NDIKUMANA v. THE NETHERLANDS

RESPONDENT

NLD

HOTĂRÂRE

06.05.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Inadmissible

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

NDIKUMANA v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Claver Ndikumana, este un național burundez, care s-a născut în 1973 și locuiește în Leiden. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl D. Schaap, un avocat practicant la Rotterdam. Guvernul Țărilor de Jos (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentii lor, dl R.A.A. Böcker și dna J. Schukking, ambele ale Ministerului Afacerilor Externe. La 12 martie 2000, reclamantul a sosit la Aeroportul Amsterdam și a raportat la centrul de cerere de azil (aanmeldcentrum) din Zevenaar. La 21 martie 2000, el a avut un prim interviu (eerste gehoor) cu oficiali din Serviciul de Imigrație și Naturalizare (Immigratie- en Naturalisatiedienst; în continuare „IND”) și a solicitat azil. El a avut un alt interviu cu oficialii IND la 22 martie 2000. În timpul acestor interviuri reclamantul a explicat că a venit la Amsterdam prin aeroportul Frankfurt în Germania. La 23 martie 2000, IND a informat reclamantul că a considerat că cazul său intră în domeniul de aplicare al Convenției determinând statul responsabil pentru examinarea cererilor de azil în una dintre statele membre ale Comunităților Europene care au fost încheiate la Dublin la 15 iunie 1990 (denumit în continuare „Convenția de Dublin”; a se vedea punctele 18-20 de mai jos), deoarece a călătorit prin Germania. În plus, reclamantul a fost informat că el nu va fi furnizat cu nicio instalație de primire.În momentul material, Olanda a avut în vigoare o politică conform căreia reclamanții de azil în poziția reclamantului (așa numite „reclamanții Dublin”) nu au avut acces la instalațiile de primire și îngrijire promovate de stat pentru reclamanții de azil (a se vedea punctele 13-15 de mai jos). În consecință, cererea reclamantului de asistență sub formă de alimente, adăpost și asistență medicală a fost respinsă. Se pare că, la 23 martie 2000, poliția a eliberat reclamantului un card care implică obligația de a raporta (meldingsregistratiekaart). Cardul notează două date, 26 aprilie și, respectiv, 24 mai 2000. În aceeași zi, 23 martie 2000, reclamantul a fost informat de Fundația pentru asistență juridică în cazurile de azil în Țările de Nord-Est (Stichting Rechtsbijstand Asiel Noordoost-Nederland, în continuare „Fundația”), o organizație neguvernamentală care se ocupă de asistența reclamanților de azil, că cererea sa de azil ar fi, probabil, declarată inadmisibilă deoarece în temeiul Convenției de la Dublin, un alt stat a fost responsabil pentru examinarea cererii respective. El a fost, de asemenea, informat că, în opinia Fundației, nu ar fi util să inițieze proceduri împotriva deciziei care probabil ar fi luate de Ministerul Justiției (Ministerie van Justitie). Acest aviz a fost confirmat în scris într-o scrisoare dată reclamantului de Fundație în aceeași zi. Această scrisoare a remarcat de asemenea: „Autoritățile Țărilor de Jos au hotărât să nu vă furnizeze facilități de primire, deoarece va exista o cerere [Dublin] în cazul dumneavoastră. regretăm că nu ați fost furnizate cu nici o instalație de primire, dar, din păcate, nu putem schimba acest lucru. Procedura inițiată anterior împotriva acestei decizii guvernamentale (overheidsbesluit) a fost pierdută.” 7. Reclamantul a părăsit centrul de cerere și s-a dus la Amsterdam. „raportul de transfer” elaborat la centrul de cerere Zevenaar la 21 aprilie 2000 remarcă că reclamantul a așteptat la poarta anterioară a centrului pentru mai multe zile înainte de a fi admis în centrul de cerere în acea zi la ora 8:30. La 15 august 2000, reclamantul a primit un permis de reședință provizoriu valabil de la 21 martie 2000 până la 20 martie 2001. El a primit ulterior un permis de reședință în scopul azilului pentru o perioadă nedeterminată (verblijfsvergunning asiel voor onbepaalde tijd). Documentul care l-a informat de această ultima decizie a fost datat de 6 aprilie 2004. 10. La 12 mai 2005, reclamantul a solicitat Procuraturii Publice (arrondissementsparket) din Haga să intenteze o procedură penală împotriva Ministerului Justiției din cauza refuzului la care i-a refuzat facilitățile de primire din 23 martie până la 21 aprilie 2000. În scrisoarea sa, reclamantul a declarat că, la 23 martie 2000, IND i-a spus că va fi trimis în Germania în termen de trei luni și că, între timp, nu va avea dreptul la instalații de primire; i-a fost dat sfatul de a merge într-un oraș mare, cum ar fi Amsterdam, unde există „mulți africani” care vor fi dispuși să-l ajute. De asemenea, reclamantul a declarat că, la 23 martie 2000, a petrecut noaptea la stația centrală de tren din Amsterdam și că s-a întors la centrul de cerere la 24 martie 2000, când a fost refuzat accesul la centrul de cerere, a rămas în așteptare la poarta din față a centrului fără mâncare sau apă. După ce stătea acolo toată ziua în care a căzut în timpul nopții și a fost dus în centrul de cerere de gardieni de securitate. A doua zi a fost spus de oficialii centrelor de cerere că ar trebui să părăsească centrul sau să facă față deportarea în țara sa de origine. Având în vedere această amenințare el a decis să părăsească centrul și el a petrecut următoarele trei săptămâni care trăiesc pe străzi, încercând să supraviețuiască cu toate mijloacele posibile. El a petrecut cea mai mare parte din nopțile sale în stațiile de subteran unde a fost hărțuit de o serie de ori de poliție care l-a bătut și, într-o ocazie, a întâlnit un om care, după ce a ascultat povestea, i-a oferit cazare. Când reclamantul a luat acest om pe oferta sa, a fost abuzat sexual de omul sub amenințarea a ceea ce reclamantul credea că era o armă. El a reușit să scape și s-a întors la centrul de cerere de azil din Zevenaar, unde a fost din nou refuzat admiterea. El a rămas la poarta din față în următoarele trei zile. În noaptea 21 aprilie 2000 el a mers spre calea ferată în apropiere cu intenția de a se sinucide, dar a fost împiedicat să facă acest lucru de către poliția care l-a dus în centrul de cerere. 11. Procurorul public judecător (fungerend hoofdofficier van justitie) a răspuns la cererea reclamantului de a inaugura proceduri penale împotriva Ministerului Justiției prin scrisoarea din 21 iunie 2005 care a afirmat că nu au fost comise nicio indicație a infracțiunilor penale (strafbare faiten) și că, prin urmare, el a transmis plângerea reclamantului directorului IND. Prin scrisoarea din 24 ianuarie 2006, IND a notificat reclamantului că nu au existat nereguli în prelucrarea cererii sale de azil și că nici IND, nici ministrul imigrației și integrării (ministrul van Immigratie en Integration) nu ar putea fi responsabil pentru orice dificultate a suferit. În plus, reclamantul a fost informat că în 2000, persoanele a căror cerere de azil erau supuse Convenției de la Dublin au fost refuzate adăposturile și alimentele, cu excepția cazului în care nu existau „rațiuni (și anume situația medicală)” care ar fi necesitat cazare și îngrijire adecvate. Până la 1 aprilie 2001, admiterea, reședința și expulzarea extratereștrilor au fost reglementate prin Legea din 1965 privind extratereștrii (Vreemdelingenwet 1965). Mai multe norme au fost stabilite în Decretul privind extratereștrii (Vreemdelingenbesluit), în Regulamentul privind extratereștrii (Vreorschrift Vreemdelingen) și în Orientările privind punerea în aplicare a Actului privind extratereștrii (Vreemdelingencirculaire). 13. În momentul respectiv, furnizarea de facilități de primire a fost prevăzută în Regulamentele 1997 (Regeling verstrekkingen asielzoekers en andre categorieën vreemdelingen 1997, în continuare „Rva 1997”). Rva 1997 a acordat reclamanților de azil, în principiu, un drept la instalații de primire. La 12 octombrie 1998, a intrat în vigoare o nouă dispoziție adăugată Rva 1997 (a se vedea Gazettea Oficială (Staatscourant), 1998, nr. 194), care a citit după cum urmează: ... Aceste regulamente nu se aplică reclamanților de azil pentru care ministrul a solicitat sau va solicita [transferire] către un alt stat, parte la Convenția determinând statul responsabil pentru examinarea cererilor de azil în unul dintre statele membre ale Comunităților Europene (Dublin, 15 iunie 1990), până la respingerea acestei cereri de către celălalt stat.” 14. Această modificare a Rva 1997 a fost repetată și clarificată în liniile directoare de punere în aplicare ale Actului privind extratereștrii 1994, care au inclus următoarele clarificări: ... În cazul în care, în opinia IND, reclamanții din Dublin se găsesc într-o necesitate umanitară foarte acută, IND va notifica Agenția Centrală pentru Recepția Căutătoarelor de Azil (Centraal Orgaan opvang asielzoekers, în continuare „COA”) și va sfătui la COA să furnizeze facilități de primire în ciuda afirmației Dublin.” 15. La 21 noiembrie 2002, secțiunea 2a din Rva 1997 a încetat să se aplice (a se vedea Gazettea Oficială 2002, nr. 223). 16. Convenția de la Dublin prevede măsuri care să asigure faptul că reclamanții de azil au fost examinați de doar unul dintre statele membre și că nu au fost trimiteți succesiv de la un stat membru la altul. Articolele 4-8 stabilesc criteriile pentru determinarea statului membru unic responsabil pentru examinarea unei cereri de azil, Țările de Jos și Germania au fost atât statele semnatare. 17. art. 7 din Convenția de la Dublin, în partea sa relevantă, citiți după cum urmează: 1. Autoritatea de examinare a cererii de azil este responsabilă de statul membru responsabil pentru controlul intrării extratereștrului pe teritoriul statelor membre, cu excepția cazului în care, după intrarea legală într-un stat membru în care este renunțată nevoia de a avea o viză, străinul depune, de asemenea, cererea de azil într-un alt stat membru în care este renunțată nevoia de a avea o viză de intrare pe teritoriul respectiv. În acest caz, ultimul stat este responsabil pentru examinarea cererii de azil.” 18. Convenția de la Dublin a fost înlocuită cu Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de stabilire a statului membru responsabil pentru examinarea unei cereri de azil depuse într-unul dintre statele membre de către un național de țară terță („Regulamentul Dublin”), care, la rândul său, a fost înlocuită cu Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013. 19. Directiva 2003/9 din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea reclamanților de azil în statele membre („Directiva privind primirea”) prevede ca statele membre să asigure un nivel de viață demn tuturor reclamanților de azil, acordând o atenție specifică situației reclamanților cu nevoi speciale sau care sunt reținuți. Ea reglementează chestiuni cum ar fi furnizarea de informații, documentare, libertatea de circulație, asistență medicală, cazare, școlarizare a minorilor, accesul pe piața forței de muncă și formarea profesională, precum și standardele pentru persoanele cu nevoile speciale, minorii, copiii neînsoțițiți și victimele torturii. 20. Termenul limită de transpunere a Directivei de primire de către Țările de Jos a expirat la 6 februarie 2005.

The applicant, Mr Claver Ndikumana, is a Burundian national, who was born in 1973 and lives in Leiden. He was represented before the Court by Mr D. Schaap, a lawyer practising in Rotterdam. 2. The Netherlands Government (“the Government”) were represented by their Agents, Mr R.A.A. Böcker and Mrs J. Schukking, both of the Ministry of Foreign Affairs. 3. On 12 March 2000 the applicant arrived at Amsterdam Airport and reported at the asylum application centre (aanmeldcentrum) in Zevenaar. On 21 March 2000 he had a first interview (eerste gehoor) with officials from the Immigration and Naturalisation Service (Immigratie- en Naturalisatiedienst; hereafter “IND”) and requested asylum. He had another interview with the officials of the IND on 22 March 2000. During these interviews the applicant explained that he had come to Amsterdam via Frankfurt Airport in Germany. 4. On 23 March 2000 the IND informed the applicant that it considered his case to fall within the scope of the Convention Determining the State Responsible for Examining Applications for Asylum Lodged in one of the Member States of the European Communities that had been concluded in Dublin on 15 June 1990 (hereafter “the Dublin Convention”; see paragraphs 18-20 below) because he had travelled through Germany. 5. Additionally, the applicant was informed that he would not be provided with any reception facilities. At the material time, the Netherlands had a policy in place according to which asylum seekers in the applicant’s position (so-called “Dublin claimants”) had no access to State-sponsored reception and care facilities for asylum seekers (see paragraphs 13-15 below). Accordingly, the applicant’s request for assistance in the form of food, shelter and medical care was denied. It appears that on 23 March 2000 the police issued to the applicant a card entailing the obligation to report (meldingsregistratiekaart). The card notes two dates, 26 April and 24 May 2000 respectively. 6. On the same day, 23 March 2000, the applicant was informed by the Foundation for Legal Aid in Asylum Cases in North-East Netherlands (Stichting Rechtsbijstand Asiel Noordoost-Nederland, hereafter “the Foundation”), a non-governmental organisation engaged in assisting asylum seekers, that his asylum request would probably be declared inadmissible because pursuant to the Dublin Convention another State was responsible for the examination of that request. He was further informed that in the opinion of the Foundation it would be without avail to institute proceedings against the decision that would probably be taken by the Ministry of Justice (Ministerie van Justitie). This opinion was confirmed in writing in a letter given to the applicant by the Foundation on the same day. This letter also noted: “The Netherlands authorities have decided not to provide you with reception facilities because there will be a [Dublin] claim in your case. We regret that you are not provided with any reception facilities but, unfortunately, we cannot change this. Proceedings previously instituted against this governmental decision (overheidsbesluit) have been lost.” 7. The applicant left the application centre and went to Amsterdam. 8. The “transfer report” drawn up at the Zevenaar application centre on 21 April 2000 notes that the applicant waited at the centre’s front gate for “several days” before he was admitted into the application centre on that day at 8.30 p.m. 9. On 15 August 2000 the applicant was granted a provisional residence permit valid from 21 March 2000 until 20 March 2001. He was later granted a residence permit for the purpose of asylum for an indefinite period (verblijfsvergunning asiel voor onbepaalde tijd). The document informing him of this last decision was dated 6 April 2004. 10. On 12 May 2005, the applicant requested the Public Prosecutor’s Office (arrondissementsparket) of The Hague to institute criminal proceedings against the Ministry of Justice because of the denial to him of reception facilities from 23 March until 21 April 2000. In his letter the applicant stated that on 23 March 2000 he had been told by the IND that he would be sent to Germany within three months and that in the meantime he would have no right to reception facilities; he had been given the advice to go to a big city such as Amsterdam where there were “many African people” who would be willing to “help him”. The applicant further stated that on 23 March 2000 he had spent the night at Amsterdam central train station and that he had returned to the application centre on 24 March 2000. When he had been denied access to the application centre, he had remained waiting at the centre’s front gate without any food or water. After having stood there the entire day he had fallen down during the night and had been taken into the application centre by security guards. The next day he had been told by application centre officials that he would have to leave the centre or face deportation to his country of origin. In view of this threat he had decided to leave the centre and he had spent the next three weeks living on the streets, trying to survive by all possible means. He had spent most of his nights in underground stations where he had been harassed a number of times by police who had handcuffed and beaten him and on one occasion he had met a man who, after listening to his story, had offered him accommodation. When the applicant had taken this man up on his offer he had been sexually abused by the man under threat of what the applicant believed to be a gun. He had managed to escape and had gone back to the asylum application centre in Zevenaar where he had again been denied admission. He had remained at the front gate the following three days. On the night of 21 April 2000 he had gone towards the nearby railway tracks with the intention to commit suicide but had been prevented from doing so by the police who had taken him into the application centre. 11. The acting chief public prosecutor (fungerend hoofdofficier van justitie) responded to the applicant’s request to institute criminal proceedings against the Ministry of Justice by letter of 21 June 2005 stating that there were no indications of any criminal offences (strafbare feiten) having been committed and that he had therefore forwarded the applicant’s complaint to the director of the IND. By letter of 24 January 2006, the IND notified the applicant that there had not been any irregularities in the processing of his asylum application and that neither the IND nor the Minister for Immigration and Integration (Minister van Immigratie en Integratie) could be held responsible for whatever hardship he had suffered. Furthermore, the applicant was informed that in 2000, persons whose request of asylum was subject to the Dublin Convention had been refused shelter and food unless there were “reasons (i.e. medical situation)” which would have necessitated proper accommodation and care. In the applicant’s case, no such reasons had been mentioned by him during his interview. 12. Until 1 April 2001, the admission, residence and expulsion of aliens were regulated by the Aliens Act 1965 (Vreemdelingenwet 1965). Further rules were laid down in the Aliens Decree (Vreemdelingenbesluit), the Regulation on Aliens (Voorschrift Vreemdelingen) and the Aliens Act Implementation Guidelines (Vreemdelingencirculaire). 13. At the relevant time, the provision of reception facilities was laid down in the Asylum Seekers and Other Categories of Aliens (Provisions) Regulations 1997 (Regeling verstrekkingen asielzoekers en andere categorieën vreemdelingen 1997, hereafter “Rva 1997”). The Rva 1997 granted asylum seekers, in principle, a right to reception facilities. On 12 October 1998 a new provision added to the Rva 1997 entered into force (see the Official Gazette (Staatscourant) 1998, no. 194), which read as follows: ... 2. These Regulations do not apply to asylum seekers in respect of whom the Minister has requested, or will request, [transfer] to another State, party to the Convention Determining the State Responsible for Examining Applications for Asylum Lodged in one of the Member States of the European Communities (Dublin, 15 June 1990), until such time as this request is rejected by the other State.” 14. This amendment of the Rva 1997 was repeated and further clarified in the Aliens Act Implementation Guidelines 1994, which clarification included the following: ... If, in the IND’s view, Dublin claimants find themselves in very acute humanitarian need, the IND will notify the Central Agency for the Reception of Asylum Seekers (Centraal Orgaan opvang asielzoekers, hereafter “COA”) hereof and advise the COA to provide reception facilities despite the Dublin claim.” 15. On 21 November 2002 section 2a of the Rva 1997 ceased to apply (see Official Gazette 2002, no. 223). 16. The Dublin Convention provided for measures to ensure that asylum seekers had their applications examined by only one of the Member States and that they were not referred successively from one Member State to another. Articles 4 to 8 set out the criteria for determining the single Member State responsible for examining an application for asylum. The Netherlands and Germany were both signatory States. 17. Article 7 of the Dublin Convention, in its relevant part, read as follows: 1. The responsibility for examining an application for asylum shall be incumbent upon the Member State responsible for controlling the entry of the alien into the territory of the Member States, except where, after legally entering a Member State in which the need for him or her to have a visa is waived, the alien lodges his or her application for asylum in another Member State in which the need for him or her to have a visa for entry into the territory is also waived. In this case, the latter State shall be responsible for examining the application for asylum.” 18. The Dublin Convention has been superseded by Council Regulation (EC) No 343/2003 of 18 February 2003 establishing the criteria and mechanisms for determining the Member State responsible for examining an asylum application lodged in one of the Member States by a third-country national (“the Dublin Regulation”), which, in its turn, has been superseded by Regulation (EU) No 604/2013 of the European Parliament and of the Council of 26 June 2013. 19. Directive 2003/9 of 27 January 2003, laying down minimum standards for the reception of asylum seekers in the Member States (“the Reception Directive”) requires that Member States ensure a dignified standard of living to all asylum seekers, paying specific attention to the situation of applicants with special needs or who are detained. It regulates matters such as the provision of information, documentation, freedom of movement, healthcare, accommodation, schooling of minors, access to the labour market and to vocational training. It also covers standards for persons with special needs, minors, unaccompanied children and victims of torture. 20. The deadline for transposition of the Reception Directive by the Netherlands expired on 6 February 2005.

§ Cauze similare