ÖNER c. TURQUIE

Comunicat la 14 aprilie 2014 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 81703/12 Ekrem ÖNER și Rabia ÖNER împotriva Turciei, introdusă la 22 octombrie 2012 EXPOSAT DEFICIENTE, recurentele, dl Ekrem Öner și dl Rabia Öner, sunt resortisanți turci, născuți în 1965 și, respectiv, 1972, și domiciliați în Ankara. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul B. Katm Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 octombrie 2003, recurenta, M. Öner, care suferă de dureri la nivelul pelvisului și al piciorului drept, de dificultăți motrice și de injumătățire urinară a mers la clinica de neurologie a spitalului public de cercetare de la D Medicii au observat la reclamantă o parapareză de 4/5 la picioare, hiperactivitate în reflexele profunde ale tendoanelor, un clonus al tendonului d'Achille și semne ale lui Babinski, adică simptome ale unei leziuni patologice a măduvei spinării. M Öner a fost spitalizată în aceeași zi. La 22 octombrie 2003, examinările ulterioare au permis diagnosticarea unui angajament în vertebrele toracice 11-12 și centrale posterioare L 1-2, însoțit de stenoză și presiune spinală, precum și de o mielopatie compresivă a coardei spinale. Acest tabel a numit o intervenție chirurgicală. De asemenea, la 4 noiembrie 2003, M Öner suferă o laminectomie, o foraminotomie și o disectomie bilaterală la nivelul cervicalului afectat. Ea a părăsit spitalul cu o prescripție de fizioterapie. La 17 decembrie 2003, în timpul consultației de control, el savera M Öner a dezvoltat dureri la piciorul stâng și incontinență urinară și fecale. Prin urmare, la 22 decembrie 2003, aceasta a suferit o a doua operație cervicală, care nu oferă nici rezultatul dorit; în urma acestor intervenții, recurenta s-a trezit permanent paralizată la nivelul picioarelor. La o dată nespecificată, reclamanții au introdus, în fața instanței administrative din Ankara, o acțiune de judecată deplină împotriva Ministerului Sănătății, de care avea nevoie spitalul și au solicitat fiecare 10 000 și, respectiv, 1 000 de lire turcești pentru prejudiciile materiale și morale ale acestora. Instanța a însărcinat trei specialiști în neurochirurgie de la a Universității din Gazi în scopul unei expertize medicale. În raportul lor neoficial, aceștia din urmă au ajuns la concluzia că, în acest caz, intervențiile efectuate asupra pacientei nu au evidențiat nici o greșeală de serviciu și că măsurile chirurgicale necesare au fost efectuate fără complicații În opinia lor, o leziune spinală gravă a început la pacientă și, în astfel de cazuri de mielopatie în evoluție, deși scopul intervenției chirurgicale este în primul rând de a îmbunătăți starea pacientei, menținerea stării sale actuale (în scopul de a preveni evoluția situației) ar fi totuși un obiectiv important. Acest raport s-a încheiat cu acest pasaj. Se observă că abordarea necesară a fost adoptată față de pacient, că rezultatele examenului neurologic post- nal au indicat nici o schimbare semnificativă și că cel puțin pacienta a fost retrimisă la serviciul de fizioterapie în scopul reabilitării, după ce starea sa existentă a fost păstrată. La 22 martie 2007, avocatul reclamanților a contestat această opinie, care, în opinia sa, a reușit să se rezume la recunoașterea faptului că intervențiile chirurgicale au eșuat pur și simplu. ; Clienta sa, care a redobândit definitiv handicapat dupa doua operatiuni Tribunalul Administrativ din Ankara i-a exonerat pe aceștia din urmă de cererile lor, bazându-se exclusiv pe raportul de competență al instanței, pe care l-a aprobat fără rezerve. (...) pentru a acorda despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate de un act sau de o măsură ilicită din partea administrației, ar fi trebuit să existe o mai mare datorie de serviciu. (...) Pe recursul reclamanților, în fața Consiliului de Stat, procurorul general (E.Ö.) în apropierea acestei instanțe, a emis următorul aviz: [...] În cazul de față, atunci când se ține seama de faptul că Rabia Öner, care ar fi putut merge la prima vizită la spital, a devenit incapabilă (paralizată) după ce a suferit două operațiuni și de faptul că raportul prezentat de comitetul compus din academiani ai facultăii de medicină a Universităii din Gazi, pe care se bazează judecata, nu conține nicio consideraie cu privire la dacă și în ce măsură paralizia persoanei în cauză ar fi putut rezulta din aceste două intervenții, forța este de a concluziona că raportul de care este vorba nu a fost suficient pentru a determina dacă administrația a comis sau nu o abatere de serviciu. Instanța ar trebui să fie soluționată după ce institutul medico-legal a fost sesizat, în temeiul Legii nr. 2659, pentru a se îndeplini sarcinile de competență în materie judiciară (...) Pe scurt, judecata de primă instanță, bazată pe o examinare incompletă, contravine legii (...) Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 6 octombrie 2010, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea atacată, fără a se pronunța asupra punctelor ridicate de procurorul general. În acest caz, reclamanții au introdus o acțiune în litigiu. Procurorul general Y.C. a propus să se soluționeze acțiunea din aceleași motive ca cele prezentate anterior de omologul său E.Ö. Or, printr-o hotărâre din 13 aprilie 2012, Consiliul de Stat l-a decăzut din nou pe reclamanți, fără a răspunde criticilor formulate cu privire la raportul în cauză. Această decizie a fost notificată reclamanților, la 4 iunie. Drept și practică internă relevantă L 2577 privind procedura administrativă, modalitățile referitoare la competențele judiciare, care constau în obținerea unui aviz al unui om de lalatură asupra elementelor unui litigiu care are un caracter tehnic sau științific, sunt reglementate de dispozițiile dreptului civil, care, la momentul respectiv, erau cele ale articolelor 275- 283 din fostul Cod de procedură civilă nr. 1086. Judecătorul nu este obligat de concluziile expertului și utilizarea acestora pentru a pronunța o hotărâre intră în sfera de competență discreționară a judecătorului respectiv. El aparține instanței judecătorului din statul membru în cauză astfel de relații cu cea mai mare diligență și să-și clădească el însuși convingerea și să-și motiveze judecata care va pune capăt procedurii. 1086 comandă notificarea părților din rapoartele de competență înainte de depunerea lor. Cu toate acestea, în practică, notificarea se face pe parcursul luării în custodie, ceea ce determină părțile să solicite acordul unui termen pentru a se pronunța asupra conținutului raportului. În termen de o săptămână, părțile pot să îi prezinte judecătorului comentariile lor și să solicite explicații suplimentare. 284, judecătorii pot mandata expertul să prezinte un raport suplimentar sau să comande o nouă expertiză, deși nu sunt obligați legal să facă acest lucru, în special în cazul în care ar trebui să considere că criticile formulate de către părți nu sunt deloc decisive pentru stabilirea realității. Acestea fiind spuse, în practică, o contracompetență sau chiar o a treia expertiză intervine foarte frecvent, în scopul unei bune administrări a justiției. Următoarele exemple sunt, în general, considerate relevante pentru a justifica o astfel de opoziție, în cazul în care raportul de competență nu reflectă realitatea nu acoperă întrebările adresate de judecător. omite anumite circumstanțe de fapt decisive; pare părtinitor de la o persoană incompetentă în domeniul în cauză este redactată de o persoană care ar putea fi recuzată din motivele definite de lege conține erori de calcul. Principii jurisprudențiale Este adevărat că judecătorul civil sau administrativ este singurul competent să ia în considerare dacă există sau nu nevoie de o nouă expertiză (13 camera Curții de Casație, Hotărârea nr. 1996/3853 și K. 1996/4314 din 9 mai 1996). Cu toate acestea, ar fi contrar legii ca acesta să își întemeieze judecata pe un prim raport de expertiză, să se mulțumească cu concluziile sale, fără a expune raționamentul care stă la baza deciziei sale și fără a răspunde la motivele de opoziție formulate de părți și/sau la punctele de vedere ale eventualilor experți dizidenți. Prin urmare, este necesar să se ia o decizie în lumina tuturor acestor elemente, prin comanda, după caz, a unei expertize suplimentare sau a unei contracompetențe (3 cameră a Consiliului de Stat, Hotărârea nr. 2007/3599 și K. 2008/2790 din 23 septembrie 2008; 15 cameră a Curții de Casație, Hotărârea E. 1994/545 și K. 1994/3093 din 12 mai 1994) și acest lucru, cu atât mai mult, atunci când criticile formulate la fața locului de un prim raport de expertiză se referă la elemente decisive pentru finalizarea procedurii; în astfel de circumstanțe, este imperativ să se comande o nouă expertiză pentru a evalua aceste critici, în caz contrar se consideră că judecata se bazează pe o examinare incompletă (9 Camera Curții de Casație, Hotărârea nr. 1998/5965 și K. 1998/5923 din 26 martie 1998. Acest principiu a fost confirmat în repetate rânduri de camerele Curții de Casație, inclusiv 11 (hotărârea E. 2004/274 și K. 2004/11378 din 23 noiembrie 2004) după cum urmează: În cazul în care hotărârea motivată a (...) pronunțată în primă instanță indică faptul că a fost întemeiată pe raportul de expertiză, faptul că a lăsat fără răspuns motivele de contestare ale reclamantului contravine articolului 388 din Legea nr. 1086. Tribunalul ar fi trebuit să țină seama de obiecțiile serioase ale avocatului reclamantului împotriva raportului de competență și să solicite expertului să prezinte un raport suplimentar, în conformitate cu art. 283 din legea menționată anterior, sau să însărcineze un alt comitet de experți să redacteze un nou raport, în conformitate cu art. Pe de altă parte, în cazul în care judecătorul este convins că motivele de opoziție formulate de părți nu sunt de natură să submineze caracterul probant al raportului, din punct de vedere științific și contextual, este permis să se desprindă, în mod motivat, o cerere de contracompetență (13 camera Consiliului de Stat, Hotărârea E. 2009/3204 și K. 2010/1817 din 1 martie 2010). Invocând, printre altele, art. 6 din Convenție, instanțele în cauză consideră că sunt victime ale unei încălcări a dreptului lor la un proces echitabil, în măsura în care Consiliul de Stat și-ar fi respins în mod nedrept acțiunile, pe baza unui singur raport de competență atât incomplet cât și contradictoriu, ignorând contestațiile acestora, precum și opiniile celor doi procurori generali. De asemenea, recurentele invocă, în esență, o încălcare a articolului 8 din Convenție, în măsura în care, în domeniul serviciilor de sănătate în speță, ar fi distrus viața reclamantei, în prezent handicapată pe viață. Având în vedere afirmațiile reclamanților și jurisprudența Curții cu privire la diferitele aspecte legate de expertiză și contraexperți atât medicali, cât și medico-legale (a se vedea, de exemplu, Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, § 30, Rec., 1997 II, Cottin c. Belgia 48386/99, § 26, 2 iunie 2005, G.B. c. Franța, n 40698/98, § 48, CEDH 2001 Kaynar și alții (dec.), n 2547/94, 18 ianuarie 2000, I.B.A.B.A. c. Țările de Jos, n 20908/92, Decizia Comisiei din 29 iunie 1994, mutatis mutandis Eskelinen și alții c. Finlanda, n 43803/98, § 34, 8 august 2006, Eugenia Lazar c. România, n 32146/05, § 76-85, 16 februarie 2010, Baldovin c. România, n 11385/05, §§ 22-28, 7 iunie 2011, Placio c. Italia, n 48754/11, § 74-80, 21 februarie 2010, Baldovin c. România, n 11385/05, § 22-28, 7 iunie 2011, Placi c. Italia, n 48754/11, § 74-80, 21 ianuarie 2014, Cholepova c. Rusia, n 34449/03, §§ 58-70, 11 decembrie 2008 și Sara Lind Eggertsdóttir c. Islanda, 31930/04, §§ 41-55, 5 iulie 2007), faptul că judecătorii administrativi au ales să aprofundeze fără rezerve raportul de competență depus la dosar, fără a răspunde criticilor adresate acestui raport de către reclamanți și procurori generali din apropierea Consiliului de Stat, a adus atingere caracterului echitabil al procedurii administrative în speță, astfel cum a fost garantată prin art. 6 din Convenție și/sau încălcat art. 8, sub aspectul său procedural

Communiquée le 14 avril 2014

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

81703/12

Ekrem ÖNER et Rabia ÖNER

contre la Turquie

introduite le 22 octobre 2012

EXPOSÉ DES FAITS

Les requérants, M. Ekrem Öner et M

me

Rabia Öner, sont des ressortissants turc, nés respectivement en 1965 et en 1972, et résidant à Ankara. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

B. Katmıș, avocat à Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le 20 octobre 2003, la requérante, M

me

Öner, souffrant de douleurs au niveau du bassin et de la jambe droite, de difficultés motrices et d’incontinence urinaire se rendit à la clinique de neurologie de l’hôpital public de recherches de

Dıșkapı

à Ankara («

l’hôpital

»). Les médecins observèrent chez la requérante une paraparésie à 4/5 aux jambes, une hyperactivité dans les réflexes profonds des tendons, un clonus du tendon d’Achille et des signes de

Babinski

, à savoir les symptômes d’une lésion pathologique de la moelle épinière. M

me

Öner fut hospitalisée, le jour même.

Le 22 octobre 2003, des examens ultérieurs permirent de diagnostiquer un engagement dans les vertèbres thoraciques 11-12 et centraux postérieurs L

1-2, accompagné d’une sténose et de pression spinale ainsi que d’une myélopathie compressif de la corde spinale. Ce tableau appelait une intervention chirurgicale.

Aussi, le 4 novembre 2003, M

me

Öner subit-elle une laminectomie, une foraminotomie et une dissectomie bilatérale au niveau des cervicales touchés. Elle quitta l’hôpital avec une prescription de physiothérapie.

Le 17 décembre 2003, lors de la consultation de contrôle, il s’avéra M

me

Öner avait développé de douleurs à la jambe gauche et une incontinence tant urinaire que fécale.

Par conséquent, le 22 décembre 2003, elle subit une deuxième opération cervicale, laquelle ne fournit pas non plus le résultat escompté.

À la suite de ces interventions, la requérante se retrouva définitivement paralysée au niveau des jambes.

À une date non précisée, les requérants introduisirent, devant le tribunal administratif d’Ankara, une action de plein contentieux contre le ministère de la Santé, dont l’hôpital relevait. Ils réclamèrent, chacun, 10

000 et 1

000

livres turques respectivement pour leurs préjudices matériel et moral.

Le tribunal chargea trois spécialistes du service de neurochirurgie de l’Université de Gazi aux fins d’une expertise médicale. Dans leur rapport non daté, ces derniers concluaient qu’en l’espèce «

les interventions effectuées sur la patiente ne révélaient aucune faute de service et que les mesures chirurgicales nécessaires avaient été exécutées sans complications

». Selon eux, une lésion spinale sérieuse avait débuté chez la patiente et, dans pareils cas de myélopathie en progression, «

bien que le but de la chirurgie soit avant tout d’améliorer l’état de la patiente, préserver ne serait-ce que son état actuel (afin d’empêcher la progression de la situation) serait malgré tout un objectif important

», étant entendu que cette forme de chirurgie présenterait un taux d’échec de 16 à 20 %. Ledit rapport se terminait par ce passage

:

«

On observe que l’approche nécessaire avait été adoptée vis-à-vis de la patiente, que les résultats de l’examen neurologique post-opératoire n’avait fait état d’aucun changement significatif et qu’au moins, la patiente avait été renvoyée au service de physiothérapie aux fins de sa réhabilitation, après que son état existant ait été préservé.

»

Le 22 mars 2007, l’avocat des requérants contesta cet avis qui, selon lui, s’analysait en une reconnaissance du fait que les interventions chirurgicales avaient tout simplement échoué

; sa cliente, qui s’est retrouvée définitivement handicapée après deux opérations – auxquelles elle n’avait consenti que dans le seul but de guérir –, avait donc bel et bien été victime d’une faute de service hospitalier.

Par un jugement du 19 avril 2007, après avoir qualifié l’opposition des requérants de «

mal fondée

», le tribunal administratif d’Ankara débouta ces derniers de leurs demandes, en se fondant exclusivement sur le rapport d’expertise litigieux, qu’il entérina sans réserve. D’après les juges, ledit rapport excluait l’existence d’une faute de service quelconque imputable à l’administration, alors que

:

«

(...) pour octroyer d’une indemnité au titre du dommage moral du fait d’un acte ou d’une mesure illicites de la part de l’administration, il aurait fallu qu’il y ait une ‘faute lourde de service’ (...)

»

Sur pourvoi des requérants, devant le Conseil d’Etat, le procureur général (E.Ö.) près cette juridiction, émit l’avis suivant

:

«

(...) Dans la présente affaire, lorsqu’on tient compte du fait que Rabia Öner, qui pouvait marcher lors de sa première visite à l’hôpital, en est devenue incapable (paralysée) après avoir subi deux opérations et du fait que le rapport soumis par le comité composé des académiciens de la faculté de médecine de l’Université de Gazi – sur lequel le jugement se fonde – ne contient aucune considération sur la question de savoir si et dans quelle mesure la paralysie de l’intéressée ait pu résulter de ces deux interventions, force est de conclure que le rapport dont il s’agit n’était pas suffisant pour déterminer si l’administration a commis ou non une faute de service.

Le litige devrait être résolu après avoir sollicité l’Institut médico-légal, instauré, en vertu de la loi n

o

2659, pour s’acquitter des missions d’expertise en matière judiciaire (...)

En bref, le jugement de première instance, fondé sur un examen incomplet, contrevient à la loi (...)

»

Toutefois, par un arrêt du 6 octobre 2010, le Conseil de l’État confirma le jugement attaqué, sans se prononcer sur les points soulevés par le procureur général.

Les requérants introduisirent alors un recours en rectification d’arrêt. Le procureur général Y.C. proposa qu’on accueille le recours pour les mêmes motifs que ceux exposés précédemment par son homologue E.Ö.

Or, par un arrêt du 13 avril 2012, le Conseil de l’État débouta les requérants, encore une fois, sans répondre aux critiques formulés quant au rapport en question.

Cette décision fut notifiée aux requérants, le 4 juin suivant.

B.

Droit et pratique interne pertinents

L’opposition contre les rapports d’expertise selon la loi n

o

1086

a.

Généralités

En vertu de l’article 31 de la loi n

o

2577 sur la procédure administrative, les modalités concernant les expertises judiciaires – consistant à obtenir l’avis d’un homme de l’art sur les éléments d’un litige qui présente un caractère d’ordre technique ou scientifique – sont régies par les dispositions du droit civil, lesquelles, à l’époque des faits, étaient celles des articles 275 à 283 de l’ancien code de procédure civile n

o

1086.

Le juge n’est pas tenu par les conclusions de l’expert et l’utilisation de celles-ci pour asseoir un jugement relève du pouvoir discrétionnaire dudit juge. Il appartient au juge d’examiner pareils rapports avec la plus grande diligence et de forger lui-même sa conviction et de motiver son jugement qui mettra fin à la procédure.

L’article 282 de la loi n

o

1086 commande la notification aux parties des rapports d’expertise avant l’audience subséquente à leur dépôt. Cependant, dans la pratique, la notification est faite pendant l’audience, ce qui amène les parties à demander l’accord d’un délai pour se prononcer sur la teneur du rapport.

Dans un délai d’une semaine, les parties peuvent faire part au juge de leurs commentaires et demander des explications complémentaires. On parle alors d’«

une opposition au rapport d’expertise

», au sens de l’article

283 de la loi n

o

284, les juges peuvent missionner l’expert de soumettre un rapport complémentaire ou commander une nouvelle expertise, bien qu’ils ne sont légalement pas obligés de le faire, notamment s’ils devaient estimer que les critiques formulés en l’occurrence par le parties ne sont aucunement déterminantes pour l’établissement de la réalité. Ceci étant, dans la pratique, une contre-expertise, voire une troisième expertise intervient très fréquemment, aux fins d’une bonne administration de la justice.

Les exemples suivants sont généralement considérés comme étant pertinents pour justifier une telle opposition, lorsque le rapport d’expertise

:

–

ne reflète pas la réalité

;

–

ne couvre pas les questions adressées par le juge

;

–

omet certaines circonstances factuelles décisives ;

–

paraît partial

;

–

émane d’une personne incompétente dans le domaine en cause

;

–

est rédigé par une personne susceptible d’être récusée pour les raisons définies par la loi

;

–

contient des erreurs de calcul.

b.

Principes jurisprudentiels

Il est vrai que le juge civil ou administratif est le seul compétent pour considérer s’il y a ou non besoin d’une nouvelle expertise (13

è

chambre de la Cour de Cassation, arrêt n

os

E. 1996/3853 et K. 1996/4314 du 9

mai 1996). Cependant, il serait contraire à la loi que celui-ci fonde son jugement sur un premier rapport d’expertise, en se contentant d’en acquiescer laconiquement ses conclusions, sans exposer le raisonnement qui sous-tend sa décision ni répondre aux moyens d’opposition formulés par les parties et/ou aux opinions d’éventuels experts dissidents. Il y a donc lieu de se prononcer au vu de l’ensemble de ces éléments, en commandant, selon le cas, une expertise complémentaire ou une contre-expertise (3

è

chambre du Conseil d’État, arrêt n

os

E. 2007/3599 et K. 2008/2790 du 23

septembre 2008

; 15

è

chambre de la Cour de Cassation, arrêt n

os

E. 1994/545 et K.

1994/3093 du 12 mai 1994), et ce, à plus forte raison, lorsque les critiques formulés à l’endroit d’un premier rapport d’expertise portent sur des éléments décisifs pour l’issue de la procédure

; dans pareilles circonstances, il est impératif de commander une nouvelle expertise afin d’évaluer ces critiques, faute de quoi le jugement sera réputé être fondé sur un examen incomplet (9

è

chambre de la Cour de Cassation, arrêt n

os

E.

1998/5965 et K. 1998/5923 du 26 mars 1998).

Ce principe a maintes fois été confirmé par les chambres de la Cour de cassation, dont la 11

è

(arrêt n

os

E. 2004/274 et K. 2004/11378 du 23

novembre 2004) comme suit

:

«

Dès lors que le jugement motivé du (...) rendu en première instance indique qu’il était fondé sur le rapport d’expertise, le fait d’avoir laissé sans réponse les moyens de contestation du demandeur contrevient à l’article 388 de la loi n

o

»

Par contre, lorsque le juge est convaincu que les moyens d’opposition formulés par les parties ne sont pas de nature à entacher le caractère probant du rapport, du point de vue scientifique et contextuel, il est permis qu’il écarte, de façon motivée, une demande de contre-expertise (13

è

chambre du Conseil d’État, arrêt n

os

E. 2009/3204 et K. 2010/1817 du 1

er

mars 2010).

GRIEFS

Invoquant, entre-autres, l’article 6 de la Convention, les requérants s’estiment victimes d’une violation de leur droit à un procès équitable, dans la mesure où le Conseil d’État aurait injustement rejeté leurs recours, sur le fondement d’un unique rapport d’expertise aussi incomplet que contradictoire, en faisant fi de leurs contestations ainsi que des avis des deux procureurs généraux.

Les requérants allèguent également, en substance, une violation de l’article

8 de la Convention, dans la mesure où, les fautes commises en l’espèce dans le domaine du service de la santé auraient détruit la vie la requérante, actuellement handicapée à vie.

QUESTION AU GOUVERNEMENT

Compte tenu des allégations des requérants ainsi que de la jurisprudence de la Cour sur les différents aspects relatifs aux expertises et contre-expertises tant médicales que médicolégales (voir, par exemple,

Mantovanelli c.

France

, 18 mars 1997, § 30,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

II,

Cottin c. Belgique

,

n

o

48386/99, § 26, 2 juin 2005,

G.B. c.

France

, n

o

44069/98, § 48, CEDH 2001

‑

X,

Kaynar et autres c. Turquie

(déc.), n

o

25167/94, 18 janvier 2000,

I.B.A.B.A. c. Pays-Bas

, n

o

20908/92, décision de la Commission du 29 juin 1994,

mutatis mutandis

,

Eskelinen et autres c.

Finlande

, n

o

43803/98, § 34, 8 août 2006,

Eugenia Lazăr c. Roumanie

, n

o

32146/05, §§ 76-85, 16 février 2010,

Baldovin c. Roumanie

, n

o

11385/05, §§

22-28, 7 juin 2011,

Placì c. Italie

, n

o

48754/11, §§ 74-80, 21

janvier 2014,

Choulepova c. Russie

, n

o

34449/03, §§ 58-70, 11 décembre 2008, et

Sara Lind Eggertsdóttir c. Islande

, n

o

31930/04, §§ 41-55, 5 juillet 2007), le fait que les juges administratifs aient choisi d’entériner sans réserve l’unique rapport d’expertise versé au dossier, et ce, sans répondre aux critiques adressés à l’égard de ce rapport par les requérants et les procureurs généraux près le Conseil d’État, a-t-il porté atteinte au caractère équitable de la procédure administrative diligentée en l’espèce, tel que garanti par l’article

6 de la Convention, et/ou emporté violation de l’article 8, sous son volet procédural

?