Cirillo împotriva Italiei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 36276/10) îndreptată împotriva Republicii Italiene și asupra căreia un cetățean al acestui stat, dl. Bruno Cirillo („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 4 iunie 2010 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de către dna. N. Delle Vergini, avocat la Lucera. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agenția sa, dna. E. Spatafora.

Reclamantul susține insuficiența îngrijirilor care i se acordă în închisoarea din Foggia pentru a trata patologia sa.

Pe 5 ianuarie 2012, petiția a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis de asemenea ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. PE FAPT I.

Reclamantul suferă, din martie 2005, de o paralizie subtotală a plexusului brahial stâng, însoțită de o limitare funcțională severă, provocată de o glonț dintr-o armă de foc. De altfel, suferă de tulburări de anxietate și depresive.

Pe 18 noiembrie 2005, a fost arestat și incarcerat în închisoarea din Reggio di Calabria în cadrul unei anchete pentru omor. Printr-o hotărâre a curții de sesizare criminală de apel din Reggio di Calabria din 7 decembrie 2007, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de douăzeci și unu de ani de închisoare.

Medicii din închisoarea din Reggio Calabria au recomandat necesitatea de a efectua cicluri de fiziokinesiterapie și electrostimulare în centre specializate de reeducare.

Reclamantul a efectuat o primă terapie la unitatea de fiziokinesiterapie a spitalului din Cittanova din 20 februarie la 19 aprilie 2006.

Pe 24 iulie 2007, medicul din închisoarea din Messina, în care reclamantul fusese transferat, a semnalat directorului institului că persoana în cauză avea nevoie de o terapie în centru specializat.

Pe 16 august 2007, reclamantul a fost examinat la „Centro Neurolesi" din Messina. Medicul a prescris reclamantului exerciții de fiziokinesiterapie pentru reabilitarea membrului superior stâng cât și sesiuni de electroterapie pentru stimularea mușchilor.

Reiese din dosarul medical al închisorii din Messina că reclamantul s-a bucurat de câteva sesiuni de fiziokinesiterapie practicate de medicii din închisoare, din care frecvența și durata nu au fost precizate.

Pe 14 decembrie 2008, reclamantul a fost transferat în închisoarea din Foggia. Și-a condus o grevă a foamei din 6 la 22 octombrie 2009 și din 2 la 9 iunie 2010.

În 2009, reclamantul a sesizat tribunal de aplicare a pedepselor din Bari cu o cerere cu scopul de a obține suspendarea executării pedepsei sale din motiv de sănătate. A susținut că din momentul sosirii sale în închisoarea din Foggia, beneficiase doar de câteva sesiuni sporadice de fiziokinesiterapie și că, prin urmare, constata o pierdere progresivă a funcționalității brațului stâng. Pe 21 decembrie 2009, medicul din închisoare a emis un certificat conform căruia reclamantul nu era în pericol de viață și era în așteptarea de a efectua un ciclu de fiziokinesiterapie cu scopul de a evita paralizia tendonului membrului superior stâng.

Printr-o ordonanță din 4 februarie 2010, tribunal, pe baza certificatului din 21 decembrie 2009, a afirmat că patologiile din care suferea reclamantul puteau fi tratate în cadrul regimului de detenție. A susținut că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu detenția, cu condiția ca administrarea sesiunilor regulate de fiziokinesiterapie să fie cu adevărat asigurată, dacă este necesar prin intermediul spitalizărilor în centre exterioare închisorii. Prin urmare, tribunal a respins cererea reclamantului și a invitat administrația penitenciară să evalueze oportunitatea de a transfera reclamantul într-un centru clinic sau într-o altă penitenciar pentru a permite un urmarire terapeutică constantă și eficace.

Pe 23 martie 2010, reclamantul s-a pourvut în casație împotriva ordonanței tribunal de aplicare a pedepselor, susținând că acesta din urmă ar fi trebuit să ordonne suspendarea executării pedepsei ținând seama de gravitatea stării sale de sănătate. Cea mai înaltă jurisdicție a respins recurul reclamantului pe 7 decembrie 2010, confirmând compatibilitatea dintre detenție și starea de sănătate a reclamantului și considerând că persoana în cauză nu demonstrase în ce mod detenția acasă ar fi permis un tratament mai eficace al bolii sale.

Într-un certificat din 6 aprilie 2011, directorul sanitar al închisorii din Foggia a atestare că reclamantul se bucura de cicluri de reabilitare periodice, cu timpi de așteptare uneori lungi, ținând seama în special de numărul de cereri în așteptare și supraaglomerarea existentă în penitenciar.

La o dată care nu a fost precizată, reclamantul a sesizat din nou tribunal de aplicare a pedepselor cu o cerere cu scopul detentiei la domiciliu din motiv de sănătate.

Printr-o ordonanță din 1 decembrie 2011, bazandu-se pe rapoartele stabilite de medicii din închisoarea din Foggia pe 10 și 25 noiembrie 2011, atestând în special că reclamantul se bucura de sesiuni de fiziokinesiterapie la zile alternate din 9 noiembrie 2011, tribunal a respins cererea reclamantului. A afirmat că starea sa de sănătate nu justifica acordarea detentiei la domiciliu, deoarece patologia sa putea fi tratată în mediu carceral cu condiția de a asigura cicluri regulate de fiziokinesiterapie. De altfel, tribunal a ordonat transmiterea dosarului departamentului administrației penitenciare pentru ca aceasta să evalueze oportunitatea de a transfera deținutul în alt institut penitenciar unde ar putea primi îngrijiri adaptate stării sale de sănătate în mod continuu și regulat.

Reiese din dosar că în 2010, reclamantul a fost supus sesiunilor de fiziokinesiterapie pe 12, 13, 17, 18, 23 și 24 august și pe 9, 10 și 13 septembrie 2010. Pe cursul anului 2011, două cicluri de 10 sesiuni la zile alternate au fost prestate pe 20 și 24 ianuarie și pe 1, 2, 3, 7, 11, 21, 24 și 28 februarie 2011 cât și din 9 noiembrie la 1 decembrie 2011.

Pe 30 ianuarie 2012, avocatul reclamantului a adresat o plângere magistratului de aplicare a pedepselor din Foggia susținând încetarea tratamentelor terapeutice din 1 decembrie 2011 și cerând acestuia să intervină pentru a păstra sănătatea reclamantului. II.

Conform articolului 678 al codului de procedură penală, decizia de a suspenda executarea pedepsei poate fi adoptată chiar din oficiu de tribunal de aplicare a pedepselor. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Susține că în formularul său de cerere, reclamantul omisese să informeze Curtea că se pourvuise în casație împotriva ordonanței tribunal de aplicare a pedepselor din 4 februarie 2010. De atunci, în timp ce informând Curtea despre evoluțiile procedurii interne, Guvernul este de opinia că interesatul nu s-a achitat de obligația sa de a demonstra că epuizase corect căile de atac care se ofeau lui.

Reclamantul se opune excepției Guvernului.

Curtea observă că la introducerea cererei, recursul reclamantului împotriva ordonanței din 4 februarie 2010 era în așteptare în fața Curții de Casație. Aceasta s-a pronunțat pe 7 decembrie 2010. Ținând cont de asta, Curtea nu poate concluziona că reclamantul nu epuizase căile de atac interne și consideră că trebuie să respingă excepția Guvernului.

Curtea constată că petiția nu este manifestă nefondata în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă de altfel că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul se plânge că, în pofida recomandărilor medicilor conform cărora ar necesita sesiuni zilnice de fiziokinesiterapie, nu poate accesa îngrijiri decât în mod foarte sporadic și ineficace și cunoaște din acest motiv o degradare progresivă a condițiilor sale fizice. Menționează că prin cele două ordonanțe referitoare la detenția sa, tribunal de aplicare a pedepselor din Bari concluzionase compatibilitatea dintre detenție și starea sa de sănătate cu condiția să fie transferat în institut permițând o urmărire medicală regulată. Or, în ciuda deciziilor sale judiciare, nu fusese niciodată transferat și calitatea îngrijirilor prestate în închisoarea din Foggia nu îmbunătățise cu nimic.

Guvernul susține că suspendarea executării pedepsei este măsură aplicabilă doar în cazul infirmității fizice grave nepermițând menținerea deținutului în mediu carceral. Făcând o aplicare corectă a acestui principiu, autoritățile naționale concluzionaseră cu dreptate că starea de sănătate a reclamantului era pe deplin compatibilă cu detenția cu condiția de a beneficia de tratamente de fiziokinesiterapie. Sub acest aspect, Guvernul afirmă că din momentul incarceării sale în 2008, reclamantul putuse beneficia de șapte cicluri de fiziokinesiterapie comportând fiecare zece sesiuni de electrostimulare a mușchilor superiori cât și tratamente rééducative funcționale. În particular, a beneficiat de zece sesiuni în cursul lunilor august și septembrie 2010, și anume pe 12, 13, 17, 18, 23 și 24 august și pe 9, 10 și 13 septembrie, și de zece sesiuni în cursul lunilor ianuarie și februarie 2011, adică pe 20 și 24 ianuarie și pe 1, 2, 3, 7, 11, 21, 24 și 28 februarie. Guvernul susține de altfel că reclamantul omisese să indice perioadele în care nu ar fi beneficiat de terapii. Estimează că Statul pârât nu ar trebui obligat să completeze această carență de informație făcând cercetări laborioase și costisitoare.

Guvernul afirmă în continuare că reclamantul refuzase să se supună anumitor tratamente preconizate de administrație. Această lipsă de colaborare cu autoritățile competente ar trebui să aducă Curtea să respingă nemulțumirile persoanei în cauză.

Guvernul observă că starea de sănătate a reclamantului a fost monitorizată regulat atât de personalul sanitar din închisoare cât și de medicii structurilor exterioare pe lângă care urmase pe tot cursul detentiei sale. Într-adevăr, interesatul a fost supus unui număr excepțional de examene și consultații medicale specializate. În final, ar fi asistat de o persoană în realizarea gesturilor vieții cotidiene în închisoare. Guvernul concluzionează că detenția reclamantului nu a fost contrară articolului 3 din Convenție. 1. Principii generale

Curtea reamintește că pentru ca o pedeapsă sau un tratament să poată fi calificate de „inumane" sau „degradante", suferința sau umilirea infligite victimei trebuie să depășească pe acelea care comportă inevitabil o formă dată de tratament sau pedeapsă legitime (Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 68, CEDO 2006-IX).

Atunci când se agă în particular de persoane private de libertate, art. 3 impune statului obligația pozitivă de a se asigura că tot deținutul este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de execuție a măsurii nu o supun unei stres sau o încercare de intensitate care excede nivelul inevitabil de suferință inerent detentiei și că, ținând seama de cerințele practice ale încarceării, sănătatea și bunăstarea deținutului sunt asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000-XI, și Rivière c. Franța, nr. 33834/03, § 62, 11 iulie 2006).

Condițiile de detenție ale unei persoane bolnave trebuie să garanteze protecția sănătății sale, ținând seama de contingențele obișnuite și rezonabile ale încarceării. Dacă nu se poate deduce o obligație generală de a elibera deținutul din închisoare sau de a-l transfera într-un spital civil, chiar dacă suferă de o boală deosebit de dificil de tratat (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 40, CEDO 2002-IX), art. 3 din Convenție impune totuși statului de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate. Curtea nu poate exclude că, în condiții deosebit de grave, se poate găsi în prezența situațiilor în care o bună administrare a justiției penale cere să fie luate măsuri de natură umanitară (Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 76, 15 ianuarie 2004, și Sakkopoulos c. Grecia, nr. 61828/00, § 38, 15 ianuarie 2004).

Curtea observă că lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare poate în principiu constitui un tratament contrar articolului 3 (a se vedea İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 87, CEDO 2000-VII; Gennadiy Naumenko c. Ucraina, nr. 42023/98, § 112, 10 februarie 2004). Curtea cere, în primul rând, existența unui cadru medical pertinent al bolnavului și adecvarea îngrijirilor medicale prescrise situației sale particulare. Eficacitatea tratamentului prestat presupune deci că autoritățile penitenciare oferi deținutului îngrijirile medicale prescrise de medici competenți (a se vedea Soysal c. Turcia, nr. 50091/99, § 50, 3 mai 2007; Gorodnitchev c. Rusia, nr. 52058/99, § 91, 24 mai 2007). De altfel, diligența și frecvența cu care sunt prestate îngrijiri medicale persoanei în cauză sunt doi factori de luat în considerare pentru a măsura compatibilitatea tratamentului acesteia cu cerințele articolului 3. În particular, acești doi factori nu sunt evaluați de Curtea în termeni absoluți, dar ținând seama de fiecare dată starea particulară de sănătate a deținutului (Serifis c. Grecia, nr. 27695/03, § 35, 2 noiembrie 2006; Rohde c. Danemarca, nr. 69332/01, § 106, 21 iulie 2005; Iorgov c. Bulgaria, nr. 40653/98, § 85, 11 martie 2004; Sediri c. Franța (decizie), nr. 4310/05, 10 aprilie 2007). În general, degradarea sănătății deținutului nu joacă, în sine, un rol hotărâtor cu privire la respectarea articolului 3 din Convenție. Curtea va examina de fiecare dată dacă deteriorarea stării de sănătate a persoanei în cauză era imputabilă unor lipsuri în îngrijirile medicale prestate (a se vedea Kotsaftis c. Grecia, nr. 39780/06, § 53, 12 iunie 2008). 2. Aplicare la prezenta cauză

Nemulțumirile reclamantului se referă la calitatea îngrijirilor care i se acordă în închisoarea din Foggia pentru tratarea patologiei sale. Curtea observă că reclamantul ceruse de mai multe ori ca pedeapsa sa fie suspendată din motive medicale. Cu toate acestea, nici medicii, nici judecătorii care s-au ocupat cu cazul reclamantului nu concluzionaseră că starea sa de sănătate este incompatibilă cu detenția obișnuită, susținând în schimb că îngrijirile necesare pot fi administrate în mediu carceral (a contrario, Scoppola c. Italia (nr. 4), nr. 65050/09, § 52, 17 iulie 2012). În aceste condiții, Curtea nu poate concluziona că menținerea în detenție a reclamantului este incompatibilă în sine cu art. 3 din Convenție.

În revanche, este incontestabil că reclamantul suferă de o patologie invalida care necesită o urmărire medicală intensivă și regulată. Deci, Curtea trebuie să caute dacă, în prezenta cauză, autoritățile naționale au făcut ceea ce se putea rezonabil așteptat de la ele și, în particular, dacă au satisfăcut, în general, obligația lor de a proteja integritatea fizică a reclamantului prin administrarea îngrijirilor medicale corespunzătoare.

Reclamantul suferă de o paralizie subtotală a brațului stâng însoțită de o limitare funcțională severă. De altfel, suferă de tulburări de anxietate și depresive. Elementele dosarului demonstrează că ansamblul medicilor care examinaseră reclamantul nu încetase să afirme că supunerea la cicluri regulate de fiziokinesiterapie este necesară pentru a ușura suferințele reclamantului și pentru a preveni paralizia totală a tendonului brațului. Judecătorii de aplicare a pedepselor invitaseră de altfel de două ori Administrația penitenciară să facă orice era posibil pentru a garanta la dl. Cirillo sesiuni continue de fiziokinesiterapie (paragrafele 15 și 19 de mai sus).

Guvernul, care nu contesta gravitatea stării de sănătate a reclamantului și necesitatea de a primi îngrijiri regulate, susține că acesta se bucura din începutul detentiei sale de o urmărire adecvată și suficientă. O dovedit în fața Curții calendarul sesiunilor de fiziokinesiterapie administrate pe cursul anilor 2010 și 2011. De altfel, Guvernul estimează că aparține reclamantului să indice perioadele în care nu ar fi avut acces la îngrijiri și consideră că statul nu este obligat să se apere de nemulțumirile formulate în mod imprecis.

În primul rând, cu privire la această ultimă afirmație a Guvernului, Curtea, sensibilă la vulnerabilitatea particulară a persoanelor găsindu-se sub controlul exclusiv al agenților statului, cum ar fi persoanele deținute, estimează util să reamintească aici că procedura prevăzută de Convenție nu se pretează întotdeauna aplicării riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba cuvine celui care afirmă). Atunci când guvernul pârât este singurul care are acces la informații susceptibile să confirme sau să infirme afirmațiile reclamantului, faptul că, fără a da justificare satisfăcătoare, un guvern se abține de la a furniza informațiile în posesia sa poate permite a trage concluzii cu privire la binefondarea afirmațiilor în cauză (a se vedea, printre altele, Ahmet Özkan și alții c. Turcia, nr. 21689/93, § 426, 6 aprilie 2004; Flamînzeanu c. România, nr. 56664/08, § 90, 12 aprilie 2011).

Indiferent de aceasta, limitandu-se în prezenta cauză la examinarea elementelor prezente în dosar și dincolo de orice altă considerație, Curtea observă că reclamantul a fost supus zece sesiuni de fiziokinesiterapie în 2010 și douăzeci de sesiuni în 2011 (a se vedea paragrafele 20 și 31 de mai sus). Or, Curtea nu este de același parer ca Guvernul și consideră că aceste informații incontestate dovedesc, contrariu afirmațiilor Guvernului, că reclamantul putuse accesa îngrijiri doar în mod sporadic în loc de modul asiduu și constant în care ar fi avut nevoie.

Dacă este adevărat că dosarul medical al reclamantului demonstrează că acesta fusese examinat de mai multe ori de medicii, așa cum susține Guvernul, Curtea reamintește că este pur și simplu insuficient ca deținutul să fie examinat și o diagnosticare să fie stabilită. Cu scopul salvgardării deținutului, este primordial că o terapie corespunzând diagnosticului stabilit și o monitorizare medicală adecvată să fie de asemenea implementate (Poghossian c. Georgia, nr. 9870/07, § 59, 24 februarie 2009; Raffray Taddei c. Franța, nr. 36435/07, § 59, 21 decembrie 2010).

Curtea observă în continuare că afirmația reclamantului cu privire la insuficiența îngrijirilor medicale corespunzătoare pare a fi confirmată de asemenea de certificatul direcției sanitare a închisorii din Foggia din 6 aprilie 2011, recunoscând dificultatea pentru reclamant de a avea acces la îngrijiri din cauza marii numeri de cereri și supraaglomerării domnind în institut (a se vedea §17 de mai sus). Curtea nu subestimează dificultățile de a garanta persoanelor deținute îngrijiri specializate intensive și regulate, în special într-o situație de supraaglomerare carcerală. Cu toate acestea, estimează că disfuncțiile structurale ale sistemului penitenciar nu scutesc statul de obligațiile sale față de deținuții bolnavi.

Din perspectiva Curții, patologia prezentată de reclamant și inadecvarea închisorii din Foggia ar fi trebuit cel puțin să aducă autoritățile să transfere pe acesta în institut garantând îngrijiri adaptate pentru a exclude orice risc de tratamente inumane, în conformitate cu recomandările emise de judecătorii de aplicare a pedepselor.

În final, cu privire la argumentul conform căruia reclamantul ar fi împiedicat demersurile autorităților prin lipsa sa de colaborare, Curtea observă că Guvernul s-a mărginit să facă referință în mod vag la anumite refuzuri pe care interesatul ar fi opus-o tratamentelor, fără a preciza aria deasupra deasupra acestor refuzuri și nici produc documente în sprijinul afirmației sale. De altfel, nimic în dosar nu dovedește că comportamentul reclamantului entravasse acțiunea autorităților competente și fusese cauza disfuncției în urmărirea sa medicală.

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea estimează că în prezenta cauză, autoritățile au eșuat să-și îndeplinească obligația de a asigura reclamantului tratament medical adaptat patologiei sale. Consideră că încercarea pe care reclamantul a suferit-o de aici a excedare nivelul inevitabil de suferință inerent detentiei și a constituit un „tratament inuman sau degradant" în sensul articolului 3 din Convenție. Sub acest aspect, Curtea nu pierde din vedere că reclamantul suferă de asemenea de tulburări psihologice. Curtea admite că în prezenta cauză, nimic nu indică că ar fi existat cu adevărat intenția de a umili sau de a retrograde reclamantul. Cu toate acestea, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude un constat de încălcare a articolului 3 (mutatis mutandis, Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 74, CEDO 2001-III).

De atunci, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție. II.

Reclamantul solicită o despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale pe care susține că le-a suferit, fără a-și cifra totuși pretențiile.

Guvernul se opune.

Curtea nu vede nici un leu de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut, de altfel necifrat, și respinge cererea reclamantului sub acest aspect. În revanche, consideră că reclamantul a suferit un tort moral sigur și, judecând în echitate, decide că trebuie să acorde reclamantului 10.000 EUR. B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul cere de asemenea 5.000 EUR pentru ansamblul cheltuielilor și taxelor implicate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Guvernul se opune.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În prezenta cauză și ținând seama de documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 3.000 EUR toate cheltuielile confundate și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă că este adecvat să se calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție ; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii) 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile și taxele; b) că după expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 29 ianuarie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Danutė Jočienė Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36276/10) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M. Bruno Cirillo (« le requérant »), a saisi la Cour le 4 juin 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e N. Delle Vergini, avocat à Lucera. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora.

Le requérant allègue l’insuffisance des soins qui lui sont prodigués à la prison de Foggia pour traiter sa pathologie.

Le 5 janvier 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant est atteint, depuis mars 2005, d’une paralysie subtotale du plexus brachial gauche, accompagnée d’une limitation fonctionnelle sévère , provoquée par une balle d’une arme à feu. En outre, il est atteint de troubles anxieux et dépressifs.

Le 18 novembre 2005, il fut arrêté et incarcéré dans la prison de Reggio de Calabre dans le cadre d’une enquête pour homicide. Par un arrêt de la cour d’assises d’appel de Reggio de Calabre du 7 décembre 2007, le requérant fut condamné à une peine de vingt-et-un ans de réclusion.

Les médecins de la prison de Reggio Calabre préconisèrent la nécessité d’effectuer des cycles de kinésithérapie et d’électrostimulation dans des centres spécialisés de rééducation.

Le requérant effectua une première thérapie à l’unité de kinésithérapie de l’hôpital de Cittanova du 20 février au 19 avril 2006.

Le 24 juillet 2007, le médecin de la prison de Messine, dans laquelle le requérant avait été transféré, signala au directeur de l’établissement que l’intéressé avait besoin d’une thérapie dans un centre spécialisé.

Le 16 août 2007, le requérant fut examiné au « Centro Neurolesi » de Messine. Le médecin prescrivit au requérant des exercices de kinésithérapie pour la réhabilitation du membre supérieur gauche ainsi que des séances d’électrothérapie pour la stimulation des muscles.

Il ressort du dossier médical de la prison de Messine que le requérant bénéficia de quelques séances de kinésithérapie pratiquées par les médecins de la prison, dont la fréquence et la durée n’ont pas été précisées.

Le 14 décembre 2008, le requérant fut transféré à la prison de Foggia. Il y fit une grève de la faim du 6 au 22 octobre 2009 et du 2 au 9 juin 2010.

En 2009, le requérant saisit le tribunal d’application des peines de Bari d’une demande tendant à obtenir la suspension de l’exécution de sa peine en raison de son état de santé. Il fit valoir que depuis son arrivée dans la prison de Foggia, il n’avait bénéficié que de quelques séances sporadiques de kinésithérapie et que, par conséquent, il constatait une perte progressive de la fonctionnalité de son bras gauche. Le 21 décembre 2009, le médecin de la prison émit un certificat selon lequel le requérant n’était pas en danger de vie et était en attente d’effectuer un cycle de kinésithérapie visant à éviter la paralysie du tendon du membre supérieur gauche.

Par une ordonnance du 4 février 2010, le tribunal, sur la base du certificat du 21 décembre 2009, affirma que les pathologies dont le requérant souffrait pouvaient être soignées dans le cadre du régime de détention. Il soutint dès lors que l’état de santé du requérant était compatible avec la détention, à condition que l’administration de séances régulières de kinésithérapie soit réellement assurée, si besoin au moyen d’hospitalisations dans des centres extérieurs à la prison. Par conséquent, le tribunal rejeta la demande du requérant et invita l’administration pénitentiaire à évaluer l’opportunité de transférer le requérant dans un centre clinique ou dans un autre pénitencier afin de permettre un suivi thérapeutique constant et effectif.

Le 23 mars 2010, le requérant se pourvut en cassation contre l’ordonnance du tribunal d’application des peines, affirmant que ce dernier aurait dû ordonner la suspension de l’exécution de la peine compte tenu de la gravité de son état de santé. La haute juridiction débouta le requérant de son pourvoi le 7 décembre 2010, confirmant la compatibilité entre la détention et l’état de santé du requérant et considérant que l’intéressé n’avait pas démontré de quelle manière la détention à domicile aurait permis un traitement plus efficace de sa maladie.

Dans un certificat du 6 avril 2011, le directeur sanitaire de la prison de Foggia attesta que le requérant bénéficiait de cycles de réhabilitation périodiques, avec des délais d’attente parfois longs, compte tenu notamment du nombre de demandes pendantes et du surpeuplement existant dans le pénitencier.

A une date qui n’a pas été précisée, le requérant saisit à nouveau le tribunal d’application des peines d’une demande visant sa détention à domicile pour raisons de santé.

Par une ordonnance du 1 er décembre 2011, s’appuyant sur les rapports établis par les médecins de la prison de Foggia les 10 et 25 novembre 2011, attestant notamment que le requérant bénéficiait de séances de kinésithérapie à jours alternés depuis le 9 novembre 2011, le tribunal rejeta la demande du requérant. Il affirma que son état de santé ne justifiait pas l’octroi de la détention domiciliaire, car sa pathologie pouvait être soignée en milieu carcéral à condition d’assurer des cycles réguliers de kinésithérapie. Par ailleurs, le tribunal ordonna la transmission du dossier au département de l’administration pénitentiaire afin que celle-ci évalue l’opportunité de transférer le détenu dans un autre institut pénitentiaire où il pourrait recevoir des soins adaptés à son état de santé de manière continue et régulière.

Il ressort du dossier qu’en 2010, le requérant fut soumis à des séances de kinésithérapie les 12, 13, 17, 18, 23 et 24 août et les 9, 10 et 13 septembre 2010. Au cours de l’année 2011, deux cycles de 10 séances à jours alternés furent dispensées les 20 et 24 janvier et les 1 er , 2, 3, 7, 11, 21, 24 et 28 février 2011 ainsi que du 9 novembre au 1 er décembre 2011.

Le 30 janvier 2012, l’avocat du requérant adressa une plainte au magistrat d’application des peines de Foggia alléguant l’arrêt des traitements thérapeutiques depuis le 1 er décembre 2011 et lui demandant d’intervenir pour préserver la santé du requérant. II.

Aux termes de l’article 678 du code de procédure pénale, la décision de suspendre l’exécution de la peine peut être adoptée même d’office par le tribunal d’application des peines. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que dans son formulaire de requête, le requérant avait omis d’informer la Cour qu’il s’était pourvu en cassation contre l’ordonnance du tribunal d’application des peines du 4 février 2010. Dès lors, tout en informant la Cour des développements de la procédure interne, le Gouvernement est d’avis que l’intéressé ne s’est pas acquitté de son obligation de prouver qu’il a correctement épuisé les voies de recours qui s’offraient à lui.

Le requérant s’oppose à l’exception du Gouvernement.

La Cour observe que lors de l’introduction de la requête, le recours du requérant contre l’ordonnance du 4 février 2010 était pendant devant la Cour de cassation. Celle-ci se prononça le 7 décembre 2010. Cela étant, la Cour ne saurait conclure que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes et considère qu’il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint de ce que, malgré les recommandations des médecins selon lesquels il nécessiterait des séances quotidiennes de kinésithérapie, il ne peut accéder aux soins que de façon très sporadique et inefficace et connaît de ce fait une dégradation progressive de ses conditions physiques. Il fait noter que par les deux ordonnances concernant sa détention, le tribunal d’application des peines de Bari avait conclu à la compatibilité entre la détention et son état de santé à condition qu’il soit transféré dans un établissement permettant un suivi médical régulier. Or, malgré ses décisions judiciaires, il n’a jamais été transféré et la qualité des soins dispensés à la prison de Foggia ne s’est nullement améliorée.

Le Gouvernement fait valoir que la suspension de l’exécution de la peine est une mesure applicable seulement en cas d’infirmité physique grave ne permettant pas le maintien du détenu en milieu carcéral. Faisant une application correcte de ce principe, les autorités nationales ont conclu avec raison que l’état de santé du requérant était pleinement compatible avec la détention à condition de bénéficier de traitements de kinésithérapie. A cet égard, le Gouvernement affirme que depuis son incarcération en 2008, le requérant a pu bénéficier de sept cycles de physio-kinésithérapie comportant chacun dix séances d’électrostimulation des muscles supérieurs ainsi que des traitements rééducatifs fonctionnels. En particulier, il a bénéficié de dix séances au cours des mois d’août et septembre 2010, à savoir les 12, 13, 17, 18, 23 et 24 août et les 9, 10 et 13 septembre, et de dix séances au cours des mois de janvier et février 2011, soit les 20 et 24 janvier et les 1 er , 2, 3, 7, 11, 21, 24 et 28 février. Le Gouvernement soutient par ailleurs que le requérant a omis d’indiquer les périodes pendant lesquelles il n’aurait pas bénéficié des thérapies. Il estime que l’État défendeur ne devrait pas être obligé de pallier cette carence d’information en faisant des recherches laborieuses et onéreuses.

Le Gouvernement affirme ensuite que le requérant a refusé de se soumettre à certains traitements préconisés par l’administration. Ce manque de collaboration avec les autorités compétentes devrait amener la Cour à rejeter les doléances de l’intéressé.

Le Gouvernement fait observer que l’état de santé du requérant a été contrôlé régulièrement tant par le personnel sanitaire de la prison que par les médecins des structures extérieures auprès desquelles il a été suivi tout au long de sa détention. En effet, l’intéressé a été soumis à un nombre exceptionnel d’examens et de consultations médicales spécialisées. Enfin, il serait assisté d’une personne dans l’accomplissement des gestes de la vie quotidienne en prison. Le Gouvernement en conclut que la détention du requérant n’a pas été contraire à l’article 3 de la Convention. 1. Principes généraux

La Cour rappelle que pour qu’une peine ou un traitement puissent être qualifiés d’« inhumains » ou « dégradants », la souffrance ou l’humiliation infligées à la victime doivent aller au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement ou de peine légitimes ( Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 68, CEDH 2006-IX).

Lorsqu’il s’agit en particulier de personnes privées de liberté, l’article 3 impose à l’État l’obligation positive de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne le soumettent pas à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 94, CEDH 2000 ‑ XI, et Rivière c. France , n o 33834/03, § 62, 11 juillet 2006).

Les conditions de détention d’une personne malade doivent garantir la protection de sa santé, eu égard aux contingences ordinaires et raisonnables de l’emprisonnement. Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de remettre le détenu en liberté ou de le transférer dans un hôpital civil, même s’il souffre d’une maladie particulièrement difficile à soigner ( Mouisel c. France , n o 67263/01, § 40, CEDH 2002-IX), l’article 3 de la Convention impose en tout cas à l’État de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté. La Cour ne peut exclure que, dans des conditions particulièrement graves, on puisse se trouver en présence de situations où une bonne administration de la justice pénale exige que soient prises des mesures de nature humanitaire ( Matencio c. France , n o 58749/00, § 76, 15 janvier 2004, et Sakkopoulos c. Grèce , n o 61828/00, § 38, 15 janvier 2004).

La Cour note que le manque de soins médicaux appropriés peut en principe constituer un traitement contraire à l’article 3 (voir İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 87, CEDH 2000-VII ; Gennadiy Naumenko c. Ukraine, n o 42023/98, § 112, 10 février 2004). La Cour exige, tout d’abord, l’existence d’un encadrement médical pertinent du malade et l’adéquation des soins médicaux prescrits à sa situation particulière. L’efficacité du traitement dispensé présuppose ainsi que les autorités pénitentiaires offrent au détenu les soins médicaux prescrits par des médecins compétents (voir Soysal c. Turquie , n o 50091/99, § 50, 3 mai 2007 ; Gorodnitchev c. Russie , n o 52058/99, § 91, 24 mai 2007). De plus, la diligence et la fréquence avec lesquelles les soins médicaux sont dispensés à l’intéressé sont deux éléments à prendre en compte pour mesurer la compatibilité de son traitement avec les exigences de l’article 3. En particulier, ces deux facteurs ne sont pas évalués par la Cour en des termes absolus, mais en tenant compte chaque fois de l’état particulier de santé du détenu ( Serifis c. Grèce , n o 27695/03, § 35, 2 novembre 2006; Rohde c. Danemark , n o 69332/01, § 106, 21 juillet 2005 ; Iorgov c. Bulgarie , n o 40653/98, § 85, 11 mars 2004 ; Sediri c. France (déc.), no 4310/05, 10 avril 2007). En général, la dégradation de la santé du détenu ne joue pas, en soi, un rôle déterminant quant au respect de l’article 3 de la Convention. La Cour examinera à chaque fois si la détérioration de l’état de santé de l’intéressé était imputable à des lacunes dans les soins médicaux dispensés (voir Kotsaftis c. Grèce , n o 39780/06, § 53, 12 juin 2008). 2. Application au cas d’espèce

Les doléances du requérant portent sur la qualité des soins qui lui sont dispensés à la prison de Foggia pour le traitement de sa pathologie. La Cour observe que le requérant a demandé à plusieurs reprises que sa peine soit suspendue pour raisons médicales. Cependant, ni les médecins, ni les juges qui se sont occupés du cas du requérant n’ont conclu que l’état de santé de celui-ci est incompatible avec la détention ordinaire, affirmant au contraire que les soins nécessaires peuvent être administrés en milieu carcéral ( a contrario , Scoppola c. Italie (n o 4) , n o 65050/09, § 52, 17 juillet 2012). Dans ces conditions, la Cour ne peut pas conclure que le maintien en détention du requérant est incompatible en soi avec l’article 3 de la Convention.

En revanche, il est incontesté que le requérant souffre d’une pathologie invalidante qui nécessite un suivi médical intensif et régulier. Ainsi, la Cour se doit de rechercher si, en l’espèce, les autorités nationales ont fait ce qu’on pouvait raisonnablement exiger d’elles et, en particulier, si elles ont satisfait, en général, à leur obligation de protéger l’intégrité physique du requérant par l’administration de soins médicaux appropriés.

Le requérant est atteint d’une paralysie subtotale du bras gauche accompagnée d’une limitation fonctionnelle sévère. En outre, il souffre de troubles anxieux et dépressifs. Les éléments du dossier démontrent que l’ensemble des médecins ayant examiné le requérant n’a cessé d’affirmer que la soumission à des cycles réguliers de kinésithérapie est nécessaire pour soulager les souffrances du requérant et pour empêcher la paralysie totale du tendon du bras. Les juges d’application des peines ont par ailleurs invité à deux reprises l’Administration pénitentiaire à tout mettre en œuvre pour garantir à M. Cirillo des séances continues de kinésithérapie (paragraphes 15 et 19 ci-dessus).

Le Gouvernement, qui ne conteste pas la gravité de l’état de santé du requérant et la nécessité de recevoir des soins réguliers, maintient que celui-ci a bénéficié depuis le début de sa détention d’un suivi adéquat et suffisant. Il en veut pour preuve devant la Cour le calendrier des séances de kinésithérapie administrées au cours des années 2010 et 2011. Par ailleurs, le Gouvernement estime qu’il appartiendrait au requérant d’indiquer les périodes pendant lesquelles il n’aurait pas eu accès aux soins et considère que l’État n’est pas tenu de se défendre de doléances formulées de manière imprécise.

Tout d’abord, concernant cette dernière affirmation du Gouvernement, la Cour, sensible à la vulnérabilité particulière des personnes se trouvant sous le contrôle exclusif des agents de l’État, telles les personnes détenues, estime utile de rappeler ici que la procédure prévue par la Convention ne se prête pas toujours à une application rigoureuse du principe affirmanti incumbit probatio (la preuve incombe à celui qui affirme). Lorsque le gouvernement défendeur est le seul à avoir accès aux informations susceptibles de confirmer ou d’infirmer les affirmations du requérant, le fait que, sans donner de justification satisfaisante, un gouvernement s’abstienne de fournir les informations en sa possession peut permettre de tirer des conclusions quant au bien-fondé des allégations en question (voir, entre autres, Ahmet Özkan et autres c. Turquie , n o 21689/93, § 426, 6 avril 2004 ; Flamînzeanu c. Roumanie , n o 56664/08, § 90, 12 avril 2011).

Quoi qu’il en soit, se bornant en l’espèce à l’examen des éléments présents dans le dossier et au-delà de toute autre considération, la Cour observe que le requérant a été soumis à dix séances de kinésithérapie en 2010 et à vingt séances en 2011 (voir paragraphes 20 et 31 ci-dessus). Or, la Cour n’est pas du même avis que le Gouvernement et considère que ces informations incontestées prouvent, contrairement aux affirmations du Gouvernement, que le requérant n’a pu accéder que de manière sporadique aux soins dont il aurait besoin de façon assidue et constante.

S’il est vrai que le dossier médical du requérant démontre que celui-ci a été examiné à maintes reprises par les médecins, comme le fait valoir le Gouvernement, la Cour rappelle qu’il n’est guère suffisant que le détenu soit examiné et un diagnostic établi. En vue de la sauvegarde du prisonnier, il est primordial qu’une thérapie correspondant au diagnostic établi et une surveillance médicale adéquate soient également mis en œuvre ( Poghossian c. Géorgie , n o 9870/07, § 59, 24 février 2009 ; Raffray Taddei c. France , n o 36435/07, § 59, 21 décembre 2010).

La Cour observe ensuite que l’affirmation du requérant concernant l’insuffisance des soins médicaux appropriés semble être confirmée également par le certificat de la direction sanitaire de la prison de Foggia du 6 avril 2011, reconnaissant la difficulté pour le requérant d’avoir accès aux soins en raison du grand nombre de demandes et du surpeuplement régnant dans l’établissement (voir paragraphe 17 ci-dessus). La Cour ne sous-estime pas les difficultés de garantir aux personnes détenues des soins spécialisés intensifs et réguliers, notamment dans une situation de surpeuplement carcéral. Cependant, elle estime que les dysfonctionnements structurels du système pénitentiaire ne dispensent pas l’État de ses obligations face aux détenus malades.

Aux yeux de la Cour, la pathologie présentée par le requérant et l’inadéquation de la prison de Foggia auraient dû pour le moins conduire les autorités à transférer ce dernier dans un établissement garantissant des soins adaptés afin d’exclure tout risque de traitements inhumains, conformément aux recommandations émises par les juges d’application des peines.

Enfin, concernant l’argument selon lequel le requérant aurait empêché les démarches des autorités par son manque de collaboration, la Cour note que le Gouvernement s’est borné à faire référence de manière vague à certains refus que l’intéressé aurait opposés aux traitements, sans préciser la portée desdits refus ni produire de documents à l’appui de son affirmation. D’ailleurs, rien dans le dossier ne prouve que le comportement du requérant ait entravé l’action des autorités compétentes et ait été la cause du dysfonctionnement dans son suivi médical.

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour estime qu’en l’espèce, les autorités ont failli à leur obligation d’assurer au requérant le traitement médical adapté à sa pathologie. Elle considère que l’épreuve que le requérant a subie de ce fait a excédé le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et a constitué un « traitement inhumain ou dégradant » au sens de l’article 3 de la Convention. A cet égard, la Cour ne perd pas de vue que le requérant est atteint également de troubles psychologiques. La Cour admet qu’en l’espèce, rien n’indique qu’il y ait eu véritablement intention d’humilier ou de rabaisser le requérant. Toutefois, l’absence d’un tel but ne saurait exclure un constat de violation de l’article 3 ( mutatis mutandis , Peers c. Grèce , no 28524/95, § 74, CEDH 2001 ‑ III).

Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame un dédommagement pour les préjudices matériel et moral qu’il aurait subis, sans pourtant chiffrer ses prétentions.

Le Gouvernement s’y oppose.

La Cour n’aperçoit aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, d’ailleurs non chiffré, et rejette la demande du requérant à ce titre. En revanche, elle considère que le requérant a subi un tort moral certain et, statuant en équité, décide qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 000 EUR pour l’ensemble des frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s’y oppose.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 janvier 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Danutė Jočienė Greffier Présidente