DURISOTTO c. ITALIE

Reclamantul, dl. Nivio Durisotto, este cetățean italian născut în 1950 și rezident în Udine. Reclamantul introduce cererea în calitate de tutore legal al fiicei sale, d-na M.D., născută în 1975. Este reprezentat în fața Curții de către d-na A. Battistutta, avocat în Udine. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura judiciară inițiată de reclamant

D-na M.D., fiica reclamantului, este afectată din adolescență de o patologie cerebrală degenerativă (leucodistrofie metacromatică).

Pe 8 aprilie 2013, reclamantul a depus o cerere în referé în fața tribunalului din Udine pentru a ordona spitalului din Brescia să administreze fiicei sale celule stem conform metodei „Stamina", inițiată în 2009 de dl. D.V., profesor la universitatea din Udine.

Decretul din 5 decembrie 2006 autorizează accesul la această metodă, în absența oricărei alternative terapeutice, în cazuri urgente în care viața sau sănătatea pacienților sunt în pericol, precum și în cazurile patologiilor grave cu progresie rapidă (a se vedea și secțiunea „Dreptul intern relevant").

Prin decizie din 10 aprilie 2013, tribunalul a acordat provizoriu cererea reclamantului. A considerat că patologia fiicei reclamantului produce, printre altele, o atrofie cerebrală progresivă, care s-a agravat în cursul anului precedent și că, existând riscul ca fiica reclamantului să sufere prejudicii ireversibile, era necesar să nu se amâne administrarea terapiei în cauză. Tribunalul a fixat o ședință pe 6 mai 2013 pentru a cere compararea părților și a decide apoi asupra confirmării, modificării sau revocării măsurii luate. Terapia nu a fost deci inițiată în intervalul respectiv.

Pe 3 mai 2013, spitalul din Brescia s-a constituit în procedură și a cerut respingerea cererii reclamantului, susținând că condițiile prevăzute de decretul-lege nr. 24 din 25 martie 2013 (în continuare „decretul-lege nr. 24/2013"), intrat în vigoare pe 27 martie 2013 și care reglementează accesul pacienților la metoda în cauză, nu sunt îndeplinite în specie. În special, a expus el, fiica reclamantului nu a inceput tratamentul litigios la data intrării în vigoare a decretului-lege, după cum acesta era necesar.

Prin decizie din 11 iulie 2013, tribunalul și-a revocat propria decizie din 10 aprilie 2013 și a respins cererea reclamantului.

Acesta din urmă a depus o plângere. Pe 30 august 2013, tribunalul a respins-o, observând în special că decretul-lege nr. 24/2013 a ordonat experimentarea clinică a metodei „Stamina" pentru o durată de optsprezece luni începând cu 1 iulie 2013 și reamintind că, conform jurisprudenței Curții de Casație (hotărâre nr. 23671/11), serviciul public național de sănătate garantează accesul la medicamente sau terapii doar în cazurile în care validitatea și eficacitatea lor terapeutică au fost verificate și aprobate de organisme medicale științifice, în sensul reglementărilor naționale aplicabile.

Tribunalul a observat de asemenea că decretul-lege nr. 24/2013 a permis structurilor publice în care această metodă fuseseră deja utilizate să finalizeze tratamentele care fuseseră inițiate. Prin „tratamente inițiate", a relevat, trebuie să se înțeleagă acelea pentru care prelevarea de celule destinate utilizării terapeutice a fost efectuată la data intrării în vigoare a decretului-lege sau pentru care o autorizație judiciară de a accesa terapia a fost emisă la aceeași dată. Dar, conform tribunalului, situația d-ei M.D. nu se încadra în niciunul din aceste două cazuri și, de altfel, tratamentul litigios era în fază de experimentare. Prin urmare, a conchis el, accesul la terapia în cauză nu i se putea autoriza. 2. Valoarea științifică a metodei „Stamina"

Valoarea științifică a metodei „Stamina" nu este stabilită în prezent.

Pe 29 august 2013, un comitet științific instituit de ministerul Sănătății a emis un aviz negativ cu privire la experimentarea acestei metode, considerând că aceasta nu avea bază științifică.

Această decizie a fost atacată de „Fundația Stamina", al cărei președinte este dl. D.V., pe motiv al compoziției pretins ilegale a comitetului. Procedura judiciară aferentă este în prezent pendantă. B. Dreptul intern relevant 1. Decretul ministerului Sănătății din 5 decembrie 2006

Conform acestui decret, publicat în Jurnalul Oficial pe 9 martie 2007, utilizarea terapiilor genetice și celulare somatice este autorizată în absența oricărei alternative terapeutice în cazurile urgente în care există un risc pentru viața pacientului sau un risc de prejudiciu grav pentru sănătatea sa, precum și în cazurile patologiilor grave cu progresie rapidă.

Anumite condiții de formă sunt necesare pentru implementarea terapiilor în cauză, inclusiv existența datelor științifice care justifică utilizarea lor, o declarație de consimțământ informat din partea pacientului, precum și un aviz favorabil al unui comitet etic. 2. Decretul-lege nr. 24 din 25 martie 2013

Decretul-lege nr. 24 din 25 martie 2013, intrat în vigoare pe 27 martie 2013 și convertit în legea nr. 57 din 23 mai 2013, oferă o bază legală pentru un sistem de reglementare a anumitor terapii avansate. Ca măsură tranzitorie, prevede că tratamentele pe bază de celule stem inițiate înainte de intrarea sa în vigoare pot fi duse la bun sfârșit sub răspunderea medicului care le prescrie.

Conform acestui decret-lege, sunt considerate „inițiate" tratamentele pentru care prelevările de la pacient sau de la un donator de celule destinate utilizării terapeutice au fost deja efectuate la data intrării sale în vigoare, precum și tratamentele care au fost autorizate de autoritatea judiciară înainte de aceeași dată.

Art. 2-bis al acestui decret, inserat la convertirea acestuia în lege, prevede că ministerul Sănătății, prin Agenția Italiană a Medicamentului și în coordonare cu Institutul Superior de Sănătate, „promovează experimentarea clinică privind utilizarea medicamentelor utilizate în terapiile avansate pe bază de celule stem pentru o durată de optsprezece luni începând cu 1 iulie 2013". 3. Deciziile judiciare privind autorizarea de a accesa terapia „Stamina"

Reclamantul atașează cererii sale o serie de decizii prin care instanțele interne au autorizat demandanții să acceseze metoda „Stamina" (de exemplu, ordonanțele tribunalelor din Cosenza din 18 iunie 2013, din Pordenone din 5 august 2013, din Trieste din 9 august 2013, din Ancona din 20 august 2013, din Monza din 27 august 2013, din Modena din 28 august 2013, din Veneția din 18 septembrie 2013 și din Vicenza din 23 septembrie 2013).

Aceste ordonanțe au autorizat accesul la îngrijirile compassionate prevăzute de terapia litigioasă pentru persoane afectate de patologii similare celei care o afectează pe fiica reclamantului.

Unele dintre ele privesc totuși situații diferite de cea a d-ei M.D. în aceea că, spre deosebire de ceea ce a fost cazul pentru aceasta, terapiile în cauză au fost inițiate la dări anterioare intrării în vigoare a decretului-lege nr. 24/2013 (a se vedea, de exemplu, ordonanța tribunalului din Cosenza din 18 iunie 2013 sau aceea a tribunalului din Veneția din 18 septembrie 2013).

În alte cazuri (a se vedea, de exemplu, ordonanțele tribunalelor din Pordenone și Trieste din 5, respectiv 9 august 2013), judecătorii au autorizat accesul pacienților la terapia litigioasă chiar dacă aceștia nu se încadrau în niciunul din cele două cazuri prevăzute de decretul-lege nr. 24/2013 (și anume faptul de a fi inițiat sau autorizat să inițieze terapia „Stamina" la o dată anterioară intrării în vigoare a acestui decret).

În special, judecătorul din Pordenone a exprimat îndoieli cu privire la constituționalitatea decretului-lege nr. 24/2013 în măsura în care acesta stabilea un criteriu pur temporal (și anume, faptul de a fi inițiat tratamentul în cauză la o dată dată) și nu medical, ceea ce părea discriminatoriu. Astfel, a considerat că decretul ministerului Sănătății din 5 decembrie 2006 trebuie aplicat în specie și a autorizat demandantul să acceseze terapia „Stamina".

Tribunalul din Trieste, la rândul său, a observat, printre altele, că valoarea științifică a metodei „Stamina", deja utilizată în cadrul spitalului public din Brescia, era stabilită. 4. Art. 669 terdecies din Codul de procedură civilă

Conform alineatului V al acestui articol, răspunsul dat de o formare judiciară colegială la plângerea introdusă împotriva unei decizii date într-o procedură în referé nu este susceptibil de niciun recurs. PLÂNGERILE

Invocând art. 2, 8 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la viață și sănătate al fiicei sale din cauza imposibilității acesteia de a accesa o terapie compassionată folosind celule stem conform metodei „Stamina". El susține că, prin decretul-lege nr. 24/2013, Guvernul a introdus o discriminare în accesul la îngrijiri între persoanele care aveau deja acces la terapia litigioasă înainte de intrarea în vigoare a acestuia și cele care, ca fiica sa, nu se găseau în aceeași situație.

De asemenea, din perspectiva art. 14 din Convenție, reclamantul susține că, în ciuda intrării în vigoare a decretului-lege nr. 24/2013, anumitori pacienți ar fi obținut totuși autorizația judiciară de a accesa metoda „Stamina" (reclamantul se referă la o serie de decizii menționate în secțiunea „Dreptul intern relevant"). Astfel, judecătorii ar dține puterea de a decide de la caz la caz accesul la terapia în cauză.

Invocând art. 6 § 1 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că în materia accesului la terapii urgente, sistemul legislativ italian prevede, într-adevăr, posibilitatea de a introduce o acțiune în referé și de a ataca decizia rezultată din aceasta printr-o plângere, dar nu autorizează niciun recurs după eventualul respingere al plângerii, conform art. 669 terdecies, alineatul V al Codului de procedură civilă. PE DREPT

Invocând art. 2, 8 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea fiicei sale de a accesa o terapie folosind celule stem conform metodei „Stamina", spre deosebire de alte persoane care se găsesc în condiții de sănătate similare ale sale.

Deținând puterea de a califica juridic faptele cauzei (Guerra și alții împotriva Italiei, 19 februarie 1998, § 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I), Curtea consideră că această parte a cererii trebuie analizată din perspectiva art. 8 din Convenție și din cea a art. 14 din Convenție, combinat cu art. 8 din Convenție. Aceste articole prevad în părțile lor relevante: Art. 8 din Convenție „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a locuinței și a corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât pentru cât aceasta ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, binele economic al țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. " Art. 14 din Convenție „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio deosebire, bazată în special pe sexul, rasa, culoare, limba, religia, opiniile politice sau orice alte opinii, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau orice alte condiții. "

Curtea observă de la început că reclamantul nu se plânge de absența fondurilor publice pentru finanțarea tratamentului în cauză (spre deosebire de reclamanți în cazurile Penticova împotriva Moldovei (decizie), nr. 14462/03, 30 aprilie 2003 și Sentges împotriva Țărilor de Jos (decizie), nr. 27677/02), grievul lui referindu-se specific la lipsa de acces pentru fiica sa la terapia litigioasă.

Curtea constată apoi că imposibilitatea fiicei reclamantului de a accesa terapia „Stamina" necesită clar un examen din perspectiva art. 8 din Convenție, a cărui interpretare, în ceea ce privește noțiunea de „viață privată", este susținută de noțiunile de autonomie personală și calitate a vieții (a se vedea Hristozov și alții împotriva Bulgariei, nr. 47039/11 și 358/12, CEDO 2012 (fragmente) și, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, §§ 61 final și 65, CEDO 2002-III și Costa și Pavan împotriva Italiei, nr. 54270/10, §§ 52-57, 28 august 2012).

În cazul de față, Curtea consideră că decizia tribunalului din Udine de a refuza accesul fiicei reclamantului la terapia medicală în cauză se analizează ca o ingerință în dreptul acesteia la respectarea vieții sale private.

Această ingerință era prevăzută de lege, și anume decretul-lege nr. 24 din 25 martie 2013, și urmăreau un scop legitim constând în protecția sănătății.

În ceea ce privește proporționalitatea unei asemenea măsuri cu obiectivul urmărit, întrebarea care se pune este dacă a fost menținut un echilibru corect între interesele conflictuale ale individului și ale colectivității (Hristozov și alții împotriva Bulgariei, citat mai sus, § 117).

În acest context, Curtea reamintește că în cazul unei interziceri de a accesa îngrijirile compassionate făcute persoanelor afectate de patologii grave, marja de apreciere a statelor membre este largă (a se vedea Hristozov și alții împotriva Bulgariei, citat mai sus, § 124 și, de asemenea, mutatis mutandis, Evans împotriva Regatului Unit [Marea Cameră], nr. 6339/05, § 91, CEDO 2007-I și S.H. și alții împotriva Austriei [Marea Cameră], nr. 57813/00, § 106, CEDO 2011).

În prezenta cauză, conform decretului-lege nr. 24/2013, doar tratamentele pe bază de celule stem inițiate și cele autorizate de autoritatea judiciară înainte de data intrării sale în vigoare, și anume pe 27 martie 2013, puteau fi duse la bun sfârșit.

Pe baza acestei legi că, pe 30 august 2013, tribunalul din Udine a respins cererea introdusă de reclamant în vederea obținerii posibilității pentru fiica sa de a accesa terapia dorită. În motivele sale, tribunalul a relevat pe de o parte că terapia litigioasă era în fază de experimentare și că, pe de altă parte, fiica reclamantului nu îndeplinea condițiile necesare, din nerespectarea de a fi inițiat tratamentul în cauză înainte de data intrării în vigoare a decretului-lege sau din neobținerea unei autorizații judiciare în acest scop înainte de aceeași dată.

Curtea constată de asemenea că pe 29 august 2013, un comitet științific instituit de ministerul Sănătății a emis un aviz negativ cu privire la experimentarea metodei „Stamina". Această decizie a fost atacată de dl. D.V., dar procedura judiciară aferentă rămâne pendantă în prezent și valoarea științifică a terapiei litigioase nu este deci stabilită.

Curtea reamintește de asemenea că, în orice caz, nu aparține judecătorului internațional să se substituie autorităților naționale competente pentru a determina nivelul de risc acceptabil de pacienții care doresc să acceseze îngrijiri compassionate în cadrul unei terapii experimentale (Hristozov și alții împotriva Bulgariei, citat mai sus § 125).

Ingerința în dreptul fiicei reclamantului la respectarea vieții sale private poate fi deci considerată necesară într-o societate democratică. Grievul privind compatibilitatea interzicerii fiicei reclamantului de a accesa terapia compassionată litigioasă cu art. 8 din Convenție trebuie deci respins ca manifestamente nefondat, în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cât privește respectarea principiului nediscriminării garantat de art. 14 din Convenție, combinat cu art. 8 din Convenție, Curtea reamintește mai întâi că art. 14 completează doar alte clauze materiale ale Convenției și ale Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă, deoarece valabil doar pentru „exercitarea drepturilor și libertăților" pe care acestea le garantează (a se vedea, printre multe altele, Șahin împotriva Germaniei [Marea Cameră], nr. 30943/96, § 85, CEDO 2003-VIII). Aplicarea art. 14 nu presupune neapărat încălcarea unuia din drepturile materiale garantate de Convenție. Este necesar, dar suficient, ca faptele cauzei să se încadreze „sub império" al cel puțin unuia din articolele Convenției (Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, hotărâre din 28 mai 1985, § 71, seria A nr. 94, și Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, hotărâre din 18 iulie 1994, § 22, seria A nr. 291-B).

Având în vedere considerațiile privind aplicabilitatea art. 8 din Convenție la faptele în cauză, Curtea consideră deci că art. 14 din Convenție, combinat cu art. 8, se aplică în specie (a se vedea, mutatis mutandis, E.B. împotriva Franței [Marea Cameră], nr. 43546/02, § 51, 22 ianuarie 2008).

Dar, cât privește deciziile judiciare citate de reclamant care au autorizat accesul la terapia litigioasă pentru anumite persoane în stare de sănătate similară cu cea a fiicei sale, Curtea constată mai întâi că mai multe din ordonanțele menționate de reclamant privesc situații diferite de cea a d-ei M.D. în măsura în care, în anumite cauze, terapiile în cauză fuseseră inițiate la dări anterioare intrării în vigoare a decretului-lege nr. 24/2013 (deci, în special, în ordonanța tribunalului din Cosenza din 18 iunie 2013 sau în cea a tribunalului din Veneția din 18 septembrie 2013).

În alte cazuri (de exemplu, în ordonanțele tribunalelor din Pordenone și Trieste, din 5, respectiv 9 august 2013), într-adevăr, judecătorii au autorizat accesul pacienților la terapia litigioasă chiar dacă aceștia nu se încadrau în niciunul din cele două cazuri prevăzute de decretul-lege nr. 24/2013 (și anume faptul de a fi inițiat sau autorizat să inițieze terapia „Stamina" la o dată anterioară intrării în vigoare a decretului-lege).

În această privință, Curtea reamintește totuși că pentru ca o problemă să apară în ceea ce privește art. 14, nu este suficient să avem un caz de diferență în tratamentul persoanelor plasate în situații comparabile (D.H. și alții împotriva Republicii Cehe [Marea Cameră], nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007-IV), dar trebuie de asemenea ca distincția litigioasă să fie discriminatorie. Conform jurisprudenței, o distincție este discriminatorie în ceea ce privește art. 14 dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, § 38, seria A nr. 87; Burden împotriva Regatului Unit [Marea Cameră], nr. 13378/05, § 60, CEDO 2008).

În cazul de față, chiar presupunând că fiica reclamantului se găsește într-o situație comparabilă cu cea a persoanelor interesate de deciziile judiciare în cauză, Curtea nu poate concluziona că refuzul de a autoriza accesul acesteia la terapia „Stamina" a fost discriminatoriu, în sensul descris mai sus.

În acest context, Curtea reamintește concluziile la care a ajuns în cadrul art. 8 din Convenție, și anume că interzicerea fiicei reclamantului de a accesa metoda „Stamina", prevăzută de tribunalul din Udine în decizia sa din 30 august 2013 în aplicarea decretului-lege nr. 24/2013, urmăreau scopul legitim al protecției sănătății și era proporționată cu acesta. Într-adevăr, decizia în cauză a fost behoorlijk motivată și nu era arbitrară (a se vedea §39 mai sus). De asemenea, valoarea științifică a metodei în cauză nu este stabilită în prezent, procedura judiciară inițiată de dl. D.V. având ca obiect experimentarea metodei „Stamina" fiind în prezent pendantă.

Astfel, circumstanța că anumite tribunale interne au autorizat accesul la această terapie pentru alte persoane care se găseau în stare de sănătate pretins similară cu cea a fiicei reclamantului nu este suficientă, de sine stătător, pentru a caracteriza o nerespectare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 8 din Convenție.

Prin urmare, în lumina întregului set de considerații expuse mai sus, această parte a cererii trebuie respingă ca manifestamente nefondate, în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul critică în sfârșit sistemul legislativ italian în măsura în care, conform art. 669 terdecies, alineatul V, al Codului de procedură civilă, niciun recurs altul decât o simplă plângere în fața unei formări extinse nu este autorizat împotriva deciziei date în cadrul unei proceduri în referé. El invocă în această privință art. 6 § 1 și 14 din Convenție. Art. 6 § 1 din Convenție este liberat după cum urmează în părțile sale relevante: „ Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) "

Curtea consideră că, în titlu liminaire, trebuie să examineze acest grieful doar din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție.

Ea reamintește apoi că Convenția nu garantează în sine un drept la un dublu grad de jurisdicție în materia civilă (Iorga împotriva României, nr. 4227/02, § 44, 25 ianuarie 2007 și Asociația persoanelor victime ale sistemului S.C. Rompetrol S.A. și S.C. Geomin S.A. și alții împotriva României, nr. 24133/03, § 68, 25 iunie 2013).

Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 §§ 3 și 4. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Decide ca cererea este inadmisibilă. Abel Campos Ișıl Karakaș Grefier adjunct Președintă

Le requérant, M. Nivio Durisotto, est un ressortissant italien né en 1950 et résidant à Udine. Le requérant présente sa requête en qualité de tuteur légal de sa fille, M lle M.D., née en 1975. Il est représenté devant la Cour par M e A. Battistutta, avocat à Udine. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure judiciaire entamée par le requérant

M lle M.D., fille du requérant, est affectée depuis son adolescence par une pathologie cérébrale dégénérative (leucodystrophie métachromatique).

Le 8 avril 2013, le requérant déposa un recours en référé devant le tribunal d’Udine afin qu’il ordonne à l’hôpital de Brescia d’administrer à sa fille des cellules souches selon la méthode « Stamina », mise en place en 2009 par M. D.V., professeur exerçant auprès de l’université d’Udine.

Le décret du 5 décembre 2006 autorisait en effet l’accès à cette méthode, en l’absence de toute alternative thérapeutique, dans des cas urgents où la vie ou la santé des patients courait un risque ainsi que dans le cas de pathologies graves à progression rapide (voir aussi la partie « Droit interne pertinent »).

Par une décision du 10 avril 2013, le tribunal fit provisoirement droit à la demande du requérant. Il considéra que la pathologie touchant la fille du requérant entraînait, entre autres, une atrophie cérébrale progressive, que cette dernière s’était aggravée au courant de l’année d’avant et que, la fille du requérant courant le risque de subir des préjudices irréversibles, il y avait lieu de ne pas retarder l’administration de la thérapie en cause. Le tribunal fixa une audience au 6 mai 2013 pour faire comparaître les parties et décider ensuite de la confirmation, de la modification ou de la révocation de la mesure prise. La thérapie ne fut donc pas entamée dans l’intervalle.

Le 3 mai 2013, l’hôpital de Brescia se constitua dans la procédure et demanda le rejet de la demande du requérant, estimant que les conditions prévues par le décret-loi n o 24 du 25 mars 2013 (ci-après « décret-loi n o 24/2013 »), entré en vigueur le 27 mars 2013 et réglementant l’accès des patients à la méthode en question, n’étaient pas remplies en l’espèce. En particulier, exposait-il, la fille du requérant n’avait pas démarré le traitement litigieux à la date d’entrée en vigueur dudit décret, comme celui-ci l’exigeait.

Par une décision du 11 juillet 2013, le tribunal révoqua sa décision du 10 avril 2013 et rejeta la demande du requérant.

Ce dernier introduisit une réclamation. Le 30 août 2013, le tribunal la rejeta, en observant notamment que le décret-loi n o 24/2013 avait ordonné l’expérimentation clinique de la méthode « Stamina » pour une durée de dix-huit mois à partir du 1 er juillet 2013 et en rappelant que, d’après la jurisprudence de la Cour de cassation (arrêt n o 23671/11), le service public national de la santé ne garantissait l’accès à des médicaments ou à des thérapies que dans le cas où leur validité et leur efficacité thérapeutiques avaient été vérifiées et approuvées par des organismes médicaux scientifiques, au sens des réglementations nationales applicables.

Le tribunal nota en outre que le décret-loi n o 24/2013 avait permis aux structures publiques dans lesquelles cette méthode avait déjà été utilisée de mener à terme les traitements qui avaient été démarrés. Par « traitements démarrés », relevait-il, il fallait entendre ceux pour lesquels le prélèvement de cellules destinées à l’utilisation thérapeutique avait été effectué à la date d’entrée en vigueur du décret ou bien pour lesquels une autorisation judiciaire d’accéder à la thérapie avait été émise à la même date. Or, selon le tribunal, la situation de M lle M.D. ne rentrait dans aucun de ces deux cas de figure et, d’autre part, le traitement litigieux était en phase d’expérimentation. Aussi, concluait-il, l’accès à la thérapie en question ne pouvait lui être autorisé. 2. La valeur scientifique de la méthode « Stamina »

La valeur scientifique de la méthode « Stamina » n’est pas établie à l’heure actuelle.

Le 29 août 2013, un comité scientifique mis en place par le ministère de la Santé a rendu un avis négatif quant à l’expérimentation de cette méthode, estimant qu’elle était dépourvue de base scientifique.

Cette décision a été attaquée par la « Fondation Stamina », dont M. D.V. est le président, au motif de la composition prétendument illégale du comité. La procédure judiciaire afférente est actuellement pendante. B. Le droit interne pertinent 1. Le décret du ministère de la Santé du 5 décembre 2006

Selon ce décret, publié au Journal officiel le 9 mars 2007, l’utilisation des thérapies géniques et cellulaires somatiques est autorisée en l’absence de toute alternative thérapeutique dans les cas urgents où il existe un risque pour la vie du patient ou un risque de dommage grave pour sa santé, ainsi que dans les cas de pathologies graves à progression rapide.

Certaines conditions de forme sont requises pour la mise en place des thérapies en cause, parmi lesquelles, l’existence de données scientifiques justifiant leur utilisation, une déclaration de consentement éclairé ( consenso informato ) de la part du patient ainsi que l’avis favorable d’un comité éthique. 2. Le décret-loi n o 24 du 25 mars 2013

Le décret-loi n o 24 du 25 mars 2013, entré en vigueur le 27 mars 2013 et converti en la loi n o 57 du 23 mai 2013, fournit une base légale pour un système de réglementation de certaines thérapies avancées. A titre de mesure transitoire, il prévoit que les traitements à base de cellules souches démarrés avant son entrée en vigueur peuvent être menés à terme sous la responsabilité du médecin qui en assure la prescription.

Aux termes de ce décret-loi, sont considérés comme étant « démarrés » les traitements pour lesquels les prélèvements sur le patient ou sur un donneur de cellules destinées à l’utilisation thérapeutique ont déjà été effectués à la date de son entrée en vigueur, ainsi que les traitements qui ont été autorisés par l’autorité judiciaire avant cette même date.

L’article 2- bis de ce décret, inséré lors de la conversion de celui-ci en loi, prévoit que le ministère de la Santé, à travers l’Agence italienne du médicament et en coordination avec l’Institut Supérieur de la Santé, « promeut l’expérimentation clinique concernant l’emploi des médicaments utilisés dans des thérapies avancées à base de cellules souches pour une durée de dix-huit mois à partir du 1 er juillet 2013 ». 3. Les décisions judiciaires concernant l’autorisation d’accéder à la thérapie « Stamina »

Le requérant joint à sa requête une série de décisions par lesquelles les juridictions internes ont autorisé les demandeurs à accéder à la méthode « Stamina » (à titre d’exemple, les ordonnances des tribunaux de Cosenza du 18 juin 2013, de Pordenone du 5 août 2013, de Trieste du 9 août 2013, d’Ancône du 20 août 2013, de Monza du 27 août 2013, de Modène du 28 août 2013, de Venise du 18 septembre 2013 et de Vicence du 23 septembre 2013).

Ces ordonnances ont en effet autorisé l’accès aux soins compassionnels prévus par la thérapie litigieuse pour des personnes affectées par des pathologies similaires à celle dont est atteinte la fille du requérant.

Certaines d’entre elles concernent toutefois des situations différentes de celle de M lle M.D. en ce que, contrairement à ce qui était le cas pour cette dernière, les thérapies en question avaient été démarrées à des dates antérieures à l’entrée en vigueur du décret-loi n o 24/2013 (voir, par exemple, l’ordonnance du tribunal de Cosenza du 18 juin 2013 ou celle du tribunal de Venise du 18 septembre 2013).

Dans d’autres cas (voir, par exemple, les ordonnances des tribunaux de Pordenone et de Trieste des 5 et 9 août 2013 respectivement) les juges ont autorisé l’accès des patients à la thérapie litigieuse alors même que ceux-ci ne rentraient dans aucun des deux cas de figure prévus par le décret-loi n o 24/2013 (à savoir le fait d’avoir démarré ou été autorisé à démarrer la thérapie « Stamina » à une date antérieure à l’entrée en vigueur de ce décret).

En particulier, le juge de Pordenone a émis des doutes quant à la constitutionnalité du décret-loi n o 24/2013 dans la mesure où celui-ci établissait un critère purement temporel (à savoir, le fait d’avoir démarré le traitement en question à une date donnée) et non pas médical, ce qui apparaissait discriminatoire. Ainsi, il a estimé que le décret du ministère de la Santé du 5 décembre 2006 devait recevoir application en l’espèce et a autorisé le demandeur à accéder à la thérapie « Stamina ».

Le tribunal de Trieste, de son côté, a observé, entre autres, que la valeur scientifique de la méthode « Stamina », déjà utilisée dans le cadre de l’hôpital public de Brescia, était établie. 4. L’article 669 terdecies du code de procédure civile

Aux termes de l’alinéa V de cet article, la réponse donnée par une formation judiciaire collégiale à la réclamation introduite contre une décision rendue dans une procédure en référé n’est susceptible d’aucun recours. GRIEFS

Invoquant les articles 2, 8 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de la violation du droit à la vie et à la santé de sa fille en raison de l’impossibilité pour cette dernière d’accéder à une thérapie compassionnelle utilisant des cellules souches selon la méthode « Stamina ». Il fait valoir que par le décret-loi n o 24/2013, le Gouvernement a introduit une discrimination dans l’accès aux soins entre les personnes qui avaient déjà accédé à la thérapie litigieuse avant son entrée en vigueur et celles qui, comme sa fille, ne se trouvaient pas dans la même situation.

En outre, sous l’angle de l’article 14 de la Convention, le requérant fait valoir que, nonobstant l’entrée en vigueur du décret-loi n o 24/2013, certains patients auraient tout de même obtenu l’autorisation judiciaire d’accéder à la méthode « Stamina » (le requérant se réfère à une série de décisions mentionnées dans la partie « Droit interne pertinent »). Ainsi, les juges détiendraient le pouvoir de décider au cas par cas de l’accès à la thérapie en question.

Invoquant les articles 6 § 1 et 14 de la Convention, le requérant se plaint du fait qu’en matière d’accès à des thérapies urgentes, le système législatif italien prévoit, certes, la possibilité d’introduire une action en référé et d’attaquer la décision issue de celui-ci par une réclamation, mais n’autorise aucun recours après l’éventuel rejet de la réclamation, selon l’article 669 terdecies , alinéa V du code de procédure civile. EN DROIT

Invoquant les articles 2, 8 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité pour sa fille d’accéder à une thérapie utilisant des cellules souches selon la méthode « Stamina », contrairement à d’autres personnes se trouvant dans des conditions de santé similaires aux siennes.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (Guerra et autres c. Italie, 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I), la Cour estime que cette partie de la requête doit être analysée sous l’angle de l’article 8 de la Convention et sous celui de l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 8 de la Convention. Ces articles disposent ainsi dans leurs parties pertinentes : Article 8 de la Convention « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 de la Convention « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour observe d’emblée que le requérant ne se plaint pas de l’absence de fonds publics pour financer le traitement en cause (contrairement aux requérants dans les affaires Penticova c. Moldova (déc.), no. 14462/03, 30 avril 2003 et Sentges c. les Pays-Bas (déc.), no. 27677/02), son grief portant spécifiquement sur le manque d’accès pour sa fille à la thérapie litigieuse.

La Cour relève ensuite que l’impossibilité pour la fille du requérant d’accéder à la thérapie « Stamina » appelle clairement un examen sous l’angle de l’article 8 de la Convention, dont l’interprétation, en ce qui concerne la notion de « vie privée », est sous-tendue par les notions d’autonomie personnelle et de qualité de vie (voir Hristozov et autres c. Bulgarie , n os 47039/11 et 358/12, CEDH 2012 (extraits) et, mutatis mutandis , Pretty c. Royaume-Uni , no 2346/02, §§ 61 in fine et 65, CEDH 2002 ‑ III et Costa et Pavan c. Italie , n o 54270/10, §§ 52-57, 28 août 2012).

Dans le cas d’espèce, la Cour considère que la décision du tribunal d’Udine de réfuser l’accès de la fille du requérant à la thérapie médicale en cause s’analyse en une ingérence dans le droit de celle-ci au respect de sa vie privée.

Cette ingérence était prévue par la loi, à savoir le décret-loi n o 24 du 25 mars 2013, et poursuivait un but légitime consistant en la protection de la santé.

En ce qui concerne la proportionnalité d’une telle mesure avec l’objectif poursuivi, la question qui se pose est celle de savoir si un juste équilibre a été ménagé entre les intérêts concurrents de l’individu et de la collectivité ( Hristozov et autres c. Bulgarie , précité, § 117).

Dans ce contexte, la Cour rappelle qu’en cas d’interdiction d’accès à des soins compassionnels faite à des personnes affectées par des pathologies graves, la marge d’appréciation des États membres est ample (voir Hristozov et autres c. Bulgarie , précité, § 124 et aussi, mutatis mutandis , Evans c. Royaume-Uni [GC], no 6339/05, § 91, CEDH 2007 ‑ I et S.H. et autres c. Autriche [GC], no 57813/00, § 106, CEDH 2011).

Dans la présente affaire, d’après le décret-loi n o 24/2013, seuls les traitements à base de cellules souches démarrés ainsi que ceux autorisés par l’autorité judiciaire avant la date de son entrée en vigueur, à savoir le 27 mars 2013, pouvaient être menés à terme.

C’est sur la base de cette loi que, le 30 août 2013, le tribunal d’Udine a rejeté la demande introduite par le requérant aux fins d’obtenir la possibilité pour sa fille d’accéder à la thérapie souhaitée. Dans ses motifs, le tribunal a relevé d’une part que la thérapie litigieuse était en phase d’expérimentation et que, d’autre part, la fille du requérant ne remplissait pas les conditions requises, faute d’avoir démarré le traitement en question avant la date d’entrée en vigueur dudit décret-loi ou d’avoir obtenu une autorisation judiciaire à cette fin avant la même date.

La Cour relève par ailleurs que le 29 août 2013, un comité scientifique mis en place par le ministère de la Santé a rendu un avis négatif quant à l’expérimentation de la méthode « Stamina ». Cette décision a été attaquée par M. D.V., mais la procédure judiciaire afférente reste pendante à l’heure actuelle et la valeur scientifique de la thérapie litigieuse n’est donc pas établie.

La Cour rappelle en outre que, en tout état de cause, il n’appartient pas au juge international de se substituer aux autorités nationales compétentes pour déterminer le niveau de risque acceptable par les patients souhaitant accéder à des soins compassionnels dans le cadre d’une thérapie expérimentale ( Hristozov et autres c. Bulgarie , précité § 125).

L’ingérence dans dans le droit de la fille du requérant au respect de sa vie privée peut être partant considérée nécessaire dans une société démocratique. Le grief concernant la compatibilité de l’interdiction faite à la fille du requérant d’accéder à la thérapie compassionnelle litigieuse avec l’article 8 de la Convention doit donc être rejetée en tant que manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est du respect du principe de non-discrimination garanti par l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 8 de la Convention, la Cour rappelle d’abord que l’article 14 ne fait que compléter les autres clauses matérielles de la Convention et de ses Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent (voir, parmi beaucoup d’autres, Șahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96 , § 85, CEDH 2003-VIII). L’application de l’article 14 ne présuppose pas nécessairement la violation de l’un des droits matériels garantis par la Convention. Il faut, mais il suffit, que les faits de la cause tombent « sous l’empire » de l’un au moins des articles de la Convention ( Abdulaziz, Cabales et Balkandali c. Royaume ‑ Uni , arrêt du 28 mai 1985, § 71, série A n o 94, et Karlheinz Schmidt c. Allemagne , arrêt du 18 juillet 1994, § 22, série A n o 291-B).

Au vu des considérations concernant l’applicabilité de l’article 8 de la Convention aux faits en cause, la Cour estime donc que l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 8, trouve à s’appliquer en l’espèce (voir, mutatis mutandis , E.B. c. France [GC], n o 43546/02, § 51, 22 janvier 2008).

Or, quant aux décisions judiciaires citées par le requérant ayant autorisé l’accès à la thérapie litigieuse pour certaines personnes se trouvant dans un état de santé similaire à celui de sa fille, la Cour constate tout d’abord que plusieurs des ordonnances mentionnées par le requérant concernent des situations différentes de celle de M lle M.D. dans la mesure où, dans certaines affaires, les thérapies en question avaient été démarrées à des dates antérieures à l’entrée en vigueur du décret-loi n o 24/2013 (ainsi, notamment, dans l’ordonnance du tribunal de Cosenza du 18 juin 2013 ou dans celle du tribunal de Venise du 18 septembre 2013).

Dans d’autres cas (par exemple, dans les ordonnances des tribunaux de Pordenone et de Trieste, des 5 et 9 août 2013 respectivement), certes, les juges ont autorisé l’accès des patients à la thérapie litigieuse alors même que ceux-ci ne rentraient dans aucun des deux cas de figure prévus par le décret-loi n o 24/2013 (à savoir le fait d’avoir démarré ou été autorisé à démarrer la thérapie « Stamina » à une date antérieure à l’entrée en vigueur dudit décret). 46. À cet égard, la Cour rappelle toutefois que pour qu’un problème se pose au regard de l’article 14, il ne suffit pas que l’on soit en présence d’une différence dans le traitement de personnes placées dans des situations comparables ( D.H. et autres c. République tchèque [GC], n o 57325/00 , § 175, CEDH 2007 ‑ IV), mais il faut aussi que la distinction litigieuse soit discriminatoire. Selon la jurisprudence, une distinction est discriminatoire au regard de l’article 14 si elle manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Rasmussen c. Danemark , 28 novembre 1984, § 38, série A n o 87 ; Burden c. Royaume-Uni [GC], n o 13378/05 , § 60, CEDH 2008).

Dans le cas d’espèce, même à supposer que la fille du requérant se trouve dans une situation comparable à celle des personnes concernées par les décisions judiciaires en cause, la Cour ne saurait conclure que le refus d’autoriser l’accès de celle-ci à la thérapie « Stamina » a été discriminatoire, dans le sens décrit ci-dessus.

Dans ce contexte, la Cour rappelle les conclusions auxquelles elle est parvenue dans le cadre de l’article 8 de la Convention, à savoir que l’interdiction pour la fille du requérant d’accéder à la méthode « Stamina », prévue par le tribunal d’Udine dans sa décision du 30 août 2013 en application du décret-loi n o 24/2013, poursuivait le but légitime de la protection de la santé et était proportionnée à celui-ci. En effet, la décision en cause a été dûment motivée et n’était pas arbitraire (voir le paragraphe 39 ci-dessus). En outre, la valeur scientifique de la méthode en question n’est pas établie à l’heure actuelle, la procédure judiciaire entamée par M. D.V. ayant pour objet l’expérimentation de la méthode « Stamina » étant à ce jour pendante.

Ainsi, la circonstance que certains tribunaux internes aient autorisé l’accès à cette thérapie à d’autres personnes se trouvant dans un état de santé prétendument similaire à celui de la fille du requérant ne suffit pas, à elle seule, à caractériser une méconnaissance de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 8 de la Convention.

Par conséquent, à la lumière de l’ensemble des considérations exposées ci-dessus, cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le requérant critique enfin le système législatif italien dans la mesure où, selon l’article 669 terdecies, alinéa V, du code de procédure civile, aucun recours autre qu’une simple réclamation devant une formation élargie n’est autorisé contre la décision rendue dans le cadre d’une procédure de référé. Il invoque à cet égard les articles 6 § 1 et 14 de la Convention. L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour estime à titre liminaire qu’il y a lieu d’examiner ce grief uniquement sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

Elle rappelle ensuite que la Convention ne garantit pas en tant que tel de droit à un double degré de juridiction en matière civile ( Iorga c. Roumanie , n o 4227/02 , § 44, 25 janvier 2007 et Association des personnes victimes du système S.C. Rompetrol S.A. et S.C. Geomin S.A. et autres c. Roumanie , n o 24133/03, § 68, 25 juin 2013).

Partant, cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Abel Campos Ișıl Karakaș Greffier adjoint Présidente