AFFAIRE GRAMAXO ROZEIRA c. PORTUGAL

La originea acestei cauze se găsește o cerere (nr. 21976/09) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și cu care a sesizat Curtea un resortisant al acestui stat, Domnul Gustavo Jorge Gramaxo Rozeira ("reclamantul"), la 20 aprilie 2009 conform articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Doamna J. P. Brochado, avocat la Porto. Guvernul portughez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul săa, Doamna M. F. Graça de Carvalho, procuror general adjunct.

Reclamantul se plânge, invocând art. 6 § 1 din Convenție, de nebeneficierea unui proces echitabil din cauza necomu nicării unei scrisori adresate de Prim-Ministru Tribunalului Constituțional și imposibilitatea de a răspunde.

La 9 iulie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FAPT I.

La 1 martie 2002, reclamantul a fost recrutat pentru o perioadă determinată în calitate de șef de curs de către Institutul Politehnic al Cávado și Vale do Ave (în continuare "Institutul"). Numirea sa a avut loc conform articolului 12 din Statutul personalului didactic al învățământului superior politehnic (în continuare "Statutul"), reglementat prin decretul-lege nr. 185/81 din 1 iulie 1981. Conform acestuia, contractul ar avea o durată inițială de un an și ar putea fi reînnoit pentru perioade de doi ani. De altfel, conform articolului 12 § 2: "Reînnoirile (...) trebuie să fie exprese și bazate pe o decizie favorabilă a consiliului științific."

La 29 septembrie 2003, consiliul științific al Institutului a aprobat reînnnoirea contractului. A dat deasemeni curs cererii reclamantului pentru o perioadă sabatică de un an. Această perioadă a fost ulterior reînnoită prin decizie din 28 iulie 2004.

La 11 ianuarie 2005, reclamantul a cerut reînnnoirea contractului.

Printr-o scrisoare din 15 martie 2005, Institutul a informat reclamantul că contractul expirase deoarece consiliul științific al Institutului nu dăduse o opinie favorabilă pentru reînnnoirea sa cum cerea art. 12 alineat 2 din Statut.

La 31 martie 2005, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ și fiscal din Braga cu o cerere destinată să facă recunoscută obligația reînnoirii implicite a contractului. Susținea, printre altele, că art. 12 alineat 2 al decretului-lege nr. 185/81 din 1 iulie 1981 era contraconstitucional. Pentru reclamant, dispoziția incriminată suferea nu doar din neconstitucionalitate organică și materială ci și formală, organizațiile sindicale reprezentative ale muncitorilor nefiind invitate să dea aviz la momentul adoptării dispoziției în cauză, cum cerea art. 56 alineat 2 litera a) din Constituție.

Printr-o sentință din 24 mai 2006, tribunalul administrativ l-a lepădat pe reclamant. Referindu-se la jurisprudența Tribunalului Constituțional în materia aceasta, tribunalul administrativ a respins cele trei argumente ridicate de reclamant privind presupusa neconstitucionalitate a articolului 12 din Statut. Tribunalul a considerat în special că absența unei menționări exprese privind participarea organizațiilor reprezentative ale muncitorilor la lucrările legii care reglementează Statutul nu însemna că nu avusese loc.

La 5 iunie 2006, într-o cerere adresată tribunalului administrativ și fiscal din Braga, reclamantul a declarat că renunță la orice recurs ordinaru, formând direct un apel la Tribunalul Constituțional. În memoriul recursului, reclamantul reiau argumentele pe care le ridicase deja privind neconstitucionalitatea articolului 12 din Statut. Susținea în particular că absența unei referiri la ascultarea organizațiilor reprezentative ale muncitorilor în preambulul decretului-lege nr. 185/81 din 1 iulie 1981 face presupunerea că acelea nu participaseră la elaborarea Statutului, în încălcare a Constituției.

Printr-o ordonanță din 31 martie 2008, raportorul care era însărcinat cu cauza la Tribunalul Constituțional a adresat o cerere de informații Prim-Ministrului pentru a afla dacă organizațiile sindicale participaseră la elaborarea decretului-lege 185/81 din 1 iulie 1981 și în particular privind art. 12.

Printr-o scrisoare din 26 mai 2008, șeful cabinetului Prim-Ministrului a transmis Tribunalului Constituțional o scrisoare de la șeful cabinetului Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior (Ministério da Ciência, Tecnologia e Ensino Superior). Aceasta preciza că nu fusese posibil să se recupereze dosarul privind prepararea și adoptarea acelui Statut. Anexat la aceeași scrisoare, un aviz al secretarului general al Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior susținea de asemenea că dreptul muncitorilor administrației publice de a participa la dezbateri privind legislația cu privire la condițiile lor de muncă nu fusese recunoscut decât în 1984, nefiind deci aplicabil Statutului, adoptat în 1981.

Printr-o ordonanță din 13 august 2008, raportorul a transmis corespondența sus-menționată și anexele sale celorlalți judecători ai camerei.

Scrisoarea din 26 mai 2008, anexele sale, și ordonanța raportorului din 13 august 2008 nu au fost duse la cunoștința nici reclamantului, nici părții pârâte.

Printr-o hotărâre din 11 februarie 2009, Tribunalul Constituțional a respins recursul reclamantului, considerând că art. 12 alineat 2 din Statut nu era contraconstitucional. Privind în particular argumentul neconstitucionalității formale, înalta jurisdicție a considerat că Constituția din 1976 prevedea participarea organizațiilor sindicale ale muncitorilor funcției publice la dezbaterile legislative privind condițiile lor de recrutare și ocupare. A estimat, cu toate acestea, că un asemenea drept nu fusese reglementat decât de la 1984, făcând la acel moment obligatorie menționarea consultării organizațiilor reprezentative ale muncitorilor în legislația în cauză. S-a exprimat de această manieră: "(...) decretul-lege nr. 185/81 nu face nicio referință, în special în preambulul lui, la ascultarea organizațiilor sindicale reprezentative ale muncitorilor potențial implicați. De altfel, din demersuri efectuate în mod neoficial, reiese că nu a fost posibil să se recupereze dosarul relativ la elaborarea Statutului personalului didactic al învățământului superior politehnic. Ar fi totuși precipitat să se tragă din acest fapt vreo concluzie. Având în vedere că la acea vreme, participarea asociațiilor sindicale în acest domeniu nu era reglementată, organizarea și coordonarea unui asemenea serviciu nefiind în consecință necesare, așa cum a reieșit de la art. 14 al decretului-lege nr. 45/84, se poate înțelege că înregistrările corespunzătoare nu sunt recuperate, după două decenii. (...) Apare că la data publicării decretului-lege nr. 185/81, nicio dispoziție legală nu prevedea, nici chiar în mod indirect, că o asemenea mențiune [ascultarea asociațiilor sindicale] trebuie indicată în legislația funcției publice. (...)". Pentru Tribunalul Constituțional, faptul că consultarea organelor reprezentative ale muncitorilor nu este indicată în legea care reglementează Statutul nu poate face presupunerea că nu avusese loc. De aceea a conchis asupra constituționalității Statutului și a articolului 12 alineat 2 în particular.

În hotărârea sa, Tribunalul Constituțional l-a condamnat de asemenea pe reclamant la plata a 2.400 euro pentru cheltuieli de judecată privind procedura constituțională. Printr-o ordonanță din 30 septembrie 2009, Tribunalul Constituțional a considerat totuși că plata nu ar fi exigibilă pentru moment deoarece asistența judiciară în modalitatea de scutire de plată a cheltuielilor judiciare fusese în între timp acordată reclamantului. II.

Decretul-lege nr. 45-A/84 din 25 octombrie 1984 a reglementat dreptul de negociere al muncitorilor administrației publice, art. 9 prevăzând: "Muncitorii administrației publice au dreptul să participe, prin asociațiile lor sindicale la: a) Elaborarea legislației privind regimul general sau special al funcției publice. (...)".

Dispozițiile pertinente ale legii organice privind Tribunalul Constituțional (legea nr. 28/82 din 15 noiembrie în redacția modificată de legea 13-A/98 din 26 februarie 1998) se citesc de această manieră: art. 70 Decizii susceptibile de apel "Este posibil apelul devant secțiile Tribunalului Constituțional al deciziilor tribunalelor: (...) b) Care aplică o normă a cărei neconstitucionalitate fusese ridicată în cadrul procedurii. (...) 2. Apelurile prevăzute la alineatele b) la f) ale alineatului anterior sunt posibile doar atunci când deciziile nu mai admit recurșuri ordinare, fie pentru că nu sunt prevăzute de lege, fie pentru că au fost toate epuizate (...). (...) 4. Apelurile sunt considerate epuizate, în sensul alineatului 2, atunci când se renunță la ele (...).". art. 78-B Puteri ale raportorului "1. De asemenea aparține raportorilor (...) să ordone sau respingă versarea documentelor și avizelor juridice în dosar (...). (...)". ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND CARACTERUL ECHITABIL AL PROCEDURII

Reclamantul estimează că deficitul de comunicare a scrisorii cabinetului Prim-Ministrului adresate Tribunalului Constituțional în cadrul procedurii litigioase și imposibilitatea de a răspunde au vătămat dreptul său cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat de această manieră: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această griuă nu este manifest neîntemeiată și că se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Reclamantul estimează că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat din cauza necomunicării scrisorii Prim-Ministrului, care era însoțită de o informație din Ministerul Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior și un aviz juridic de la secretarul general al acestui minister.

Pentru reclamant, faptul că această scrisoare a fost versată în dosarul procedurii și comunicată celorlalți judecători ai formației judiciare însărcinată cu cauza dovedește importanța acesteia în cadrul procedurii devant Tribunalul Constituțional.

Afirmă în special că informația conform căreia nu fusese posibil să se recupereze dosarul privind adoptarea decretului-lege nr. 185/81 i-ar fi permis să confirme că sindicatele nu participaseră la negocierile sus-menționate. Sarcina probei ar fi fost astfel inversată și administrația ar fi fost constrânsă să dovedească că participarea sindicatelor la proiect avusese într-adevăr loc.

Conform Guvernului, elementele trimise de cabinetul Prim-Ministrului nu introdusseră nicio întrebare nouă sau pertinentă care ar fi putut justifica ca acestea să fie duse la cunoștința părților. Pe de o parte, scrisoarea de la Ministerul Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior s-a limitat să indice că dosarul relativ la elaborarea legii în cauză nu fusese recuperat, nepermiție de aceea să se clarifieze dacă avusese participare sau nu a sindicatelor la elaborarea legii litigioase. Pe de alta parte, avizul juridic al secretarului general al acestui minister reitera argumentele care fusesera deja ridicate de pârâtă privind neaplicabilității legii privind dreptul de negociere colectivă al muncitorilor administrației publice. Guvernul aduce de asemenea în sprijin că teza care era apărată de secretariat nu fusese urmată de Tribunalul Constituțional, care a considerat, din contra, că asociațiile reprezentative ale muncitorilor administrației publice dispuneau bine, la momentul faptelor, de dreptul de a participa la elaborarea legilor privind condițiile lor de muncă.

Pentru Guvern, reclamantul nu a fost prejudiciat de necomunicarea scrisorii de la cabinetul Prim-Ministrului deoarece observațiile Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior nu se pronunțau privind efectele omisiunei unei vreo participări a organizațiilor reprezentative ale muncitorilor în preambulul decretului-lege nr. 185/81.

Guvernul estimează că principiul contradictoriu nu cere ca părțile să fie informate decât de piese care sunt pertinente. Or, în cazul de față, nici informația dată de Prim-Ministru, nici avizul Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior nu au avut o incidență asupra soluției juridice a litigiului. Nu a existat deci violare a principiului contradictoriu și, prin urmare, atingere la dreptul reclamantului la un proces echitabil. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia noțiunea de proces echitabil implică în principiu dreptul pentru părți de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului, în vederea influențării deciziei sale, și de a o discuta (vezi Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I; Vermeulen c. Belgia, 20 februarie 1996, § 33, Culegere 1996-I; Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, §§ 23-24, Culegere 1997-I și, recent, Novo și Silva c. Portugalia, nr. 53615/08, § 54, 25 septembrie 2012). Acest principiu este valabil pentru observații și piese prezentate de către părți, dar și pentru cele prezentate de un magistrat independent cum este comisarul Guvernului (în prezent raportor public) (Kress c. Franța [GC], nr. 39594/98, CEDO 2001-VI), de o administrație (Krčmář și alții c. Republica Cehă, nr. 35376/97, 3 martie 2000) sau de către jurisdicția autoare a judecății care face obiectul contestației (Nideröst-Huber c. Elveția, precitat).

În cazul de față, Curtea constată că nu partea adversă care a produit piesa litigioasă ci cabinetul Prim-Ministrului, la cererea raportorului care era însărcinat cu cauza la Tribunalul Constituțional. Chiar dacă această scrisoare a fost versată în dosar și comunicată celorlalți judecători ai camerei la 13 august 2008 (vezi mai sus §15), reclamantul nu a luat cunoștință de demersurile întreprinse decât în momentul pronunțării hotărârii. Nu a putut deci se se pronunțe privind conținutul acestei scrisori.

Curtea observă că întrebarea litigioasă se referea la participare sau nu a asociațiilor reprezentative ale muncitorilor la elaborarea decretului-lege nr. 185/81 din 1 iulie 1981 și la efectele acesteia pe plan constituțional.

Observă că Tribunalul Constituțional a respins recursul reclamantului estimând, ca și tribunalul administrativ și fiscal din Braga (vezi mai sus §11), că absența unei menționări exprese în preambulul legii litigioase privind participarea organizațiilor sindicale nu însemna că nu avusese loc.

Curtea observă că hotărârea înaltei jurisdicții face explicit referință la informațiile obținute de la cabinetul Prim-Ministrului. Cum este indicat mai sus la §17, înalta jurisdicție a constatat în fapt că dosarul relativ la elaborarea legii litigioase nu fusese recuperat, demonstrând deci că această informație ar fi putut potențial avea o incidență asupra rezultatului litigiului. De altfel, chiar dacă informațiile care însoțeau scrisoarea Prim-Ministrului nu aduceau elemente noi, Curtea estimează că aparținea reclamantului să discute pertinența lor în cadrul procedurii. Într-adevăr, cum a spus de mai multe ori în situații comparabile, aparține exclusiv părților litigiului să aprecieze dacă un document necesită comentarii, indiferent de efectul real al observațiilor asupra deciziei tribunalului (Ziegler c. Elveția, nr. 33499/96, § 38, 21 februarie 2012). Chestiunea se referă în special la încrederea justiciabililor în funcționarea justiției: se bazează, printre altele, pe siguranța de a fi putut se se exprime privind orice piesă din dosar (Ferreira Alves c. Portugalia (nr. 3), nr. 25053/05, § 41, 21 iunie 2007; Nideröst-Huber, precitat, §§ 27 și 29; H.A.L. c. Finlanda, nr. 38267/97, §§ 44-47, 7 iulie 2004). În cazul de față, era vorba de un document de la un minister aducând o informație privind faptele și o poziție în raport cu întrebarea litigioasă, care deosebește prezenta cauză de situația excepțională a Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugalia ((dec.), nr. 49639/09, § 38, 3 aprilie 2012) unde era vorba despre un aviz juridic al ministerului public fără nicio incidență asupra rezultatului litigiului.

Dacă se pot concepe situații excepționale în care anumite piese din dosar, din cauza de exemplu a caracterului lor confidențial sau legat de securitatea statului, nu ar fi cunoscute de către părți, de unde expresia "în principiu" din hotărârea Lobo Machado, sigur nu era cazul scrisorii în cauză.

În cazul de față, respectul dreptului la procesul echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cerea că reclamantul să fie informat de trimiterea scrisorii cabinetului Prim-Ministrului și să aibă posibilitatea de a o comenta. Aceasta nefiind cazul, s-a produs violare a acestei dispoziții. II.

Curtea observă că reclamantul a avut deplin acces la o instanță, litigiul fiind de altfel tranșat. Constată că cheltuielile de judecată au fost fixate la încheierea procedurii. În acest sens, constată că asistența judiciară a fost acordată ulterior reclamantului (vezi mai sus §18), socotala cheltuielilor judiciare fiind atunci considerată fără efect de Tribunalul Constituțional. Reclamantul nu este deci obligat să le plătească.

Privind durata procedurii, Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 31 martie 2005, data introducerii acțiunii la tribunalul administrativ și fiscal din Braga, și s-a încheiat la 11 februarie 2009, cu hotărârea Tribunalului Constituțional. Procedura a durat deci 3 ani, 11 luni și 9 zile pe două instanțe, una dintre ele fiind Tribunalul Constituțional. Curtea observă că procedura devant înalta jurisdicție a durat 2 ani, 8 luni și 9 zile.

Curtea reamintește că dacă tribunalele constituționale sunt supuse principiului promptitudinii, în cazul de față, obiectul cererii formulate de reclamant nu impunea Tribunalului Constituțional să acționeze cu o diligență excepțională, cum este cazul pentru anumite tipuri de litigii (Süßmann c. Germania, 16 septembrie 1996, § 61, Culegere 1996-IV). Prin urmare, Curtea consideră că durata procedurii nu a depășit "termenul rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

La lumina observațiilor de mai sus, Curtea estimează că grivele ținând seama de deficitul de acces la o instanță și de durata procedurii sunt manifest neîntemeiati și trebuie, prin urmare, respinși conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 2.400 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit din cauza cheltuielilor judiciare pe care a fost condamnat să le plătească în calitate de parte pierzătoare a procedurii. Afirmă că, chiar dacă asistența judiciară i-a fost acordată în inter valeul, plata acestei sume i se va cere dacă situația financiară sa se îmbunătățește. Reclamantul cere de asemenea 10.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul contestă aceste pretenții. În special, estimează că reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu material dat fiind că beneficiază de asistență judiciară în cadrul procedurii interne.

Curtea observă că în cazul de față, singura bază de reținere pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Privind prejudiciul material reclamat, Curtea estimează că nu se poate specula asupra rezultatului la care procedura devant Tribunalul Constituțional ar fi ajuns dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. De altfel, în cazul de față, Curtea constată că reclamantul a beneficiat de asistență judiciară. Curtea estimează deci că nu mai este cazul acordării reclamantului unei indemnizații pentru prejudiciul material. Estimează de altfel că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 furnizează o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suferit de reclamant. B. Frais și dépens

Reclamantul cere de asemenea 6.000 EUR pentru cheltuielile și daunele suportate devant Curt.

Guvernul estimează că această sumă este exagerată și nu este étayée.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează echitabilă suma de 2.500 EUR, toate cheltuielile cuprinse, și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii din facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, la unanimitate, cererea admisibilă privind griua ținând seama de art. 6 § 1 din Convenție relativ la caracterul echitabil al procedurii și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară, prin șase voturi împotriva uneia, că există încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind caracterul echitabil al procedurii; 3. Declară, prin șase voturi împotriva uneia, că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 4. Declară, prin șase voturi împotriva uneia, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuieli și daune; b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge, la unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 ianuarie 2014, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte La prezenta hotărâre se găsește anexată, conform articolelor 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei disidente a judecătorului Popović. G.R.A. S.H.N.

Le requérant a été représenté par M e J. P. Brochado, avocat à Porto. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. F. Graça de Carvalho, procureur général adjoint.

Le requérant se plaint, en invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable en raison de la non-communication d’une lettre adressée par le Premier ministre au Tribunal constitutionnel et de l’impossibilité d’y répondre.

Le 9 juillet 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 1 er mars 2002, le requérant fut recruté pour une durée déterminée en tant que chargé de cours par l’Institut polytechnique de Cávado et Vale do Ave (ci-après « l’Institut »). En l’occurrence, sa nomination eut lieu en vertu de l’article 12 du Statut du personnel enseignant de l’enseignement supérieur polytechnique (ci-après « le Statut »), régi par le décret-loi n o 185/81, du 1 er juillet 1981. En vertu de celui-ci, le contrat aurait une durée initiale d’une année et serait renouvelable pour des périodes de deux ans. En outre, selon l’article 12 § 2 : « Les reconductions (...) devront être expresses et fondées sur une délibération favorable du conseil scientifique. »

Le 29 septembre 2003, le conseil scientifique de l’Institut approuva le renouvellement du contrat. Il fit également droit à une demande du requérant en vue d’un congé sabbatique pendant une période d’un an. Ce congé fut ensuite reconduit, par une décision du 28 juillet 2004.

Le 11 janvier 2005, le requérant demanda le renouvellement de son contrat.

Par une lettre du 15 mars 2005, l’Institut informa le requérant que son contrat avait expiré étant donné que le conseil scientifique de l’Institut n’avait pas donné d’avis favorable en vue de sa reconduction comme l’exigeait l’article 12 alinéa 2 du Statut.

Le 31 mars 2005, le requérant saisit le tribunal administratif et fiscal de Braga d’une demande visant à faire reconnaître que son contrat aurait dû être tacitement reconduit. Il alléguait, entre autres, que l’article 12 alinéa 2 du décret-loi n o 185/81, du 1 er juillet 1981 était contraire à la Constitution. Pour le requérant, la disposition incriminée souffrait non seulement d’inconstitutionnalité organique et matérielle mais aussi formelle, les organisations syndicales représentatives des travailleurs n’ayant pas été invitées à donner leur avis au moment de l’adoption de la disposition en cause, comme l’exigeait l’article 56 alinéa 2 lettre a) de la Constitution.

Par un jugement du 24 mai 2006, le tribunal administratif débouta le requérant de ses prétentions. Se référant à la jurisprudence du Tribunal constitutionnel en la matière, le tribunal administratif rejeta les trois moyens soulevés par le requérant concernant la prétendue inconstitutionnalité de l’article 12 du Statut. Le tribunal considéra notamment que l’absence de mention expresse au sujet de la participation des organisations représentatives des travailleurs aux travaux de la loi régissant le Statut ne signifiait pas qu’elle n’avait pas eu lieu.

Le 5 juin 2006, dans une requête adressée au tribunal administratif et fiscal de Braga, le requérant déclara renoncer à tout recours ordinaire, formant directement un appel devant le Tribunal constitutionnel. Dans son mémoire de recours, le requérant reprenait les moyens qu’il avait déjà soulevés concernant l’inconstitutionnalité de l’article 12 du Statut. Il alléguait en particulier que l’absence de référence à l’audition des organisations représentatives des travailleurs dans le préambule du décret-loi n o 185/81 du 1 er juillet 1981 faisait présumer que celles-ci n’avaient pas participé à l’élaboration du Statut, en violation de la Constitution.

Par une ordonnance du 31 mars 2008, le juge rapporteur chargé de l’affaire au Tribunal constitutionnel adressa une demande d’information au Premier ministre visant à savoir si les organisations syndicales avaient participé à l’élaboration dudit décret-loi 185/81 du 1 er juillet 1981 et en particulier concernant l’article 12.

Par une lettre du 26 mai 2008, le chef du cabinet du Premier ministre transmit au Tribunal constitutionnel une lettre du chef de cabinet du ministère de la Science, de la Technologie et de l’Enseignement supérieur ( Ministério da Ciência, Tecnologia e Ensino Superior) . Celle-ci précisait qu’il n’avait pas été possible de retrouver le dossier concernant la préparation et l’adoption dudit Statut. Annexé à cette même lettre, un avis du secrétaire général du ministère de la Science, de la Technologie et de l’Enseignement supérieur faisait également valoir que le droit des travailleurs de l’administration publique de participer aux débats concernant la législation sur leurs conditions de travail n’avait été reconnu qu’en 1984, n’étant ainsi pas applicable au Statut, adopté en 1981.

Par une ordonnance du 13 août 2008, le juge rapporteur transmit la correspondance susmentionnée et ses annexes aux autres juges de la chambre.

La lettre du 26 mai 2008, ses annexes, et l’ordonnance du juge rapporteur du 13 août 2008 ne furent pas portés à la connaissance, ni du requérant, ni de la partie défenderesse.

Par un arrêt du 11 février 2009, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours du requérant, jugeant que l’article 12 alinéa 2 du Statut n’était pas contraire à la Constitution. S’agissant en particulier du moyen portant sur l’inconstitutionnalité formelle, la haute juridiction considéra que la Constitution de 1976 prévoyait bien la participation des organisations syndicales des travailleurs de la fonction publique aux débats législatifs concernant leurs conditions de recrutement et d’emploi. Elle estima, cependant, qu’un tel droit n’avait été réglementé qu’à partir de 1984, rendant à ce moment obligatoire de mentionner la consultation des organisations représentatives des travailleurs dans la législation en cause. Elle s’exprima ainsi : « (...) le décret-loi n o 185/81 ne fait aucune référence, notamment dans son préambule, à l’audition des organisations syndicales représentatives des travailleurs potentiellement concernés. En outre, des démarches officieusement entreprises, il ressort qu’il n’a pas été possible de retrouver le dossier relatif à l’élaboration du Statut du personnel enseignant de l’enseignement supérieur polytechnique. Il serait toutefois précipité de tirer de ce fait une quelconque conclusion. Étant donné qu’à cette époque, la participation des associations syndicales dans ce domaine n’était pas réglementée, l’organisation et la coordination d’un tel service n’étant par conséquent pas requise, tel qu’il est apparu à partir de l’article 14 du décret-loi n o 45/84, on peut comprendre que les registres correspondants ne soient pas retrouvés, passées deux décennies. (...) Il apparaît qu’à la date de la publication du décret-loi n o 185/81, aucune disposition légale ne prévoyait, même de façon indirecte, qu’une telle mention [l’audition des associations syndicales] soit indiquée dans la législation de la fonction publique. (...) » Pour le Tribunal constitutionnel, le fait que la consultation des organes représentatifs des travailleurs ne soit pas indiquée dans la loi régissant le Statut ne peut faire présumer qu’elle n’a pas eu lieu. C’est ainsi qu’il en conclut à la constitutionnalité du Statut et de son article 12 alinéa 2 en particulier.

Dans son arrêt, le Tribunal constitutionnel condamna aussi le requérant au paiement de 2 400 euros pour les frais de justice s’agissant de la procédure constitutionnelle. Par une ordonnance du 30 septembre 2009, le Tribunal constitutionnel considéra toutefois que le paiement ne serait, pour le moment, pas exigé étant donné que l’assistance judiciaire dans la modalité de dispense de paiement des frais judiciaires avait entretemps été octroyée au requérant. II.

Le décret-loi n o 45-A/84 du 25 octobre 1984 a réglementé le droit de négociation des travailleurs de l’administration publique, l’article 9 prévoyant : « Les travailleurs de l’administration publique ont le droit de participer, à travers leurs associations syndicales à : a) L’élaboration de la législation relative au régime général ou spécial de la fonction publique. (...) ».

Les dispositions pertinentes de la loi organique sur le Tribunal Constitutionnel (loi n o 28/82 du 15 novembre dans sa rédaction issue de la loi 13-A/98 du 26 février 1998) se lisent ainsi : Article 70 Décisions dont il est possible de faire appel « Il est possible de faire appel devant les sections du Tribunal Constitutionnel des décisions des tribunaux : (...) b) Qui appliquent une norme dont l’inconstitutionnalité avait été soulevée dans le cadre de la procédure. (...) 2. Les recours prévus aux alinéas b) à f) de l’alinéa précédent sont possibles seulement lorsque les décisions n’admettent plus de recours ordinaires, soit parce qu’ils ne sont pas prévus par la loi, soit parce qu’ils ont tous été épuisés (...). (...) 4. Les recours sont considérés épuisés, aux termes de l’alinéa 2, lorsqu’on y a renoncé (...). » Article 78-B Pouvoirs du rapporteur « 1. Il appartient aussi aux rapporteurs (...) d’ordonner ou rejeter le versement de documents et d’avis juridiques au dossier (...). (...) » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT AU CARACTÈRE EQUITABLE DE LA PROCÉDURE

Le requérant estime que le défaut de communication de la lettre du cabinet du Premier ministre adressée au Tribunal constitutionnel dans le cadre de la procédure litigieuse et l’impossibilité d’y répondre ont porté atteinte à son droit tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties

Le requérant estime que son droit à un procès équitable a été méconnu en raison de la non-communication de la lettre du Premier ministre, laquelle était accompagnée d’une information provenant du ministère de la Science, de la Technologie et de l’Enseignement Supérieur et d’un avis juridique du secrétaire-général de ce ministère.

Pour le requérant, le fait que cette lettre ait été versée au dossier de la procédure et portée à la connaissance des autres juges intégrant la formation judiciaire en charge de l’affaire démontre son importance dans le cadre de la procédure devant le Tribunal constitutionnel.

Il affirme notamment que l’information selon laquelle il n’avait pas été possible de retrouver le dossier concernant l’adoption du décret-loi n o 185/81 aurait pu lui permettre de confirmer que les syndicats n’avaient pas participé auxdites négociations. La charge de la preuve aurait ainsi été renversée et l’administration aurait été contrainte de prouver que la participation des syndicats au projet avait effectivement eu lieu.

Selon le Gouvernement, les éléments envoyés par le cabinet du Premier ministre n’ont introduit aucune question nouvelle ou pertinente qui aurait pu justifier qu’ils aient été portés à la connaissance des parties. D’une part, la lettre provenant du ministère de la Science, de la Technologie et de l’Enseignement Supérieur s’est limitée à indiquer que le dossier relatif à l’élaboration de la loi en cause n’avait pas été retrouvé, ne permettant pas ainsi de clarifier s’il y avait eu participation ou non des syndicats à l’élaboration de la loi litigieuse. D’autre part, l’avis juridique du secrétaire-général de ce ministère réitérait les arguments qui avaient déjà été soulevés par la défenderesse au sujet de la non-application de la loi sur le droit de négociation collective des travailleurs de l’administration publique. Le Gouvernement fait également valoir que la thèse qui était défendue par le secrétariat-général n’a pas été suivie par le Tribunal constitutionnel, lequel a considéré, à l’inverse, que les associations représentatives des travailleurs de l’administration publique disposaient bien, au moment des faits, du droit de participer à l’élaboration des lois portant sur leurs conditions de travail.

Pour le Gouvernement, le requérant n’a pas été lésé par la non-communication de la lettre provenant du cabinet du Premier ministre vu que les observations du ministère de la Science, de la Technologie et de l’Enseignement Supérieur ne se prononçaient pas quant aux effets de l’omission d’une quelconque participation des organisations représentatives des travailleurs dans le préambule du décret-loi n o 185/81.

Le Gouvernement estime que le principe du contradictoire n’exige que les parties soient informées que des pièces qui sont pertinentes. Or, dans le cas d’espèce, ni l’information donnée par le Premier ministre, ni l’avis du ministère de la Science, de la Technologie et de l’Enseignement Supérieur n’ont eu une incidence sur la solution juridique du litige. Il n’y a donc pas eu violation du principe du contradictoire et, dès lors, atteinte au droit du requérant à un procès équitable. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle la notion de procès équitable implique en principe le droit pour les parties de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I ; Vermeulen c. Belgique , 20 février 1996, § 33, Recueil 1996 ‑ I ; Nideröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, §§ 23-24, Recueil 1997 ‑ I et, récemment, Novo et Silva c. Portugal , n o 53615/08, § 54, 25 septembre 2012). Ce principe vaut pour les observations et pièces présentées par les parties, mais aussi pour celles présentées par un magistrat indépendant tel que le commissaire du Gouvernement (actuellement rapporteur public) ( Kress c. France [GC], n o 39594/98, CEDH 2001-VI), par une administration ( Krčmář et autres c. République tchèque , n o 35376/97, 3 mars 2000) ou par la juridiction auteur du jugement entrepris ( Nideröst-Huber c. Suisse , précité).

En l’espèce, la Cour constate que ce n’est pas la partie adverse qui a produit la pièce litigieuse mais le cabinet du Premier ministre, sur demande du juge rapporteur en charge de l’affaire devant le Tribunal constitutionnel. Même si cette lettre a été versée au dossier et communiquée aux autres juges de chambre le 13 août 2008 (voir ci-dessus paragraphe 15), le requérant n’a pris connaissance des démarches entreprises qu’au moment où l’arrêt a été prononcé. Il n’a donc pas pu se prononcer quant au contenu de cette lettre.

La Cour note que la question litigieuse portait sur la participation ou non des associations représentatives des travailleurs à l’élaboration du décret-loi n o 185/81 du 1 er juillet 1981 et sur ses effets sur le plan constitutionnel.

Elle observe que le Tribunal constitutionnel a rejeté le recours du requérant en estimant, à l’instar du tribunal administratif et fiscal de Braga (voir ci-dessus paragraphe 11), que l’absence d’une mention expresse dans le préambule de la loi litigieuse au sujet de la participation des organisations syndicales ne signifiait pas qu’elle n’avait pas eu lieu.

La Cour note que l’arrêt de la haute juridiction fait expressément référence aux informations obtenues du cabinet du Premier ministre. Tel qu’indiqué ci-dessus au paragraphe 17, la haute juridiction a effectivement relevé que le dossier relatif à l’élaboration de la loi litigieuse n’avait pas été retrouvé, démontrant ainsi que cette information aurait pu potentiellement avoir une incidence sur l’issue du litige. Par ailleurs, même si les informations qui accompagnaient la lettre du Premier ministre n’apportaient pas d’éléments nouveaux, la Cour estime qu’il appartenait au requérant de discuter de leur pertinence dans le cadre de la procédure. En effet, comme elle l’a dit à maintes reprises dans des situations comparables, c’est aux seules parties au litige qu’il appartient d’apprécier si un document appelle des commentaires, peu important l’effet réel des observations sur la décision du tribunal ( Ziegler c. Suisse , n o 33499/96, § 38, 21 février 2012). Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice : elle se fonde, entre autres, sur l’assurance d’avoir pu s’exprimer sur toute pièce au dossier ( Ferreira Alves c. Portugal (n o 3), n o 25053/05, § 41, 21 juin 2007 ; Nideröst-Huber , précité, §§ 27 et 29 ; H.A.L. c. Finlande , n o 38267/97, §§ 44-47, 7 juillet 2004). En l’occurrence, il s’agissait d’un document venant d’un ministère apportant une information quant aux faits et une prise de position par rapport à la question litigieuse, ce qui distingue la présente affaire de la situation exceptionnelle de la Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugal ((déc.), n o 49639/09, § 38, 3 avril 2012) où il était question d’un avis juridique du ministère public sans aucune incidence sur l’issue du litige.

Si l’on peut concevoir des situations exceptionnelles dans lesquelles certaines pièces du dossier, en raison par exemple de leur caractère confidentiel ou lié à la sécurité de l’État, ne seraient pas connues des parties, d’où l’expression « en principe » figurant dans l’arrêt Lobo Machado , tel n’était certainement pas le cas de la lettre en question.

En l’espèce, le respect du droit au procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, exigeait que le requérant fût informé de l’envoi de la lettre du cabinet du Premier ministre et qu’il eût la possibilité de la commenter. Tel n’ayant pas été le cas, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour observe que le requérant a eu pleinement accès à un tribunal, le litige ayant d’ailleurs été tranché. Elle relève que les frais de justice ont été fixés au terme de la procédure. A cet égard, elle constate que l’assistance judiciaire a été octroyée par la suite au requérant (voir ci-dessus paragraphe 18), le décompte des frais judiciaires ayant alors été considéré sans effet par le Tribunal constitutionnel. Le requérant n’est donc pas tenu de les payer.

S’agissant de la durée de la procédure, la Cour note que la période à prendre en considération a commencé le 31 mars 2005, date d’introduction de l’action devant le tribunal administratif et fiscal de Braga, et s’est terminée le 11 février 2009, avec l’arrêt du Tribunal constitutionnel. La procédure a ainsi duré 3 années, 11 mois et 9 jours sur deux instances, l’une d’elle étant le Tribunal constitutionnel. La Cour note que la procédure devant la haute juridiction a duré 2 années, 8 mois et 9 jours.

La Cour rappelle que si les cours constitutionnelles sont soumises au principe de célérité, en l’espèce, l’objet de la demande formulée par le requérant n’imposait pas au Tribunal constitutionnel d’agir avec une diligence exceptionnelle, comme c’est le cas pour certains types de litiges ( Süßmann c. Allemagne , 16 septembre 1996, § 61, Recueil 1996 ‑ IV). Dès lors, la Cour considère que la durée de la procédure n’a pas dépassé le « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Au vu des observations qui précèdent, la Cour estime que les griefs tirés du défaut d’accès à un tribunal et de la durée de la procédure sont manifestement mal fondés et doivent, par conséquent, être rejetés conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 2 400 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi du fait des frais judiciaires qu’il a été condamné à payer en qualité de partie perdante de la procédure. Il affirme que, même si l’assistance judiciaire lui a entretemps été accordée, le paiement de cette somme lui sera exigé si sa situation financière s’améliore. Le requérant demande également 10 000 EUR pour le préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. En particulier, il estime que le requérant n’a subi aucun préjudice matériel vu qu’il bénéficie de l’assistance judiciaire dans le cadre de la procédure interne.

La Cour note qu’en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n’a pas bénéficié des garanties d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Pour ce qui est du dommage matériel réclamé, la Cour estime qu’on ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant le Tribunal constitutionnel aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. En outre, en l’espèce, la Cour relève que le requérant a bénéficié de l’assistance judiciaire. La Cour estime donc qu’il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité au titre du préjudice matériel. Elle estime par ailleurs que le constat d’une violation de l’article 6 § 1 fournit une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral éventuellement subi par le requérant. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 6 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement estime que cette somme est exagérée et n’est pas étayée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime équitable la somme de 2 500 EUR, tous frais confondus, et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif au caractère équitable de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant au caractère équitable de la procédure ; 3. Dit, par six voix contre une, que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Dit , par six voix contre une, a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 janvier 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée du juge Popović. G.R.A. S.H.N.