Kostovi împotriva Bulgariei

Reclamanții, dl Nencho Krumov Kostov și dna Anitsa Tsankova Kostova, sunt cetățeni bulgari născuți în 1952 și care locuiesc la Montana. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 11 decembrie 2001, fiul reclamanților, S.K., muncitor în construcții, lucra pe un șantier la Sofia. A căzut accidental ca urmare a ruperii unei scânduri a scaffoldingului și a murit pe loc. Tatăl lui, reclamantul, facia parte din aceeași echipă de muncitori dar nu era prezent pe teren la acel moment.

Aproximativ un an după accident, reclamanții au depus o plângere penală, considerând că moartea fiului lor se datora neglijenței responsabilului șantierului. La o dată nespecificată spre sfârșitul 2002, procuratura de district de la Sofia a deschis o procedură penală împotriva X pentru punere în pericol a vieții lucrătorilor prin nerespectarea unei norme de securitate a muncii, și anume obligația de a da instrucțiuni de securitate (art. 136 din codul penal) și pentru constrângere și amenințare (art. 143 din codul penal).

Printr-un ordin din 22 decembrie 2003, procurorul de district a pronunțat o ordonanță de neîncepere a procesului cu motivul că infracțiunile nu erau constituite. Procurorul a considerat că în absența unui contract între echipa de muncitori și societatea S. care era beneficiarul, era reclamantul, care era șeful echipei, care trebuia considerat ca fiind angajatorul muncitorilor. Ținând seama de legătura cu victima, nu putea fi considerat că omisese cu știință să dea instrucțiunile necesare muncitorilor. Procurorul a considerat că căderea era datorată ruperii unei scânduri și deci accidentală, și că victima însuși nu ținuse aparent seama de riscurile implicate. A constatat de altfel că în ciuda declarațiilor unor martori, care indicaseră că responsabili ai societății S. constrânseseră muncitorii să rămână pe șantier după finalizarea misiunii lor și să demonteze scaffoldingul, sub amenințarea de a nu le plăti salariul, realitatea unor asemenea amenințări nu fusese stabilită.

La recursul reclamanților, la 11 ianuarie 2005, tribunalul de district de la Sofia a anulat ordinul de neîncepere a procesului și a returnat dosarul la instrucție pentru o completare de informații. Tribunalul a considerat, în special, că un martor important nu fusese audiat, că confruntări între martori trebuiau efectuate, că o expertiză trebuia realizată pentru a determina care erau condițiile de muncă în ziua accidentului și dacă muncitorii erau dotați cu echipamentul de securitate adecvat. A considerat de altfel că reclamantul nu putea fi considerat angajator al muncitorilor pe șantier, această calitate revenind societății care comandase lucrurile, chiar și în absența contractelor de muncă scrise. Tribunalul a notat la această privire că în documentele prezente în dosar, un angajat al societății S., un anumit P.P., era calificat ca responsabil de pregătire, în timp ce reclamantul era menționat în ea ca zidар și nu ca șef de echipă.

La 20 decembrie 2006, procurorul a pronunțat o nouă ordonanță de neîncepere a procesului. A reiterant că reclamantul era persoana responsabilă de securitate pe șantier și că nu putea fi considerat că omisese cu știință obligațiile sale având cunoștință că punea în pericol securitatea și viața muncitorilor. Intenția fiind un element constitutiv al infracțiunii de punere în pericol, aceasta nu era constituită. Procurorul a considerat de altfel că proferarea amenințărilor nu fusese stabilită.

Ca urmare a unui nou recurs al reclamanților, ordinul de neîncepere a procesului a fost anulat de tribunalul de district la 17 iulie 2007. Tribunalul a considerat că procurorul nu efectuase actele de instrucție indicate în ordinul anterior și că numeroase fapte rămăseseră nelucidrate. A trimis cauza pentru o completare de instrucție.

La 14 martie 2008, procurorul a pronunțat o nouă ordonanță de neîncepere a procesului cu motive similare. Această decizie a fost de asemenea anulată la 9 iunie 2008 de tribunalul de district, care a considerat că reclamantul nu putea fi calificat ca angajator și deci nu avea obligația de a da instrucțiuni muncitorilor. Tribunalul a notat că procurorul nu respectase instrucțiunile date și nu realizase nicio nouă măsură de instrucție ca urmare a anulării deciziilor sale de tribunul.

Procurorul a pronunțat o nouă ordonanță de neîncepere a procesului la 25 februarie 2009. Reclamanții au introducere un recurs împotriva acestei decizii, subliniind că cineva trebuia ținut responsabil de moartea fiului lor și că procurorul nu aducuse lumina asupra tuturor faptelor relevante. Printr-un ordin din 14 iulie 2011, tribunalul de district de la Sofia a constatat că termenul de prescripție absolută se scursese privind infracțiunea de punere în pericol. Cât privește infracțiunea de constrângere, tribunalul a constatat că elementele adunate în dosar nu permiteau să se concluzioneze că infracțiunea era constituită. În consecință, tribunalul a pus capăt procedurii. B. Dreptul și practica intern relevant 1. Diferitele responsabilități în caz de accident survenit în relație cu munca a) Responsabilitatea penală

Responsabilitatea penală a angajatorului sau a oricărei persoane responsabile poate fi angajată pentru omucid involuntar în caz de deces survenit ca urmare a unei execuții neglijente a unei profesii sau activități reglementate cu risc (art. 123 din codul penal) sau pentru punere în pericol a vieții sau sănătății lucrătorilor (злепоставяне) prin nerespectarea unei norme de securitate a muncii (art. 136 din codul penal). b) Responsabilitatea civilă a angajatorului în caz de accident al muncii 12. art. 200 din codul muncii dispune că angajatorul este responsabil pentru daunele cauzate ca consecință a unui accident al muncii sau a unei boli profesionale care au provocat o incapacitate temporară de muncă, o incapacitate permanentă mai mare de 50% sau moartea angajatului. Responsabilitatea este independentă de fauta angajatorului sau a unuia din angajații lui. art. 55 din codul de securitate socială definește accidentul muncii ca alterarea bruscă a sănătății intervenit în timpul muncii, în relație sau cu ocazia îndeplinirii muncii, atunci când aceasta provocat o incapacitate temporară de muncă, o capacitate redusă permanentă sau moartea angajatului. Este necesar ca să existe o relație de muncă (трудово правоотношение) pentru a considera că există accident al muncii. Absența unui contract scris nu exclude existența unei relații de muncă – în virtutea articolului 75 din codul muncii, un contract de muncă afectat de nulitate, în special din cauza absenței formei scrise, produce aceleași efecte ca un contract valabil (vezi și В. Мръчков, Коментар на кодекса на труда, Сиби, 2009, str. 639). Există totuși o jurisprudență în sensul că în absența unui contract scris, accidentul survenit nu poate fi calificat ca accident al muncii (реш. № 946 от 1993 г. по гр. д. № 1622/19992, ВС, г. о., Бюл. ВС, 1994, № 2, 15-16).

Accidentul muncii trebuie să fi fost constatat de agenția regională de securitate socială. Dacă angajatorul nu a declarat surveniența unui accident al muncii, angajatul sau moștenitorii lui pot face o declarație în fața autorității competente în termen de un an (articolele 57-60 din codul securității sociale). Refuzul agenției regionale de a admite calificarea de accident al muncii este susceptibil de a fi contestat printr-un recurs administrativ și un recurs judiciàr (articolele 60, 117 și 118 din codul securității sociale). c) Responsabilitatea delictuală a dreptului comun

În absența constatării unui accident al muncii de agenția regională de securitate socială, responsabilitatea angajatorului sau a dătorului de muncă poate fi angajată pe căile dreptului civil general (реш. № 753 от 28.01.2011 г. по гр. д. № 457/2010, ВКС). 15. art. 45 din legea obligațiilor și contractelor (Закон за задълженията и договорите) prevede că orice persoană este responsabilă pentru daunele cauzate altcuiva prin fauta ei. art. 49 al acestei legi prevede responsabilitatea obiectivă a mandatarilor pentru actele prepoziților lor: cel care încredințează îndeplinirea unei funcții sau a unui lucru oarecare unei persoane este responsabil pentru daunele cauzate terților de această persoană în îndeplinirea lucrului sau funcției sale. În aceste cazuri, responsabilitatea mandatarului este prezumată și poate fi angajată chiar și dacă nu a fost stabilit care anume din angajații este concret responsabil pentru daune (ППВС № 7 от 1959 г., ППВС № 4 от 30.10.1975 г.). În sfârșit, art. 50 al legii prevede responsabilitatea proprietarului sau grijitorului unui lucru pentru daunele cauzate de acesta. d) Prescripția acțiunii civile delictuale

Conform articolului 110 din legea obligațiilor și contractelor, acțiunea în responsabilitate delictuală se prescrie printr-un termen de cinci ani de la comiterea faptei delectuale sau de la descoperirea responsabilului.

Conform articolului 115, alineatul 1 (ж) al legii, termenul de prescripție nu curge atât timp cât durează «o procedură judiciară având pentru obiect creanța». Această formulă include, conform jurisprudenței Curții supreme de casație, acțiunea civilă introdusă în fața instantelor civile sau în cadrul unei proceduri penale, prin intermediul unei constituții de parte civilă (тълк. реш. № 5 от 05.04.2006 по тълк. д. 5/2005, ОСГТК на ВКС, Бюл. 2005, кн. 9; реш. № 541 от 28.10.2002 г. по н. д. 420/2002, I н. о.; реш. № 635 от 3.06.2003 г. по н. д. 536/2002, III н. о.). De aici rezultă că orice acțiune în responsabilitate civilă trebuie introdusă, sub pedeapsa prescripției, în termen de cinci ani de la fapte sau de la descoperirea responsabilului, indiferent de existența sau nu a unei proceduri penale pentru aceleași fapte. 2. Exercitarea acțiunii civile în reparație de către victima unei infracțiuni penale

Atunci când aceleași fapte sunt susceptibile de a constitui atât o infracțiune penală cât și o faptă delictuală civilă, victima infracțiunii poate cere reparația prejudiciului cauzat fie prin introducerea unei acțiuni în fața instantelor civile, fie prin constituirea ca parte civilă în cadrul procedurii penale (art. 60 din codul de procedură penală (CPP) din 1974 și art. 84 din CPP din 2006). Până la o modificare intrat în vigoare în iunie 2003, constituirea ca parte civilă era admisibilă din faza instrucției preliminare; de la această dată, introducerea acțiunii civile este posibilă doar în faza judiciară a procesului penal.

Atunci când o acțiune este introdusă în fața instantelor civile, aceasta poate fi suspendată dacă faptele care fac obiectul unei proceduri penale sunt determinante pentru rezultatul ei (art. 182, alineatul 1 (д) din codul de procedură civilă din 1952). Instantele civile sunt într-adevăr legate de concluziile adoptate de hotărârile definitive ale instantelor penale privind comiterea faptelor și vinovăția inculpatului (art. 372 alineatul 2, din CPP din 1974, art. 413 din CPP din 2006 și art. 222 din codul de procedură civilă din 1952).

Cu toate acestea, decizia de neîncepere a procesului a procurorului nu este obligatorie pentru instantele civile. Atunci când trebuie să se pronunțe asupra consecințelor civile a faptelor care au fost obiectul unei proceduri penale s-a încheiat cu o ordonanță de neîncepere, instantele civile nu sunt legate de constatări efectuate de procuror și faptele pot fi stabilite prin toți mijloacele de probă admise de dreptul civil. Jurisprudența admite deci că un act poate constitui o faptă delictuală civilă chiar dacă o infracțiune penală nu este constituită (тълк. реш. № 142 от 1.12.1966 г., ОСГК на ВКС, реш. № 817 от 13.12.1988 г. по гр. д. № 725/1988, ВС, IV г. о.). GRIEI

Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că instrucția condusă de procuratură nu a fost eficace și nu a permis stabilirea circumstanțelor morții fiului lor și condamnarea responsabililor.

Invocă art. 6 pentru a denunța durata excesivă a procedurii penale. PE DREPT A. Privind caracterul pretins ineficient al procedurilor interne privind moartea fiului reclamanților

În măsura în care reclamanții se plâng de absența unor recourse eficace privind moartea fiului lor, Curtea consideră că este oportun să examineze grieta sub unghiul articolului 2 din Convenție, care dispune în părțile sale relevante: «1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege.»

Curtea reamintește că art. 2 nu privește doar decesuri rezultând din utilizarea forței de către agenții Statului. Prima frază a acestei dispoziții impune statelor obligația pozitivă de a lua măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor aflate sub jurisdicția lor (L.C.B. c. Regatul Unit, hotărâre din 9 iunie 1998, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1998-III, Calvelli și Ciglio c. Italia [MC], nr. 32967/96, § 48, CEDO 2002-I). Această obligație trebuie interpretată ca fiind valabilă în contextul oricărei activități, publice sau nu, susceptibilă de a pune în joc dreptul la viață (Öneryıldız c. Turcia [MC], nr. 48939/99, § 106, CEDO 2004-XII).

Obligația pozitivă decurgând din art. 2 implică mai ales datorita primară de a pune în loc un cadru legislativ și administrativ vizând o prevenire eficace și descurajantă de punere în pericol a dreptului la viață, în special prin intermediul dreptului penal (Öneryıldız, precitată, § 89, Kudra c. Croația, nr. 13904/07, § 100, 18 decembrie 2012). De asemenea, necesită, atunci când un individ a suferit răniri potențial mortale sau în caz de deces, ca Statul să pună în loc un sistem judiciàr eficient permitând stabilirea faptelor, obligând responsabilii să fie răspunzători și oferind victimei o despăgubire corespunzătoare (Kudra, precitată, § 101, Anna Todorova c. Bul­garia, nr. 23302/03, § 72, 24 mai 2011, Ciechońska c. Polonia, nr. 19776/04, § 71, 14 iunie 2011, și Koceski c. «fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei» (dec.), nr. 41107/07, 22 octombrie 2013).

Atunci când atingerea dreptului la viață nu este intenționată, obligația pozitivă de a pune în loc un sistem judiciàr eficient nu necesită neapărat urmăriri penale. O asemenea obligație poate fi și îndeplinită dacă sistemul juridic în cauză oferă interesaților un recurs în fața instantelor civile, singur sau în conjuncție cu un recurs în fața instantelor penale, în scopuri de stabilire a responsabilității persoanelor în cauză și, dacă este cazul, de obținere a aplicării oricărei sancțiuni civile corespunzătoare, cum ar fi plata de daunele și prejudiciile (Calvelli și Ciglio, precitată, § 51, Šilih c. Slovenia [MC], nr. 71463/01, § 194, 9 aprilie 2009). Curtea a considerat deci că punerea în loc a recursuurilor civile permitând stabilirea responsabilităților în cauză și indemnizarea victimelor puteau în principiu fi suficiente pentru a satisface obligațiile pozitive ale Statului sub privirea articolului 2 în caz de deces datorite neglijențelor intervenit în cadrul sistemului de sănătate (Calvelli și Ciglio, precitată, §§ 53-54, Vo c. Franța [MC], nr. 53924/00, § 87, CEDO 2004-VIII, și Dodov c. Bulgaria, nr. 59548/00, § 87, 17 ianuarie 2008), la un accident de mașină (Anna Todorova, precitată, §§ 73-74), la o cădere accidentală (Kudra, precitată, §§ 91 și 95) sau la căderi de obiecte (Koceski, decizie precitată, § 25, și Demir c. Turcia (dec.), nr. 34885/06, § 72, 13 noiembrie 2012).

În toate cazurile, art. 2 din Convenție vrea nu doar ca mecanismele de protecție prevăzute în dreptul intern să existe în teorie ci și, mai ales, ca acestea să funcționeze efectiv în practică, ceea ce presupune un examen prompt și fără întârzieri inutile a afecerilor supuse autorităților competente (Calvelli și Ciglio, § 53, Anna Todorova, § 73, și Šilih, § 195, hotărâri precitate).

În prezenta speță, care privește moartea accidentală a fiului reclamanților pe locul lui de muncă, nu a fost susținut că Statul a eșuat obligației sale de a pune în loc o reglementare a condițiilor de muncă și a securității șantierelor vizând protecția dreptului la viață în domeniu de activitate în cauză. Nicio întrebare nu se pune deci privind existența unui cadru legislativ și administrativ suficient pentru protecția dreptului la viață. Curtea trebuie deci să verifice dacă recursuurile disponibile prevăzute de dreptul intern au, în circumstanțele prezentei cereri, oferit reclamanților căi de drept satisfăcând cerințele procedurale ale articolului 2 din Convenție (vezi §25 mai sus).

Curtea observă că nimic în speță nu indică că moartea fiului reclamanților a fost causată intenționat sau prin responsabilitatea agenților Statului și circumstanțele în care aceasta survenit nu sunt de natură să trezească suspiciuni la această privire. Curtea consideră deci că, în virtutea jurisprudenței sale în materie, o procedură civilă în daunelor și prejudiciile puteau în principiu permite stabilirea faptelor și responsabilităților în cauză și furniza o reparare corespunzătoare reclamanților, și deci satisface cerințele articolului 2 (vezi §26 mai sus și referințele citate).

Rezultă din dispozițiile relevante ale dreptului intern că reclamanții dispuneau potențial de mai multe acțiuni civile în daunelor și prejudiciile: pe baza codului muncii sau a responsabilității delectuale generale pentru culpă, din faptul preposului sau din faptul lucrurilor (paragrafele 12 și 14-15 mai sus). Fără să-i aparțină a judeca care din aceste acțiuni ar fi fost cea mai potrivită în speță, în special ținând seama de incertitudinea privind existența unui contract de muncă în favoarea fiului reclamanților (vezi paragrafele 5-9 mai sus), Curtea consideră că angajarea unei asemenea proceduri civile ar fi permis determinarea responsabilităților respective și în particular stabilirea asupra cui cădea obligația de a asigura securitatea pe șantier și dacă, după cum sustinea procurorul, victima contribuisese prin culpa ei la accident. Or reclamanții nu au folosit nicio din acțiunile care li se ofereau dreptul intern.

Interesații nu au susținut, și nimic în speță nu indică că recursuurile civile disponibile ar fi lipsit de accesibilitate sau eficacitate voite de art. 2 din Convenție. Curtea observă la această privire că persoanele, fizice sau morale, a căror responsabilitate puteau fi potențial angajate, erau cunoscute reclamanților, în particular reclamantului care lucra în aceeași echipă ca fiul lui, și identificarea lor nu depindea de rezultatul anchetei penale. Faptele deci erau cunoscute reclamanților într-o măsură suficientă pentru a-i permite să angajeze o procedură civilă (vezi, mutatis mutandis, Stoyanovi c. Bulgaria, nr. 42980/04, § 68, 9 noiembrie 2010). În aceste circumstanțe, o acțiune în indemnizație ar fi putut în principiu fi dirigită împotriva societății S. sau împotriva angajaților acestei societăți pe care reclamanții îi estimau responsabili chiar de la surveniența accidentului, fără a aștepta rezultatul procedurii penale. Deci aparținea reclamanților să introducă o asemenea acțiune, veghindu-se la a respecta termenele de prescripție prevăzute de dreptul intern (paragrafele 16-17 mai sus), și cu atât mai mult că procedura penală suferea întârzieri considerabile (paragrafele 4-7 mai sus).

Curtea remarcă de altfel că în dreptul bulgare instantele civile nu sunt legate de constatări și concluzii făcute de procuror atunci când pune capăt urmăririlor printr-o ordonanță de neîncepere și că dacă ar fi angajat o procedură civilă reclamanții ar fi fost în stare să stabilească faptele pe care le susțin prin toți mijloacele de probă (§13 mai sus și Anna Todorova, precitată, § 82).

În măsura în care reclamanții par să insiste asupra necesității de a vedea responsabilii morții fiului lor condamnați penal, Curtea reamintește că obligația pozitivă decurgând din art. 2 pentru Stat în circumstanțe ca cele ale speciei nu necesită neapărat apelarea la calea penală (vezi §26 mai sus și jurisprudența citată) și că, chiar și în cazurile unde un asemenea apel ar fi obligator, aceasta nu implică în niciun caz dreptul reclamantului de a face să fie urmărît sau de a vedea condamnați terți penal (Öneryıldız, precitată, § 96).

Sigur, în speță, procedura penală angajată s-a încheiat cu o prescripție din cauza unor lungi întârzieri intervenit și repartizări ale cauzei datorite mai ales dezacordului între procuror și tribunal privind calificarea faptelor (paragrafele 5-9 mai sus). Dacă aceste deficiențe a procedurii penale au făcut-o efectiv inaptă să realizeze scopul ei, care era de a stabili existența sau nu a unei infracțiuni și posibila responsabilitate penală a persoanelor în cauză, ele nu au compromis capacitatea recursuurilor civile existente de a stabili responsabilităților în cauză (vezi, mutatis mutandis, Öneryıldız, precitată, § 148).

În concluzie, Curtea consideră că, în ciuda defecțiunilor procedurii penale conduse în speță, dreptul intern oferia reclamanților recourse civile care erau în stare să satisfacă obligația decurgând pentru Stat din art. 2 din Convenție de a pune în loc un sistem judiciàr eficient susceptibil de a aduce o răspuns judiciàr corespunzător în caz de deces accidental al fiului reclamanților. Remarcă că interesații nu și-au prevalat de aceste recourse. Rezultă că grieta trasă din această dispoziție este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Privind grieta trasă din durata procedurii

Reclamanții consideră de altfel că durata procedurii penale era excesivă și a adus o încălcare a articolului 6 din Convenție. art. 6 § 1 dispune în părțile sale relevante: «Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată (...) în termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî, fie contestații privind drepturile și obligațiile de caracter civil, fie fondul oricărei acuzații în materie penală dirigite împotriva ei.»

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței ei, art. 6 nu garantează dreptul de a face să fie urmărît sau condamnat penal terți. Deci, volumul civil al acestei dispoziții se aplică unei proceduri penale doar în măsura în care victima infracțiunii exercită dreptul ei, atunci când este prevăzut de dreptul intern, de a intenta o acțiune civilă cu în scopul de a obține reparație (Perez c. Franța [MC], nr. 47287/99, §§ 57-72, CEDO 2004).

Curtea remarcă că în speță procedura penală nu avea pentru obiect o acuzație împotriva reclamanților. Cât privește volumul civil al articolului 6, ea remarcă că reclamanții nu au valuat în cadrul acestei proceduri drepturile lor civile la reparație. Procedura litigiasă nu era deci determinantă pentru drepturile și obligațiile lor de caracter civil și art. 6 nu găsește nici o aplicație nici în aspectul civil. Grieta trasă din această dispoziție este deci incompatibilă ratione materiae cu Convenția în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Ineta Ziemele Grefieră Președintă

Les requérants, M. Nencho Krumov Kostov et M me Anitsa Tsankova Kostova, sont des ressortissants bulgares nés en 1952 et résidant à Montana. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le 11 décembre 2001, le fils des requérants, S.K., ouvrier dans le bâtiment, travaillait sur un chantier à Sofia. Il tomba accidentellement à la suite de la rupture d’une planche de l’échafaudage et décéda sur le coup. Son père, le requérant, faisait partie de la même équipe d’ouvriers mais n’était pas présent sur les lieux à ce moment.

Environ un an après l’accident, les requérants déposèrent une plainte pénale, considérant que le décès de leur fils était dû à la négligence du responsable du chantier. À une date non précisée vers la fin de 2002, le parquet de district de Sofia ouvrit une procédure pénale contre X pour mise en danger de la vie des travailleurs par le non-respect d’une norme de sécurité du travail, à savoir l’obligation de donner des instructions de sécurité (article 136 du code pénal) et pour contrainte et menace (article 143 du code pénal).

Par une ordonnance du 22 décembre 2003, le procureur de district prononça un non-lieu au motif que les infractions n’étaient pas constituées. Le procureur considéra qu’en l’absence de contrat entre l’équipe d’ouvriers et la société S. qui était le promoteur, c’était le requérant, qui était le chef d’équipe, qui devait être considéré comme l’employeur des ouvriers. Compte tenu de son lien avec la victime, il ne pouvait être considéré qu’il avait sciemment omis de donner les instructions nécessaires aux ouvriers. Le procureur considéra que la chute était due à la rupture d’une planche et donc accidentelle, et que la victime elle-même n’avait apparemment pas tenu compte des risques encourus. Il constata par ailleurs que malgré les déclarations de certains témoins, qui avaient indiqué que des responsables de la société S. avaient contraint les ouvriers de rester sur le chantier après la fin de leur mission et de démonter l’échafaudage, sous la menace de ne pas verser leur rémunération, la réalité de telles menaces n’avait pas été établie.

Sur recours des requérants, le 11 janvier 2005, le tribunal de district de Sofia annula l’ordonnance de non-lieu et retourna le dossier à l’instruction pour un complément d’information. Le tribunal considéra, en particulier, qu’un témoin important n’avait pas été entendu, que des confrontations entre des témoins devaient être effectuées, qu’une expertise devait être réalisée afin de déterminer quelles étaient les conditions de travail le jour de l’accident et si les ouvriers étaient munis de l’équipement de sécurité adéquat. Il considéra par ailleurs que le requérant ne pouvait être considéré comme employeur des ouvriers sur le chantier, cette qualité revenant à la société qui avait commandé les travaux, même en l’absence de contrats de travail écrits. Le tribunal nota à cet égard que dans les documents présents au dossier, un employé de la société S., un certain P.P., était qualifié de responsable de la formation, alors que le requérant y était mentionné comme maçon et non comme chef d’équipe.

Le 20 décembre 2006, le procureur prononça un nouveau non-lieu. Il réitéra que le requérant était la personne responsable de la sécurité sur le chantier et qu’il ne pouvait être considéré qu’il avait sciemment négligé ses obligations en ayant conscience qu’il mettait la sécurité et la vie des ouvriers en danger. L’intention étant un élément constitutif de l’infraction de mise en danger, celle-ci n’était pas constituée. Le procureur considéra par ailleurs que la profération de menaces n’avait pas été établie. 8. À la suite d’un nouveau recours des requérants, l’ordonnance de non ‑ lieu fut annulée par le tribunal de district le 17 juillet 2007. Le tribunal considéra que le procureur n’avait pas effectué les actes d’instruction indiqués dans sa précédente ordonnance et que de nombreux faits étaient restés non élucidés. Il renvoya l’affaire pour un complément d’instruction.

Le 14 mars 2008, le procureur prononça un nouveau non-lieu avec des motifs similaires. Cette décision fut également annulée le 9 juin 2008 par le tribunal de district, qui considéra que le requérant ne pouvait être qualifié d’employeur et donc n’avait pas d’obligation de donner des instructions aux ouvriers. Le tribunal nota que le procureur n’avait pas respecté les instructions données et n’avait réalisé aucune nouvelle mesure d’instruction à la suite de l’annulation de ses décisions par le tribunal.

Le procureur prononça un nouveau non-lieu le 25 février 2009. Les requérants introduisirent un recours contre cette décision, soulignant que quelqu’un devait être tenu pour responsable du décès de leurs fils et que le procureur n’avait pas fait la lumière sur tous les faits pertinents. Par une ordonnance du 14 juillet 2011, le tribunal de district de Sofia constata que le délai de la prescription absolue s’était écoulé concernant l’infraction de mise en danger. Quant à l’infraction de contrainte, le tribunal constata que les éléments rassemblés au dossier ne permettaient pas de conclure que l’infraction était constituée. En conséquence, le tribunal mit un terme à la procédure. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Les différentes responsabilités en cas d’accident survenu en relation avec le travail a) La responsabilité pénale

La responsabilité pénale de l’employeur ou de toute personne responsable peut être engagée pour homicide involontaire en cas de décès survenu à la suite d’une exécution négligente d’une profession ou d’une activité réglementée à risque (article 123 du code pénal) ou pour mise en danger de la vie ou de la santé des travailleurs ( злепоставяне ) par le non ‑ respect d’une norme de sécurité du travail (article 136 du code pénal). b) La responsabilité civile de l’employeur en cas d’accident du travail

L’article 200 du code du travail dispose que l’employeur est responsable du préjudice causé en conséquence d’un accident du travail ou d’une maladie professionnelle qui ont provoqué une incapacité temporaire de travail, une incapacité permanente de plus de 50 % ou le décès de l’employé. La responsabilité est indépendante de la faute de l’employeur ou d’un de ses employés. L’article 55 du code de sécurité sociale définit l’accident du travail comme l’altération soudaine de la santé intervenue pendant le temps de travail, en relation ou à l’occasion de l’accomplissement du travail, lorsque cela a provoqué une incapacité temporaire de travail, une capacité réduite permanente ou le décès de l’employé. Il est nécessaire qu’il y ait une relation de travail ( трудово правоотношение ) pour considérer qu’il y a accident du travail. L’absence de contrat écrit n’exclut pas l’existence d’une relation de travail – en vertu de l’article 75 du code du travail, un contrat de travail frappé de nullité, notamment en raison de l’absence de forme écrite, produit les mêmes effets qu’un contrat valide (voir aussi В. Мръчков, Коментар на кодекса на труда , Сиби, 2009, стр. 639). Il existe toutefois une jurisprudence dans le sens qu’en l’absence d’un contrat écrit, l’accident survenu ne peut être qualifié d’accident du travail (реш. № 946 от 1993 г. по гр. д. № 1622/19992, ВС, г. о., Бюл. ВС, 1994, № 2, 15-16).

L’accident du travail doit avoir été constaté par l’agence régionale de sécurité sociale. Si l’employeur n’a pas déclaré la survenue d’un accident du travail, l’employé ou ses héritiers peuvent faire une déclaration devant l’autorité compétente dans un délai d’un an (articles 57-60 du code de la sécurité sociale). Le refus de l’agence régionale d’admettre la qualification d’accident du travail est susceptible d’un recours administratif et d’un recours judiciaire (articles 60, 117 et 118 du code de la sécurité sociale). c) La responsabilité délictuelle de droit commun

En l’absence de constatation d’un accident du travail par l’agence régionale de sécurité sociale, la responsabilité de l’employeur ou du donneur d’ordre peut être engagée selon les voies du droit civil général (реш. № 753 от 28.01.2011 г. по гр. д. № 457/2010, ВКС).

L’article 45 de la loi sur les obligations et les contrats ( Закон за задълженията и договорите ) prévoit que toute personne est responsable du dommage causé à autrui par sa faute. L’article 49 de cette loi prévoit la responsabilité objective des commettants du fait de leurs préposés : celui qui confie l’accomplissement d’une fonction ou d’un travail quelconque à une personne est responsable des dommages causés aux tiers par cette personne dans l’accomplissement de son travail ou de sa fonction. Dans ces cas, la responsabilité du commettant est présumée et peut être engagée même s’il n’a pas été établi quel est l’employé concrètement responsable du dommage (ППВС № 7 от 1959 г., ППВС № 4 от 30.10.1975 г.). Enfin, l’article 50 de la loi prévoit la responsabilité du propriétaire ou du gardien d’une chose pour les dommages causés par celle-ci. d) La prescription de l’action civile délictuelle

Aux termes de l’article 110 de la loi sur les obligations et les contrats, l’action en responsabilité délictuelle se prescrit par un délai de cinq ans à compter de la commission du fait délictueux ou de la découverte du responsable.

Selon l’article 115, alinéa 1 (ж) de la loi, le délai de prescription ne court pas tant que dure « une procédure judiciaire ayant pour objet la créance ». Cette formule inclut, selon la jurisprudence de la Cour suprême de cassation, l’action civile introduite devant les juridictions civiles ou dans le cadre d’une procédure pénale, par le biais d’une constitution de partie civile (тълк. реш. № 5 от 05.04.2006 по тълк. д. 5/2005, ОСГТК на ВКС, Бюл. 2005, кн. 9 ; реш. № 541 от 28.10.2002 г. по н. д. 420/2002, I н. о. ; реш. № 635 от 3.06.2003 г. по н. д. 536/2002, III н. о.). Il s’ensuit que toute action en responsabilité civile doit être introduite, sous peine de prescription, dans un délai de cinq ans à compter des faits ou de la découverte du responsable, indépendamment de l’existence ou non d’une procédure pénale pour les mêmes faits. 2. L’exercice de l’action civile en réparation par la victime d’une infraction pénale

Lorsque les mêmes faits sont susceptibles de constituer à la fois une infraction pénale et un délit civil, la victime de l’infraction peut demander réparation du préjudice causé soit en introduisant une action devant les juridictions civiles, soit en se constituant partie civile dans le cadre de la procédure pénale (article 60 du code de procédure pénale (CPP) de 1974 et article 84 du CPP de 2006). Jusqu’à une modification entrée en vigueur en juin 2003, la constitution de partie civile était recevable dès la phase de l’instruction préliminaire ; à compter de cette date, l’introduction de l’action civile n’est possible que dans la phase judiciaire du procès pénal.

Lorsqu’une action est introduite devant les juridictions civiles, celle ‑ ci peut être suspendue si les faits qui font l’objet d’une procédure pénale sont déterminants pour son issue (article 182, alinéa 1 (д) du code de procédure civile de 1952). Les juridictions civiles sont en effet liées par les conclusions adoptées par les jugements définitifs des juridictions pénales en ce qui concerne la commission des faits et la culpabilité du prévenu (article 372 alinéa 2, du CPP de 1974, article 413 du CPP de 2006 et article 222 du code de procédure civile de 1952).

En revanche, la décision de non-lieu du procureur n’est pas obligatoire pour les juridictions civiles. Lorsqu’elles doivent se prononcer sur les conséquences civiles de faits qui ont fait l’objet d’une procédure pénale s’étant terminée par un non-lieu, les juridictions civiles ne sont pas liées par les constats effectués par le procureur et les faits peuvent être établis par les moyens de preuves admis par le droit civil. La jurisprudence admet ainsi qu’un acte peut constituer un délit civil même si une infraction pénale n’est pas constituée (тълк. реш. № 142 от 1.12.1966 г., ОСГК на ВКС, реш. № 817 от 13.12.1988 г. по гр. д. № 725/1988, ВС, IV г. о.). GRIEFS

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent que l’instruction menée par le parquet n’a pas été efficace et n’a pas permis l’établissement des circonstances du décès de leur fils et la condamnation des responsables.

Ils invoquent l’article 6 pour dénoncer la durée excessive de la procédure pénale. EN DROIT A. Sur le caractère prétendument inefficace des procédures internes concernant le décès du fils des requérants

Dans la mesure où les requérants se plaignent de l’absence de recours effectifs concernant le décès de leur fils, la Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief au regard de l’article 2 de la Convention, qui dispose en ses parties pertinentes : « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. »

La Cour rappelle que l’article 2 ne concerne pas uniquement des décès résultant de l’usage de la force par des agents de l’État. La première phrase de cette disposition impose aux États l’obligation positive de prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de leur juridiction ( L.C.B. c. Royaume-Uni , arrêt du 9 juin 1998, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ III, Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 48, CEDH 2002 ‑ I). Cette obligation doit être interprétée comme valant dans le contexte de toute activité, publique ou non, susceptible de mettre en jeu le droit à la vie ( Öneryıldız c. Turquie [GC], n o 48939/99, § 106, CEDH 2004 ‑ XII).

L’obligation positive découlant de l’article 2 implique avant tout le devoir primordial de mettre en place un cadre législatif et administratif visant une prévention efficace et dissuadant de mettre en péril le droit à la vie, notamment au moyen du droit pénal ( Öneryıldız , précité, § 89, Kudra c. Croatie , n o 13904/07, § 100, 18 décembre 2012). Elle requiert également, lorsqu’un individu a subi des blessures potentiellement mortelles ou en cas de décès, que l’État mette en place un système judiciaire efficace permettant d’établir les faits, d’obliger les responsables à rendre des comptes et d’offrir à la victime un redressement approprié ( Kudra , précité, § 101, Anna Todorova c. Bulgarie , n o 23302/03, § 72, 24 mai 2011, Ciechońska c. Pologne , n o 19776/04, § 71, 14 juin 2011, et Koceski c. « l’ex-République yougoslave de Macédoine » (déc.), n o 41107/07, 22 octobre 2013).

Lorsque l’atteinte au droit à la vie n’est pas intentionnelle, l’obligation positive de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement des poursuites pénales. Pareille obligation peut aussi être remplie si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des individus concernés et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée, tel le versement de dommages et intérêts ( Calvelli et Ciglio , précité, § 51, Šilih c. Slovénie [GC], n o 71463/01, § 194, 9 avril 2009). La Cour a ainsi considéré que la mise en place de recours civils permettant d’établir les responsabilités en cause et d’indemniser les victimes pouvaient en principe suffire pour satisfaire les obligations positives de l’État au regard de l’article 2 en cas de décès dus à des négligences intervenues dans le cadre du système de santé ( Calvelli et Ciglio , précité, §§ 53-54, Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 87, CEDH 2004 ‑ VIII, et Dodov c. Bulgarie , n o 59548/00, § 87, 17 janvier 2008), à un accident de voiture ( Anna Todorova , précité, §§ 73-74), à une chute accidentelle ( Kudra , précité, §§ 91 et 95) ou à des chutes d’objets ( Koceski , décision précitée, § 25, et Demir c. Turquie (déc.), n o 34885/06, § 72, 13 novembre 2012).

Dans tous les cas, l’article 2 de la Convention veut non seulement que les mécanismes de protection prévus en droit interne existent en théorie mais aussi, et surtout, qu’ils fonctionnent effectivement en pratique, ce qui suppose un examen prompt et sans retards inutiles des affaires soumises aux autorités compétentes ( Calvelli et Ciglio , § 53, Anna Todorova , § 73, et Šilih , § 195, arrêts précités).

Dans la présente espèce, qui concerne le décès accidentel du fils des requérants sur son lieu de travail, il n’a pas été allégué que l’État a failli à son obligation de mettre en place une réglementation des conditions de travail et de la sécurité des chantiers visant la protection du droit à la vie dans le domaine d’activité en question. Aucune question ne se pose dès lors concernant l’existence d’un cadre législatif et administratif suffisant pour la protection du droit à la vie. La Cour doit donc vérifier si les recours disponibles prévus par le droit interne ont, dans les circonstances de la présente requête, offert aux requérants des voies de droit satisfaisant les exigences procédurales de l’article 2 de la Convention (voir le paragraphe 25 ci-dessus).

La Cour observe que rien en l’espèce n’indique que le décès du fils des requérants a été causé de manière intentionnelle ou par la responsabilité d’agents de l’État et les circonstances dans lesquelles celui-ci est survenu ne sont pas de nature à éveiller des soupçons à cet égard. La Cour considère dès lors qu’en vertu de sa jurisprudence en la matière, une procédure civile en dommages et intérêts pouvait en principe permettre l’établissement des faits et des responsabilités en cause et fournir une réparation adéquate aux requérants, et donc satisfaire aux exigences de l’article 2 (voir le paragraphe 26 ci-dessus et les références citées).

Il ressort des dispositions pertinentes du droit interne que les requérants disposaient potentiellement de plusieurs actions civiles en dommages et intérêts : sur le fondement du code du travail ou de la responsabilité délictuelle générale pour faute, du fait du préposé ou du fait des choses (paragraphes 12 et 14-15 ci-dessus). Sans qu’il lui appartienne de juger laquelle de ces actions aurait été la plus appropriée en l’espèce, en particulier compte tenu de l’incertitude concernant l’existence d’un contrat de travail au profit du fils des requérants (voir les paragraphes 5-9 ci ‑ dessus), la Cour considère que l’engagement d’une telle procédure civile aurait permis de déterminer les responsabilités respectives et notamment d’établir sur qui pesait l’obligation d’assurer la sécurité sur le chantier et si, comme le soutenait le procureur, la victime avait par sa faute contribué à l’accident. Or les requérants n’ont fait usage d’aucune des actions que leur offrait le droit interne.

Les intéressés n’ont pas soutenu, et rien en l’espèce n’indique que les recours civils disponibles auraient manqué de l’accessibilité ou de l’efficacité voulues par l’article 2 de la Convention. La Cour observe à cet égard que les personnes, physiques ou morales, dont la responsabilité pouvait potentiellement être engagée, étaient connues des requérants, en particulier du requérant qui travaillait dans la même équipe que son fils, et leur identification ne dépendait pas de l’issue de l’enquête pénale. Les faits étaient donc connus des requérants dans une mesure suffisante pour leur permettre d’engager une procédure civile (voir, mutatis mutandis , Stoyanovi c. Bulgarie , n o 42980/04, § 68, 9 novembre 2010). Dans ces circonstances, une action en indemnisation aurait pu en principe être dirigée contre la société S. ou contre des employés de cette société que les requérants estimaient responsables dès la survenue de l’accident, sans attendre l’issue de la procédure pénale. Il appartenait dès lors aux requérants d’introduire une telle action, en veillant à respecter les délais de prescription prévus par le droit interne (paragraphes 16-17 ci-dessus), et ce d’autant plus que la procédure pénale subissait des retards considérables (paragraphes 4-7 ci ‑ dessus).

La Cour relève par ailleurs qu’en droit bulgare les juridictions civiles ne sont pas liées par les constats et les conclusions faites par le procureur lorsqu’il met un terme aux poursuites par un non-lieu et que s’ils avaient engagé une procédure civile les requérants auraient été en mesure d’établir les faits qu’ils allèguent par tous les moyens de preuve (paragraphe 13 ci ‑ dessus et Anna Todorova , précité, § 82).

Dans la mesure où les requérants semblent insister sur la nécessité de voir les responsables du décès de leur fils condamnés pénalement, la Cour rappelle l’obligation positive découlant de l’article 2 pour l’État dans des circonstances comme celles de l’espèce n’exige pas nécessairement le recours à la voie pénale (voir le paragraphe 26 ci-dessus et la jurisprudence citée) et que, même dans les cas où un tel recours serait exigé, cela n’implique en aucun cas le droit pour un requérant de faire poursuivre ou de voir condamner des tiers au pénal ( Öneryıldız , précité, § 96).

Certes, en l’espèce, la procédure pénale engagée s’est soldée par une prescription en raison des longs délais intervenus et des renvois de l’affaire dus principalement au désaccord entre le procureur et le tribunal sur la qualification des faits (paragraphes 5-9 ci-dessus). Si ces déficiences de la procédure pénale l’ont effectivement rendue inapte à réaliser son objectif, qui était d’établir l’existence ou non d’une infraction et l’éventuelle responsabilité pénale des individus concernés, elles n’ont pas compromis la capacité des recours civils existants d’établir les responsabilités en cause (voir, mutatis mutandis , Öneryıldız , précité, § 148).

En conclusion, la Cour considère que malgré les défaillances de la procédure pénale menée en l’espèce, le droit interne offrait aux requérants des recours civils qui étaient en mesure de satisfaire à l’obligation découlant pour l’État de l’article 2 de la Convention de mettre en place un système judiciaire efficace susceptible d’apporter une réponse judiciaire appropriée au cas de décès accidentel du fils des requérants. Elle note que les intéressés ne se sont pas prévalus de ces recours. Il s’ensuit que le grief tiré de cette disposition est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de la durée de la procédure

Les requérants considèrent par ailleurs que la durée de la procédure pénale était excessive et a emporté violation de l’article 6 de la Convention. L’article 6 § 1 dispose en ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l’article 6 ne garantit pas le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers. Dès lors, le volet civil de cette disposition s’applique à une procédure pénale uniquement dans la mesure où la victime de l’infraction exerce son droit, lorsque cela est prévu par le droit interne, d’intenter une action civile en vue de l’obtention d’une réparation ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, §§ 57 ‑ 72, CEDH 2004).

La Cour relève qu’en l’espèce la procédure pénale n’avait pas pour objet une accusation à l’encontre des requérants. Quant au volet civil de l’article 6, elle note que les requérants n’ont pas fait valoir dans le cadre de cette procédure leurs droits civils à réparation. La procédure litigieuse n’était donc pas déterminante pour leurs droits et obligations de caractère civil et l’article 6 ne trouve pas non plus à s’appliquer dans son aspect civil. Le grief tiré de cette disposition est donc incompatible ratione materiae avec la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Ineta Ziemele Greffière Présidente