HIRTU ET AUTRES c. FRANCE

Comunicat la 22 aprilie 2014 CINCEA SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI NR. 24720/13 Laurentiu Constantin HIRTU și altele împotriva Franței introduse la 11 aprilie 2013 EXPOSAT DE FAPTE Reclamanții, Laurentiu Constantin Hirtu, Stanica Caldaras, Dorina și Paulina Cirpaci, Imbra și Virgina Istfan și Angelica Latcu, sunt șapte cetățeni români aparținând comunității rome. La data la care prezenta cerere a fost introdusă, aceștia își aveau reședința în La Courneuve (Franța). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către Centrul European pentru Drepturile Romilor (European Roma Rights Center) ERRC), organizație guvernamentală cu sediul social în Budapesta, Ungaria. Circumstanțele din last quesse Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții afirmă că trăiesc în Franța de mulți ani (peste 10 ani pentru șase din ei) și, cu excepția d angelica Latcu, dețin permise de ședere de 10 ani în calitate de resortisanți ai Uniunii Europene. Imbra și Virginia Istfan au opt Copii, Stanica Caldaras și soția sa au patru copii, Dorina Cirpaci, fiica Paulinei Cirpaci, și Angelica Latcu au fiecare un copil. La momentul faptelor, toți copiii de vârstă școlară ai reclamanților erau școlarizați. După ce au fost dezmembrați dintr-o tabără anterioară, reclamanții făceau parte dintr-un grup de 80 de rulote, cuprinzând aproximativ 250 persoane dintre care aproximativ 50 de copii au depus cereri de cazare, primul în noiembrie 2012 la primăriile din Villetanouse și Bobigny, al doilea în martie 2013 la primăria din Saint-Denis, care nu avuseseră niciun rezultat. La cererea primarului comunei, prefectul Seine-Saint-Denis a adoptat, la 29 martie 2013, în temeiul articolului 9 din Legea din 5 iulie 2000, un decret de punere în întârziere a persoanelor care călătoreau în mod ilegal pe strada Politzer și pe strada Prefectului pe comuna La Courneuve. La art. 3 din lamîne, se prevede că persoana care ocupă teritoriul ilegal, precum și primarul pentru afișarea în primărie și pe site-ul internet, vor fi notificate locatarilor ilegali, în termen de 48 de ore de la notificarea acesteia. Această hotărâre a fost notificată reclamanților, conform unor modalități nespecificate, duminică, 31 martie 2013, adică duminică de Paște, ajunul zilei de sărbătoare. În temeiul articolului 9 din legea menționată anterior, ocupanții terenului dispuneau de la data notificării termenului de punere în întârziere (patruzeci și opt de ore) pentru a sesiza instanța administrativă cu privire la o cale de atac suspensivă. Acțiunea formulată de Laurentiu Constantin Hirtu Reclamanții precizează că, ținând cont de notificarea din ziua de Paște și de scurtarea termenului, numai Laurentiu Constantin Hirtu a reușit să sesizeze instanța administrativă din Montreuille (denumită în continuare instanța administrativă) cu privire la o acțiune înregistrată la 31 martie 2013. În special, el a afirmat că nu făcea parte din categoria persoanelor care călătoresc atunci când a avut un stil de viață sedentar și că rulota sa nu era mobilă, că, în consecință, legea din 5 iulie 2000 nu era aplicabilă și că nu avea temei legal. Acesta susținea, de asemenea, că la data de 4 aprilie 2013, a încălcat articolele 3 și 8 din convenție și a încălcat dreptul său la locuințe. Prin hotărârea din aceeași zi, magistrata desemnată de președintele Tribunalului a respins recursul fără a lua în considerare fondul, pe motiv că permisul de ședere al reclamantului menționând o adresă la o treime din Saint-Denis și cererea sa o adresă la o altă terță parte din Saint-Denis, prezentarea unui document de mână care nu a locuit pe teritoriul în cauză la Curtea nu a fost suficientă pentru a stabili locul în care locuia și, prin urmare, nu a justificat interesul de a acționa pentru a solicita anularea de la mai devreme. La apelul lui Laurentiu Constantin Hirtu, înregistrat la 4 iunie 2013 și non-suspensiv, este în fața instanței administrative da . Apelul de la Versailles. În fața instanței, M. Hirtu a produs două noi atestate că a locuit pe terenul în cauză și susține că tribunalul nu i-a recunoscut interesul de a acționa. Pe fond, el ridică o parte din partea prefectorială, susținând în esență că a fost sedentar și trăind într-o rulotă nemobilă, el nu aparține comunității de călători și nu are acces la zonele de primire care le sunt destinate. Prin urmare, prin adoptarea unui decret întemeiat pe legea din 5 iulie 2000 care se aplică persoanelor care călătoresc, prefectul a comis nu numai o eroare de fapt, ci și o eroare de drept și ar fi trebuit să sesizeze instanța administrativă cu privire la o acțiune de drept comun. Pe de altă parte, invocând articolele 3 și 8 din Convenție, el susține că a încălcat în mod disproporționat dreptul său de a duce o viață privată și de familie normală și că a dus la tratamente degradante. La 5 aprilie 2013, Virginia Istfan, Dorina Cirpaci, Stanica Calderas și un alt ocupant al terenului au sesizat instanța de judecată a instanței administrative cu privire la o cale de atac în temeiul articolului L. 521-2 din Codul de justiție administrativă (referitor la libertate). Ei susțineau că condiția de urgență era îndeplinită, că art. 3 și 8 din Convenție nu respectau în special art. 3 și 8 din Convenție și că aceasta aducea o atingere gravă și vădit ilegală mai multor dintre libertățile lor fundamentale (inclusiv dreptul la viața privată și de familie care decurge din art. 8 menționat anterior și interesul superior al copilului garantat prin art. 3 din Convenția internațională privind drepturile copilului) În orice caz, aceștia au solicitat ca expulzarea să fie amânată până la 1 iulie 2013 pentru a le oferi timp pentru a găsi o cazare stabilă. La 8 aprilie 2013, Apărătorul drepturilor a prezentat observații în fața judecătorului de judecată. Invocând în special art. 8 din convenție, precum și Convenția internațională privind drepturile copilului și Carta socială, acesta a concluzionat că aceste standarde implică, cu excepția unor fapte extrem de grave (cum ar fi prostituția sau exploatarea copiilor) de a suspenda evacuarea unui teren ocupat ilegal timp de cel puțin trei luni, astfel încât ocupanții să poată părăsi locul în condiții decente, să beneficieze de continuitatea școlarizării și îngrijirii și să fie însoțiți de autorități în cadrul regimului prevăzut de circulara din 26 august 2012. Prin Ordonanța din 10 aprilie 2013, notificată în aceeași zi, instanța de recurs a respins acțiunile. Judecătorul a reamintit faptul că legiuitorul a instituit norme speciale care reglementează soluționarea contestațiilor împotriva unui decret prefectorial de punere în întârziere, care nu era justificabil al procedurilor de interdicie de drept comun, ci că acest mecanism nu constituia un obstacol în calea interveniei judecătorului în cazurile în care măsurile de executare a acestuia implicau efecte care, ca urmare a unor modificări în circumstanele de fapt sau de drept de la adoptarea sa, excedau cadrul pe care îl afectau în mod normal această executare. În speță, instanța a considerat că reclamanții nu justificau astfel de schimbări de natură să împiedice executarea punerii în întârziere și că concluziile lor privind suspendarea efectelor acesteia erau inadmisibile. Reclamanții au formulat în fața judecătorului Ö Consiliului de Stat un apel de care s-au retras ulterior. ; le-a fost dat un act prin Ordonanța din 7 mai 2013. Reclamanții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 11 aprilie 2013, reclamanții au înaintat Curții o cerere de punere în aplicare a articolului 39 din regulament, prin solicitarea suspendării termenului "prefecțional" și prin invocarea articolelor 3 și 8 din convenție, precum și a articolului 2 din Protocolul nr. La 12 aprilie 2013, reprezentantul acestora a informat că, întrucât reclamanții au fost informați de poliție la 11 aprilie seara că tabăra va fi evacuată în dimineața următoare, aceștia au plecat singuri în noaptea de 11-12 aprilie și și-au stabilit câteva străzi mai departe în Bobigny. La 12 aprilie, la ora 7:00 dimineața, aproximativ 50 de polițiști însoțiti de câini au fost evacuați de solicitanți; majoritatea caravanelor, conținând efecte personale ale ocupanților, au fost confiscate. Printre reclamanți, numai familia Istfan și-a putut păstra caravana. Nu s-a oferit nici o cazare reclamanților, în ciuda demersurilor în acest sens la prefectura directoarei școlii în care erau școlarizați copiii lor. Reclamanții au declarat că au dormit în aer liber sau în mașina lor înainte de a se alătura taberei Coctei din Bobigny (a se vedea punctul 5 de mai jos). Numai Laurentiu Constantin Hirtu a reușit să găsească cazare timp de două săptămâni. Cererea de aplicare a articolului 39 a devenit fără obiect, Curtea a decis la 15 aprilie 2013 d Potrivit celor mai recente informații date de reprezentantul reclamanților, Angelica Latcu, Paulina și Dorina Cirpaci și fiica acesteia din urmă s-au întors în România după evacuarea taberei și nu s-au întors în Franța. Ceilalți solicitanți s-au mutat împreună cu copiii lor în tabăra Cochetierilor. Laurentiu Constantin Hirtu s-a întors în Franța în mai 2013, după ce s-a întors în România și a locuit și în tabăra Coquetier cu soția sa, cu socrii săi și cu copiii lor. La 27 august 2013, întreaga tabără (aproximativ 150 de persoane, din care 60 de copii) a fost evacuată în temeiul a două ordonanțe date la 22 august 2013 Mai și 9 iulie 2013 de către instanța de arbitraj administrativ la cererea RATP (Regia Autonomă a Transporturilor Parisiene) și a Departamentului Seine-Sfânt-Denis, proprietari ai a două dintre cele trei parcele ale terenului. A treia parcelă aparține comunei Bobigny, care nu era atașată la această acțiune. O parte dintre ocupanții evacuați, inclusiv reclamanții, s-au reinstalat două zile mai târziu pe această parcelă după ce au dormit pe stradă. Caravanele în care locuiau reclamanții au fost confiscate cu efectele lor personale și locuiesc în colibe de avere pe care le-au construit. Reclamanții subliniază că condițiile de viață în tabără sunt foarte precare și nesănătoase în lipsa de apă curentă, de toaletă și de colectare a gunoiului, și că terenul este infestat cu șobolani. Dreptul și practica internă relevantă Legea din 5 iulie 2000 Dispozițiile legii din 5 iulie 2000 referitoare la primirea și la habitatul persoanelor care călătoresc și modificările ulterioare ale acesteia sunt expuse în Tribunalul din Winterstein și în alte state membre ale Franței, nr 27013/07, §§ 50-57, 17 octombrie 2013). În conformitate cu art. 1, legea se aplică așa-numitelor persoane care călătoresc și al căror habitat tradițional este constituit din reședințe mobile. Potrivit articolului 9 din lege, primarii municipalităților care s-au conformat sistemului judicios de primire și de cazare a persoanelor care călătoresc pot lua un decret municipal care interzice parcarea reședințelor mobile în afara locurilor de primire. În cazul unei parcări cu încălcarea legii orașului, primarul poate, în cazul în care parcarea este de natură să afecteze sănătatea, securitatea sau liniștea publică, să ceară prefectului să pună în întârziere ocupanții să părăsească locul. Punerea în întârziere este însoțită de un termen de execuție care nu poate fi mai mic de 24 de ore. Aceasta este notificată ocupanților și publicată sub formă de afișaj în primărie și la fața locului. În cazul în care aceasta nu a fost urmată de efecte în termenul stabilit și nu a făcut obiectul unei acțiuni, prefectul poate proceda la evacuare forțată. Faptul de a nu se conforma cu 779-1 și R. 779-1-R. 779-8 din Codul de Justiție Administrativă (denumit în continuare codul). În termenul stabilit de aceasta, persoanele vizate pot introduce o acțiune în anulare în fața instanței administrative. Acțiunea este suspensivă; președintele Tribunalului sau delegatul său hotărăște în termen de 72 de ore de la sesizare. Hotărârea Tribunalului Administrativ poate fi pronunțată în termen de o lună în fața instanței administrative de apel. 811-17 din Cod, suspendarea la executarea hotărârii poate fi ordonată la cererea reclamantului dacă această executare riscă să ducă la consecințe greu de reparat și dacă mijloacele menționate în inculpat par serioase. Jurisprudența instanțelor administrative Legea menționată anterior din 5 iulie 2000 se referă la persoane din care habitatul tradițional este constituit din reședințe mobile, instanțele administrative care trebuie să se pronunțe asupra legalității unui decret prefectorial de punere în întârziere examinează dacă persoanele interesate își au reședința în rulote mobile și dacă acest habitat non-sedentar caracterizează stilul lor de viață obișnuit (a se vedea în special instanța administrativă (CAA) de la Versailles, 1 decembrie 2009, n 07VE03227 și 30 decembrie 2010, n 10VE00337, CAA Lyon, 24 noiembrie 2011, n 10LY01888 și CAA Bordeaux, 6 decembrie 2011, n 11BX01662). Unele hotărâri prefectale au fost anulate pentru eroare de drept atunci când a rezultat din elementele de fapt că nu a fost cazul (CAA Douai, 12 noiembrie 2009, n 09DA00690 și CAA Paris, 3 decembrie 2013, n 13PA01616). Curtea administrativă din Douai, în hotărârea menționată anterior din 12 noiembrie 2009, a statuat astfel că dispozițiile articolelor 9 și 9 - 1 din Legea din 5 iulie 2000 nu se referă la persoanele interesate care își aveau reședința pe terenul în cauză, nu numai prin intermediul reședințelor mobile, ci și prin locuințe ușoare și al caravanelor necurățate. Într-o hotărâre din 17 ianuarie 2014 (n 369671), Consiliul de Stat a avut ocazia de a preciza domeniul de aplicare al legii din 5 iulie 2000. El a declarat în apel de o ordonanță a unui judecător al celor care, sesizat de către Universitatea din Lille a unei cereri de încuviințare a unei persoane fără titlu de pe un teren, a decretat expulzarea în temeiul dreptului comun, considerând că legea menționată nu se aplică familiilor de migranți care au venit din Europa Centrală și de Est, indiferent de modul în care au fost cazați. Consiliul de Stat a anulat ordonanța pentru eroare de drept, pronunțându-se după cum urmează: În ceea ce privește persoanele care călătoresc, indiferent de originea lor, în domeniul de aplicare al legii din 5 iulie 2000, al căror habitat este constituit din reședințe mobile și care au ales un mod de viață itinerant; în schimb, nu se aplică în domeniul de aplicare al acestei legi persoanele care dețin fără titlu o parcelă a domeniului public în adăposturi de avere sau caravane dezafectate care nu constituie reședințe mobile. Pe de altă parte, instanțele administrative examinează dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 9 din lege și, în special, dacă este justificat din motive de sănătate, securitate sau mediu public (a se vedea, în special, Consiliul de Stat (Judecătorii), 5 aprilie 2011, n 347949, menționat la tabelele din Recueul Lebon. L În cazul în care circulara nu acoperă evacuarea de urgență a taberelor ilegale, în special prin hotărâre judecătorească sau din motive sanitare, aceasta stabilește o metodologie pentru serviciile de stat și pentru actorii locali pentru a găsi soluții care să permită persoanelor vizate să plece din tabere. diagnosticul situației fiecărei familii sau persoane aflate în afara taberei trebuie efectuat de către serviciile de stat sau de către autoritățile locale sau de către o asociație competentă; apoi trebuie să se instituie o însoțire a acestor persoane, respectând principiul obligației școlare și asigurându-se că acestea sunt susținute de sănătate. În ceea ce privește soluțiile de primire și de cazare, circulara încurajează, într-o primă etapă, recurgerea la cazarea de urgență și apoi, într-o mai mare măsură, amenajarea locurilor de primire provizorii sau a altor soluții de cazare adecvate, în parteneriat între stat și colectivitățile teritoriale. în scopul stabilizării tranzitorii a persoanelor în cauză pentru a favoriza integrarea acestora (sursa: www.vie.public.fr). La articolul L. 521 - 2 din Codul de Justiție Administrativă la articolul L. L. 521-2 din Codul de Justiție Administrativă este redactat astfel: În urma unei astfel de cereri justificate de urgență, judecătorul Ö poate dispune toate măsurile necesare pentru a asigura o libertate fundamentală pe care o persoană juridică de drept public sau un organism de drept privat însărcinat cu gestionarea unui serviciu public ar fi adus, în exercitarea uneia dintre competențele sale, o încălcare gravă și vădit ilegală. În termen de 48 de ore, instanța de arbitraj consideră că circumstanțele evacuării forțate și condițiile de viață ale acestora constituie împreună sau separat un tratament inuman și degradant contrar articolului 3 din convenție. Citând art. 8 din Convenție, ei susțin încălcarea dreptului lor la respectarea vieții private și familiale și a locuințelor lor, atât în ceea ce privește obligațiile negative, cât și obligațiile pozitive ale statului. Ei susțin că, deoarece legea din 5 iulie 2000 nu le este aplicabilă, din moment ce sunt sedentare și caravane lor nu sunt mobile, evacuarea forțată din 12 aprilie 2013 nu a fost prevăzută de lege; ei susțin, de asemenea, că aceasta nu a vizat un scop legitim, în măsura în care autoritățile nu au demonstrat niciun interes față de sănătate, securitate sau interes public și că, în orice caz, aceasta nu era necesară într-o societate democratică, ci nu a vizat un scop social imperios și era disproporționată. Acestea subliniază că autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive care decurg din art. 8, în măsura în care acestea nu au făcut nici un efort pentru a le oferi un loc de muncă. Citând art. 14 din Convenție, coroborat cu articolele 3 și 8 din Convenție, ei susțin că evacuarea și tratamentul de care au făcut obiectul unui tratament sistematic al romilor în Franța, bazat pe originea lor etnică, se referă la jurisprudența Curții, precum și la decizia Comitetului pentru Drepturi Sociale privind binele temeiul plângerii colective nr. 63/2010 (Centrul pentru drepturile la locuință și expulzări c. Franța) și rezoluția ulterioară a Comitetului de Miniștri. Ei subliniază că, dincolo de trauma pe care evacuarea forțată a provocat-o copiilor lor, școala lor a fost întreruptă, pentru unii pe termen scurt (copiii familiilor Istfan și Caldaras) și pentru alții pe termen lung (copiii Latcu și Cirpaci care, după ani de școală în Franța, au trebuit să se întoarcă în România). 1 la Convenție. Ei se plâng că nu au avut o cale de atac eficientă pentru a contesta evacuarea lor forțată. În primul rând, faptul că instanțele nu au recunoscut că aceasta a fost fondată pe o lege care nu i-a privat de o acțiune efectivă. În al doilea rând, notificarea în avans a dnei de Paște și termenul foarte scurt de recurs de 48 de ore pentru a sesiza instanța administrativă nu i-au acordat suficient timp lui Laurentiu Constantin Hirtu pentru a-și pregăti apărarea și au împiedicat celelalte instanțe să acționeze în acest sens. Pe de altă parte, procedura de declarare care le-a fost deschisă nu a constituit o acțiune efectivă în lipsa unui efect suspensiv. În cele din urmă, ei se plâng că aceste proceduri nu au permis o examinare pe fond a drepturilor lor. Întrebări cu privire la părți Circumstanțele de evacuare forțată a reclamanților la 12 aprilie 2013, precum și consecințele sale asupra condițiilor lor de viață, sunt reprezentate de un tratament inuman și degradant contrar articolului 3 din convenție. A fost încălcat dreptul reclamanților la respectarea vieții private și de familie garantate prin art. 8 din Convenție, atât sub aspectul obligațiilor negative (la evacuare forțată ea însăși), cât și obligațiile pozitive ale statului (la absența relocării) obiecțiile reclamanților din art. 3 și 8 din Convenție au un caracter prematur În conformitate cu dispozițiile articolului 13 din convenție, reclamanții au dispus, în mod direct, o cale de atac împotriva Întrunirii din 29 martie 2013, în măsura în care a fost notificată duminică, 31 martie 2013 (Duminica Paștelui și ajunul zilei de sărbătoare), recursul lui Laurentiu Constantin Hirtu a fost declarat inadmisibil pentru lipsă de calitate pentru a acționa, cererea în avans de libertate formulată de Virginia Istfan, Dorina Cirpaci și Stanica Calderas a fost declarată inadmisibilă. Guvernul este invitat să precizeze, pe suport de hârtie, modalitățile de notificare a reclamanților de la Laurentiu Constantin HIRTU sa născut la 22 februarie 1970 Stanica Caldaras sa născut la 28 august 1964 Dorina CORPACI sa născut la 11 aprilie 1976 Paulina CORPACI sa născut la 25 ianuarie 1954 Imbra ISTFAN sa născut la 23 februarie 1966 Virginia ISTFAN sa născut la 21 septembrie 1968 Angelica LATCU sa născut la 20 iulie 1981

Communiquée le 22 avril 2014

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

24720/13

Laurentiu Constantin HIRTU et autres

contre la France

introduite le 11 April 2013

EXPOSÉ DES FAITS

Les requérants, Laurentiu Constantin Hirtu, Stanica Caldaras, Dorina et Paulina Cirpaci, Imbrea et Virgina Istfan et Angelica Latcu, sont sept ressortissants roumains appartenant à la communauté rom. A la date de l’introduction de la présente requête, ils résidaient à La Courneuve (France). Ils sont représentés devant la Cour par le Centre Européen des Droits des Roms (European Roma Rights Center

–

ERRC), organisation non gouvernementale ayant son siège social à Budapest, Hongrie.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants indiquent vivre en France depuis de nombreuses années (plus de dix ans pour six d’entre eux) et, à l’exception d’Angelica Latcu, être titulaires de titres de séjour d’une durée de dix ans en qualité de ressortissants de l’Union européenne. Imbrea et Virginia Istfan ont huit

enfants, Stanica Caldaras et sa femme ont quatre enfants, Dorina Cirpaci, fille de Paulina Cirpaci, et Angelica Latcu ont chacune un enfant. Au moment des faits, tous les enfants d’âge scolaire des requérants étaient scolarisés.

Après le démantèlement d’un précédent campement, les requérants faisaient partie d’un groupe de 80 caravanes, comprenant environ 250

personnes dont une cinquantaine d’enfants, installé depuis octobre 2012 sur un terrain à La Courneuve, en banlieue parisienne.

Deux des requérants, Stanica Caldaras et Virginia Istfan, avait déposé des demandes de logement, le premier en novembre 2012 auprès des mairies de Villetaneuse et de Bobigny, la seconde en mars 2013 auprès de la mairie de Saint-Denis, qui n’avaient pas eu de suites.

1.

L’arrêté préfectoral du 29 mars 2013

À la demande du maire de la commune, le préfet de la Seine-Saint-Denis adopta le 29 mars 2013, sur le fondement de l’article 9 de la loi du 5

juillet

2000, un arrêté mettant en demeure «

les gens du voyage installés illégalement rue Politzer et rue de la Prévôté sur la commune de La Courneuve

» de quitter les lieux dans un délai de quarante-huit heures à compter de sa notification, faute de quoi il serait procédé à leur évacuation forcée. L’article 3 de l’arrêté disposait que l’arrêté serait notifié aux occupants illicites du terrain ainsi qu’au maire pour affichage en mairie et sur le site.

Cet arrêté fut notifié aux requérants, selon des modalités non précisées, le dimanche 31 mars 2013 (soit le dimanche de Pâques, veille de jour férié). En application de l’article 9 de la loi précitée, les occupants du terrain disposaient à compter de la notification du délai de la mise en demeure (quarante-huit heures) pour saisir le tribunal administratif d’un recours suspensif.

2.

Le recours formé par Laurentiu Constantin Hirtu

Les requérants précisent que, compte tenu de la notification de l’arrêté le dimanche de Pâques et de la brièveté du délai, seul Laurentiu Constantin Hirtu parvint à saisir le tribunal administratif de Montreuil (ci-après le tribunal administratif) d’un recours enregistré le 31

mars

L’audience eut lieu le 4 avril 2013. Par jugement du même jour, la magistrate désignée par le président du tribunal rejeta le recours sans l’examiner au fond, au motif que le titre de séjour du requérant mentionnant une adresse chez un tiers à Saint-Denis et sa requête une adresse chez un autre tiers à Saint-Denis, la production d’une attestation manuscrite certifiant qu’il habitait le terrain en cause à La Courneuve ne suffisait pas à établir l’endroit où il habitait, et qu’en conséquence il ne justifiait pas de son

intérêt à agir pour demander l’annulation de l’arrêté préfectoral.

L’appel de Laurentiu Constantin Hirtu, enregistré le 4 juin 2013 et non suspensif, est pendant devant la cour administrative d’appel de Versailles. Devant la cour, M. Hirtu a produit deux nouvelles attestations certifiant qu’il habitait sur le terrain en cause et soutient que c’est à tort que le tribunal ne lui a pas reconnu un intérêt à agir. Sur le fond, il soulève l’illégalité de l’arrêté préfectoral, en faisant essentiellement valoir qu’étant sédentaire et vivant dans une caravane délabrée non mobile, il n’appartient pas à la communauté des gens du voyage et n’a pas accès aux aires d’accueil qui leur sont destinées. Dès lors, en adoptant un arrêté fondé sur la loi du 5 juillet 2000 qui s’applique aux gens du voyage, le préfet a commis non seulement une erreur de fait, mais une erreur de droit et aurait dû saisir la juridiction administrative d’un recours de droit commun. Il fait valoir par ailleurs, en invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, que l’arrêté a porté une atteinte disproportionnée à son droit à mener une vie privée et familiale normale et l’expose à des traitements dégradants.

3.

L’action en référé formée par Virginia Istfan, Dorina Cirpaci et Stanica Calderas

Le 5 avril 2013, Virginia Istfan, Dorina Cirpaci, Stanica Calderas et un autre occupant du terrain saisirent le juge des référés du tribunal administratif d’une requête en référé fondée sur l’article L. 521-2 du code de justice administrative (référé liberté). Ils faisaient valoir que la condition d’urgence était remplie, que l’arrêté préfectoral méconnaissait notamment les articles 3 et 8 de la Convention et qu’il portait une atteinte grave et manifestement illégale à plusieurs de leurs libertés fondamentales (dont le droit à la vie privée et familiale découlant de l’article 8 précité et l’intérêt supérieur de l’enfant garanti par l’article 3 de la convention internationale des droits de l’enfant)

; ils demandaient en tout état de cause que l’expulsion soit reportée au 1

er

juillet

2013 pour leur donner le temps de trouver un hébergement stable.

Le 8 avril 2013, le Défenseur des droits déposa des observations devant le juge des référés. Invoquant notamment l’article 8 de la Convention tel qu’interprété par la Cour, ainsi que la convention internationale des droits de l’enfant et la charte sociale, il concluait que ces normes impliquaient, sauf faits d’une extrême gravité (tels que prostitution ou exploitation d’enfants) de surseoir à l’évacuation d’un terrain occupé illégalement pendant un délai minimum de trois mois, afin que les occupants puissent quitter le lieux dans des conditions décentes, bénéficier de la continuité de la scolarisation et des soins, et être accompagnés par les autorités dans le cadre du dispositif préconisé par la circulaire du 26 août 2012.

Par ordonnance du 10 avril 2013, notifiée le même jour, le juge des référés rejeta les recours. Le juge rappela que le législateur avait mis en place des règles particulières régissant le contentieux des recours contre un arrêté préfectoral de mise en demeure, lequel n’était pas justiciable des procédures de référé de droit commun, mais que ce mécanisme ne faisait pas obstacle à l’intervention du juge des référés dans les cas où les mesures d’exécution de l’arrêté comportaient des effets qui, en raison de changements dans les circonstances de fait ou de droit depuis son adoption, excédaient le cadre qu’impliquait normalement cette exécution.

En l’espèce, le juge considéra que les requérants ne justifiaient pas de tels changements de nature à faire obstacle à l’exécution de la mise en demeure et que leurs conclusions visant la suspension de ses effets étaient irrecevables.

Les requérants formèrent devant le juge des référés du Conseil d’État un appel dont ils se désistèrent ensuite

; il leur en fut donné acte par ordonnance du 7 mai 2013. Les requérants expliquent s’être désistés parce que l’évacuation forcée avait eu lieu entre temps le 12 avril 2013, privant ainsi leur appel de tout caractère effectif.

4.

La demande d’application de l’article 39 du Règlement et la mise à exécution de l’arrêté préfectoral

Le 11 avril 2013, les requérants saisirent la Cour d’une demande d’application de l’article 39 du Règlement, en demandant la suspension de l’arrêté préfectoral et en invoquant les articles 3 et 8 de la Convention ainsi que l’article 2 du Protocole n

o

1.

Le 12 avril 2013, leur représentant fit savoir que, les requérants ayant été informés le 11 avril au soir par la police que le campement serait évacué le matin suivant, ils étaient partis d’eux-mêmes pendant la nuit du 11 au 12

avril et s’étaient installés quelques rues plus loin à Bobigny.

Le 12 avril à 7 h du matin, une cinquantaine de policiers accompagnés de chiens procédèrent à l’évacuation des requérants

; la plupart des caravanes, contenant des effets personnels des occupants, furent saisies. Parmi les requérants, seule la famille Istfan put conserver sa caravane.

Aucun hébergement ne fut proposé aux requérants, malgré les démarches en ce sens auprès de la préfecture de la directrice de l’école où étaient scolarisés leurs enfants. Les requérants disent avoir dormi en plein air ou dans leur voiture avant de rejoindre le campement des Coquetiers à Bobigny (voir point 5 ci-dessous). Seul Laurentiu Constantin Hirtu put trouver un hébergement pendant deux semaines.

La demande d’application de l’article 39 étant devenue sans objet, la Cour a décidé le 15 avril 2013 d’informer le Gouvernement de l’introduction de la requête en vertu de l’article 40 du Règlement et d’ajourner son examen dans l’attente d’informations sur les requérants

5.

Les événements ultérieurs

Selon les dernières informations données par le représentant des requérants, Angelica Latcu, Paulina et Dorina Cirpaci et la fille de cette dernière sont retournées en Roumanie après l’évacuation du campement et ne sont pas revenues en France. Les autres requérants se sont installés avec leurs enfants dans le campement des Coquetiers. Laurentiu Constantin Hirtu est revenu en France en mai 2013 après être retourné en Roumanie et vit également dans le campement des Coquetiers avec son épouse, ses beaux­parents et leurs enfants.

Le 27 août 2013, l’ensemble du campement (environ 150 personnes, dont soixante enfants) fut évacué en vertu de deux ordonnances rendues les 22

mai et 9 juillet 2013 par le juge des référés administratifs à la demande de la RATP (Régie Autonome des Transports Parisiens) et du département de la Seine-Saint-Denis, propriétaires de deux des trois parcelles du terrain. La troisième parcelle appartient à la commune de Bobigny, qui ne s’était pas jointe à cette action.

Une partie des occupants expulsés, dont les requérants, se sont réinstallés deux jours plus tard sur cette parcelle après avoir dormi dans la rue. Les caravanes dans lesquelles les requérants vivaient ont été saisies avec leurs effets personnels et ils habitent dans des cabanes de fortune qu’ils ont construites. Les requérants soulignent que les conditions de vie dans le campement sont très précaires et insalubres en l’absence d’eau courante, de toilettes et de collecte des ordures, et que le terrain est infesté de rats.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

La loi du 5 juillet 2000

Les dispositions de la loi du 5 juillet 2000 relatives à l’accueil et à l’habitat des gens du voyages et ses modifications successives sont exposées dans l’arrêt

Winterstein et autres c.

France

, n

o

27013/07, §§

50-57, 17

octobre 2013).

Aux termes de son article 1, la loi s’applique aux personnes dites «

gens du voyage

» et dont l’habitat traditionnel est constitué de résidences mobiles. Selon l’article 9 de la loi, les maires des communes qui se sont conformées au schéma départemental d’accueil et d’habitat des gens du voyage peuvent prendre un arrêté municipal interdisant le stationnement des résidences mobiles en dehors des aires d’accueil. En cas de stationnement en violation de l’arrêté municipal, le maire peut, si le stationnement est de nature à porter atteinte à salubrité, la sécurité ou la tranquillité publiques, demander au préfet de mettre en demeure les occupants de quitter les lieux.

La mise en demeure est assortie d’un délai d’exécution qui ne peut être inférieur à vingt-quatre heures. Elle est notifiée aux occupants et publiée sous forme d’affichage en mairie et sur les lieux. Lorsqu’elle n’a pas été suivie d’effets dans le délai fixé et n’a pas fait l’objet d’un recours, le préfet peut procéder à l’évacuation forcée. Le fait de ne pas se conformer à l’arrêté municipal est puni de 3

750 euros d’amende.

Le contentieux des arrêtés de mise en demeure est régi par les articles L.

779-1 et R. 779-1 à R. 779-8 du code de justice administrative (ci-après le code). Les personnes visées par la mise en demeure peuvent, dans le délai fixé par celle-ci, former un recours en annulation devant le tribunal administratif. Le recours est suspensif

; le président du tribunal ou son

délégué statue dans un délai de soixante-douze heures à compter de sa

saisine.

Le jugement rendu par le tribunal administratif est susceptible d’appel dans un délai d’un mois devant la cour administrative d’appel. L’appel n’est pas suspensif. Toutefois, aux termes de l’article R. 811-17 du code, le sursis à l’exécution du jugement peut être ordonné à la demande du requérant si cette exécution risque d’entraîner des conséquences difficilement réparables et si les moyens énoncés dans la requête paraissent sérieux.

2.

La jurisprudence des juridictions administratives

La loi précitée du 5 juillet 2000 s’appliquant aux personnes «

dont l’habitat traditionnel est constitué de résidences mobiles

», les juridictions administratives appelées à statuer sur la légalité d’un arrêté préfectoral de mise en demeure examinent si les intéressés résident dans des caravanes mobiles et si cet habitat non sédentaire caractérise leur mode de vie habituel (cf. notamment cour administrative d’appel (CAA) de Versailles, 1

er

décembre 2009, n

o

07VE03227 et 30 décembre 2010, n

o

10VE00337, CAA Lyon, 24 novembre 2011, n

o

10LY01888 et CAA Bordeaux, 6

décembre 2011, n

o

11BX01662).

Certains arrêtés préfectoraux ont été annulés pour erreur de droit lorsqu’il ressortait des éléments de fait que tel n’était pas le cas (CAA

Douai, 12 novembre 2009, n

o

09DA00690 et CAA Paris, 3

décembre

2013, n

o

13PA01616). La cour administrative d’appel de Douai, dans l’arrêt précité du 12 novembre 2009, a ainsi jugé que les dispositions des articles 9 et 9 - 1 de la loi du 5 juillet 2000 ne s’appliquaient pas aux intéressés qui résidaient sur le terrain en cause «

au moyen, non seulement de résidences mobiles, mais également d’habitations légères et de caravanes non roulantes.

»

Dans un arrêt du 17 janvier 2014 (n

o

369671) le Conseil d’État a eu l’occasion de préciser le champ d’application de la loi du 5 juillet 2000. Il statuait en appel d’une ordonnance d’un juge des référés qui, saisi par l’Université de Lille d’une demande d’expulsion d’occupants sans titre d’un terrain, avait ordonné l’expulsion sur le fondement du droit commun, en considérant que la loi précitée ne s’appliquait pas aux familles de migrants venus d’Europe centrale et orientale, quel que fût leur mode d’hébergement. Le Conseil d’État a annulé l’ordonnance pour erreur de droit, en se prononçant comme suit

:

«

Considérant qu’entrent dans le champ d’application de la loi du 5 juillet 2000 précitée les gens du voyage, quelle que soit leur origine, dont l’habitat est constitué de résidences mobiles et qui ont choisi un mode de vie itinérant ; qu’en revanche, n’entrent pas dans le champ d’application de cette loi les personnes occupant sans titre une parcelle du domaine public dans des abris de fortune ou des caravanes délabrées qui ne constituent pas des résidences mobiles.

»

Par ailleurs, les juridictions administratives examinent si les conditions posées par l’article 9 de la loi sont remplies et, notamment s’il est justifié d’atteintes ou risques d’atteintes à la salubrité, à la sécurité ou à la tranquillité publiques (voir notamment, Conseil d’État (juge des référés), 5

avril 2011, n

o

347949, mentionné aux tables du Recueil Lebon). L’arrêté préfectoral peut être annulé si tel n’est pas le cas.

3.

La circulaire interministérielle du 26 août 2012 relative à l’anticipation et à l’accompagnement des opérations d’évacuation des campements illicites

Si la circulaire n’écarte pas les évacuations d’urgence de camps illicites, notamment sur décision de justice ou pour des raisons sanitaires, elle définit une méthodologie pour les services de l’État et les acteurs locaux afin de trouver des solutions qui permettent aux personnes concernées de partir des campements.

Ainsi, un «

diagnostic de la situation de chacune des familles ou personnes isolées

» présentes dans les campements doit être effectué par les services de l’État ou les collectivités territoriales ou par une association compétente. Un accompagnement de ces personnes doit ensuite être mis en place en respectant le principe de l’obligation scolaire et en veillant à leur prise en charge sanitaire.

Concernant les solutions d’accueil et d’hébergement, la circulaire encourage, dans un premier temps, le recours à l’hébergement d’urgence, puis, plus durablement, l’aménagement de sites d’accueil provisoires ou d’autres solutions d’hébergement adapté, en partenariat entre l’État et les collectivités territoriales «

dans l’objectif de stabiliser transitoirement les personnes concernées pour favoriser leur insertion

» (source

: www.vie­publique.fr).

4.

L’article L. 521 - 2 du code de justice administrative

L’article L. 521-2 du code de justice administrative est ainsi rédigé :

«

Saisi d’une demande en ce sens justifiée par l’urgence, le juge des référés peut ordonner toutes mesures nécessaires à la sauvegarde d’une liberté fondamentale à laquelle une personne morale de droit public ou un organisme de droit privé chargé de la gestion d’un service public aurait porté, dans l’exercice d’un de ses pouvoirs, une atteinte grave et manifestement illégale. Le juge des référés se prononce dans un délai de quarante-huit heures.

»

GRIEFS

1.

Les requérants considèrent que les circonstances de leur évacuation forcée et leurs conditions de vie depuis lors constituent ensemble ou séparément un traitement inhumain et dégradant contraire à l’article 3 de la Convention.

2.

Citant l’article 8 de la Convention, ils allèguent la violation de leur droit au respect de leur vie privée et familiale et de leur domicile, sous l’angle tant des obligations négatives que des obligations positives de l’État.

a)

Ils font valoir que, la loi du 5 juillet 2000 ne leur étant pas applicable, dès lors qu’ils sont sédentaires et que leurs caravanes ne sont pas mobiles, leur évacuation forcée du 12

avril 2013 n’était pas prévue par la loi. Ils soutiennent par ailleurs qu’elle ne visait pas un but légitime, dans la mesure où les autorités n’ont pas démontré d’atteintes à la salubrité, la sécurité ou à la tranquillité publiques, et qu’en tout état de cause elle n’était pas nécessaire dans une société démocratique, puisqu’elle ne visait pas un but social impérieux et était disproportionnée.

b)

Ils soulignent que les autorités ont manqué à leurs obligations positives découlant de l’article 8 dans la mesure où elles n’ont fait aucun effort pour leur fournir un relogement.

3.

Citant l’article 14 de la Convention, combiné avec les articles 3 et 8 de la Convention, ils font valoir que l’évacuation et le traitement dont ils ont fait l’objet relèvent d’un traitement systématique des Roms en France, fondé sur leur origine ethnique. Ils se réfèrent à la jurisprudence de la Cour, ainsi qu’à la décision du Comité des Droits sociaux sur le bien

‑

fondé de la réclamation collective n

o

63/2010 (Centre sur les droits au logement et les expulsions c. France) et à la résolution subséquente du Comité des Ministres.

4.

Ils soulignent qu’au-delà du traumatisme que l’évacuation forcée a provoqué chez leurs enfants, leur scolarité a été interrompue, pour certains à court terme (les enfants des familles Istfan et Caldaras) et pour d’autres à long terme (les enfants Latcu et Cirpaci qui, après des années de scolarité en France, ont dû retourner en Roumanie). Ils allèguent la violation de l’article

2 du Protocole n

o

1 à la Convention.

5.

Ils se plaignent de ne pas avoir eu de recours effectif pour contester leur évacuation forcée. Tout d’abord, le fait que les juridictions n’ont pas reconnu qu’elle était fondée sur une loi inapplicable les a privés d’un recours effectif. Ensuite, la notification de l’arrêté préfectoral le dimanche de Pâques et le très court délai de recours de 48h pour saisir le tribunal administratif n’ont pas laissé suffisamment de temps à Laurentiu Constantin Hirtu pour préparer sa défense et ont empêché les autres requérants d’exercer ce recours. Par ailleurs, la procédure de référé qui leur était ouverte n’a pas davantage constitué un recours effectif en l’absence d’effet suspensif. Ils se plaignent enfin que ces procédures n’ont pas permis un examen au fond de leurs droits.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Les circonstances de l’évacuation forcée des requérants le 12

avril

2013, ainsi que ses conséquences sur leurs conditions de vie, sont­elles constitutives d’un traitement inhumain et dégradant contraire l’article 3 de la Convention

?

2.

Y a-t-il eu atteinte au droit des requérants au respect de leur vie privée et familiale garanti par l’article 8 de la Convention, tant sous l’aspect des obligations négatives (l’évacuation forcée elle-même) que les obligations positives de l’État (l’absence de relogement)

?

3.

Les griefs des requérants tirés des articles 3 et 8 de la Convention ont­ils un caractère prématuré

?

4.

Les requérants ont-ils disposé, comme le veut l’article 13 de la Convention, d’un recours effectif contre l’arrêté préfectoral de mise en demeure du 29

mars

2013 leur permettant de faire valoir leurs griefs tirés des articles 3 et 8 de la Convention, dans la mesure où

:

-

l’arrêté préfectoral a été notifié le dimanche 31

mars

2013 (dimanche de Pâques et veille de jour férié),

-

le recours de Laurentiu Constantin Hirtu a été déclaré irrecevable pour défaut de qualité pour agir,

-

la requête en référé liberté formée par Virginia Istfan, Dorina Cirpaci et Stanica Calderas a été déclarée irrecevable.

5.

Le Gouvernement est invité à préciser, documents à l’appui, les modalités de notification aux requérants de l’arrêté du 29 mars 2013.

ANNEXE

Laurentiu Constantin HIRTU est né le 22

février 1970

Stanica CALDARAS est né le 28 août 1964

Dorina CIRPACI est née le 11 avril 1976

Paulina CIRPACI est née le 25

janvier

1954

Imbrea ISTFAN est né le 23 février 1966

Virginia ISTFAN est née le 21

septembre

1968

Angelica LATCU est née le 20

juillet

1981