SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 81703/12 Ekrem și Rabia ÖNER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 aprilie 2016 într-un comitet compus din Valeriu Grițemco, președinte, Stephanie Morou-Vikström, Georges Ravarani, judecători, și Milano Blaško, grefier adjunct al secțiunii f.f. Având în vedere cererea formulată la 22 octombrie 2012, Având în vedere decizia din 14 aprilie 2014 de a aduce la cunoștință cererea guvernului pârât, având în vedere observațiile prezentate de acesta din urmă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamanții, dl Ekrem Öner și dl Rabia Öner, sunt resortisanți turci, născuți în 1965 și, respectiv, 1972 și reședința în Ankara. Guvernul turc ( A fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 octombrie 2003, reclamanta, M Öner a mers la clinica de neurologie a spitalului public de cercetare de la D Öner a fost spitalizată în aceeași zi. La 22 octombrie 2003, examinările ulterioare au permis diagnosticarea leziunilor neurologice care au numit intervenție chirurgicală. La 4 noiembrie 2003, M Öner a fost supus unei operații și apoi a părăsit spitalul cu o rețetă de fizioterapie. La 17 decembrie 2003, în timpul consultării de control, s-a aflat că M. La 22 decembrie 2003, Öner a suferit o a doua operație cervicală, care nu oferă nici rezultatul dorit, iar în urma acestor intervenții, recurenta s-a trezit complet paralizată la nivelul picioarelor. La o dată nespecificată, reclamanții au introdus, în fața instanței administrative din Ankara, o acțiune de judecată deplină împotriva Ministerului Sănătății, din care se afla spitalul. Prin hotărârea din 19 aprilie 2007, tribunalul administrativ din Ankara i-a decăzut pe aceștia din urmă. În recursul reclamanților, în fața Consiliului de Stat, procurorul general aproape de această instanță a solicitat ca hotărârea să fie infirmată, din motive legate de competența pronunțată în speță. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 6 octombrie 2010, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea atacată. Prin hotărârea din 13 aprilie 2012, Consiliul de Stat a respins acțiunea reclamanților. Această decizie a fost notificată reclamanților, la 4 iunie. În cererea lor, invocând, printre altele, art. 6 din Convenție, instanțele au considerat că sunt victime ale unei încălcări a dreptului lor la un proces echitabil, în măsura în care Consiliul de Stat ar fi respins pe nedrept acțiunile lor, pe baza unui singur raport de competență incompletă și contradictorie, ignorând contestațiile lor și opiniile procurorilor generali. De asemenea, reclamanții au invocat, în esență, o încălcare a articolului 8 din convenție, în măsura în care, în speță, greșelile comise în domeniul serviciului de sănătate ar fi distrus viața reclamantei, care în prezent este handicapată pe viață. A se vedea nota de subsol 1. În plus, la 27 octombrie 2014, grefa a primit observațiile scrise ale guvernului și acestea au fost comunicate reclamanților care aveau până la 9 decembrie 2014 pentru a răspunde la acestea. La 21 aprilie 2015, după o primă relansare nereușită, grefa a trimis reclamanților o a doua scrisoare recomandată cu confirmare de primire, atrăgând atenția asupra articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție. Această scrisoare a fost returnată de serviciile poștale din Turcia, cei interesați nefiind prezentați în termenul stabilit pentru recuperarea ei. Prin urmare, la 3 iunie 2015, scrisoarea respectivă a fost trimisă printr-o scrisoare recomandată, întotdeauna cu confirmare de primire. La 23 septembrie 2015, noua adresă fiind descoperită, grefa a scris din nou reclamanților, în limba turcă, și le-a acordat un termen final până la 5 noiembrie 2015, pentru a desemna un avocat și pentru a-și prezenta observațiile ca răspuns la observațiile guvernului. Potrivit registrelor de monitorizare a poștei, reclamantul a primit scrisoarea recomandată la 3 octombrie 2015, dar până în prezent nu a răspuns. În lumina celor de mai sus, forța este de acord că instanțele naționale nu mai doresc să își mențină cererea [art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție]. În absența unor circumstanțe speciale care privesc respectarea drepturilor garantate de Convenție sau a protocoalelor sale, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii, în sensul articolului 37 1 (a se vedea, printre altele, Murat Papuç c. Turcia (dec.), n 11825/08, 7 mai 2013). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Făcut în franceză și comunicat în scris la 19 mai 2016. Milan Blaško Valeriu Grițar adjunct f.f. Președintele
Requête n
o
81703/12
Ekrem et Rabia ÖNER
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26 avril 2016 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section f.f.
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 2012,
Vu la décision du 14 avril 2014 de donner connaissance de la requête au gouvernement défendeur,
Vu les observations soumises par ce dernier,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Ekrem Öner et M
me
Rabia Öner, sont des ressortissants turc, nés respectivement en 1965 et en 1972 et résidant à Ankara. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 20 octobre 2003, la requérante, M
me
Öner se rendit à la clinique de neurologie de l’hôpital public de recherches de
Dıșkapı
à Ankara («
l’hôpital
»). Les médecins observèrent les symptômes d’une lésion pathologique de la moelle épinière. M
me
Öner fut hospitalisée, le jour même.
Le 22 octobre 2003, des examens ultérieurs permirent de diagnostiquer des lésions neurologiques qui appelaient une intervention chirurgicale.
Le 4 novembre 2003, M
me
Öner subit une opération puis quitta l’hôpital avec une prescription de physiothérapie.
Le 17 décembre 2003, lors de la consultation de contrôle, il s’avéra que M
me
Öner avait développé des douleurs à la jambe gauche et une incontinence.
Le 22 décembre 2003, elle subit une deuxième opération cervicale, laquelle ne fournit pas non plus le résultat escompté.
À la suite de ces interventions, la requérante se retrouva définitivement paralysée au niveau des jambes.
À une date non précisée, les requérants introduisirent, devant le tribunal administratif d’Ankara, une action de plein contentieux contre le ministère de la Santé, dont l’hôpital relevait.
Par un jugement du 19 avril 2007, le tribunal administratif d’Ankara débouta ces derniers.
Sur pourvoi des requérants, devant le Conseil d’État, le procureur général près cette juridiction demanda à ce que le jugement soit infirmé, pour des motifs liés à l’expertise conduite en l’espèce.
Toutefois, par un arrêt du 6 octobre 2010, le Conseil de l’État confirma le jugement attaqué.
Les requérants introduisirent alors un recours en rectification d’arrêt. Le procureur général proposa qu’on accueille le recours, pour les mêmes motifs que précédemment.
Par un arrêt du 13 avril 2012, le Conseil de l’État rejeta le recours des requérants.
Cette décision fut notifiée aux requérants, le 4 juin suivant.
Dans leur requête, invoquant entre autres l’article 6 de la Convention, les requérants s’estimaient victimes d’une violation de leur droit à un procès équitable, dans la mesure où le Conseil d’État aurait injustement rejeté leurs recours, sur le fondement d’un unique rapport d’expertise aussi incomplet que contradictoire, en faisant fi de leurs contestations ainsi que des avis des procureurs généraux.
Les requérants alléguaient également, en substance, une violation de l’article
8 de la Convention, dans la mesure où, les fautes commises en l’espèce dans le domaine du service de la santé auraient détruit la vie la requérante, actuellement handicapée à vie.
La Cour observe que M
e
septembre 2014, ces derniers ont été invités à mandater un nouveau représentant. À ce jour, cette consigne n’est toujours pas respectée.
Par ailleurs, le 27 octobre 2014, le greffe a reçu les observations écrites du Gouvernement et celles-ci ont été communiquées aux requérants qui avaient jusqu’au 9 décembre 2014 pour y répondre. Le 21 avril 2015, après une première relance infructueuse, le greffe a adressé aux requérants une seconde lettre recommandée avec accusé de réception, attirant leur attention sur l’article 37 § 1 a) de la Convention. Cette lettre a été retournée par les services de la poste de Turquie, les intéressés ne s’étant pas présentés dans le délai imparti pour la récupérer. Aussi, le 3 juin 2015, ladite lettre a-t-elle été renvoyée par courrier recommandé, toujours avec accusé de réception. L’avis de réception fut retourné par la poste, en raison d’une erreur d’adresse. Il s’est avéré qu’entre-temps les requérants avaient changé de domicile, en omettant d’en faire part à la Cour.
Le 23 septembre 2015, la nouvelle adresse étant découverte, le greffe écrivit une nouvelle fois aux requérants, en turc, et leur accorda un dernier délai jusqu’au 5
novembre 2015, afin de désigner un avocat et de présenter leurs observations en réponse à celles du Gouvernement.
Selon les registres de suivi de la poste, le requérant a bien réceptionné cette lettre recommandée le 3 octobre 2015, mais, jusqu’à ce jour, il n’y a pas donné suite.
A la lumière de ce qui précède, force est d’admettre que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête (article 37 § 1 a) de la Convention). En l’absence de circonstances particulières touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles, la Cour considère qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête, au sens de l’article 37 §
1 (voir, parmi d’autres,
Murat Papuç c. Turquie
(déc.), n
o
11825/08, 7
mai 2013).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 mai 2016.
Milan Blaško
Valeriu Grițco
Greffier adjoint f.f.
Président