A DOUA SECȚIUNE DECIZIE Cerere nr. 29731/09 Tekin ÖZO 368/LU împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 decembrie 2018 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Ivana Jélić, judecători, și Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Tekin Özoślu, este un resortisant turc născut în 1960 și are reședința la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul A.A. Demirel, avocat care își desfășoară activitatea în Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 martie 1997, reclamantul, suferind de amorțeală la brațul stâng, se duce la La 14 aprilie 1997, reclamantul a fost de acord să suporte o intervenție chirurgicală pe creier pentru prevenirea hemoragiei cerebrale. Din cauza formării edemului cerebral în timpul intervenției chirurgicale, chirurgii au decis să întrerupă operația și au programat o a doua intervenție. În aceeași zi, reclamantul a avut un atac de epilepsie. La 15 aprilie 1997, a avut o nouă criză epileptică. La 16 aprilie 1997, medicii au observat o emispegie pe partea stângă a corpului. Conform elementelor dosarului, până la 10 mai 1997 medicii nu au scris nici o notă de monitorizare a pacientului. La 10 mai 1997, s-a observat că emispegia pacientului a persistat. 10. Din elementele dosarului reiese că, după această dată și până la 30 Pe 30 mai 1997, medicii au observat că emisplegia a scăzut și că forța musculară a pacientului a crescut. Totuși, ca urmare a unei examinări angiografice cerebrale, ei au decis să efectueze o nouă operație. Această nouă intervenție chirurgicală a avut ca scop abținerea completă și definitivă a malformației arteriovenoase cerebrale. 12. La sfârșitul intervenției chirurgicale, reclamantul a rămas în comă timp de șapte zile. El a contractat încă o infecție pulmonară. 13. La 30 iunie 1997, el a părăsit spitalul cu o emispegie pe partea stângă cu o rată de 20%. S-a decis ca îngrijirea postoperatorie să fie asigurată de un centru de reeducare funcțională. 14. La 12 martie 2002, reclamantul a depus o plângere împotriva medicilor care au efectuat operațiile. El se plângea că a fost victima unei neglijențe medicale și că a rămas handicapat după operația sa. 15. La 15 martie 2002, procurorul Republicii Fatih i-a cerut spitalului să-i trimită dosarul medical al persoanei respective. 16. După ce a ascultat reclamantul și a luat cunoștință de dosarul medical, procurorul notea că un tratament într-un centru de reeducare funcțională a fost prescris domnului Özoślu, dar că acesta nu l-a urmat. 17. Printr-o simplă scrisoare din 10 iunie 2002, apoi printr-o somație adresată prin notarizare la 19 iunie 2002, reclamantul a solicitat spitalului să-i trimită o copie a dosarului său medical. Cererea sa a rămas fără răspuns. 18. La 16 septembrie 2002, procurorul s-a declarat incompetent și a transmis dosarul consiliului de administrație astfel încât să se inițieze o anchetă și să se ia o decizie cu privire la posibilitatea de a iniția o anchetă penală împotriva medicilor în cauză. 19. La 5 noiembrie 2002, rectorul Universității din Istanbul a însărcinat un inspector să efectueze o anchetă preliminară 20. La 12 noiembrie 2002, inspectorul i-a prezentat rectorului raportul său final. Din cauza naturii interne a anchetei efectuate, acest raport nu a fost notificat reclamantului. Raportul arată că intervenția chirurgicală pe creier a fost o operație cu grad înalt de risc și că plângerea reclamantului se referea la lipsa reeducației postoperatorii. La o dată care nu a fost precizată în dosar, rectorul, care, la 12 iulie 2002, și-a dat avizul inspectorului, a refuzat inițierea unei proceduri penale. Dosarul nu conține mai multe informații în acest sens. 23. Între timp, la 12 iulie 2002, în paralel cu procedura penală, reclamantul, prin intermediul avocatului său, sesizează instanța administrativă cu privire la o acțiune în despăgubire. 24. Tribunalul Administrativ a dispus o expertiză judiciară. La 18 august 2004, după ce a luat avizul unui neurochirurg, consiliul de experți nr. 3 din institutul medico-legal al statului respectiv. Acest raport a prezentat un rezumat al actelor medicale efectuate în speță și a concluzionat că tabloul clinic al pacientului a indicat o complicație care ar putea apărea în timpul unei intervenții chirurgicale de o malformație arteriovenoasă cerebrală. Acesta a concluzionat, de asemenea, că diagnosticul, intervenția chirurgicală și monitorizarea pacientului au fost în conformitate cu normele medicale și că nu a fost comisă nici o greșeală de către administrația pârâtă. 25. Acest raport conținea semnătura a șase specialiști: trei în medicină legală, unul în chirurgie generală, unul în ortopedie și traume și un neurolog. 26. Reclamantul a contestat acest raport, pe care l-a considerat insuficient, susținând în special că, în lipsa unui specialist în neurochirurgie în componența consiliului de experți al institutului medico-legal, raportul în cauză nu permitea să se soluționeze litigiul. Prin hotărârea din 14 aprilie 2005, Tribunalul Administrativ l-a exonerat pe reclamant de cererea sa. În lumina raportului de competență din 18 august 2004, Tribunalul Administrativ a considerat că administrația pârâtă nu a comis o abatere de serviciu. 28. Reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Cu această ocazie, el a reiterat criticile pe care le-a formulat anterior cu privire la insuficiența raportului de competență. De asemenea, a indicat că acest raport fusese întocmit pe baza unui dosar medical incomplet, precizând în acest sens că, între 16 aprilie și 30 mai 1997, nu fusese redactată nicio notă de monitorizare medicală la spital, cu excepția celei din 10 mai 1997. 29. Recursul său a fost respins printr-o hotărâre a Consiliului de Stat din 29 ianuarie 2008. 30. La 26 noiembrie 2008, Consiliul de Stat a respins, de asemenea, acțiunea de rectificare a hotărârii pronunțate de reclamant. 31. Conform raportului medical din 3 iulie 2009 al spitalului Bakulköy, reclamantul este invalidat la 65%. GRIFS 32. Reclamantul susține că procedura de despăgubire desfășurată în fața instanțelor administrative cu privire la neglijența medicală a cărei victimă ar fi avut loc nu ar fi îndeplinit cerințele procedurale prevăzute la art. 6 din convenție. Această situație ar fi adus, din punctul său de vedere, atingere dreptului său la o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din convenție. 33. Reclamantul susține că nu a dispus de o cale de atac eficientă în fața instanțelor administrative care să îi permită să recunoască responsabilitatea administrației spitalicești în apariția efectelor pe care le-ar suferi de la intervenția chirurgicală pe creier. Guvernul combate această teză și respinge obiecțiile reclamantului și arată că instanțele naționale s-au bazat pe un raport de competență științifică care ar fi exclus orice greșeală sau neglijență în producerea prejudiciului și că deciziile lor erau corecte și lipsite de orice arbitraritate. Guvernul adaugă că un tratament postoperatoriu într-un centru de reeducare funcțională a fost prescris domnului Özoślu, dar că acesta nu l-a urmat. 35. Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat, din punct de vedere al articolelor 6 și 13 din Convenție, faptele de care se plânge reclamantul și că trebuie să se analizeze mai degrabă din perspectiva aspectului procedural al articolului 8 din Convenție, în domeniul în care se încadrează în special aspectele legate de integritatea morală și fizică a persoanelor (a se vedea, printre altele, Trocellier c. Franța (dec.), n 757/72/01, CEDO 2006-XIV). În acest sens, Comisia reamintește că, în temeiul principiului jura novit curia , aceasta nu este ținută prin mijloacele de drept avansate de solicitanți în temeiul Convenției și al Protocoalelor acesteia și poate decide cu privire la calificarea juridică care trebuie acordată faptelor de la o parte la alta prin examinarea acestuia pe teren articole sau dispoziții ale Convenției, altele decât cele invocate de solicitanți (Radomilja și alte c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). 36. Curtea amintește că este bine stabilit că, deși dreptul la sănătate nu figurează ca atare printre drepturile garantate prin convenție sau prin protocoalele sale, înaltele părți contractante au, în paralel cu obligațiile lor pozitive care decurg din art. 2 din convenție, o obligație pozitivă care decurge din art. 8 al acesteia de a institui o reglementare care să oblige spitalele publice și private să adopte măsuri adecvate pentru a proteja integritatea fizică a pacienților lor. Această obligație se bazează pe necesitatea de a le proteja, pe cât posibil, pe consecințele grave pe care le pot avea în acest sens intervențiile medicale (Codarcea c. România, 31675/04, § 104, 2 iunie 2009). Statele contractante au, de asemenea, obligația de a pune la dispoziția victimelor neglijenței medicale o procedură adecvată pentru a le oferi, după caz, despăgubiri pentru prejudiciul suferit (a se vedea Jurica c. Croația, nr. 30376/13, § 84, 2 mai 2017, precum și referințele incluse în aceasta). Aceasta implică obligația de a institui un sistem judiciar eficient și independent care să permită stabilirea cauzei decesului sau a încălcării integrității fizice a unei persoane aflate sub responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății, pe care aceștia o acționează în cadrul sectorului public sau pe care lucrează în structuri private, și, dacă este cazul, obligația acestora de a răspunde pentru acțiunile lor ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 49, CEDO 2002 I. 37. De asemenea, Comisia reamintește că principiile care decurg din jurisprudența sa referitoare la art. 2 din Convenția privind neglijența medicală (Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia [GC], n 56080/13, § 185 196 și 214 221, 19 decembrie 2017) s Obligația statului față de art. 2 și 8 din Convenție nu poate fi satisfăcută dacă mecanismele de protecție prevăzute în dreptul intern nu pot fi îndeplinite decât teoretic: acestea trebuie să funcționeze efectiv în practică ( Šiliah c. Slovenia [GC], n 71463/01, ê 195, 9 aprilie 2009). 39. În speță, Curtea constată că reclamantul a suferit două intervenții chirurgicale majore pentru a trata o malformație cerebrală. La sfârșitul acestor operațiuni, la a rămas handicapat la 65 %. El îi consideră pe medici responsabili pentru handicapul pe care îl atinge acum și consideră în acest sens că autoritățile judiciare au fost ineficiente în stabilirea responsabilităților. 40. Curtea arată că contestația reclamantului vizează capacitatea sistemului judiciar de a verifica respectarea de către echipa medicală a obligațiilor sale profesionale și de a sancționa necunoașterea acestora. 41. Prin urmare, sarcina Curții este de a controla eficiența acțiunii în fața instanțelor administrative pe care reclamantul le-a folosit și, astfel, de a stabili dacă sistemul judiciar a asigurat punerea în aplicare adecvată a cadrului legislativ și de reglementare conceput pentru a proteja dreptul la integritate fizică al pacienților. Această sarcină presupune verificarea faptului că acțiunea respectivă a permis într-adevăr reclamantului să-și examineze afirmațiile și să impună sancționarea oricărei eventuale necunoașteri a reglementării de către personalul medical. 42. Cu privire la aceste aspecte, Curtea constată mai întâi că reclamantul a așteptat aproape cinci ani de la ieșirea sa din spital pentru a sesiza, prin intermediul avocatului său, instanțele administrative cu privire la o acțiune în despăgubire (punctele 13 și 23 de mai sus). 43. Este adevărat că această procedură a durat mai mult de șase ani. Cu toate acestea, Curtea constată că cauza a avut o anumită complexitate, având în vedere natura problemei în litigiu. 44. Aceasta arată apoi că, la încheierea acestei proceduri, reclamantul a fost exonerat de la cererea sa de despăgubire, pe baza concluziilor unui raport de competență medicală emis de consiliul de experți n 3 de la institutul medico-legal d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia observă, de asemenea, că reclamantul a pus sub semnul întrebării relevanța și caracterul suficient al acestui raport, criticând, printre altele, absența unui neurochirurg în componența consiliului de experți și pe care l-a solicitat în zadar, obținerea unui nou raport de expertiză. 46. Curtea amintește aici că nu este de competența sa să pună sub semnul întrebării concluziile expertizei prin presupuneri, pe baza informațiilor medicale de care dispune, pe baza unor opinii științifice ale acestora (Tisiąc c. Polonia, n 5410/03, § 119, CEDH 2007-I, și Yard În plus, Comisia reamintește că obligația care revine tribunalelor de a aprecia raporturile de experți medicali în cazurile de neglijență medicală în cauză nu poate duce până la impunerea unor sarcini inutile sau disproporționate în îndeplinirea obligațiilor sale pozitive care decurg din art. 8 din Convenție. La intensitatea muncii de evaluare la care trebuie să se prezinte instanțele trebuie să fie apreciată de la caz la caz, ținând cont de natura chestiunii medicale în cauză, de complexitatea acesteia și, în special, de faptul dacă reclamantul, care a făcut o greșeală în raport cu profesioniștii din domeniul sănătății, a fost în măsură să formuleze afirmații concrete și specifice privind neglijența care necesitau un răspuns din partea experților medicali însărcinați cu furnizarea unui raport ( Erdinç Kurt și alții, cum ar fi Turcia, nr. 50772/11, § 63, 6 iunie 2017). 48. Cu toate acestea, Curtea amintește că a considerat deja că o procedură era inechivocă în raport cu obligațiile procedurale în cazul în care decizia la care a ajuns se baza pe rapoarte de expertiză care eludau sau care nu prezentau în mod satisfăcător întrebarea centrală pe care experții trebuiau să o soluționeze și în cazul în care argumentele, în caz contrar decisive, cel puțin cele mai importante dintre solicitanți nu primeau un răspuns specific și explicit ( În plus, Curtea constată că, în cazul în care nu a fost implicat un neurochirurg, la invitația Consiliului de experți din cadrul Consiliului de experți nr. 49, Curtea constată că, spre deosebire de reclamantul alleg, un neurochirurgian a participat, la invitația Consiliului de experți nr. 3 de la institutul medico-legal d acu, la elaborarea raportului de expertiză medicală, prin emiterea avizului său cu privire la cazul dlui Özo. Prin urmare, compunerea consiliului de experți nu a ridicat nicio problemă (punctul 24 de mai sus). 50. În plus, Curtea consideră că, în măsura în care instanțele administrative s-au întemeiat pe un raport de expertiză care abordează în mod satisfăcător problema centrală pe care experții trebuiau să o soluționeze și că argumentele reclamantului au primit un răspuns științific explicit, o contracompetență nu se regăsește în speță. 51. Având în vedere cele de mai sus, obiecțiunile reclamantului sunt în mod evident nefondate și trebuie respinse, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Requête n
o
29731/09
Tekin ÖZOĞLU
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 18 décembre 2018 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Jon Fridrik Kjølbro,
Ivana Jelić,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 mai 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Tekin Özoğlu, est un ressortissant turc né en 1960 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M
e
A.A. Demirel, avocat exerçant à İstanbul.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 31 mars 1997, le requérant, souffrant d’un engourdissement au bras gauche, se rendit à l’hôpital universitaire d’Istanbul (Çapa). Les examens médicaux permirent de diagnostiquer une malformation artérioveineuse cérébrale.
4.
Le 14 avril 1997, le requérant accepta de subir une opération chirurgicale au cerveau en prévention d’une hémorragie cérébrale. En raison de la formation d’un œdème au cerveau pendant l’intervention chirurgicale, les chirurgiens décidèrent d’interrompre l’opération et programmèrent une seconde intervention.
5.
Le même jour, le requérant fit une crise d’épilepsie.
6.
Le 15 avril 1997, il fit une nouvelle crise d’épilepsie.
7.
Le 16 avril 1997, les médecins observèrent une hémiplégie du côté gauche du corps.
8.
Selon les éléments du dossier, jusqu’au 10 mai 1997 les médecins n’ont rédigé aucune note de suivi du patient.
9.
Le 10 mai 1997, il fut noté que l’hémiplégie du patient persistait.
10.
Il ressort des éléments du dossier que, après cette date et jusqu’au 30
mai 1997, le corps médical n’a rédigé aucune note de suivi du patient.
11.
Le 30 mai 1997, les médecins notèrent que l’hémiplégie avait régressé et que la force musculaire du patient avait augmenté
; cependant, à la suite d’un examen d’angiographie cérébrale, ils décidèrent de procéder à une nouvelle opération. Cette nouvelle intervention chirurgicale avait pour but l’ablation complète et définitive de la malformation artérioveineuse cérébrale.
12.
À l’issue de l’intervention, le requérant resta dans le coma pendant sept jours. Il contracta de plus une infection pulmonaire.
13.
Le 30 juin 1997, il quitta l’hôpital avec une hémiplégie du côté gauche d’un taux de 20 %. Il fut décidé que les soins postopératoires devaient être assurés par un centre de rééducation fonctionnelle.
14.
Le 12 mars 2002, le requérant déposa une plainte à l’encontre des médecins ayant pratiqué les opérations. Il se plaignait d’avoir été victime d’une négligence médicale et d’être resté handicapé après son opération.
15.
Le 15 mars 2002, le procureur de la République de Fatih demanda à l’hôpital de lui faire parvenir le dossier médical de l’intéressé.
16.
Après avoir entendu le requérant et pris connaissance du dossier médical, le procureur nota qu’un traitement dans un centre de rééducation fonctionnelle avait été prescrit à M. Özoğlu, mais que celui-ci ne l’avait pas suivi.
17.
Par une simple lettre du 10 juin 2002 puis par une mise en demeure adressée par voie notariée le 19 juin 2002, le requérant demanda à l’hôpital de lui adresser une copie de son dossier médical. Sa requête resta sans réponse.
18.
Le 16 septembre 2002, le procureur se déclara incompétent et transmit le dossier au rectorat afin qu’une enquête fût engagée et qu’une décision fût prise sur l’opportunité d’ouvrir une instruction pénale contre les médecins mis en cause.
19.
Le 5 novembre 2002, le recteur de l’université d’Istanbul chargea un inspecteur de mener une enquête préliminaire.
20.
Le 12 novembre 2002, l’inspecteur remit son rapport définitif au recteur. En raison de la nature interne de l’enquête menée, ce rapport ne fut pas notifié au requérant.
21.
Le rapport indiquait que l’intervention chirurgicale au cerveau subie par M. Özoğlu était une opération à haut risque et que la plainte du requérant portait sur l’absence de rééducation postopératoire. Il concluait qu’aucune mesure ne s’imposait à l’endroit des médecins ayant soigné l’intéressé.
22.
À une date non précisée dans le dossier, le recteur, faisant sien l’avis de l’inspecteur, refusa l’ouverture de poursuites pénales. Le dossier ne contient pas plus d’informations à ce sujet.
23.
Entre-temps, le 12 juillet 2002, parallèlement à la procédure pénale, le requérant, par l’intermédiaire de son avocat, saisit le tribunal administratif d’Istanbul d’une action en dommages et intérêts.
24.
Le tribunal administratif ordonna une expertise judiciaire. Le 18
août 2004, après avoir pris l’avis d’un neurochirurgien, le conseil d’experts n
o
3 de l’institut médicolégal d’Istanbul rendit son rapport. Ce rapport présentait un résumé des actes médicaux effectués en l’espèce et concluait que le tableau clinique du patient faisait apparaître une complication susceptible de surgir lors de l’opération chirurgicale d’une malformation artérioveineuse cérébrale. Il concluait également que le diagnostic, l’opération chirurgicale et le suivi du patient avaient été conformes aux règles médicales, et qu’aucune faute n’avait été commise par l’administration défenderesse.
25.
Ce rapport portait la signature de six spécialistes
: trois en médecine légale, un en chirurgie générale, un en orthopédie et traumatologie et un en neurologie.
26.
Le requérant contesta ce rapport, qu’il jugeait insuffisant. Il soutint notamment que, en l’absence d’un spécialiste en neurochirurgie dans la composition du conseil d’experts de l’institut médicolégal, le rapport en question ne permettait pas de trancher le litige. Par conséquent, il demanda au tribunal d’ordonner une contre-expertise.
27.
Par un jugement du 14 avril 2005, le tribunal administratif débouta le requérant de sa demande. Les juges estimèrent, eu égard au rapport d’expertise du 18 août 2004, que l’administration défenderesse n’avait pas commis de faute de service.
28.
Le requérant forma un pourvoi en cassation contre ce jugement. Il réitéra, à cette occasion, les critiques qu’il avait précédemment formulées quant à l’insuffisance du rapport d’expertise. Il indiqua en outre que ce rapport avait été rédigé sur la base d’un dossier médical incomplet, précisant à cet égard que, du 16 avril au 30 mai 1997, aucune note de suivi médical n’avait été rédigée à l’hôpital, à l’exception de celle du 10 mai 1997.
29.
Son pourvoi fut rejeté par un arrêt du Conseil d’État du 29
janvier 2008.
30.
Le 26 novembre 2008, le Conseil d’État rejeta également le recours en rectification de l’arrêt formé par le requérant.
31.
Selon le rapport médical du 3 juillet 2009 de l’hôpital Bakırköy, le requérant est handicapé à 65 %.
32.
Le requérant allègue que la procédure en indemnisation menée devant les juridictions administratives au sujet de la négligence médicale dont il aurait été victime n’aurait pas répondu aux exigences procédurales de l’article
6 de la Convention. Cette situation aurait, de son point de vue, également porté atteinte à son droit à un recours effectif au sens de l’article
13 de la Convention.
33.
Le requérant soutient qu’il n’a pas disposé d’un recours effectif devant les juridictions administratives lui permettant de faire reconnaître la responsabilité de l’administration hospitalière dans l’apparition des séquelles dont il souffrirait depuis son opération chirurgicale au cerveau. Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention à l’appui de ses griefs.
34.
Le Gouvernement combat cette thèse et récuse les griefs du requérant. Il expose que les juridictions nationales se sont fondées sur un rapport d’expertise médicale scientifique qui aurait exclu toute faute ou négligence dans la survenance du préjudice, et que leurs décisions étaient équitables et dépourvues de tout arbitraire. Le gouvernement ajoute qu’un traitement postopératoire dans un centre de rééducation fonctionnelle avait été prescrit à M. Özoğlu, mais que celui-ci ne l’avait pas suivi.
35.
La Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément, sous l’angle des articles 6 et 13 de la Convention, les faits dont se plaint le requérant, et qu’il faut plutôt les étudier sous l’angle du volet procédural de l’article
8 de la Convention, dans le champ duquel entrent notamment les questions liées à l’intégrité morale et physique des individus (voir, parmi beaucoup d’autres,
Trocellier c. France
(déc.), n
o
75725/01
, CEDH 2006-XIV). À cet égard, elle rappelle que, en vertu du principe
jura novit curia
, elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par les requérants en vertu de la Convention et de ses Protocoles, et qu’elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par les requérants (
Radomilja et autres c.
Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, § 126, 20 mars 2018).
36.
La Cour rappelle qu’il est bien établi que, bien que le droit à la santé ne figure pas en tant que tel parmi les droits garantis par la Convention ou ses Protocoles, les Hautes Parties contractantes ont, parallèlement à leurs obligations positives découlant de l’article 2 de la Convention, une obligation positive découlant de son article 8 de mettre en place une réglementation obligeant les hôpitaux publics et privés à adopter des mesures appropriées pour protéger l’intégrité physique de leurs patients. Cette obligation repose sur la nécessité de préserver ces derniers, autant que faire se peut, des conséquences graves que peuvent avoir à cet égard les interventions médicales (
Codarcea c.
Roumanie
, n
o
31675/04, § 104, 2 juin 2009). Les États contractants ont également une obligation de mettre à la disposition des victimes de négligences médicales une procédure apte à leur procurer, le cas échéant, une réparation pour le préjudice subi (voir
Jurica c.
Croatie
, n
o
30376/13
, §
84, 2
mai 2017, et les références qui y figurent). Cela implique l’obligation d’instaurer un système judiciaire efficace et indépendant permettant d’établir la cause du décès ou des atteintes à l’intégrité physique d’un individu se trouvant sous la responsabilité de professionnels de la santé, qu’ils agissent dans le cadre du secteur public ou qu’ils travaillent dans des structures privées, et, le cas échéant, d’obliger ceux-ci à répondre de leurs actes (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
37.
Elle rappelle par ailleurs que les principes qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 2 de la Convention dans le domaine des négligences médicales (
Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal
[GC], n
o
56080/13, §§ 185
‑
196 et 214
‑
221, 19 décembre 2017) s’appliquent également sous l’angle de l’article 8 lorsqu’il s’agit d’atteintes à l’intégrité physique ne mettant pas en cause le droit à la vie (voir
İbrahim Keskin c.
Turquie
, n
o
10491/12, § 61, 27 mars 2018, et les références qui y figurent).
38.
L’obligation de l’État au regard des articles 2 et 8 de la Convention ne peut être satisfaite si les mécanismes de protection prévus en droit interne n’existent qu’en théorie
: il faut surtout qu’ils fonctionnent effectivement en pratique (
Šilih c. Slovénie
[GC], n
o
71463/01, § 195, 9 avril 2009).
39.
En l’espèce, la Cour observe que le requérant a subi deux interventions chirurgicales lourdes visant à traiter une malformation cérébrale. À l’issue de ces opérations, l’intéressé est resté handicapé à 65
%. Il tient les médecins pour responsables du handicap dont il est désormais atteint et considère à cet égard que les autorités judiciaires ont été inefficaces dans l’établissement des responsabilités.
40.
La Cour relève que la contestation du requérant vise la capacité du système judiciaire à vérifier le respect par l’équipe médicale de ses obligations professionnelles et à en sanctionner l’éventuelle méconnaissance.
41.
Dès lors, la tâche de la Cour consiste à contrôler l’effectivité du recours devant les juridictions administratives dont le requérant a usé et, ainsi, à déterminer si le système judiciaire a assuré la mise en œuvre adéquate du cadre législatif et réglementaire conçu pour protéger le droit à l’intégrité physique des patients. Cette tâche implique de vérifier que ledit recours a réellement permis au requérant de faire examiner ses allégations et de faire sanctionner toute éventuelle méconnaissance de la réglementation par le corps médical.
42.
Sur ces points, la Cour observe d’abord que le requérant a attendu près de cinq ans après sa sortie de l’hôpital pour saisir, par l’intermédiaire de son avocat, les juridictions administratives d’une action en indemnisation (paragraphes 13 et 23 ci-dessus).
43.
Il est vrai que cette procédure a duré plus de six ans. La Cour observe cependant que l’affaire revêtait une complexité certaine compte tenu de la nature de la question litigieuse.
44.
Elle relève ensuite que, à l’issue de cette procédure, le requérant a été débouté de sa demande en indemnisation, et ce sur le fondement des conclusions d’un rapport d’expertise médicale émanant du conseil d’experts n
o
3 de l’institut médicolégal d’Istanbul qui a considéré, en substance, que les séquelles dont le requérant souffre depuis son opération chirurgicale au cerveau étaient une complication susceptible de surgir lors d’une opération chirurgicale de malformation artérioveineuse cérébrale et qu’aucune erreur médicale ou chirurgicale des médecins n’était en cause.
45.
Elle note aussi que le requérant a mis en cause la pertinence et le caractère suffisant de ce rapport en critiquant notamment l’absence d’un neurochirurgien dans la composition du conseil d’experts et qu’il a demandé, en vain, l’obtention d’un nouveau rapport d’expertise.
46.
La Cour rappelle ici qu’il ne lui appartient pas de remettre en cause les conclusions des expertises en se livrant à des conjectures, à partir des renseignements médicaux dont elle dispose, sur leur justesse d’un point de vue scientifique (
Tysiąc c. Pologne
, n
o
5410/03, §
2007-I, et
Yardımcı c.
Turquie
, n
o
25266/05, § 59, 5
janvier 2010).
47.
Elle rappelle encore que l’obligation qui incombe aux tribunaux d’apprécier des rapports d’experts médicaux dans des affaires de négligence médicale alléguée ne peut aller jusqu’à imposer à l’État des charges inutiles ou disproportionnées dans l’exécution de ses obligations positives découlant de l’article
8 de la Convention. L’intensité du travail d’évaluation auquel doivent se livrer les tribunaux doit être appréciée au cas par cas, en tenant compte de la nature de la question médicale concernée, de sa complexité et, en particulier, de la question de savoir si le demandeur, qui alléguait une faute dans le chef des professionnels de la santé, était en mesure de formuler des assertions concrètes et spécifiques de négligence qui nécessitaient une réponse des experts médicaux chargés de fournir un rapport (
Erdinç Kurt et autres c.
Turquie
, n
o
50772/11, § 63, 6 juin 2017).
48.
La Cour rappelle néanmoins qu’elle a déjà jugé qu’une procédure était ineffective au regard des obligations procédurales lorsque la décision à laquelle elle aboutissait était fondée sur des rapports d’expertise éludant ou n’abordant pas de manière satisfaisante la question centrale que les experts devaient trancher et que les arguments, sinon décisifs, du moins principaux des requérants ne recevaient pas de réponse spécifique et explicite (
Altuğ et autres c.
Turquie
, n
o
32086/07, §§ 77-86, 30 juin 2015,
Aydoğdu c.
Turquie
, n
o
40448/06, §§ 94-104, 30 août 2016, et
Erdinç Kurt et autres
, précité, §§
64-72).
49.
Revenant à la présente espèce, la Cour observe que, contrairement à ce que le requérant allègue, un neurochirurgien avait participé, sur invitation du conseil d’experts n
o
3 de l’institut médicolégal d’Istanbul, à l’élaboration du rapport d’expertise médicale en donnant son avis sur le cas de M.
Özoğlu. La composition du conseil d’experts ne soulevait donc aucun problème (paragraphe 24 ci-dessus).
50.
De plus, la Cour considère que, dans la mesure où les juridictions administratives se sont fondées sur un rapport d’expertise qui abordait de manière satisfaisante la question centrale que les experts devaient trancher et que les arguments du requérant recevaient une réponse scientifique explicite, une contre-expertise ne s’imposait pas en l’espèce.
51.
Compte tenu de ce qui précède, les griefs du requérant sont manifestement mal fondés et ils doivent être rejetés, en application de l’article
35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 24 janvier 2019.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Greffier adjoint
Président