SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 39529/10 Hasan Y De fapt, reclamantul, dl Hasan Yićit, este un resortisant turc născut în 1965 și are reședința în Kütahya. La 13 august 2004, reclamantul, care lucra într-o întreprindere publică, a fost concediat din motive economice și a primit o despăgubire de concediere în valoare de 995 671 500 de cărți turcești vechi (TRL [1] ) (aproximativ 500 EUR). La 18 aprilie 2005, considerând că suma pe care o atingese era insuficientă, reclamantul sesiza prin intermediul avocatului său instanța de muncă din Ankara. La 21 iulie 2005, legea nr. 4046 privind dreptul de concediere a fost modificată. Tribunalul a dispus o expertiză. La 24 aprilie 2006, expertul a prezentat raportul său. Raportul a concluzionat că reclamantul trebuia să atingă 7 601,20 lire turcești (TRY) (aproximativ 3 800 EUR) suplimentare în cadrul procedurii de concediere. La 22 ianuarie 2007, instanța de muncă din Ankara a acordat reclamantului câștig de cauză și i-a alocat suma prevăzută în raportul de experiență. 10. La 19 iulie 2007, Curtea de Casație, pe baza legii în vigoare la data concedierii reclamantului și considerând că metoda de calcul utilizată în raportul de competență a fost greșită, a încălcat hotărârea instanței de primă instanță. 11. Într-adevăr, potrivit Curții de Casație, cuantumul alocației de concediere trebuia să fie calculat pe baza salariului net și a primelor de sfârșit de an, fără ca plata concediilor plătite cu ultimul salariu să fi fost luată în considerare. 12. Tribunalul muncii din Ankara, care se pronunță la trimitere, a dispus o nouă competență. 13.L e suma de concediere în conformitate cu metoda de calcul indicată de Curtea de Casație. 14. El concluzionează că reclamantul trebuia să primească o despăgubire suplimentară de concediere în valoare de 953,26 TRY (aproximativ 475 EUR). 15. La 14 mai 2009, instanța, în conformitate cu raportul de e-mail, a condamnat administrația să plătească în avans suma de 953,26 La 18 septembrie 2009, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 14 mai 2009, pe motiv că aceasta era conformă cu normele procedurale și cu dispozițiile legale. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de la sfârșitul procedurii în fața instanțelor naționale. În această privință, el susține că Curtea de Casație a pronunțat, în ceea ce privește calcularea dreptului de concediere, o rejudecare pronunțată pe care o consideră nefavorabilă. 16. Invocând, în plus, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul denunță o încălcare disproporționată a dreptului său de a-și respecta bunurile; în acest sens, regretă modificarea, în cursul procedurii, a legii privind indemnizațiile de concediere; consideră că dreptul la concediu plătit ar fi trebuit luat în considerare la calcularea concediului de concediere. În acest sens, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă pentru părțile contractante la convenție. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, altfel ea ar fi acționat ca judecător de a treia sau de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (Kemmache c. Franța (n, 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n 296 C). Curtea reamintește, de asemenea, că aceaceasta este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că aceaceasta este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torrec. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997. VIII). Rolul său se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări. 19. În speță, Curtea constată că reclamantul contestă în special modul în care se calculează dreptul de concediere și interpretarea de către instanțele judiciare a normelor care reglementează materia. 20. În acest caz, Comisia constată că nu există niciun exemplu de hotărâre care să permită să se considere că tribunalele au recurs la o rejudecare judecătorească, astfel cum susține reclamantul. 21. Presupunând chiar că declarația de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care se pune sub semnul întrebării jurisprudența anterioară, aceasta poate evolua într-un anumit domeniu și, dacă este cazul, poate cunoaște o schimbare. În speță, întrucât instanțele judiciare nu erau obligate să facă o rejudecare judecătorească în exercitarea puterii discreționare a acestora și nu există niciun motiv să se considere că procedura în litigiu, în cursul căreia reclamantul a putut, prin intermediul avocatului său, să își prezinte toate argumentele, a fost pătată de echitate (S.S. Baliqkl çeșme Beldesi Tar Pe de altă parte, Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procesului în cauză. În plus, aceasta nu are niciun motiv să pună sub semnul întrebării concluzia la care au ajuns instanțele naționale în cazul reclamantului. Prin urmare, Comisia concluzionează că cauza reclamantului întemeiat pe art. 6 din convenție este vădit nefondată în sensul articolului 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. 23. În ceea ce privește spătarul prezentat pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea constată că instanțele naționale s-au întemeiat pe legea în vigoare la data concedierii reclamantului. Spre deosebire de teza pe care o susține . Cu alte cuvinte, valoarea dreptului la concediere la care reclamantul avea dreptul a fost calculată pe baza vechii legi. La sfârșitul procedurii, reclamantul, care deținea o creanță în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, a obținut câștig de cauză. În ceea ce privește ajutorul pentru salvare și restructurare, Comisia consideră că ajutorul este compatibil cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. Faptul că dreptul la concediu plătit, care fusese plătit cu ultimul salariu, nu a fost luat în considerare la calcularea cuantumului acestei sume nu este de natură să aducă atingere dispozițiilor articolului în cauză. 24. În consecință, cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Abel Campos András Sajó Grefier Adjunct Președinte la 1 ianuarie 2005, cartea turcă (TRY), care înlocuiește vechea carte turcească (TRL), a intrat în vigoare. 1 TRY valorează un milion TRL.
Requête n
o
39529/10
Hasan YİĞİT
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 avril 2014 en un comité composé de
:
András Sajó,
président,
Helen Keller,
Egidijus Kūris,
juges,
et de
Abel Campos,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juin 2010,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Hasan Yiğit, est un ressortissant turc né en 1965 et résidant à Kütahya.
2.
Le 13 août 2004, le requérant, qui travaillait dans une entreprise publique, fut licencié pour motif économique.
3.
Il toucha une indemnité de licenciement d’un montant de 995
671
500
anciennes livres turques (TRL
[1]
) (soit environ 500
EUR).
4.
Le 18 avril 2005, estimant que le montant qu’il avait touché était insuffisant, le requérant saisit, par l’intermédiaire de son avocat, le tribunal du travail d’Ankara.
5.
Le 21 juillet 2005, la loi n
o
4046 sur l’indemnité de licenciement fut modifiée.
6.
Le tribunal ordonna une expertise.
7.
Le 24 avril 2006, l’expert rendit son rapport.
8.
Le rapport concluait que le requérant devait toucher 7
601,20 lire turque (TRY) (soit environ 3
800 EUR) supplémentaires au titre de l’indemnité de licenciement.
9.
Le 22 janvier 2007, le tribunal du travail d’Ankara donna gain de cause au requérant et lui alloua le montant préconisé dans le rapport d’expertise.
10.
Le 19 juillet 2007, la Cour de cassation, se fondant sur la loi en vigueur à la date du licenciement du requérant et considérant que le mode de calcul retenu dans le rapport d’expertise était erroné, cassa le jugement de la juridiction de première instance.
11.
En effet, selon la Cour de cassation, le montant de l’indemnité de licenciement devait être calculé sur la base du salaire net et des primes de fin d’année, sans que l’indemnité de congés payés qui avait été versée avec le dernier salaire fût prise en considération.
12.
Le tribunal du travail d’Ankara, statuant sur renvoi, ordonna une nouvelle expertise.
13.
L’expert calcula l
e montant de l’indemnité de licenciement selon la méthode de calcul indiquée
par la Cour de cassation.
14.
Il conclut que le requérant devait toucher une indemnité complémentaire de licenciement d’un montant de 953,26 TRY (soit environ 475 EUR).
15.
Le 14 mai 2009, le tribunal, se conformant au rapport d’expertise, condamna l’administration à payer à l’intéressé la somme de 953,26
TRY (soit environ 475 EUR), assortie d’intérêts moratoires au taux légal.
13.
Le 18 septembre 2009, la Cour de cassation confirma le jugement du 14
mai 2009 au motif qu’il était conforme aux règles procédurales et aux dispositions légales.
14.
Cet arrêt fut notifié au requérant le 11 décembre 2009.
15.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’issue de la procédure devant les juridictions nationales. Il allègue à cet égard que la Cour de cassation a opéré, s’agissant du calcul de l’indemnité de licenciement, un revirement jurisprudentiel qu’il estime lui être défavorable.
16.
Invoquant en outre l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant dénonce une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens. À cet égard, il déplore la modification, intervenue en cours de procédure, de la loi relative aux indemnités de licenciement. Il estime que l’indemnité de congés payés aurait dû être prise en considération dans le calcul de l’indemnité de licenciement.
17.
S’agissant du grief formulé sous l’angle de l’article 6 de la Convention, la Cour a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant pour les Parties contractantes de la Convention. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96
‑
I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (
Kemmache c. France (n
o
3)
, 24
novembre 1994, § 44, série A n
o
296
‑
C).
18.
La Cour rappelle également que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne, 19 décembre 1997, § 31,
Recueil
des arrêts et décisions
1997
‑
VIII). Son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.
19.
En l’espèce, la Cour observe que le requérant conteste notamment le mode de calcul de l’indemnité de licenciement et l’interprétation faite par les juridictions judiciaires des règles régissant la matière.
20.
Elle constate d’emblée qu’il n’y a dans le dossier aucun exemple de décision de justice qui permettrait de considérer que les tribunaux ont opéré un revirement jurisprudentiel, comme le soutient le requérant.
21.
À supposer même que l’allégation de l’intéressé fût avérée, la Cour estime que toute juridiction aux niveaux tant national qu’international peut, dans l’exercice de son pouvoir discrétionnaire, légitimement opérer un revirement de jurisprudence. En effet, notamment dans les pays de droit écrit dont fait partie la Turquie, la jurisprudence n’est pas immuable. Lorsqu’il y a matière à remettre en cause la jurisprudence antérieure, elle peut, dans une matière donnée, évoluer et connaître le cas échéant un revirement. En l’espèce, n’étant pas tenues par les précédents, les juridictions judiciaires pouvaient légitimement opérer un revirement jurisprudentiel dans l’exercice de leur pouvoir discrétionnaire et rien ne permet de penser que la procédure litigieuse, au cours de laquelle le requérant a pu, par l’intermédiaire de son avocat, présenter tous ses arguments, a été entachée d’inéquité (S.S. Balıklıçeșme Beldesi Tarım Kalkınma Kooperatifi et autres c. Turquie, n
os
3573/05, 3617/05, 9667/05, 9884/05,9891/05, 10167/05, 10228/05, 17258/05, 17260/05, 17262/05, 17275/05, 17290/05 et 17293/05, § 28, 30 novembre 2010).
22.
Par ailleurs, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès en question. Elle n’aperçoit de plus aucune raison de remettre en cause la conclusion à laquelle sont parvenues les juridictions nationales dans le cas du requérant. Partant, elle conclut que le grief du requérant fondé sur l’article 6 de la Convention est manifestement mal fondé au sens de l’article
35 § 3 a) de la Convention.
23.
S’agissant du grief présenté sur le terrain de l’article 1 du Protocole no
1 à la Convention, la Cour note que les juridictions nationales se sont fondées sur la loi en vigueur à la date du licenciement du requérant. Contrairement à la thèse que soutient l’intéressé, la modification survenue dans la législation n’a eu aucune incidence sur la procédure en cause. Autrement dit, le montant de l’indemnité de licenciement à laquelle le requérant avait droit a été calculé sur le fondement de l’ancienne loi. À l’issue de la procédure, le requérant, qui disposait bien d’une créance au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, a obtenu gain de cause. L’administration a été condamnée à lui verser une indemnité complémentaire de licenciement, qui a été calculée sur la base du salaire net et des primes de fin d’année. Le fait que l’indemnité de congés payés, qui avait été versée avec le dernier salaire, n’a pas été prise en compte dans le calcul du montant de cette indemnité n’est pas de nature à porter atteinte aux dispositions de l’article invoqué.
24.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Abel Campos
András Sajó
Greffier adjoint
Président
1.
Le 1
er
janvier 2005, la livre turque (TRY), qui remplace l’ancienne livre turque (TRL), est entrée en vigueur. 1 TRY vaut un million TRL.