge chargé de l’exécution, toutes les démarches inhérentes à la procédure d’exécution et notamment les citations à comparaître, les assignations et les publications. Collaborateur de la procédure, sous contrôle de la chambre des huissiers ( Câmara dos Solicitadores ) et dans un lien de dépendance à l’égard du juge chargé de l’exécution, l’huissier de justice exerçait ses compétences spécifiques d’agent de l’exécution et les autres tâches qui lui étaient attribuées par la loi.
38.Au moment où l’action en exécution a été introduite au niveau interne (c’est-à-dire avant le décret-loi n o 226/2008), l’article 808 du code de procédure civile disposait dans ses parties pertinentes : « 1. Il appartient à l’huissier de justice (...) d’effectuer toutes les démarches de la procédure d’exécution (...), sous le contrôle du juge (...). (...) 4. L’huissier de justice désigné ne peut être relevé de ses fonctions que par une décision du juge de l’exécution, d’office ou à la demande du demandeur, pour malveillance ou négligence dans l’activité procédurale ou pour violation grave des devoirs qui lui sont imposés (...). (...). »
39.Depuis le décret-loi n o 226/2008 du 20 novembre 2008, applicable aux procédures introduites après son entrée en vigueur (articles 22 et 23 du décret-loi), le demandeur peut choisir et librement dessaisir l’huissier de justice. Les huissiers peuvent aussi être relevés de leurs fonctions par l’organe disciplinaire compétent, la Commission pour l’Efficacité des Exécutions, en cas de conduite fautive avec dol ou négligence ou pour violation grave de leurs devoirs, après une investigation sommaire des faits. Ceci n’a pas été modifié par la dernière réforme du code de procédure civile apportée par la loi n o 41/2013 du 26 juin 2013. EN DROIT I.
40. Le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure et de l’impossibilité d’obtenir l’exécution du jugement rendu en sa faveur par le tribunal du travail de Porto.
41.La Cour considère qu’en l’occurrence, le requérant dénonce essentiellement le manque de diligence des autorités pour l’assister dans le recouvrement de sa créance. Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I), la Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle plus général du droit d’accès à un tribunal ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 61, CEDH 1999 ‑ V) garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, lequel se lit ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité
42.Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que le requérant aurait pu demander au tribunal de relever l’huissier de ses fonctions conformément à l’article 808 § 4 du code de procédure civile.
43.En l’espèce, la Cour estime toutefois que l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes est étroitement liée au bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour reprendra donc ci-après son examen sur ce point dans le cadre de l’examen du fond de l’affaire.
44.La Cour constate en outre que les griefs du requérant ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond
45.Le requérant dénonce le retard et le manque de diligence de l’huissier de justice pour l’assister dans l’exécution du jugement du tribunal du travail de Porto du 23 mai 2008. Selon lui, il incombait à ce dernier de réaliser tous les actes et démarches nécessaires dans le cadre de la procédure d’exécution, que ce soit au Portugal ou dans n’importe quel pays de l’Union européenne.
46.Le Gouvernement affirme que la procédure présente une certaine complexité compte tenu du fait que la société débitrice a été dissoute et que ses associés sont de nationalité espagnole et ne résident pas au Portugal. Il soutient que le tribunal a procédé conformément à la loi et que l’huissier n’est pas resté inactif et qu’il a entrepris toutes les démarches nécessaires en vue d’identifier des biens au Portugal pouvant faire l’objet d’une saisie. Il relève que le tribunal a délivré le titre exécutoire, visant l’introduction de la procédure en Espagne, immédiatement après la demande du requérant et qu’il s’est toujours enquis auprès de l’huissier sur le progrès des démarches entreprises pour obtenir l’exécution du jugement.
47.La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil ; il consacre de la sorte le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect ( Philis c. Grèce (n o 1) , 27 août 1991, § 59, série A n o 209). Ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un État contractant permettait qu’une décision judicaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l’article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires ; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les États contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 (voir, entre autres, Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, Papuc c. Roumanie , n o 44476/04, § 35, 27 mai 2010, et Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003).
48.Dans la présente affaire, il s’agissait d’exécuter un jugement rendu par le tribunal du travail de Porto imposant une obligation de paiement à une société privée.
49.Bien que leur responsabilité ne puisse être engagée du fait du défaut de paiement d’une créance exécutoire dû à l’insolvabilité d’un débiteur « privé » (voir, mutatis mutandis , Sanglier , précité, § 39, Ciprova c. République tchèque (déc.), n o 33273/03, 22 mars 2005, et Cubănit c. Roumanie (déc.), n o 31510/02, 4 janvier 2007), les États ont l’obligation positive de mettre en place un système qui soit effectif en pratique comme en droit et qui assure l’exécution des décisions judiciaires définitives entre personnes privées ( Fouklev c. Ukraine , n o 71186/01, § 84, 7 juin 2005). La responsabilité des États concernant l’exécution d’un jugement par une personne de droit privé peut dès lors se trouver engagée si les autorités publiques impliquées dans les procédures d’exécution manquent de la diligence requise ou encore empêchent l’exécution ( Fouklev , précité, § 67).
50.La Cour rappelle également qu’un retard dans l’exécution d’un jugement peut se justifier dans des circonstances particulières, mais il ne peut avoir pour conséquence une atteinte à la substance même du droit protégé par l’article 6 § 1 ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 35, CEDH 2002-III ; Immobiliare Saffi c. Italie , précité, § 74).
51.En l’espèce, avant tout, la Cour note qu’au cours de la procédure d’exécution, il est apparu que la société défenderesse avait été dissoute et que, de nationalité espagnole, ses associés ne résidaient pas au Portugal.
52.Selon l’article 20 alinéa 5 du Règlement (CE) 44/2001 du Conseil du 22 décembre 2000, en matière d’exécution, la compétence appartient aux tribunaux du lieu de l’exécution. La requête n’ayant été introduite que contre le Portugal, la Cour n’examinera donc que les actes et démarches de la responsabilité des juridictions portugaises. Aussi, en l’espèce, la question qui se pose est celle de savoir si celles-ci ont failli à leur obligation d’assister le requérant dans l’exécution du jugement rendu en sa faveur le 23 mai 2008 par le tribunal du travail de Porto.
53.La Cour relève que le requérant a introduit l’action en exécution le 4 septembre 2008 et que la procédure était toujours pendante au 23 octobre 2013 (voir ci-dessus paragraphe 33).
54.Elle constate qu’un huissier de justice a été nommé par le tribunal, immédiatement après l’introduction de l’action en exécution, en vue d’entreprendre les démarches nécessaires à l’exécution du jugement. Selon l’article 808 du code de procédure civile, dans la rédaction qui était en vigueur au moment où la procédure litigieuse a été introduite, les huissiers de justice exercent leurs fonctions sous le contrôle du juge en charge de l’exécution, les manques ou les retards survenus, par leur faute, au cours de la procédure tombent donc sous la responsabilité des juridictions portugaises (voir ci-dessus paragraphe 38).
55.La Cour relève qu’entre septembre 2008 et mai 2009, l’huissier de justice entreprit de saisir les comptes bancaires de la société défenderesse mais se confronta à la dissolution de cette dernière.
56.En vue de poursuivre l’action en Espagne, la Cour note que, le 8 juin 2009, le requérant demanda au tribunal de lui délivrer un certificat attestant la force exécutoire du jugement. Établie le 16 juin, la déclaration fut envoyée au requérant le 14 juillet 2009.
57.La Cour constate que ce n’est que le 18 février 2010, soit sept mois plus tard, consécutivement à l’ordonnance du tribunal du 4 janvier 2010 (voir ci-dessus paragraphe 23), que l’huissier la transmit aux juridictions espagnoles.
58.Ensuite, ce n’est que le 31 janvier 2011 qu’il entreprit des nouvelles démarches au Portugal en saisissant l’administration fiscale dans le but de déterminer le patrimoine et les revenus au Portugal de l’associé principal de la société.
59.Il appartenait à l’huissier de justice, à défaut de pouvoir entreprendre des actes et démarches matérielles en Espagne, de se tenir informé du progrès de la procédure sur ce territoire et d’informer opportunément le tribunal et le requérant. Or, la Cour constate qu’en raison du silence de l’huissier, le tribunal a été contraint de le saisir en février, mars, juin, septembre, octobre et novembre 2010 puis en mai et septembre 2011 pour lui demander l’état de la procédure.
60.Au vu des observations qui précèdent, la Cour estime que l’huissier a manqué de diligence dans le cadre de la procédure, ayant par conséquent omis de donner une assistance adéquate au requérant afin d’assurer avec célérité l’exécution du jugement rendu par le tribunal du travail de Porto.
61.Certes, le tribunal a contrôlé de façon régulière les actions de l’huissier et l’avancement de l’exécution. Néanmoins, vu l’inaction de l’huissier, la Cour considère qu’il lui était loisible de relever ce dernier de ses fonctions conformément à l’article 808 du code de procédure civile, dans la rédaction applicable au cas d’espèce. Elle constate à cet égard que seul le tribunal avait, à l’époque, compétence pour prendre une telle décision (voir paragraphe 38 ci-dessus).
62.Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime qu’en l’espèce, les autorités nationales n’ont pas assisté le requérant de manière effective dans les démarches, relevant de leurs compétences, pour obtenir l’exécution du jugement du 23 mai 2008.
63.Par conséquent, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement et conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
64. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
65.Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable bien que dans la lettre qui lui avait été adressée le 3 janvier 2012, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans le délai imparti pour la présentation des observations écrites sur le fond conjointement ou dans un document séparé.
66.Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 avril 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Greffier Présidente