- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 aprilie 2014
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Palásti împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE PALÁSTI c. HUNGARY (Depunerea nr. 54244/10) JUGDMENT STRASBOURG 22 aprilie 2014 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Palásti c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Helen Keller, Președinte, András Sajó, Egidijus Kūris, judecători, și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, După deliberarea în particular la 25 martie 2014, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 54244/10) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățen maghiar, dl László Palásti („reclamantul”), la 15 septembrie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl G. Révész, avocat practicant la Budapesta.
Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 17 octombrie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției guvernului, Curtea o respinge. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1967 și trăiește în Budapesta. La 16 iunie 1998 au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamantului și asociații săi pentru defășurare și alte infracțiuni. La 7 iunie 2002, a fost preferată o procedură de acuzare. O hotărâre de primă instanță a fost adoptată la 17 noiembrie 2009. Curtea de districtă Budapesta XX/XXI/XXIII a luat în considerare ca factor atenuant la expirarea timpului și a impus doar o amendă.
Această hotărâre a fost anulată în apel. În reluarea procedurii, a fost adoptată o hotărâre de primă instanță, în care expirarea timpului a fost din nou apreciată ca un factor mitigător. Această hotărâre a fost, de asemenea, anulată în apel. Cazul a fost apoi reluat în fața Tribunalului de Supraviețuire. La 23 aprilie 2013, această instanță a condamnat reclamantul și a impus doar o amendă, susținând că expirarea timpului a fost un factor mitigător important. 10. Reclamantul s-a plâns în prezent în fața Curții de Apel din Budapesta. Legea 11. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a art. 6 § 1 din Convenție. 12. Guvernul a contestat acest argument, argumentând, în special, că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă, deoarece instanțele care au procedat până în prezent la cazul său au luat în considerare expirarea timpului ca factor mitigator.
13. Curtea observă că cauza împotriva reclamantului este încă în așteptare în fața Curții de Apel. Acesta consideră că, în aceste circumstanțe, nu este posibil să se stabilească dacă o eventuală atenuare finală a sentinței reclamantului, dacă ar fi condamnat, ar avea loc și ar oferi o soluție suficientă pentru presupusele plângeri. Prin urmare, Curtea este convinsă că reclamantul și-a păstrat statutul de victimă; și obiecția guvernului trebuie respinsă. 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început în 1998 și care nu s-a încheiat încă. Astfel, a durat aproape șaisprezece ani pentru două niveluri de competență. Având în vedere astfel de proceduri lungi, cererea trebuie declarată admisibilă.
15. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin probleme similare cu cele din actualele circumstanțe (a se vedea, printre multe alte autorități, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II). După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cerere. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 17. Considerând art. 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 40.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale (salarul pierdut) și 10.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.
18. Guvernul a contestat aceste afirmații. 19. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral și să-l acorde suma totală reclamată în temeiul acestui cap. 20. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 10 000 EUR ( zece mii de euro), plus orice impozit care poate fi percepabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 aprilie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Helen Keller Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF PALÁSTI v. HUNGARY (Application no. 54244/10) JUDGMENT STRASBOURG 22 April 2014 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Palásti v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Helen Keller, President, András Sajó, Egidijus Kūris, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having deliberated in private on 25 March 2014, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 54244/10) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr László Palásti (“the applicant”), on 15 September 2010.
The applicant was represented by Mr G. Révész, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 17 October 2013 the application was communicated to the Government.
The Government objected to the examination of the application by a Committee. After having considered the Government’s objection, the Court rejects it. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicant was born in 1967 and lives in Budapest.
On 16 June 1998 criminal proceedings were initiated against the applicant and his associates for embezzlement and other offences. On 7 June 2002 a bill of indictment was preferred.
A first instance judgment was adopted on 17 November 2009. The Budapest XX/XXI/XXIII District Court took into account as a mitigating factor the lapse of time and imposed only a fine. This judgment was quashed on appeal.
In the resumed proceedings, a first-instance judgment was adopted afresh, in which the lapse of time was again appreciated as a mitigating factor. This judgment was also quashed on appeal.
The case was then resumed before the Budapest High Court. On 23 April 2013 this court convicted the applicant and imposed only a fine, holding that the lapse of time was an important mitigating factor.
An appeal by the public prosecutor is currently pending before the Budapest Court of Appeal. THE LAW
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.
The Government contested that argument, arguing in particular that the applicant had lost his victim status because the courts having so far proceeded with his case had taken into account the lapse of time as a mitigating factor.
The Court observes that the case against the applicant is still pending before the Court of Appeal. It considers that in these circumstances it is not possible to establish whether or not an eventual final mitigation of the applicant’s sentence, if convicted, would occur and provide sufficient redress for the alleged grievances. Consequently, the Court is satisfied that the applicant has retained his victim status; and the Government’s objection must be dismissed.
The period to be taken into consideration began in 1998 and has not yet ended. It has thus lasted almost sixteen years for two levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, the application must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present circumstances (see, among many other authorities, Pélissier and Sassi v. France [GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present application. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
Relying on Article 41 of the Convention, the applicant claimed 40,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage (lost salary) and EUR 10,000 in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage and awards him the full sum claimed under this head.
The applicant made no costs claim.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 10,000 (ten thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 22 April 2014, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Helen Keller Registrar President